Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Acasă

November 3rd, 2017
Tags: , ,

După 18 ani în Delta Văcărești, Gică Pescarul și familia lui au devenit stăpânii ei neoficiali. Apoi a venit statul și a transformat-o în rezervație naturală.

 

Text de Radu Ciorniciuc
Fotografii de Ana Topoleanu și Radu Ciorniciuc

 

INTRODUCERE
În 1988, Nicolae Ceaușescu a decis să facă în cartierul Văcărești unul dintre cele mai mari lacuri de acumulare din București. Până la Revoluție a apucat să construiască doar digul de împrejmuire. Lucrările n-au mai continuat, statul a abandonat șantierul, iar oamenii din cartier au început să-și arunce acolo gunoaiele.

Locului i se spunea Groapa Văcărești. Timp de 27 de ani, natura a transformat groapa făcută de Ceaușescu printre blocurile din Berceni în cea mai mare rezervație naturală urbană din Europa continentală. Casă pentru zeci de specii de animale, reptile, păsări și plante rare.

Însă ecosistemul din groapă nu a fost populat doar de necuvântătoare. S-au aciuat acolo oameni părăsiți de societate, în tot soiul de locuințe improvizate. Acum 19 ani, un tată și o mamă și-au construit și ei un adăpost acolo, o baracă de câțiva metri pătrați, cu pereți făcuți din cârpe și folii din plastic. Au făcut nouă copii pe care i-au crescut izolați de oraș. Protejați de dig și stuf, copiii au crescut în armonie cu natura. Locurile lor de joacă erau în stufăriș și lacuri, iar camarazii lor erau șerpii, brotacii, păsările și peștii. Singurele momente când deveneau vulnerabili erau când pășeau peste dig, în lumea betoanelor.

Mai mulți fotografi de natură au descoperit groapa și au promovat-o pentru ecosistemul ieșit din comun. În timp, autoritățile au recunoscut nevoia protejării lui prin lege. Gunoaiele aruncate de oamenii din jur, pe digurile de împrejmuire, trebuiau să dispară, iar fauna și flora trebuiau studiate de biologi și păzite de braconieri și incendii. În 2016, Groapa Văcărești a devenit loc protejat prin lege. I-au spus Parcul Natural Văcărești.

Tatăl, mama și cei nouă copii trebuia să plece din locul pe care l-au numit acasă timp de 19 ani. Asta era marea lor problemă în 2016, când i-am cunoscut. Aveam intenția de a face un reportaj despre Parcul Natural Văcărești și ce se întâmplă cu ultima familie care mai locuia în Delta asta urbană.

De atunci, împreună cu copiii crescuți în sălbăticia parcului, am documentat etapele tranziției lor către o viață în așa-zisa lume civilizată: mutarea lor în oraș, înscrierea la școală, dar și transformările gropii în rezervație naturală. Încercarea noastră inițială de a face un documentar s-a transformat astăzi într-un proiect umanitar, menit să dezvolte și să aplice o metodă de intervenție socială. Reportajul inițial s-a transformat în bază pentru un film de lung metraj.

 

CAPITOLUL 1: IDENTITATE
Un bărbos înalt își târâia greoi picioarele cu cicatrici de arsură pe o cărare umbrită de stuf și mărăcini înfloriți. Era la bustul gol și căra un tricou boțit peste cuțitul tatuat pe umărul drept. Deasupra ochilor pe care-i ținea în pământ, pe sub pielea frunții, avea o crescătură rotundă cât o nucă. Totul în jurul lui era calm. Mai tot timpul a fost așa în zona asta mare și verde. Însă Gică Enache era agitat și părea că repetă un discurs învățat de multă vreme.

La câteva zeci de metri de el, o mulțime de oameni se agita pe un dig din ciment. Gică s-a oprit și s-a uitat lung la ei. Deși era la el acasă, s-a întors cu spatele la oameni de parcă îi era rușine să fie văzut gol. Și-a tras repede tricoul pe el și a pornit spre mulțime.

Gică știa de câțiva ani că ziua asta în iunie 2016 urma să vină, dar parcă nu se aștepta la o agitație atât de mare. Câteva Jeep-uri cu girofare tocmai parcaseră în fața lui; zeci de reporteri și camere de filmat s-au adunat buluc în jurul mașinilor. Din Jeep-uri au coborât câțiva malaci la costum și cu ochelari de soare. În spatele lor, Primul Ministru și ministra Mediului, înconjurați de reporteri, au dat mâna cu oamenii din cartier. Așa cum am promis, facem curat și cu voluntari în aria protejată Văcărești, spune femeia. Am început o curățenie acum câteva săptămâni. S-au strâns 2.200 de metri cubi de gunoi cu excavatoarele, cu utilajele mari!

Printre zecile de camere de televiziune, Gică stătea nemișcat. I se vedeau  doar ochii pierduți și chelia arsă de soare. Se uita atent la politicieni și încrunta din obraji la fiecare propoziție pe care o auzea. Părea că ar fi vrut să pună și el întrebări miniștrilor, dar, de fiecare dată când se pregătea să zică ceva, se retrăgea în oftat și-n murmurat din buze.

Ministra Mediului a spus despre Parcul Văcărești că de acum încolo va fi păzit ca să-i țină departe pe braconierii și incendiatorii care au tot distrus zona asta în ultimii ani. Și, a adăugat ea, lucrăm la celelalte etape de a da în administrare Parcul în mod formal. Mă bucur foarte mult, mai ales că-l avem pe domnul premier alături de noi.

Zecile de camere și microfoane s-au îndreptat spre Primul Ministru.

Spunea că se bucură și el că după patru ani de muncă și birocrație s-a luat decizia, pe hârtie, ca zona asta abandonată să nu mai fie o groapă de gunoi. De câteva săptămâni, e scris clar și oficial că Văcărești e Parc Natural Urban. Cel mai mare din Uniunea Europeană. Continua să explice oamenilor cum e cu protecția pe care locul ăsta a primit-o: o să fie stabilit un plan de management, nu mai e voie să construiești orice aici. Fără grătare, fără alte lucruri care pun în pericol ce a construit natura în ultimii 27 de ani.

Cercul de reporteri s-a transformat în șir indian. Miniștrii și-au pus mănuși din cauciuc, și-au luat sacii din plastic și-au plecat la strâns gunoiul din groapa proaspăt protejată prin lege. Alături de ei, câteva zeci de voluntari.

Cu pași înceți și mâinile la spate, Gică urma alaiul. A pus ochii pe ministra Mediului și a mers spre ea până a prins-o într-un moment în care s-a oprit din umplut sacul ca să-și tragă sufletul.

Doamna ministru, nu vă supărați, eu sunt Gică din Lacul Văcărești, zice bărbosul înainte să-i ia mâna ministrei ca s-o pupe regulamentar. Ea zâmbește stânjenită și dă din cap politicos.

Gică îi spune că are 18 ani de când trăiește aici și că, atâta timp cât o să rămână în groapă, zona asta va fi în siguranță. Sunt primul român care a descoperit vidra, aici în Văcărești, îi spune. Și mai multe specii care au fost fotografiate de persoane care au aparatură. Eu i-am dus și le-am arătat tot!

O reporteră de la o televiziune își bagă microfonul între ei: Ce se va întâmpla cu oamenii care locuiesc cum locuiește domnul Gică aici? Ministra își îndreaptă spatele. Eu sper foarte mult ca cei care vor lua zona în administrare să lucreze cu dânșii, mai ales că știu atât de bine terenul, e păcat. Gică o completează: Dacă ar distruge zona asta, aș muri și eu!

_

Zona asta, cum te uiți din nori la București, e o pată mare și verde. E sugrumată de un șnur din beton picurat cu coroane de copaci și mormane de gunoi. Deasupra petei, stoluri de rațe sălbatice își caută cuiburile prin smocurile de stuf. De jur împrejur, un furnicar dens ca smoala: sute de blocuri comuniste, uzine dărăpănate, bulevarde aglomerate. Toate încearcă să intre peste pata de natură, însă sunt ținute la distanță de digul betonat. Nu-l trec decât zgomotele fierbinți ale orașului și gunoaiele.

De zeci de ani, oamenii de la blocuri aruncă tot ce nu le mai trebuie prin case pe marginile paradisului înverzit: bucăți de pereți din cărămidă, gunoi menajer, mobilă, hoituri de animale. Arată ca unele sate radioactive din jurul Cernobîlului, doar că nici acolo nu-s atât de multe cioburi de sticlă pe jos. Când bate soarele, digul sclipește ca o brățară ornată cu pietre prețioase. E ruptă și legată la loc cu noduri din mormane de mizerie.

Aici, pământul a fost dintotdeauna verde și mlăștinos. În zonă era și o mănăstire construită pe la 1700, pe care armata rusă de ocupație a transformat-o în închisoare imediat după Revoluția de la 1848. Penitenciarul a funcționat până la începutul anilor 1970, când Șahul Iranului l-a convins pe Ceaușescu că ar fi frumos să transforme clădirea într-un muzeu de artă religioasă. Însă, după marele cutremur din 1977, lucrările de restaurare a mănăstirii au încetat, iar clădirea și restul gospodăriilor din jur au fost demolate. Până în 1988, când Ceaușescu a început să amenajeze Lacul de acumulare Văcărești. Însă dictatorul nu a terminat construcția lacului, iar balta abandonată a prins viață și s-a transformat în deltă.

Când a venit în balta asta, Gică Enache avea 33 de ani. Tocmai fusese concediat de la fabrica de anvelope Danubiana din Popești-Leordeni. Lucra ca laborant operator chimist. Se angajase imediat după ce a terminat liceul din satul lui natal, Herești, la câteva zeci de minute de București. Era mândria secției de Anvelope grele, unde se făceau roți din cauciuc pentru mașini industriale. Din 12 ani cât a muncit acolo, șapte a boxat la clubul sportiv al fabricii.

Pe vremea comuniștilor, fiecare fabrică respectabilă din țară avea și club sportiv. Se organizau anual competiții între ele. Gică era înalt, legat bine la corp și se spunea despre el că bate mai tare ca războiul de țesut. S-a plimbat prin toată țara pe la competiții. Primea o grămadă de bani, a fost cea mai frumoasă perioadă din viața lui.

Tatăl lui stătea la Frumușani, la câteva case distanță de familia Niculinei, fata pe care boxerul o voia de nevastă. Gică venea pe-acolo des, mai ales la agățat gagici. Avea părul negru și lung, barbă aranjată și geacă scurtă de piele. Arăta ca-n filmele cu nelegiuiți. Doar că știau fetele din sat că-i bătăuș. S-a cuplat și cu verișoara Niculinei și, cât a fost cu ea, a ținut-o într-o bătaie continuă. Lui Gică nu-i plăceau femeile neascultătoare; de aia i s-a și pus pata pe Niculina.

A stat pe capul ei până când l-a luat de bărbat. Părinții ei nici nu voiau să audă de golanul ăsta mai mare cu șapte ani, dar, până la urmă, au închis ochii. Niculina avea 17 ani; putea să decidă singură. Învățase deja că dacă nu-i dai motiv bărbatului să te bată, poți trăi liniștită. Îi făcea lui Gică de mâncare, îi spăla hainele și le apreta pentru muncă. Iar ea se bucura de liniște, deși nu scăpa tot timpul de loviturile lui.

După căderea comunismului, pe Gică l-au dat afară de la fabrica de anvelope, dar a avut din ce trăi. Avea bani strânși, gospodărie mare la rudele din Herești: vaci, porci, oi, păsări de toate felurile. Cinci ani a stat acolo cu Niculina. Până s-a născut primul lor copil, Corina. Iar Gică, din cauza unei bătăi, a intrat la închisoare.

Când a ieșit de-acolo, după jumătate de an, s-a dus acasă la ai lui și n-a mai recunoscut locul. Unchiu-su vânduse tot, iar pe Niculina și pe Corina le-a alungat la rudele lor de la Frumușani. S-a mutat și Gică cu ele. Cât au stat acolo, un an, s-au certat încontinuu de la bani cu neamurile Niculinei. Până s-a supărat Gică și a plecat cu fetița lui în balta Văcăreștilor. Niculina nu voia să stea la baracă, dar nici departe de copil și de bărbat. Așa că au decis împreună că o să locuiască în Văcărești un an, maxim doi. Până se pun pe picioare.

_

Gică știa de locul ăsta de când era copil și venea cu prietenii din sat la furat fructe. Zona era renumită în București pentru grădinile roditoare cu flori și legume. Însă, în 1999, când s-au mutat, nu mai era nimic din toate astea. Doar iarbă, stuf, gunoaie, cinci-șase pomi și vreo 60-70 de țigani turci și spoitori stabiliți în niște barăci construite de ei. Majoritatea trăia din reciclatul fierului și l-au învățat și pe Gică meserie.

După Revoluție, în groapă rămăsese doar digul placat cu ciment amestecat cu fier-beton și multe utilaje de construcție din fontă, îngropate în pământ. Era aur pentru Gică. Când nu dădea cu barosul în plăcile digului ca să ajungă la fier, săpa pământul după fontă. Apoi le ducea cu căruța la centrul de colectare. Câștiga destul cât să-și țină în picioare noua casă, construită după indicațiile vecinilor cu mai multă vechime de locuit ilegal.

Erau obișnuiți cu poliția, care venea să le dărâme barăcile. Așa că au început să le construiască din module, să le fie mai ușor să le monteze la loc după ce erau puse la pământ de legiuitori. Un modul era făcut din pari groși, legați între ei cu sârmă, în formă de gratii. Cu șase module învelite cu straturi de pături, covoare și linoleum, se construia o baracă. De multe ori, când auzeau că vine să-i dărâme, își dezmembrau singuri casele. Nu le lua mai mult de jumătate de oră să le dea jos și tot cam atât să le pună la loc, dar numai după ce plecau albii de-acolo.

Era plin de viață în jurul casei lui Gică. În șapte ani de scormonit după metale și-a făcut gospodărie serioasă. Avea grădină cu legume, porci, găini, rațe, gâște, potârnichi, porumbei și a făcut și patru copii în tot timpul ăsta. I-a mers bine până prin 2006, când s-a dat o lege care l-a nenorocit. I-au interzis să mai meargă cu căruța prin oraș și n-a mai putut continua să facă bani din fier.

Renunțase de mult la ideea mutării într-o casă normală în oraș. Toate iernile geroase în care a tremurat cu copiii și soția pe sub plăpumi l-au făcut să-și dea seama că poate rezista aici fără probleme. Se simțea puternic și îi plăcea viața în afara legii. Niculina nu-l putea convinge să plece, iar pentru copii viața asta era singura pe care o știau. Și, oricum, nu-i asculta nimeni dacă se plângeau.

Gică a vândut calul și căruța și s-a apucat de scormonit lacurile din groapă după pește. Cu pescuitul și braconajul și-a hrănit familia după ce s-a lăsat de fier. Toți din cartierul Berceni îl știau acum după numele de Gică Pescarul. Era as la prins pește; învățase de mic. Când avea patru ani, ai lui l-au abandonat la bunici. Micul Gică stătea toată ziua în natură, cu animalele din gospodărie sau cu trupa de pescari din sat. Îi plăceau peștii, apa Argeșului și, când nu era trimis de pescari după țigări și rachiu, pescuia cu ei. Cu plasa, cu undița, cu mâinile goale. La zece ani știa deja să prindă pește ca cei mai buni din sat.

Apele din Văcărești erau pline cu știuci și carași și nu era nimeni să le păzească pe vremea aia. Prin Berceni era o trupă de vreo zece braconieri, toți bețivi, care pescuiau ca apucații acolo. Gică s-a împrietenit cu ei, dar și cu viciul lor. Când nu erau împreună pe baltă, încingeau chefuri la baraca lui. Beau coniacul cu borcanul.

Gică și-a făcut rețea de clienți în cartier. Vindea la blocuri, la piață și prin fața bisericii. Spre deosebire de ceilalți braconieri, care vindeau peștele în pungi, el îi dădea la găleată. Punea peștii mari la suprafață, iar pe cei mici la fund. Omul care venea să cumpere credea că toată găleata e plină cu pești mari și frumoși și-i lua pe toți odată, nu mai stătea să aleagă. Trăia și Gică cum putea.

În 2012, Gică și Niculina ajunseseră la nouă copii și două nepoate de la prima lui fiică. Curtea lui fără garduri era bătătorită acum de sufletele a cinci fete și șase băieți. De la cea mai mare fată a lui, la fiicele ei cele mai mici: Corina, Georgiana, Vali, Rică, Marcel, Gigel, Cezar, Nicușor, Luciana, Zâna și Duca. Pe băieți îi învățase să pescuiască și să vâneze păsări, iar fetele stăteau mai mult pe lângă Niculina și baracă. Băieții puneau capcane prin iarbă pentru porumbei și fazani, iar fetele făceau ciulamaua, mâncarea preferată a lui Gică.

Odată cu trecerea anilor, groapa a început să semene mai mult a deltă exotică. Vegetația s-a dezvoltat până în punctul în care au început să vină tot felul de păsări din țările calde. Stârci, egrete, cormorani, rațe sălbatice și, odată cu ele, tot felul de pasionați de pozatul în natură. Printre ei și Helmut Ignat, un fotograf care dezvoltase o pasiune pentru natura din groapă. Aflase  de locul ăsta de la redactorul-șef al National Geographic România.

În timpul unei ture de fotografiat, Helmut i-a văzut pe băieții lui Gică când puneau capcanele pentru porumbei. S-a dus să-i certe și le-a spus copiilor să-l ducă la tatăl lor. Voia să-i spună și lui că nu e bine să-și lase copiii să vâneze într-un loc așa frumos și fragil. Așa l-a cunoscut Helmut pe Gică Pescarul, iar întâlnirea lor avea să schimbe radical atât viața gropii Văcărești, cât și pe cea a lui Gică.

_

La început, Gică era reticent cu aparatele de fotografiat. Știa că dacă-i apar copiii prin presă vine Protecția Copilului și-i bagă la căminul de stat. N-aveau  acte de identitate, iar Gică n-avea de gând să le facă. Nu i-a spus nimic lui Helmut de bogățiile de prin baltă, deși știa locul ca și cum ar fi fost al lui. A vrut să scape rapid de el. Așa că fotograful s-a pus pe clădit încredere. Îl vizita des, aducea mâncare, băutură, țigări, lucruri pentru copii. Până la urmă l-a convins pe Gică să-i fie ghid, să-i arate și lui ce ascunde minunea asta de loc.

Petreceau mult timp împreună. Gică avea o barcă făcută de el din scânduri și tablă, iar Helmut avea una gonflabilă. Mergeau pe lac, iar Gică îi arăta fotografului unde sunt cuiburile de păsări, șerpii, broaștele țestoase, vulpile, vidrele… Vidre în Lacul Văcărești!? Helmut a rămas mut. Vidrele sunt animale extrem de timide și foarte rar ajung în orașe, cu atât mai greu în mijlocul Bucureștiului. Dacă Helmut și colegii lui de la revistă puteau dovedi cu fotografii prezența vidrei, s-ar fi confirmat și faptul că ăsta e un ecosistem lipsit de poluare și cu resurse bogate de hrană pentru păsările și animalele din el.

S-au pus pe treabă. Helmut l-a angajat pe Gică, la negru, să-l ajute cu documentarea. Îi dădea bani pentru fiecare zi de muncă. I-a adus aparate de fotografiat cu infraroșu, care pozau automat când detectau mișcare. În fiecare seară, Gică punea aparatele prin baltă, pe insule, prin stufăriș. Așeza în fața lor momeală cu pește și aștepta. Până să-și dea seama care sunt cele mai bune locuri de prins vidre s-a pricopsit cu sute de poze cu câini, vulpi și pisici care se îndopau cu momeala. Apoi au prins și vidra. Stătea cu moaca în obiectiv!

În 2012, Helmut i-a arătat fotografiile redactorului-șef de la National Geographic și împreună au făcut un reportaj despre descoperirile din groapă. I-au dat titlul Delta dintre blocuri, au pus-o pe copertă și-așa i-a rămas numele locului de-atunci. Reportajul lor a avut mare succes. Au urmat reportaje la toate televiziunile și radiourile naționale, au început să vină pe-acolo tot felul de cercetători în biologie.

Gică a devenit ghidul jurnaliștilor și biologilor care veneau să documenteze viața în Delta dintre blocuri. O ducea bine; primea bacșișuri de la toți. Se împrietenise și vorbise cu mulți pasionați de natură și, pe zi ce trecea, vedea că primește și respect pentru cunoștințele pe care le avea despre groapă, nu doar bani. Devenise personaj exotic în presă.

Jurnaliștii care au trecut pe acolo nu scriau doar despre natură, ci și despre Gică, Robinson Crusoe din Văcărești, omul cu mulți copii, care trăiește izolat și în armonie cu natura. Le spunea tuturor că locul ăsta e sufrageria sufletului lui.

Lui Gică îi plăcea schimbarea asta de aură socială și o lăsase mai moale cu braconajul. Începuse să-și dorească ca zona asta a lui să fie protejată. Să nu vină rechinii imobiliari, ca în alte locuri verzi, să construiască restaurante și cluburi și să distrugă natura. Fostul braconier avea acum un vis nou. Pasionații de natură care tot veneau pe la el l-au convins că ar fi potrivit să devină rangerul Deltei. Știa toate rutele, locurile de pescuit, metodele și orele la care veneau braconierii în baltă. În plus, se gândea că statul o să-i construiască o casă acolo; cum au toți rangerii din  rezervațiile naturale.

Apoi, în 2013, a venit și cea mai mare nenorocire din viața lui. Cumnații lui aveau construită baraca lângă gospodăria lui. Se ocupau cu fiarele vechi și sticlele din plastic și erau plecați mai toată ziua de acasă. Chiar în ziua de ajun de Crăciun, cei cinci copii ai lor erau singuri în casă când a izbucnit un foc de la cazanul din metal care încălzea baraca.

Gică i-a auzit pe copii că țipă și s-a dus să-i scoată din casă. Erau blocați. A spart ușa cu piciorul și a intrat în flăcări după ei. A reușit să scoată patru copii. Pe Florina, o fetiță de opt luni, n-a mai putut s-o salveze. Treningul din nailon de pe Gică era deja amestecat cu bucăți din carnea de pe mâini și de pe picioare. Abia se mai putea mișca. Au venit cu salvarea și l-au dus la urgențe.

Cât a stat Gică în spital, a fost scandal monstru pe lângă baraca lui. Toată presa a scris de fapta lui eroică. A venit primăria și i-a luat toți copiii să-i ducă la cămin. Aflaseră de incendiu din presă și s-au gândit că-s puși într-o lumină proastă dacă-i mai lasă să trăiască acolo. I-au băgat pe copii în dube și i-au dus la un centru de plasament. Niculina și Corina s-au mutat și ele acolo cu copiii lor.

Patru zile a rezistat Gică în spital. Nu mai putea sta acolo în timp ce copiii lui erau captivi la stat. În plus, fără el acolo, Delta era în pericol. A ieșit cu 12 zile mai devreme, deși era bandajat ca mumia. Avea arsuri grave pe mâini, picioare și pe față. Era distrus. S-a milogit la primărie, a făcut scandal despre unde erau ținute fetele și băieții lui, și-a sunat toți noii prieteni jurnaliști și activiști de mediu și a făcut pe naiba-n patru de și-a scos copiii de la cămin.

Ca să-i poată lua înapoi, le-a făcut certificate de naștere, i-a botezat la biserică și i-a mutat, de ochii statului, la o casă închiriată cu bani de la Helmut. Casa era aproape de Deltă, dar nu puteau sta acolo. Ce să facă în locul ăla înghesuit de garduri și vecini care se luau de ei că-s mulți și că-s gălăgioși? Se duceau acolo doar când aflau că vine un control de la Poliție sau Protecția Copilului. În rest, în libertate, în Deltă, în locul unde s-au născut.

_

Focul din care i-a scos Gică pe copii nu l-a lăsat doar cu cicatrici și dureri crunte de picioare. I s-au infectat rănile pentru că n-a stat în spital să se vindece și toată suferința asta l-a lăsat și cu diabet. Însă cel mai rău pentru starea lui de spirit a fost când a aflat că, din cauza arsurilor, nu mai poate să facă copii.

Era mai mult casnic, nu mai putea merge prin toată balta așa cum făcea când era sănătos. Era cu moralul la pământ. Bucuria lui era că lucra în continuare cu fotograful de la National Geographic.

Helmut, împreună cu alți pasionați de natură, a înființat între timp Asociația Parcul Natural Văcărești. Au început să facă demersuri serioase ca să obțină statutul legal de rezervație naturală pentru Deltă. Au făcut parteneriate cu centre de cercetare științifică și universități din țară și din străinătate, au făcut evenimente publice pentru promovarea locului, au adus acolo vedete, politicieni.

Gică îi ajuta pe teren. În patru ani în care Asociația s-a zbătut să facă din groapă Rezervație Naturală, fostul braconier a dat mâna cu toți miniștrii mediului și primarii de-atunci încoace. I-au dat și o barcă mare, cu care să plimbe biologii și turiștii prin baltă. Lucrurile astea i-au ținut moralul în viață până acum. Și visul că, într-o zi, când locul ăsta al lui va deveni oficial Parc Natural, el va fi rangerul care o să-i țină pe braconierii și restul distrugătorilor departe.

În 2016, groapa Văcărești a devenit oficial Parcul Natural Văcărești. Gică a început să se întrebe dacă mai poate trăi în locul pe care l-a numit acasă timp de 18 ani. Helmut și ceilalți oameni de la Asociație i-au tot promis că vor avea grijă de el, n-o să-l lase să rămână pe străzi cu copiii. Însă Gică era mai mult preocupat de locuitul aici și de visul lui de ranger. Balta asta era tot ce știa. Identitatea lui era legată strâns de locul ăsta. Era Gică Pescarul din Lacul Văcărești!

Doar că acum, lacul e protejat prin lege, iar el și copiii lui trăiesc aici ilegal. Nimeni n-o să fie de acord să-i mai lase să locuiască înghesuiți în baraca lor mică, fără apă și curent electric. Nici să le construiască Asociația o locuință nouă. În interiorul unei rezervații naturale e imposibil să iei autorizație de construcție pentru așa ceva.

După ce a vorbit cu ministra Mediului, Gică s-a dus și la oamenii de la Asociație să-i întrebe ce-o să se întâmple cu el și ai lui. Cu capul în jos, sub umbra unui nuc tânăr, s-a pus în fața a doi bărbați îmbrăcați în haine kaki. Gică, trebuie să găsești o casă aici în zonă, o casă adevărată, i-au spus. Tu poți să muncești, dar copiii ce-o să facă? Copiii trebuie să meargă la școală, să le faci acte, să-i integrezi într-un sistem…

Gică dădea din umeri. Habar n-avea cum merg lucrurile în sistemul din țara asta și nici cum e cu birocrația. Singurul sistem pe care-l știa era ecosistemul. Și ecosistemul era aici, în baltă. De unde bani să-și ia el casă? Ce-o să facă după ce-o să-i dărâme baraca?

O să se distrugă zona asta fără el aici!


Au contribuit la documentare: Lina Vdovîi și Mircea Topoleanu. Textul este un fragment din Acasă, un album fotografic despre viața familiei Enache și transformarea Deltei Văcărești, care poate fi cumpărat din shopul DoR. Mai multe despre carte, filmul documentar și proiectul social aflați pe facebook.com/acasathefilm.

Comentează

Numărul curent: DoR #29

DoR #29 * Noi și ei

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă