Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

43 de staţii

August 23rd, 2011
Tags: , , , , ,

Craig Turp și fiul său, Max, pasionat de tot ce înseamnă metrou, au inițiat în 2010 Bucharest Metro Challenge: parcurgerea în cel mai scurt timp posibil a celor 43 de stații (între timp au mai apărut două) ale metroului bucureștean. Harta de mai jos e concepută de Max și este o alternativă mult mai clară la încâlcita variantă oficială.

Text de Craig Turp
Hartă de Maximilian Turp-Balazs
__________________________________

În ciuda mult prea multelor probleme, Bucureştiul are ce oferi părinţilor. Şcolile de stat – dacă le nimereşti pe cele potrivite – sunt excelente, există parcuri grozave, oraşul este incredibil de sigur, iar dacă intri întrun restaurant cu doi copii mici nu te alegi cu priviri ciudate de la chelneri mârlani. Pierde puncte însă la capitolul distracţii pentru copii, unul dintre motive fiind lipsa de activităţi de weekend. De aceea, când nu reuşim să ieşim din oraş, ne împărţim weekendurile între fermecătorul teatru de păpuşi de la Muzeul Ţăranului, demodatul Orăşel al Copiilor şi metroul bucureştean.

Da, metroul.

Să te plimbi cu mult-hulitul metrou doar pentru că e o chestie faină de făcut ne pune, aproape sigur, pe fiul meu de opt ani, Max, şi pe mine, într-un grup select, format probabil doar din noi doi. În timp ce mii de oameni folosesc metroul ca să ajungă la muncă, şcoală sau universitate şi înapoi acasă, pentru Max şi pentru mine, e locul unde petrecem timp împreună. Alţi taţi îşi duc copiii la meciuri de fotbal, noi ne plimbăm cu metroul. (Mergem şi la meciuri de fotbal. Dar poţi să pui pariu că luăm metroul ca să ajungem acolo). Şi deşi pasiunea iniţială pentru această lume subterană era doar a lui Max, în ultimul an şi ceva m-am transformat într-un veritabil fanatic.
Dacă nu pot împărtăşi pasiunea lui Max pentru jocuri video (şi credeţi-mă am încercat, dar numai două minute din Sonic the Hedgehog mi-au dat o durere de cap) măcar pot să trăiesc pasiunea lui pentru garniturile de metrou.

Este o pasiune pe care o are de ani buni. Şi prin pasiune vreau să zic obsesie: băiatul e absolut fascinat de orice are legătură cu şinele subterane: trenurile, tunelele până şi mirosul. Max petrece ore întregi absorbit de hărţile metrourilor din întreaga lume sau stă şi urmăreşte documentare lungi cu subiecte precum metroul din Mumbai. De unde vine această obsesie e oarecum un mister: toţi băieţii sunt fascinaţi de trenuri, de obicei cele de jucărie. Max, mai în ton cu acei bărbaţi care îşi petrec weekendurile de vară reparând locomotive vechi cu aburi, adoră trenurile reale. Poate s-a maturizat înainte de vreme.

Totuşi, ca să fiu sincer, seamănă cu mine. Crescând în Londra şi bazându-mă pe Tube aproape zilnic – îl luam pentru a ajunge la şcoală, tatăl meu mă ducea cu el la meciuri –, ar fi fost greu să nu dezvolt o anume relaţie cu el, fie ea de dragoste sau de ură. Majoritatea londonezilor au o opinie paradoxală despre metrou: petrec mult timp plângându-se de el şi totuşi îl folosesc zilnic şi rareori au parte de întârzieri.

Metroul londonez – a cărui primă parte a fost deschisă în 1863 – „este tata lor”. Metroul din Bucureşti este „mic copil”. Primul tren a pornit de la Semănătoarea (astăzi Petrache Poenaru) spre Timpuri Noi în noiembrie 1979. Ritmul în care s-a dezvoltat dă apă la moară nostalgicilor care pretind că „măcar Ceauşescu făcea chestii”. Când vine vorba de staţii de metrou, chiar se poate zice că a făcut: nu mai puţin de 38 de staţii s-au deschis între 1979 şi 1990; doar cinci s-au mai deschis de atunci (încă două vor fi deschise vara aceasta, pe linia M4, când va fi terminată extensia până la Laromet, la 20 de ani de la începerea ei).

În acest moment, sunt 43 de staţii în sistem şi Max şi cu mine suntem probabil singurii străini care pot spune că le-au vizitat pe toate. A fost ideea lui să facem asta: a văzut un scurt film pe YouTube – unde altundeva? – despre o încercare de a vizita toate staţiile metroului londonez şi după aceea a vorbit şi tot vorbit să facem la fel aici în Bucureşti, până când am cedat. „S-ar putea să fie distractiv”, m-am gândit. Trebuie să mărturisesc că gândul că am fi putut deveni primii oameni care fac asta avea un anume farmec. Aşa că, într-o sâmbătă tomnatică de anul trecut, am făcut-o.

***

La fel ca ideea metroului propriu-zis, cea de a vizita toate staţiile din circuit întro tură, cât mai repede, provine, cum a făcut şi Max, din Londra. Cunoscută ca Tube Challenge, ideea există de prin 1960 şi recordul aparţine suedezilor Håkan Wolge şi Lars Andersson, care au vizitat în 2006 toate cele 275 de staţii ale metroului londonez în 18 ore şi 25 de minute.

Regulile sunt destul de simple. Cronometrul porneşte în momentul în care se închide uşa primului tren luat. Pentru a „vizita” o staţie, trebuie să ajungi şi/sau să pleci folosind un tren în timpul programului normal. Este de ajuns ca trenul să oprească în staţie ca să conteze vizita: nu trebuie să cobori. Staţiile în care se intersectează mai multe linii nu trebuie vizitate decât o dată. Alte forme de transport în comun pot fi folosite pentru a te transfera între linii, dacă e nevoie.

Deşi a vizita toate staţiile metroului bucureştean e o sarcină mult mai puţin anevoioasă decât în Londra, tot e nevoie de puţină organizare: unde se începe şi care să fie ruta sunt cele mai importante detalii. După multe consultări de orare şi hărţi ale traseelor (nu toate de încredere), am decis (credeţi-mă, a fost un efort de echipă: nimeni nu ştie mai bine sistemul metroului bucureştean decât Max, care petrece ore întregi studiind hărţile şi desenând variante îmbunătăţite) că vom începe la Pantelimon, acel avanpost estic al metroului bucureştean deservit doar de un tren de la Republica.

Însăşi existenţa staţiei Pantelimon ilustrează motivul pentru care s-a construit iniţial metroul: să aducă muncitorii din cartiere ca Titan, Militari şi altele, la uriaşele platformele industriale de la marginea oraşului. Ironic, Pantelimon a fost deschisă în ianuarie 1990, la doar trei săptămâni de la revoluţia care a adus într-un final la colapsul Bucureştiului industrial. Întra-devăr, un tur al metroului bucureştean este o tristă amintire a declinului industriei româneşti din ultimele două decenii.

Deşi am lansat ideea Bucharest Metro Challenge, cum botezasem expediţia, pe bucharestlife.net şi Twitter, singurii suporteri veniţi la Pantelimon să ne încurajeze (în afara doamnei Turp, bineînţeles – care nu ne împărtăşeşte dragostea pentru metrou, dar care ne îndură cu bucurie astfel de mici nebunii – şi Valeria, fiica mea în vârstă de patru ani, care ar fi vrut să vină cu noi dar este încă prea mică) au fost câteva vaci ce păşteau delicat în câmpul de lângă staţie. Un obligatoriu câine vagabond părea şi el oarecum interesat.

Totuşi, ne simţeam ca şi când noi doi împărtăşeam ceva special: un secret pe care nimeni altcineva din toate trenurile în care am călătorit nu-l ştia. Cu cât ne apropiam de sfârşit cu atât devenea mai special sentimentul: noi eram într-o odisee în timp ce restul lumii doar călătorea dintr-un loc în altul. Max a fost extaziat tot drumul: gonea de fiecare dată când trebuia să schimbăm liniile şi se enerva când trebuia să aşteptăm mai mult de câteva minute pentru următorul tren.

Cu sandvişuri, suc şi planul de atac scris de Max am pornit cu trenul de 11:21 de la Pantelimon-Republica. Nu este cea mai aglomerată zonă: erau trei pasageri la bord cu noi cu tot. Şi un câine. (Dacă te plimbi cu metroul îndeajuns, vei vedea ocazionalul câine vagabond care prinde şi el o tură, de obicei adormit sub un scaun.) De acolo ne-am îndreptat spre Anghel Saligny, cea mai nouă parte a sistemului, impresionantă de altfel, mai ales pentru semnalizarea excelentă. Avem o listă de probleme pe care metroul bucureştean trebuie să le rezolve, iar indicatoarele de neînţeles sunt una dintre ele. E îmbucurător să raportăm că, cel puţin în staţiile noi, lucrurile se îmbunătăţesc.

Alte câteva observaţii din drumul nostru: metroul bucureştean este încet. Mult prea încet. Trebuie înlocuite şinele, sau sunt de vină sistemele vechi de semnalizare? Oricum ar fi, e clar că sistemul are mare nevoie de fonduri. Apoi, graffitiul sau arta urbană (sau vandalism, în funcţie de preferinţe), care acoperă aproape în totalitate garniturile vechi şi, din păcate, multe sunt doar taguri, nimic mai mult decât o marcare lipsită de talent a teritoriului.

Limbajul folosit în orice e scris de Metrorex rămâne ridicol de învechit, adevărate moşteniri ale epocii limbii de lemn. Un semn care prezintă tipurile de bilete pe care le poţi folosi în metrou nu se referă pur şi simplu la „bilete şi abonamente” ci la „titluri de călătorie”. În acelaşi timp, trenurile noi au panouri de afişaj în interiorul vagoanelor care-ţi spun numele următoarei staţii şi pe ce parte va fi peronul: atât în română cât şi în engleză. Modern, nu? Max a fost foarte impresionat când a observat, ţipând de încântare.

Apropo, dacă vrei vreodată să vezi cum e să fii privit foarte ciudat, începe să vorbeşti în engleză cu copilul tău în transportul public din Bucureşti. Vei vedea încurcătura din expresiile oamenilor: „Nu-ţi permiţi o maşină?”. Dacă vrei priviri cu adevărat ciudate, treci la română la mijlocul conversaţiei.

Această idee, că doar cei săraci şi nevoiaşi folosesc transportul public în Bucureşti, este probabil motivul pentru care metroul nu prea are panouri publicitare; pe majoritatea trenurilor nu sunt deloc. Presupun că cei din media care cumpără spaţiul de publicitate în ţara asta (şi care se încăpăţânează să meargă cu maşina peste tot) încă nu au înţeles că sute de mii de oameni folosesc zilnic metroul. Nu suntem cu toţii de la ţară. De fapt, ce ne-a impresionat cel mai mult în drumul nostru, a fost diversitatea oamenilor care folosesc acum metroul: familii care merg în parc, cupluri de îndrăgostiţi, oameni care se duc la cumpărături. Oameni obişnuiţi care fac lucruri obişnuite. Asta e foarte încurajator şi nu face decât să sublinieze că, dacă metroul s-ar extinde în mai multe zone, ar fi folosit şi ar ajuta la eliberarea străzilor de deasupra.

Oricum, acele reclame TV comic de proaste (aproape întotdeauna la companii de telefonie mobilă) în care toată lumea din metrou e tânără, atractivă, săritoare şi curată – şi unde cerşetorii şi clasa muncitoare nu sunt bineveniţi – rămân extrem de nereprezentative pentru metrou.

Fotografii cu siguranţă nu sunt bineveniţi. Ni s-a cerut să nu fotografiem de trei ori în timpul Bucharest Metro Challenge şi am răspuns de fiecare dată cu reacţia standard a turistului prost: am dat din umeri, ne-am prefăcut că n-am înţeles şi am continuat să facem poze. Sincer, am fi vrut să le spunem acelor agenţi de securitate care obiectau atât de vehement contra fotografiilor că aveam tot dreptul să facem poze. Noi făceam istorie în momentul ăla! De ce nu puteau înţelege asta?

***

Cu siguranţă am făcut istorie. După 67 de kilometri, 43 de staţii şi aproape trei ore şi jumătate (trei ore, 28 de minute şi 24 de secunde, ca să fiu exact) am ajuns la ultima noastră staţie, Berceni. Reuşisem. Vizitasem fiecare staţie a metroului din Bucureşti şi eram primii oameni care au făcut-o într-o singură tură. Poate nu ne garantează nimic mai mult decât o notă de subsol în Wikipedia, dar încercaţi voi să-i spuneţi lui Max că nu făcusem ceva special. Era grozav, chiar dacă, în acel moment, eram singurii care ştiam ce-am realizat.

Aşa că, pe peronul de la Berceni, în lipsa unui comitet de întâmpinare, Max şi cu mine ne-am îmbrăţişat şi am urcat înapoi în tren pentru drumul spre casă. Am vorbit despre cum ar trebui să facem asta din nou în curând (dacă se deschid staţii noi sau dacă ne va bate cineva recordul). Dar au trecut luni bune de atunci şi nimeni nu a ridicat mănuşa. Nu putem fi singurii oameni din Bucureşti îndeajuns de nebuni încât să vrem să vizităm fiecare staţie. Sau suntem?

Craig Turp este redactor-șef la In Your Pocket (inyourpocket.com), publisher de ghiduri pentru orașe europene. Scrie despre viața în România pe bucharestlife.net.

***

Actualizare: De la publicarea acestui articol s-au mai deschis două stații de metrou (Jiului și Parc Bazilescu), iar recordul deținut de Craig și Max a fost doborât de Cosmin Iftode, care a reușit să parcurgă cele 45 de stații în 3 ore, 20 de minute și 13 secunde.

8 Comentarii pentru “43 de staţii”

  • Adrian Oprea a scris:

    “Apoi, graffitiul sau arta urbană (sau vandalism, în funcţie de preferinţe), care acoperă aproape în totalitate garniturile vechi şi, din păcate, multe sunt doar taguri, nimic mai mult decât o marcare lipsită de talent a teritoriului.”

    Addendum:
    Metroul bucurestean este unul din puntinele metrouri din Europa pe care inca se deseneaza, fapt pentru care atrage foarte multi “writeri” care calatoresc mii de kilometri doar pentru a incerca sa deseneze aici. Pentru ei graffiti este o religie, al carei monument este metroul. Si nu o fac doar pentru a da un tag…

    Noi avem writeri foarte buni care acum 2-3 ani, cand se putea da peste geamuri, desenau vagoane intregi. Iarna trecuta s-a desenat o garnitura veche cap-coada, de sus pana jos, lucru care nu s-a mai facut de ceva ani in Bucuresti. Desi multe din aceste desene minunate nu mai exista, fotografiile raman ca marturie.

    Daca nu-i place graffiti, putea s-o spuna direct fara bullshituiala ieftina. Cineva care macar e cel putin interesat de aceasta miscare, stie sa faca diferenta intre un tag, panel, wholecar, wholetrain. Research goddamnit!

  • B a scris:

    ” Alte forme de transport în comun pot fi folosite pentru a te transfera între linii, dacă e nevoie.”

    intrebare: am voie sa folosesc bicicleta in loc de transportul in comun pentru a schimba magistralele?

  • Anca a scris:

    i wanna do iiiit

  • Cristiana Hristodoulakis a scris:

    Un articol minunat! Metroul bucurestean nu este nici atat de murdar, nici atat de sordid cum vor sa-l prezinte cei care se deplaseaza doar cu masina. Acum o luna m-am urcat in EL, maria Sa metroul, pentru prima data dupa 20 de ani de poluat orasul cu masina mea cu multi cai putere inutili intr-un oras ca Bucurestiul. Am facut-o exasperata de lipsa locurilor de parcare, si m-am indragostit de noua solutie. O problema ar fi accesul pana la statia de metrou daca stai intr-un cartier precum Baneasa, si te vezi nevoit sa iei un autobuz pana la cea mai apropiata statie de metrou. Nu putem spera decat in extinderea retelei catre aeroport. In rest, e chiar bine…

  • a.r.a.v. a scris:

    very cool. have you written this up in english as well? would like to post it on our website, if you don’t mind. thanks in advance!

  • eu a scris:

    E beton “challenge”-ul. L-am facut si eu intr-o zi de sambata. Mi-a luat patru ore si ceva in ritm lejer, cu o carte la mine, ca nu m-am grabit. Am pornit de la Unirii, iar traseul a fost departe de optim: am parcurs 76 (!) de statii cu tot cu cele pe care le-am facut dus-intors, iar la Pantelimon am pierdut mult timp pentru ca n-am stiut ca metroul ajunge in statie doar o data la 20 de minute (insa ca bonus am avut voie sa trag cu ochiul la drum din cabina conductorilor).

    Experienta a fost priceless, nu m-am plictisit o secunda. Intr-adevar, te simti cu totul altfel cand stii ca ai o misiune de indeplinit, parca circuli printr-o lume paralela in care nu ai treaba cu ceilalti. Si mai afli si lucruri noi – ca avem si noi statii care arata occidental (cele deschise in 2008 si 2011); ca metroul iese un pic la suprafata inainte de Berceni, iar lumina filtrata de niste geamuri galbene e un pic ireala; ca, in cunostinta de cauza, poti face o harta comparativa a aglomeratiei pe fiecare traseu si in fiecare statie – dar, oricum sambata dimineata nu se pune problema de imbulzeala.

    In plus, sunt si experiente noi: sa mergi singur in tot metroul pe la capetele de linie e something else, parca e inchiriat pentru tine.

    Asa ca n-am decat o singura recomandare: try it!

  • Pingback: De ce “storyfied”? « storyfied

  • Pingback: Bucharest Metro Challenge #3 | Aberez, deci exist

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #30

    DoR #30 * Pași mici

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă