Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Acasă: o călătorie în timp

February 15th, 2017
Tags: , ,

Un scoțian caută exoticul departe de casă și găsește mai mult acasă decât se aștepta.

Text de Anthony Wilkes
Traducere de Carla Lunguți
Imagine de Artemisa Pascu

Sunt la coadă la un supermarket din România și țin în brațe o cutie cu ciuperci, o bucată de brânză și un pachet de mălai. Nu sunt de aici și încerc să mă acomodez. Cunosc doar cuvintele de bază din limba locală, dar dacă nu mă stresez, este suficient pentru a trece de coadă fără traume și fără să fiu descoperit.

Coada înaintează, iar eu sunt cu un pas mai aprope de libertate. Trec în revistă puțina română pe care o știu, în timp ce ciupercile se clatină în ambalaj. În mod normal, nu sunt o persoană emotivă. De obicei sunt foarte prietenos. Sunt de multe ori apreciat pentru că sunt o persoană deschisă, pentru ușurința cu care îmi fac prieteni și pentru finețea cu care vorbesc cu străinii. Dar tocmai acest aspect al firii mele mă face acum să mă simt agitat.

În ciuda faptului că abia reușesc să trec prin lecțiile obligatorii de română cu partenera mea (dețin în topul repertoriului meu expresii ca „Sunt nu” și „Ești românăzoaică”), urmează să am o conversație cu bărbatul de la casierie. Știu și că sunt complet incapabil să dau frâu acestei dorințe, dar nu pot schimba felul meu de a fi.

Coada se mișcă cu un pas mai aproape, iar eu pot acum să-mi așez lucrurile pe bandă. În timpul acestui scurt proces, mă uit la fața bărbatului care e pe cale să devină interlocutor în încercarea mea de a ține o conversație. Îl cheamă Răzvan. Îl întreb ce face.

Acum, sunt două lucruri importante care trebuie știute pentru a înțelege interacțiunea care urmează, iar acestea sunt: nu am mai vorbit niciodată cu Răzvan înainte să-l salut și pot doar să presupun că el crede că sunt român. În al doilea rând, mi s-a spus că accentul meu este impecabil. Nu știu de ce. Am fost înzestrat cu un vioi vibrato moldovenesc. Pot spune că mă prezint atât de suav încât oamenii presupun că sunt nativ, ceea ce pare puțin ciudat. Acum folosesc din nou acel accent. A funcționat perfect, este un dezastru.

Răzvan începe să vorbească. Pot doar să presupun că el îmi răspunde la întrebare, iar eu ar trebui să completez răspunsul pe care mi l-a dat. Doar că, destul de previzibil, nu am înțeles nimic din ce a zis. Ochii mei lucesc, în timp ce sunt luminat treptat de totalitatea erorii mele. Prostia sinceră de a întreba pe cineva ce face în timp ce tu ești complet incapabil să înțelegi un cuvânt  din răspunsul lui este o revelație amară.

Conversația decurge fără niciun cuvânt din partea mea, iar eu încep să cred că Răzvan știe că nu îl înțeleg. Tocmai mă încredințam acestui purgatoriu, când aud o cale de scăpare. A pronunțat un cuvânt pe care îl cunosc.

„Nu”, am răspuns zâmbind într-un final. Am pregătit dinainte și un răspuns la întrebarea lui: „Nu vreau pungă, mersi. Sunt bine”. Dă din cap. Mișto. Mai spune ceva, dar cuvintele se pierd în timp ce se întoarce spre ecranul mic. Nu mă deranjează pentru că nu l-aș fi înțeles oricum. În loc să îi răspund mă uit și eu împreună cu el la ecran. Arată cifre. Le recunosc. „Acelea sunt ca în engleză”, îmi spun în gând, ca un idiot. Îi dau cardul și zâmbesc. Asta e o problemă pentru că de multe ori încerc să spun cuvinte pe care nu le cunosc. Astăzi, noul cuvânt pe care am ales să încerc să îl spun este „card”. Este la fel ca în engleză, dar nu am de unde să știu asta. În schimb, spun „cardă”. Rânjesc iar Răzvan se uită la mine în timp ce își înclină capul într-o parte. El îmi arată POS-ul, iar eu introduc cardul.

Zgomotul de plastic pe plastic și sunetul victorios al unei tranzacții reușite rezonează cu propria auto-satisfacție în timp ce ciupercile saltă fericite în folia în care sunt ambalate. I-am spus „La revedere ” peste umăr, ba chiar i-am făcut și cu mâna. „Am făcut-o, cred că în sfârșit aparțin acestui loc”. Numai că nu este adevărat în totalitate, nu-i așa? În ciuda faptului că locuiesc în România de aproape două luni, cunoștințele mele în ceea ce privește vocabularul sunt puține, iar înțelegerea culturii este slabă. N-ar trebui să mă potrivesc cu acest loc și, totuși, reușesc cumva să o fac. Trebuie să admit faptul că ideea că trăiesc cu o parteneră a cărei engleză este mult mai bună decât a mea are probabil mult de-a face cu asta, dar am impresia că este mai mult de atât.

Când eram mai tânăr am locuit în Kenya trei luni și întotdeauna am spus că întoarcerea acasă în Scoția a fost un șoc cultural mai mare decât atunci când am plecat în lume. Având în vedere că am crescut în mediul rural, nu îmi e străină munca la fermă sau diverse alte tipuri de muncă manuală – deci mersul pe jos prin soare câteva mile pentru apă nu m-a făcut să simt nimic nou. Ceea ce a fost cu adevărat nou a fost întoarcerea acasă după asta. Dintr-o dată, după aceste luni de lucru constant, dintr-o dată nu aveam nimic de făcut. Este ușor să te obișnuiești cu munca, pentru că ea trebuie făcută. Nu ai de ales. Ceea ce este greu este întoarcerea înapoi și realizarea faptului că ai uitat cum să-ți distragi atenția de la luxul în care trăiești.

Când m-am mutat în România mi s-a părut ciudat pentru că nu a trebuit să mă adaptez la nimic nou, așa cum am făcut-o în Kenya. Am venit aici așteptându-mă să găsesc o cultură diferită și să fiu nevoit să mă adaptez la o lume nouă – dar nu a fost nimic de acest fel.

Ceea ce e ciudat în a trăi în străinătate este modul în care s-au schimbat lucrurile mici. Nu cunosc limba, dar pare că nici nu am nevoie. Pot să îmi plătesc cumpărăturile știind una, două propoziții de bază și cu o minimă observație a limbajului corpului. Nu e nevoie să știu româna ca să înțeleg că băiatul de la casă mă întreabă dacă vreau plasă sau îmi cere să plătesc. Cuvintele sunt noi, dar înțelesul este același.

Când am părăsit Scoția ca să vin în România am fost să îmi iau la revedere de la bunica mea. A predat în Bulgaria când era mai tânără, motiv pentru care a vizitat Bucureștiul de multe ori. Mi-a spus povești despre o lume care părea foarte departe de lumea mea. Mi-a dat sfaturi care păreau foarte ciudate: „Nu scoate toți banii odată”, „Învață cum să negociezi”, „Ai grijă la bandele de copii de pe stradă”. Vorbea ca și cum urma să cunosc o lume nouă – și probabil pentru ea a fost. Când a fost ea  să viziteze Bucureștiul, acum 40–50 de ani, trebuie să fi arătat foarte diferit de cum este acum. Foarte diferit de ce știa de acasă. Când bunica era mai tânără, călătoriile păreau foarte diferite. Nu puteai găsi clipuri video din locuri necunoscute, fotografii din locuri exotice sau să te uiți la documentare care să-ți arate secretele unei țări. Puteai să citești despre locuri exotice, să asculți povești sau să mergi acolo. Fie îți imaginai, fie călătoreai. Nu puteai să stai acasă și să trăiești experiențe intense privind fotografiile și filmulețele altcuiva. Trebuia să fii implicat. Implicarea a fost cea care a făcut ca povestea să aibă un altfel de impact. Poveștile făceau călătoriile să pară mult mai captivante decât acum pentru că trebuia să inventezi propriile imagini în acord cu cuvintele.   Făcea ca restul lumii să pară atât de diferită comparativ cu a ta. Încă îmi amintesc poveștile de călătorie pe care le-am auzit în copilărie.

Părinții mei au crescut în țări diferite din Africa. În adolescență s-au mutat de acasă la școli – internat. Mama în Aberdeen unde învăța pentru a deveni asistentă, iar tata în Lancashire, de unde a plecat să studieze limbi străine la Oxford. Mama s-a mutat în Africa de Sud. Tatăl meu s-a alăturat Marinei Regale. Mama s-a mutat în Oman. Tata a găsit-o acolo. În cele din urmă s-au mutat înapoi în Scoția și, după ce a părăsit Marina, tatăl meu a primit un loc de muncă în Yemen. În ziua în care trebuia să plece spre Yemen a izbucnit războiul civil; jobul a dispărut, iar eu m-am născut în Marea Britanie.

Vărul meu locuiește în Emiratele Arabe Unite. Un alt văr locuiește în Kuweit, bunicii au călătorit pe tot globul, iar părinții mei încă au prieteni care îi vizitează din diferite locații exotice. Acum câțiva ani, doi dintre prietenii părinților mei au fost omorâți de un războinic Masai. A aruncat o suliță prin ușa jeep-ului lor. A crezut că aparatul de fotografiat îi furase sufletul.

Crescând cu aceste povești, bloguri de călătorie, documentare și omogenizarea culturală care s-a acutizat în generația mea, niciodată nu m-am simțit un străin în culturi diferite. Pentru părinții și bunicii mei, călătoriile au fost o alegere rară și scumpă. Acum, este ceva de care se bucură mulți. Cu toate acestea, prin expunerea mea la lume, în România, am reușit să ratez esențialul călătoriei mele pe deplin.

M-am mutat într-o țară nouă și am făcut un efort minim pentru a mă adapta. Am învățat ceea ce a trebuit – câteva fraze ici–colo, unele așteptări și schimbări sociale. Nu mult. Mulți oameni vorbesc engleză și nu am văzut încă diferențe culturale majore care să mă surprindă.

Când părinții și bunicii mei au călătorit, au fost în locuri cu adevărat diferite. Pentru mine, e ca și cum ai întoarce o nouă pagină a aceleiași cărți. Poate că nu înțeleg multe din cuvintele din română, dar înțeleg vestimentația. Înțeleg cafenelele artizanale de pe străduțele mici sau pe bărbatul care stă afară în fața blocurilor turn încercând să repare mașina care probabil nu a avut niciodată vreo problemă. Mă uit la aceleași filme la cinema și recunosc majoritatea melodiilor care se aud în supermarket-uri și cafenele. Unele feluri de mâncare sunt diferite, dar cele mai multe dintre ele sunt la fel. Am fost recent pentru prima dată într-un mall din România și pot să jur că era cel pe care l-am vizitat și acasă.

Părinții și bunicii mei au călătorit și au găsit o lume complet diferită de a lor. Ascultând poveștile lor, întotdeauna așteptam ca într-o zi să spun propria versiune a poveștii. Mici povești ale unor lumi diferite, reguli noi, oameni noi. Până acum nu am nici o poveste de felul acesta. Am o poveste diferită. Am o poveste despre cum am călătorit 2.000 de mile ca să ajung într-un loc ciudat și am descoperit că sunt de fapt acasă.


Anhtony Wilkes s-a născut și a crescut în Scoția, unde a studiat Biochimie și Farmaceutică la Universitatea din Dundee. După ce și-a dat seama că statul într-un laborator nu este pentru el, și-a luat un job în Edinburgh, la o cafenea, în timp ce se gândea la ce lucruri noi ar putea face în viitor. În scurta perioadă în care a fost barman, un vechi prieten i-a făcut cunoștință cu colega lui de apartament, care s-a dovedit a fi „o româncă deosebit de fermecătoare”. Câteva luni mai târziu, tot timpul dispus să-și satisfacă dorința tinerească de aventură, s-a trezit că privește pe fereastra unui apartament din București, cu o prietenă româncă, schimbându-și în mod drastic alegerile în viață înainte să fi împlinit măcar 24 de ani.

1 Comentariu pentru “Acasă: o călătorie în timp”

  • Ruxandra Biro a scris:

    Poate ca scotianul nostru ar trebui sa mearga la tara. Bucurestiul si, in general, marile orase ale tarii nu ofera experiente deosebite unui occidental. Dar la sat poate intalni inca surprize. Avem aici, in Apuseni si chiar la campie prin judetele Cluj, Salaj, Bihor si Alba unele sate care sunt inca deosebite chiar si pentru un roman (orasan).

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă