Alegerile Danei (Integral din DoR #5)
Nota editorului: Această poveste a câştigat în iulie 2011 premiul Clubului Român de Presă pentru cel mai bun reportaj. Dacă vreți s-o aveți și în variantă tipărită, comandaţi DoR #5 de la comanda@decatorevista.ro.
Actualizare 27 iulie 2011: Citiţi la finalul textului ce s-a întâmplat cu Dana de când a apărut povestea. Printre altele, şi-a făcut un blog.
La 35 de ani, Dana Ene a hotărât că are multe de făcut: să înveţe să danseze tango, să se întoarcă la avocatură, să îşi găsească un partener, să aibă un copil, să viziteze Parisul şi Buenos Airesul, să se vindece de cancer.
__________________________________
Text de Simina Mistreanu
Fotografii de Bogdan Baraghin
Design (în print) de Radu Manelici
__________________________________
La jumătatea secolului XIX s‑a descoperit un papirus din Egiptul Antic în care Imhotep, un vizir preocupat de neurochirurgie, arhitectură şi astrologie, descria simptomele şi tratamentele pe care le aplica unor bolnavi. Cazurile variau de la fracturi ale mâinii sau craniului, la supurări şi tumori. Cazul 45 era descris în felul următor: „Tumorile protuberante ale sânului arată existenţa unor gâlme ale sânului, mari, în creştere şi tari; dacă le atingi e ca şi cum ai atinge o minge de cârpe sau ar putea fi comparate cu un fruct necopt, care e tare şi rece la atingere”. Fiecare din cele 48 de cazuri din papirusul lui Imhotep era urmat de indicaţii de tratament, chiar dacă numai paliativ: lapte vărsat în urechile pacienţilor cu probleme neurologice, balsamuri pentru arsuri. La cazul 45, Imhotep a fost neobişnuit de reţinut. La secţiunea intitulată „Terapie” a scris o singură propoziţie: „Nu există”.
***
Nu asta i‑au zis medicii Danei Ene, când i‑au pus acelaşi diagnostic.
În dimineaţa zilei de vineri, 31 iulie 2009, Dana a mers la spitalul Euroclinic din Bucureşti, să‑şi facă o ecografie. Avea 34 de ani şi voia să verifice nodulul din sânul drept, care în ultimele trei săptămâni crescuse simţitor şi începuse să o doară. După ce a văzut rezultatul ecografiei, medicul, o femeie şatenă cu trăsături blânde, i‑a sugerat să‑şi facă şi o mamografie şi să se întoarcă la spital peste o oră şi jumătate pentru o consultaţie la oncolog. Dana s‑a întors la biroul firmei de turism unde lucra şi a cerut învoire pentru restul zilei. Nu mai ştie cum a trecut acea oră şi jumătate. S‑a întors la spital, a intrat în cabinetul oncologului şi din acel moment a amorţit. Bărbatul a început să o întrebe câţi ani are, unde lucrează, dacă are copii, dacă e căsătorită, ce hobbyuri are. Apoi i‑a spus că are cancer şi că dacă nu urmează o schemă de tratament care include chimioterapie şi operaţie la sân, va face metastază şi va muri într‑un an.
A ieşit teleghidată din spital, s‑a urcat în maşină şi a sunat un prieten. I‑a povestit printre sughiţuri ce i s‑a întâmplat. El i‑a vorbit încontinuu trei‑patru ore, în timp ce ea stătea în maşină, în parcarea spitalului, şi plângea. Spre seară s‑a văzut cu o prietenă care i‑a dat o carte despre alimentaţia de prevenire a cancerului. Cumva şi‑a făcut timp să o citească în weekend, printre reprize sfâşietoare de plâns.
Mai întâi s‑a certat cu universul, cu Dumnezeu: de ce a ales‑o pe ea, de ce nu pe altcineva? Ce a făcut să merite asta? Era convinsă că urma să moară, indiferent de ce ar fi făcut de acum încolo. Apoi, treptat, şi‑a îndreptat furia asupra sieşi. A căutat toate motivele pentru care merita pedeapsa: că nu şi‑a mai dat examenul de intrare în Barou după ce a terminat dreptul, că n‑a putut să‑și ţină căsnicia, că n‑a făcut un copil. Concluzia era la îndemână: viaţa ei era varză, deci ce i se întâmpla acum era firesc. Şi‑a sunat tatăl, care i‑a spus că îi pare rău, mai ales că nu are un partener alături. Pe mama nu a mai sunat‑o. S‑a gândit că n‑ar fi putut duce greutatea veştii.
Luni s‑a întors la jobul de agent de turism şi a încercat să se comporte ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. Treptat, le‑a spus colegilor şi prietenilor. Mulţi n‑au ştiut cum să gestioneze vestea fără s‑o facă să se simtă prost, de parcă ar fi avut o boală contagioasă. O prietenă apropiată, al cărei soţ murise de cancer în urmă cu 10 ani, i‑a spus: „Nu pot, lasă‑mă să‑mi revin din şoc şi o să vorbim”. (A sunat‑o după câteva luni, şi‑a cerut iertare şi au reînceput să se întâlnească). A avut o relaţie pasageră cu un bărbat pe care îl cunoştea de mult, dar faţă de care nu simţea nimic. Omul nu a sprijinit‑o şi a făcut‑o să se simtă şi mai rău. Dana nu avea timp de așa ceva. Avea un tratament de urmat.
A început chimioterapia în septembrie, la Cluj, pentru că un medic de acolo i‑a spus că îi poate face rezecţie limitată (adică să‑i scoată doar tumoarea şi nu întregul sân), şi să-i pună silicon în timpul aceleiaşi operaţii – o variantă rar întâlnită în România, unde de obicei reconstrucţia sânului se face la câteva luni după operaţie.
Mergea la Cluj cu avionul. O sesiune de chimioterapie dura cam 45 de minute, timp în care aştepta ca lichidul verde, alb sau roşu dintr‑o perfuzie să i se scurgă în vene. Încă din primele minute mâna îi îngheţa, pielea parcă îşi schimba textura şi simţea cum corpul se transformă, cum tumoarea parcă se strânge şi se micşorează. Se întorcea la Bucureşti în aceeaşi zi. Înainte să urce în avion intra în toaleta aeroportului şi vomita. În cele 50 de minute de zbor, se ruga să nu i se facă rău. Cobora, îşi lua maşina din parcarea aeroportului şi conducea până acasă cu geamurile lăsate. În prima noapte dormea în baie. Urma o săptămână în care îi era foarte greu să se ridice din pat dimineaţa. În a doua săptămână începea să se simtă mai bine, iar în a treia era „ca o floricică”. Apoi o lua de la capăt. În total, şase serii de chimioterapie.
***
Deși se numără printre cele mai vechi boli, cancerul e considerat maladia secolului XX, aşa cum tuberculoza a fost boala secolului XIX. La nivel metaforic, cancerul e boala consumului în exces, a supraproducţiei, a creşterii fulminante. Însă, aşa cum scrie Siddhartha Mukherjee, profesor la Columbia University şi autor al cărţii The Emperor of All Maladies. A Biography of Cancer, contemporaneitatea nu e numai metaforică. Cancerul este o boală a cărei incidenţă creşte odată cu vârsta. În trecut, pe când medicina nu era atât de avansată, oamenii mureau tineri, răpuşi de tuberculoză, variolă, lepră sau pneumonie. Răspândirea cancerului este produsul dezvoltării medicinei şi creşterii duratei de viaţă: e comun pentru că toţi ceilalţi ucigaşi au fost ucişi. În ultimele două secole, cancerul a urcat încet dar sigur în topul cauzelor de deces, ajungând pe locul al doilea în lume, după bolile de inimă.
Cancerul e o boală care trăieşte şi se dezvoltă după aceleași principii precum corpul omenesc. Diviziunea celulară ne permite nouă, ca organisme, să creştem, să ne adaptăm, să ne revenim, să reparăm. Distorsionată şi scăpată de sub control, diviziunea le permite celulelor canceroase să crească, să prospere, să se adapteze şi să‑şi revină – adică, cum scrie Mukherjee, să trăiască cu preţul propriei noastre vieţi.
Timp de peste 4.000 de ani, medicina nu l‑a contrazis pe Imhotep. Cancerul părea de netratat, dar asta nu i‑a împiedicat pe medici să încerce.
Au stors „humoarea neagră” pe vremea lui Hipocrate, când se credea că toate bolile sunt provocate de patru humori (celei negre îi mai era atribuită depresia); au făcut operaţii radicale în care, pentru îndepărtarea tumorii la sân, ajungeau să taie şi coastele; au folosit radiologia în perioada lui Marie Curie și, de la jumătatea secolului XX, chimioterapia. De‑atunci, nu s‑au schimbat prea multe.
***
Cu tot răul fizic şi psihic pe care i‑l produceau medicamentele, Dana a trăit cele patru luni de chimioterapie ca pe o perioadă de exaltare şi experimentare. Când mergea la Cluj se îmbrăca elegant. Îşi punea cizme cu toc, haina animal print, poşeta‑plic şi un zâmbet larg pe buze. Toţi credeau că însoţeşte pe cineva, nu că e pacient. Când a început să‑i cadă părul, a mers să‑şi cumpere o perucă. Femeia care le vindea a întrebat‑o pentru ce îi trebuie. Dana şi‑a atins părul prins în coadă şi pe degete i‑a rămas un mănunchi de fire. Şi‑a ales atunci trei peruci: una brunetă, una roşcată şi una şatenă cu irizaţii mov (ea îi spune „peruca mov”). Mai târziu şi‑a cumpărat şi una blondă. Toate din plastic, deoarece crede că una din păr natural poartă energiile negative şi suferinţele femeilor care au fost nevoite să‑şi vândă părul.
Şi‑a dus pe rând perucile la coafeză, care le‑a tuns asimetric, tinereşte. Le purta în funcţie de cum se simţea în ziua respectivă; fiecare perucă o modela într‑un fel, îi schimba personalitatea. Când purta peruca roşcată se îmbrăca elegant, în rochiţe negre şi cu sandale înalte, cu platformă. Odată, la serviciu, şi‑a pus şi o pălărie neagră, cu boruri largi şi o floare roşie în piept.
„Nu ştiu cum e să dansezi la bară”, mi‑a spus mai târziu. „Dar eu când îmi puneam acea perucă şi acele platforme în picioare mă simţeam atât de sigură pe mine încât dacă m‑ai fi pus să dansez la bară, n‑aş fi avut nicio problemă.”
Altă dată a mers la un concert de jazz cu peruca mov şi un joben roşu, micuţ, prins într‑o parte cu fundiţe şi pene, o rochie neagră şi ciorapi roşii. Pe stradă, cineva a întrebat‑o dacă a venit Halloweenul.
„Am experimentat tot felul de chestii şi mi‑am dat seama că atunci când purtam perucile şi îmi puneam funde, flori, bentiţe şi alte nebunii, de fapt aia eram eu. Nu cea care se îmbrăca la fel ca x şi y, să nu şocheze. Îmi plăcea să experimentez, îmi plăceau culorile. Pentru că a trebuit să‑mi găsesc resursele în ceva. Şi atunci mi‑am pus accesorii.”
În octombrie, şeful Danei i‑a spus că ar trebui să ia o pauză. A plecat şi, pe de o parte, s‑a bucurat. Simţise în ultima perioadă că se plafona la job, că nu putea să treacă dincolo de poziţia de agent de turism şi că nu asta îşi dorea să facă. Devenise jobul care plătea facturile.
În decembrie, medicul de la Cluj i‑a spus că nu îi va putea pune siliconul în timpul operaţiei deoarece aparatele de radioterapie din ţară sunt prea vechi şi i l‑ar fi ars în timpul tratamentului post‑operaţie. Vestea a înfuriat‑o şi a dărâmat‑o pe Dana. Făcuse drumurile la Cluj cu speranţa că acolo se va putea trezi după operaţie cu sânii la locul lor. Le făcuse degeaba.
Ultima şedinţă de chimioterapie a făcut‑o pe 23 decembrie la Bucureşti, la Euroclinic. Crăciunul l‑a petrecut cu un cuplu de prieteni. A mâncat sarmale şi prăjituri. Pe 31 decembrie, când se pregătea pentru petrecerea de Revelion, a observat că îi căzuseră genele. A fost un şoc, ultima picătură după un şir de rău, vărsături, păr căzut şi kilograme în plus. Imaginea despre sine i se alterase de când începuse chimioterapia. Îşi dorea uneori să fie invizibilă, ca oamenii să nu o respingă pentru că arată rău.
„Pentru o femeie e ca şi cum îşi pierde din feminitate”, mi‑a spus. „Ideea e că atunci când ţi‑e rău şi verşi, se întâmplă foarte multe lucruri, zici: băi, măcar atâta, să arăt bine. Şi nu arăţi bine.”
***
Drumul Danei a început ca cel pe care‑l parcurg majoritatea celor peste 6.000 de femei diagnosticate anual cu cancer la sân în România. După chimioterapie ar urma o operaţie prin care, după caz, se scoate o parte sau întregul sân; radioterapie şi, dacă celulele maligne s‑au extins şi la ganglionii din axilă, chimioterapie; reconstrucţia sânului cu silicon, eventual cu ajustarea sânului sănătos ca să nu se observe diferenţa; inducerea menopauzei şi terapie de substituţie hormonală timp de cinci ani după operaţie, deoarece se crede că hormonii feminini croiesc un mediu propice pentru reapariţia cancerului. După toate astea, femeile mai trăiesc de la câţiva ani la câteva decenii. (În 2009, Ministerul Sănătăţii a luat în evidenţă 6.303 cazuri de femei cu cancer la sân. În lipsa unui registru naţional al cancerului, evoluţia lor pe termen lung nu este urmărită. Statisticile mai aprofundate lipsesc şi ele).
Faţă de precursorii lor, oncologii de azi au „dovezi” – cazuri în care au obţinut supravieţuiri lungi de zeci de ani, şi care îi determină să privească uneori cancerul ca pe o boală cronică. Însă „boala perfectă” încă le dă bătăi de cap. Încă studiază comportamentul haotic al celulei maligne, încă testează terapii noi, nu foarte diferite de cele care se practică deja. Încă mai caută.
***
În ianuarie 2010, Dana a trecut din nou prin toată cohorta de analize: RMN, mamografie, scintigrafie. Stabilise ca după sărbători să se opereze la Institutul Oncologic Bucureşti. Spitalul a fost pentru Dana unul din cele mai înfricoşătoare locuri în care a călcat. I se părea că e ca un lagăr unde femeile aveau un singur sân şi unde se umbla cu frică şi supunere.
Medicii voiau să îi facă scintigrama, o analiză care arată dacă cancerul s‑a extins la oase. I‑au făcut programare, dar când a venit la spital i‑au spus că nu au substanţa necesară şi au trimis‑o acasă. Au chemat‑o din nou, aceeaşi poveste. A vorbit cu o prietenă care lucrează la Facultatea de Medicină şi şi‑a făcut scintigrama la un alt spital. Din fericire, a ieşit bine, sistemul osos era intact. A mers la Fundeni cu analizele şi i‑au făcut actele de internare pentru operaţie.
Înainte de operaţie, a scris pe o foaie A4, faţă‑verso, o listă de întrebări cu care s‑a dus la profesorul care urma să o opereze: „Cât durează perioada de recuperare?”, „De ce gen de îngrijiri voi avea nevoie acasă?”, „Când mi se spune ce trebuie să taie şi ce nu?”. După o scurtă întrevedere, doctorul a întrebat‑o dacă vrea să ştie ceva şi, înainte ca ea să formuleze o întrebare, şi‑a întors spatele şi a ieşit. Dana a luat lista şi s‑a dus cu ea la medicul care urma să fie mâna a doua în operaţie. Una dintre întrebări era unde poate greşi chirurgul. Medicul s‑a simţit ofensat – cum să‑l întrebi pe domnul profesor aşa ceva?
Stabilise cu medicii că îi vor face rezecţie limitată, operaţia mai puţin intruzivă, care ar fi eliminat doar tumoarea. A doua zi, luni dimineaţa, când urma să semneze că îşi asumă răspunderea pentru operaţie, a văzut că pe hârtie scria „mastectomie totală” adică extirparea întregului sân. Dana a izbucnit. Cu o seară înainte îi explicaseră că rata de supravieţuire e doar cu 0,5 la sută mai mică în cazul rezecţiei limitate. Iar acum îi spuneau că mastectomia e mai sigură, că va fi frumoasă şi fericită după operaţie. Se simţea ca într‑un film prost. A plecat acasă, urmând să revină peste două zile şi să vorbească cu profesorul.
Nu s‑a mai întors la spital. Ajunsă acasă, a făcut febră 39 cu 3, fără vreun motiv aparent. Febra a durat trei săptămâni – nişte săptămâni cumplite, negre, cu tuse, lacrimi şi dureri de gât. Era secată de energie, fără voinţa de a se ridica din pat sau de a răspunde la telefon.
***
Într‑o dimineaţă de februarie, Dana s‑a trezit fără febră. Avea capul limpede, era liniştită. Simţea ca şi cum cineva i‑ar fi resetat toate fricile, gândurile contradictorii şi întrebările la care nu găsea răspuns. A încetat să se întrebe de ce ea, a încetat să îi fie teamă că va muri. A început să creadă că se va vindeca. Că, într‑un fel sau altul, informaţiile şi oamenii care o vor face bine vor veni. Trebuia doar să‑i recunoască şi să‑i accepte.
Pe internet a aflat despre dieta Breuss, al cărei principiu e că prin autoînfometare, corpul consumă sau elimină tot ce nu‑i aparţine, inclusiv tumoarea canceroasă. Timp de 45 de zile a băut doar apă distilată, ceaiuri şi câte 250 de mililitri de suc de legume: sfeclă, ţelină, cartofi, ridichi negre şi morcovi. Sucul din legume crude avea un gust greţos, dar a dus dieta până la capăt. Apoi a urmat un tratament asemănător, bazat pe ceaiuri şi mâncare vegetariană. Trebuia să mănânce şi ficat de viţel, dar n‑a putut pentru că nu i‑a plăcut carnea de vită niciodată. A citit şi cartea Anticancer, de David Servan‑Schreiber, care recomanda alimentaţia pe bază de broccoli şi alte legume. În tot acest timp a băut ceaiuri şi pastile cu extract din ganoderma şi cordiceps, recomandate de un medic de la Institutul Naţional de Medicină Alternativă.
Pe un forum a citit despre letril, o substanţă sintetizată din sâmburi de caisă, folosită în medicina alternativă ca tratament împotriva cancerului. A comandat letrilul din Mexic, cu 600 de euro. Trebuia să şi‑l administreze intravenos, împreună cu vitamina C.
Letrilul a fost o aventură. Dana avea alergii – şi dacă îşi punea cercei de argint, urechile i se umflau, se înroşeau şi o dureau. Iar pentru letril trebuia să-şi ţină mai multe zile o branulă în mână, pe care să o lege la perfuzie. Prima oară i-a pus branula o asistentă de la o asociaţie pentru pacienţi de la Institutul de Medicină Alternativă. În câteva ore, mâna i s-a umflat, nici chip să-şi poată pune perfuzia. Asistenta i-a sugerat să meargă la un prieten de-al ei, asistent la terapie intensivă. L-a prins când ieşea din gardă şi acesta i-a fixat branula în parcarea spitalului. Ajunsă acasă, şi-a agăţat perfuzia cu letril şi vitamina C de lustră şi a aşteptat ca substanţa să îi curgă în vene. A ţinut o aşa două săptămâni, timp în care s-a întâlnit o dată la două zile cu asistentul de la Floreasca, să-i schimbe branula pentru că i se umfla mâna.
Reacţiile la letril au fost foarte dure. Imediat după ce începea să‑şi administreze perfuzia îi creştea febra aproape de 40 de grade. Timp de o oră, două, o durea capul îngrozitor şi tremura atât de tare încât la un moment dat a crezut că şi‑a spart dinţii la cum îi clănţăneau. În plus, mâna se tot umfla și trebuia să se întâlnească tot la două zile cu asistentul din Floreasca să‑i schimbe branula. Deși trebuia să facă tratamentul 21 de zile, l‑a întrerupt după două săptămâni. A făcut pauză o săptămână, după care şi‑a injectat în mușchi restul de letril.
În iunie a început tratamentul recomandat de Angela Haimovici, un cunoscut specialist în terapii naturiste. A luat timp de trei luni nişte plante macerate în alcool, cu zahăr.
În septembrie a mers la o programare făcută cu luni urmă, la o clinică privată din Bucureşti care avea un aparat de hipertermie, care prin temperaturi foarte ridicate ar putea dizolva tumorile. Îşi pusese speranţele în el – dintre terapiile noi de tratare a cancerului, era varianta mai accesibilă. Vizita la clinică a demoralizat-o: i-au spus că aparatul de hipertermie nu este funcţional pentru că nu şi-ar justifica costurile.
După două săptămâni a mers la Iaşi, unde auzise de un aparat performant de radioterapie. Sunase inițial să ceară detalii, dar i s‑a spus că trebuie să‑şi facă programare. S‑a dus până acolo ca să afle că aparatul de radioterapie era folosit tot împreună cu chimioterapia – nu era nimic special.
Mai târziu a încercat şi cartilagiu de rechin, seleniu, apă de corali, vitamina D şi A, pastile cu praf din carapace de broască ţestoasă şi injecţii cu vâsc.
Tot în septembrie, a mers la un control. Deși Dana se hotărâse să nu se mai opereze și să încerce să se vindece pe altă cale, a continuat să‑şi monitorizeze regulat tumoarea. A aflat atunci că tumoarea crescuse. De la diametrul iniţial de 3,3 centimetri, când a fost diagnosticată, în urma chimioterapiei scăzuse la 1,5 centimetri. A rămas aşa până în iunie, când a început tratamentul cu plantele. Trei luni mai târziu avea 2,2 centimetri.
***
Cancerul e o boală fără certitudini. „Singura certitudine pe care o poate da un medic oncolog unei paciente cu cancer de sân este aceea că există tratamente specifice pentru toate stadiile de boală”, spune Delia Mateescu, medic primar oncolog la spitalul Euroclinic. „De asemenea există diverşi factori (stadiul iniţial al bolii, tipul histopatologic etc.) care ne pot ajuta să apreciem evoluţia pe termen lung a unei paciente. Dar garanţii şi termene precise de supravieţuire nu poate oferi niciun medic responsabil.”
În situaţia asta femeile, mai ales cele tinere, caută variante alternative care măcar să le scutească de mutilare. Florin Băcanu, medic primar oncolog la spitalul „Sfânta Maria”, estimează că circa 80 la sută din paciente încearcă la un moment dat terapiile naturiste, uneori concomitent cu tratamentul clasic. Uneori îl anunţă pe medicul oncolog, alteori nu. Problema, spune Băcanu, e că în perioada în care se concentrează pe tratamentele naturiste, celulele maligne pot migra spre alte părţi ale corpului, unde pot rămâne în stare latentă ani de zile. Pe de altă parte, imprevizibilele celule maligne pot migra chiar de la începutul bolii.
„La ora actuală, totuşi, chirurgia este dirijorul în orchestra care tratează în mod complex cancerul”, spune Băcanu. „Faptul că pacientele, mai ales cele tinere, fug din calea bisturiului se explică şi prin faptul că sunt chirurgii prea duri când comunică diagnosticul: «Hai, tumoră, trebuie să te operez». Trebuie şi un psiholog în fiecare spital, care să‑i explice: «Uite, o boală incipientă poate fi eradicată dacă scoţi în întregime tumora»”.
Adesea, după ce terapiile naturiste nu au funcţionat, femeile se întorc la oncologi, spune Mateescu. „Odată precizat diagnosticul de cancer, foarte mulţi oameni îşi doresc un tratament miraculos care să‑i scape de boală, să nu aibă efecte secundare şi să le garanteze supravieţuirea pe termen lung. Din păcate, de‑a lungul întregii istorii a umanităţii, puţini oameni au beneficiat de miracole personale.”
***
Dana speră într‑un astfel de miracol.
„Ei acuma o tratează ca pe o boală normală, nu o mai tratează ca pe o boală incurabilă”, spune ea. „Cu toate astea, ei încă bâjbâie, nu ştiu ce ar trebui să facă, ce nu ar trebui să facă”. Eram într‑o cafenea nou inaugurată, iar Dana purta o rochie neagră, ciorapi roşii, pantofi înalţi, albaştri, şi o haină din petice multicolore.
Când e optimistă, Dana e un bulgăre de energie. Zâmbeşte, vorbeşte cu toată lumea, râde şi e deschisă când vine vorba de „problema ei” şi de căile pe care le‑a ales ca să o rezolve.
„Prin operaţie, prin radioterapie, prin chimioterapie, [medicii] nu fac decât să trateze un simptom”, spune ea. „Cauza este undeva acolo adânc înfiptă în sufletul tău şi e posibil să nu o tratezi şi să nu o descoperi niciodată. Poţi să faci toate acele lucruri pe care ţi le spun ei, să ţi se spună da, eşti sănătoasă, iar după cinci ani să faci o altă formă de cancer”.
Scoate din geantă o carte roşie, despre cauzele psihice şi emoţionale ale bolilor. O deschide şi citeşte cu voce tare: „Această boală se manifestă la o persoană care a suferit o rană importantă în copilărie, în relaţia cu un părinte sau cu ambii părinţi. O rană trăită în singurătate. Rănile importante care pot cauza maladia sunt respingerea, abandonul, trădarea şi nedreptatea. În general o persoană care suferă de cancer este o persoană care a vrut atât de mult să trăiască doar cu sentimente de iubire încât şi‑a refulat mult timp ranchiuna, resentimentele sau ura trăite faţă de unul din părinţi.”
***
Părinţii Danei au avut‑o când erau destul de tineri. Mama avea 21 de ani, iar tatăl, 28. Ea, studentă la ASE, el lucra şi juca fotbal la Laromet şi mergea seara la cursuri la ASE. Ambii, preocupaţi de carieră. Când Dana avea 10 ani, părinţii au divorţat. Ea a rămas la mama, care uneori o trimitea la bunica. Bunica, supărată că mama Danei nu vorbeşte cu ea, trimitea copilul la tata. Dana se simţea ca o minge de ping‑pong.
La un moment dat, pentru a evita ca certurile în familie să se răsfrângă asupra Danei, tatăl a hotărât să nu‑şi mai viziteze fiica. Când a împlinit 17 ani, Dana s‑a dus să‑l vadă. De atunci sunt apropiaţi. După ce a fost diagnosticată, tatăl i‑a fost principalul sprijin. A ascultat‑o şi a ajutat‑o cât a putut, inclusiv cu bani.
Dana a făcut Facultatea de Drept şi în ultimul an s‑a angajat la o firmă de turism. A rămas în domeniu, lăsând pe lista de aşteptare visul de a deveni avocat. S‑a măritat la 30 de ani, după patru ani de relaţie. A divorţat doi ani mai târziu.
În primăvara lui 2010, la scurt timp după ce a ales drumul tratamentelor alternative, psihiatrul de la Institutul de Medicină Alternativă Dana i-a dat Danei încă un diagnostic: sindrom anxioso‑depresiv. Răspunsul ei a fost: „Știu, sunt de patru ani în starea asta”. Credea că are legătură cu divorţul. Sau, mergând şi mai mult în timp, cu mutarea de acasă, la 28 de ani, după o ceartă cu mama. Sau cu telefonul dat iubitului din tinereţe, când i‑a spus plângând că s‑a îngrăşat două kilograme – avea, la 1,70 metri, doar 52 de kilograme.
Psihiatrul i‑a spus că îşi cunoaşte foarte bine problemele, care au legătura mai ales cu ce i s‑a întâmplat în copilărie. Dana a luat în calcul hipnoza regresivă, respiraţia holotropică (o formă de a accesa stări de conştiinţă extinsă), dar a ales până la urmă o variantă mai ieftină, mai simplă şi mai distractivă: tangoul argentinian.
***
Mai făcuse câteva lecţii şi înainte, dar se lăsase când fusese diagnosticată. S‑a reapucat în iulie, de data asta hotărâtă să înveţe să danseze. Să se apropie de oameni, în dans şi în afara lui. Să‑şi vindece sufletul.
În tango, „îmbrăţişarea apropiată” e exact aşa cum îi spune numele: corpurile sunt lipite în partea de sus, iar dansatorii stau obraz lângă obraz. De cele mai multe ori, pentru începători e cea mai neplăcută parte – trebuie să te lipeşti de un străin şi totodată să dansezi (de regulă mergând cu spatele, dacă eşti fată). Şi pe Dana îmbrăţişarea apropiată o speria, avea impresia că‑i transmite partenerului teamă şi respingere. Cu toate astea, a mers la cursuri şi a dansat. Îmbrăţişarea îi ieşea, însă i se părea că e foarte rece.
Totul s‑a schimbat într‑o seară de octombrie. În timpul lecţiei de tango, Mădălina, o colegă cu ceva mai multă experienţă, a venit la Dana şi i‑a spus că vrea să o înveţe îmbrăţişarea apropiată. S‑a apropiat până când nasurile li s‑au atins. Piepturile le erau lipite, iar Dana îi simţea respiraţia pe obraz. După două‑trei minute, respiraţia li s‑a armonizat, inspirau şi expirau în acelaşi timp. Atunci, Mădălina a apucat mâinile Danei şi a început să le urce şi să le coboare încet, ca într‑un zbor de pasăre. Mişcarea a mai durat vreo cinci minute, până când Dana a simţit că se relaxase complet. „Acum ia‑mă în braţe ca şi cum aş fi iubitul tău”, i‑a spus Mădălina. Cu ochii închişi, Dana a îmbrăţişat‑o. Era ceva diferit de tot ce se întâmplase până atunci la tango. Simţea că e acolo, în braţele ei şi ştia că şi Mădălina o simte.
La tango, Dana şi‑a făcut prieteni. Sunt oameni cu care iese, cu care vorbeşte, care o admiră şi o susţin. A început să danseze tot mai des cu Laurenţiu, un băiat care îi transmite căldură şi siguranţă, două cuvinte prin care a ajuns să descrie îmbrăţişarea apropiată. „Într‑o boală de genul ăsta ai nevoie de comunicare, ai nevoie să interacţionezi cu cât mai mulţi oameni”, mi‑a spus. „N‑ai nevoie de compătimire, ci să fii lăsat să‑ţi faci treaba. Să ai o activitate, să trebuiască să te dai jos din pat.”
În noiembrie, Dana a dat examenele pentru Barou. Începuse să înveţe prin mai, inconstant şi pe bucăţele. I se părea că a deveni avocat la 12 ani după ce şi‑a terminat facultatea ar fi fost o victorie de care avea nevoie. A avut emoţii mari la primele examene, mai ales că tot auzise că se intră doar cu pile. N‑avea de gând să accepte asta.
Examenul şi tangoul şi deschiderea faţă de oameni erau etape dintr‑un plan mai mare. Într‑o agendă bleumarin, Dana şi‑a aşezat o parte din gândurile care dau năvală din când în când. Ar vrea ca la un moment dat să le culeagă pe toate şi să le pună pe un blog sau într‑o carte. Una din însemnări, făcută la finalul lui 2010, se numeşte „Anul transformării mele”.
Citeşte rar, cu un ton neutru, de parcă ar fi o știre din ziar: „A existat un moment în viaţa mea când s‑a produs un declic emoţional şi mental. A fost momentul în care am început să caut, să mă caut, să mă întreb şi să înţeleg. Ce să înţeleg? Cine sunt eu cu adevărat. M‑am deschis pe mine către lume. Am ridicat privirea către Dumnezeu şi am început să iert. În primul rând pe mine şi i‑am iertat pe toţi cei care au trecut prin viaţa mea, pentru tot. A urmat un moment de panică, după care a urmat conştientizarea vie, intensă, a experienţei de linişte, pace şi comuniune cu esenţa divină”.
***
Dana locuieşte la marginea oraşului, în cartierul Bucureştii Noi, un şir de străzi cu case simple, aşezate. S‑a mutat în casa bunicii înainte să se mărite. Aici şi‑a trăit efervescenţa începutului de căsnicie, dezolarea divorţului, şocul diagnosticului, euforia revelaţiei. Locuieşte în două camere, o bucătărie şi o baie cu pereţi decoraţi cu amprentele palmelor Danei, în vopsea albastră. De când nu mai lucrează, îşi petrece timpul citind tot felul de lucruri: bibliografia examenului pentru Barou, cărţi despre terapii şi romane. Îşi mai face de lucru în grădină, găteşte, îşi îngrijeşte bunica. Şi mai are o ocupaţie: cei 11 câini cu care‑şi împarte casa şi curtea şi grădina.
Pe cei cinci din grădină i-a primit de la mama, care îi găsise pe stradă. În curte o are pe Bombonica, o maidaneză prietenoasă, cu blana albă şi neagră. În casă are voie să stea doar Becky, preferata Danei, un dog german negru care doarme în pat, la picioarele ei. De curând au apărut alţi patru căţei, pe care i‑a găsit abandonaţi pe stradă, într‑o cutie. Teoretic, locul lor e în curte. Practic, intră în casă de câte ori prind ușa deschisă.
Dana pare să aibă o abilitate specială de a‑i controla pe toţi, reușind să aducă din bucătărie căţelul speriat, în timp ce e muşcată de cel zvăpăiat şi îl ţine în braţe pe cel lipicios. Ştie cum să comunice cu câinii pentru că i‑a avut mereu în preajmă – când era mică a învăţat să meargă ţinându‑se de un câine. Uneori i se pare că Becky îi seamănă, că i‑a împrumutat din comportament. De câteva luni, dogului i‑a ieşit pe buza de sus o tumoare roşie, care sângerează. Boala care s‑a lipit de stăpână a găsit şi câinele. A fost operată în decembrie, însă a început să‑i crească la loc. Dana o pupă şi o alintă ca pe un copil.
În frigider sunt doar legume: avocado, varză roşie, ţelină şi broccoli. Pe masa din bucătărie, struguri roşii şi nuci. Jos, lângă piciorul mesei, o sacoşă cu broccoli adusă de mama Danei. I‑a spus mamei despre diagnostic abia în ianuarie, la două zile după Revelion. Asista la o ceartă între mama şi bunica şi a izbucnit la rândul ei. De atunci, mama încearcă să se obişnuiască cu vestea. Dana încearcă să o implice, îi povesteşte, îi spune ce dietă are şi mama îi aduce provizii.
În bucătărie, printre obiecte și plante, Dana şi‑a lipit pe ici‑pe colo foi cu mesaje care îi dau energie. Pe o coală lipită de filtrul de apă scrie „iubire” şi „recunoştinţă”. Mai are trei răvaşe pe care le‑a găsit în fortune cookies şi le‑a prins pe frigiderul plin de magneți, strânşi pe când lucra în turism sau primiţi de la prieteni. Primul: „Nu crede nimic, indiferent unde ai citit sau cine a spus un anumit lucru, chiar dacă l‑am spus chiar eu, nu crede nimic decât atunci când el se potriveşte judecăţii tale şi bunului tău simţ” – Buddha. Al doilea: „Nu te lupta. Lasă lucrurile să curgă şi vei simţi dintr‑o dată cum lucrurile se leagă fără efort” – Chuang Tzu. Al treilea: „Răspândeşte iubire oriunde mergi” – Maica Tereza.
Pe uşa care dă din bucătărie în pod, Dana a lipit mai multe coli, una deasupra celeilalte. Pe cea de jos e numărul 54 – greutatea ideală până la care mai are de slăbit cinci kilograme. Deasupra sunt două poze: una cu un bărbat care ţine în palme un copil şi alta mai mică, cu ea. Mai sus, o coală pe care scrie Paris şi Buenos Aires – oraşele în care vrea să ajungă. Şi mai sus, o coală pe care scrie „Dana&El” – proiecţia unei viitoare iubiri. Sus de tot, două cuvinte cuminți pe o foaie albă: „Sunt sănătoasă”.
***
Calea spre sănătate pe care medicii i‑au propus‑o Danei – mastectomie totală, radioterapie, chimioterapie, reconstrucţia sânului după mai multe luni, inducerea menopauzei şi terapia de substituţie hormonală – nu a convins‑o. La începutul anului mi‑a povestit că şi‑ar dori ca medicii să pună mai mult preţ pe confortul psihic al unei femei şi să nu o lase să se dea jos de pe masa de operaţie, cu o dungă în locul sânului.
„La urma urmei eşti femeie şi vrei să te simţi femeie. După ce ai trecut ultimii doi ani prin furcile caudine vrei să fii femeie. Ideea este că nu am de ce să mă agăţ. Eu nu pot să trec prin procesul ăsta singură, să ştiu că nu am un sân şi să aştept aproape un an jumate‑doi să fac o operaţie pe sân. Nu pot. Îmi trebuie ceva de care să mă agăț.”
„Eu [urmez schema de tratament]. Dar, după cinci ani, terapia de substituţie hormonală – potrivit studiilor pe care le‑am citit pe femei până în 45 de ani – are dezavantaje mai mari decât avantajele, printre care şi recidiva de cancer la sân sau la ovare. Şi zic OK, ajung după cinci ani să‑mi faceţi şi histerectomie și dați din umeri și spuneți: ăsta este cancer. Şi la 45 de ani, peste alţi cinci ani, o să arăt ca o femeie de 65. OK, trăiesc. O să mai fiu în stare să ies pe stradă? Psihic, credeţi c‑o să fiu aptă să mai vorbesc cu oamenii sau să fac altceva în afară de, probabil, să mă duc la un serviciu unde n‑o să mă bage nimeni în seamă şi să vin acasă? Asta‑i viaţă? Fără copii? Trăiesc, OK, cum?”
„Și [le-am zis doctorilor] dați-mi un lucru bun, ceva de care să mă agăț. Trăiți. Am zis OK, contează şi calitatea vieţii, nu numai faptul c‑o trăiesc. Şi mi s‑a spus că sunt inconştientă, că sunt nebună.”
Variante de tratament mai puţin invazive şi pe care crede că le‑ar suporta mai uşor decât extirparea sânului există în străinătate. La Bonn e un aparat de radioterapie care nu arde siliconul. În Turcia şi la Milano se face reconstrucţia cu silicon în timpul operaţiei. Însă toate presupun costuri între 20 şi 40 de mii de euro, bani pe care Dana nu îi are. S‑a gândit să îşi facă un blog, să‑şi scrie povestea şi să le ceară oamenilor să o ajute. Însă pe de altă parte îi e teamă că nu ar înţelege‑o, că ar percepe‑o ca pe o fiţă.
„Nu mă îngrozeşte ideea că nu se strâng banii, pentru că s‑ar putea găsi 4.000 de persoane în ţara asta care să doneze 10 euro. Mă sperie ideea în sine de a mă opera şi de a urma o cale în care nu cred. Pentru că asta nu rezolvă decât simptomele, cauza nu o rezolvă. Şi dacă eu nu lucrez cu mine şi dacă nu schimb ceea ce trebuie să schimb, mai ales făcând ce vor ei cu acele medicamente, nu fac decât să fac recidivă de cancer”.
Am întrebat‑o dacă nu e riscant să‑şi lase partea fizică în aşteptare, ca să lucreze la cea mentală.
„Aşa cum la un moment dat s‑a produs un declic emoţional şi am început să mă transform, aşa se poate întâmpla şi acum. Există posibilitatea – nu că eu aş fi Dumnezeu – dar există posibilitatea să mă vindec într‑o zi. Să descopăr care e cauza. Chiar cred în chestia asta, poate că cine mă aude o să zică că sunt un pic nebună. Recunosc că sunt un pic nebună dar chiar cred în lucrurile astea. Cred că mă pot vindeca. Şi faptul că a trecut un an jumate şi eu nu am murit cum mi‑au spus medicii şi nici n‑am făcut ce mi‑au spus ei, e clar că Dumnezeu e cu mine”.
„Dar uneori mă cuprinde frica şi mă gândesc că poate ar trebui să mă operez pentru că persoanele raţionale din viaţa mea – nu vorbesc de mama, tata şi de oamenii care mă ajută să trec peste lucrurile astea şi să fac tot felul de tratamente, vorbesc de medicul oncolog, de medicul de familie, de persoane care mă cunosc şi care ştiu ce problemă am şi care vin din mediul medical şi care îmi spun: «Du‑te, operează‑te că aia e bine»”.
„Chiar dacă mă operez, chiar dacă nu mă operez, şansele mele să trăiesc sunt aceleaşi. Că Dumnezeu mi‑a dat nişte zile şi alea o să fie. Eu nu pot să le lungesc, indiferent de ce‑o să fac mai departe. Dar aş vrea să trăiesc aşa pentru că mi se pare mai normal să trăiesc aşa.”
„Aşa, fără să te operezi?”, am întrebat‑o.
„Aşa, fără să mă operez şi fără să trec prin toate nebuniile alea. Dar dacă Dumnezeu va vrea s‑o fac şi pe asta o s‑o fac.”
„Cum o să‑ţi dai seama?”
„Nu ştiu. În momentul ăsta cred cu tărie că ăsta este drumul pe care am plecat. Dar sunt momente în care mă cuprinde frica şi mă gândesc OK, şi dacă mâine mi se spune că trebuie să mă operez? Nu pot s‑o fac în România, trebuie s‑o fac în afara ţării. Pentru că dac‑o fac în România, mor înainte să mor de cancer. Asta simt.”
***
Prima săptămână din februarie 2011 a fost dificilă pentru Dana. S‑au afişat rezultatele la examenul pentru Barou, unde luase note de 8 şi 9 la majoritatea examenelor, însă la unul avea 5,65, sub baremul de trecere. A depus contestaţie.
Apoi, într‑o după‑amiază a mers la un control. Nu‑şi mai făcuse ecografie din septembrie, de când aflase că tumoarea i‑a crescut (îşi face ecografii la trei, şase luni). S‑a îmbrăcat vesel, în pantaloni roşii, un tricou alb cu Snoopy şi un pulover mov cu nasturi. În urechi şi‑a pus o pereche de cercei în formă de băiat şi fată, luaţi de la un târg. În încăperea întunecată a spitalului, doctoriţa şatenă cu trăsături blânde a plimbat ecograful peste sânul Danei. Pe ecran a apărut o formă neregulată, gri, ca un un nor haotic. Doctoriţa a trasat cu mouse‑ul două linii subţiri dintr‑un capăt în altul al petei. Una galbenă, pe verticală, şi una verde, pe orizontală. A citit dimensiunile: 3,6 pe 2,3 centimetri. Tumoarea crescuse.
Dana s‑a ridicat şi s‑a îmbrăcat. Doctoriţa i‑a complimentat părul ondulat, cu un luciu sănătos. Nu îl avea aşa înainte – de obicei, după chimioterapie părul creşte mai des şi mai ondulat. Au vorbit despre o pacientă care se operase în Italia, la Milano, şi care acum se simţea bine.„Pentru ea a fost o etapă din viaţă, dar la dumneavoastră se prelungeşte”.
În holul spitalului, Dana era dărâmată. A fost încă un moment în care i s‑a spus să o ia pe calea operaţiei, calea pe care o refuzase şi la care nu voia să se întoarcă.
Patru zile mai târziu, s‑a întors la spital pentru o consultaţie la oncolog. Părerea lui a curs domol, fără ezitări: trebuie neapărat să se opereze, cât mai repede. Să‑şi facă din nou toate investigaţiile. Şi pentru că tumoarea a depăşit 3 centimetri şi e prea mare pentru operaţie, va trebui să o reducă prin chimioterapie. Adică ar trebui s‑o ia de la capăt cu patru sau şase serii din citostaticele care au demolat‑o acum un an şi jumătate.
Apoi, într‑o dimineaţă, la câteva zile după vizita la medic, Danei i‑a sunat telefonul. Era o cunoştinţă avocat, bărbatul la care ar fi urmat să facă stagiul dacă ar fi intrat în Barou. „Felicitări!”, i‑a spus el, direct. „Sunteţi domnişoara avocat!” În urma contestaţiei, nota Danei fusese reevaluată la 6. Într‑un fel, se aştepta. Simţise că anul 2010 era „anul ei”, anul în care ar fi reuşit orice şi‑ar fi propus.
A început să‑şi facă analizele preliminare pentru o nouă încercare de operaţie, dar totodată şi‑a comandat din Cuba un alt tratament alternativ, venin de scorpion albastru. Mi‑a spus că de data asta are de gând să meargă până la capăt cu intervenţia chirugicală – nu pentru că nu mai crede în tratamentele alternative, ci pentru că vrea să scoată tumoarea. Dar vrea neapărat să facă operaţia în străinătate, iar pentru asta ar trebui să strângă bani.
La una dintre analize, Dana i‑a spus medicului că are trei dorinţe: vrea un copil, vrea să devină un avocat de succes şi vrea să ajute oamenii. Că îşi doreşte să fie sănătoasă n‑a mai spus. Era implicit.
***
La scurt timp după apariţia textului, Dana a început să strângă bani pentru o operaţie în străinătate, unde reconstrucţia sânului s-ar putea face în timpul operaţiei, evitând astfel să petreacă mai multe luni cu o dungă în locul sânului. Şi-a scris povestea pe un blog şi a strâns până acum aproape 5.000 de euro dintr-un total de 45.000 – atât cât ar fi necesar pentru tratamentul complet, cu analize, operaţie, reconstrucţia sânului, radioterapie şi spitalizare, într-o clinică din străinătate.
Banii s-au strâns destul de greu şi au venit în special de la cei din jurul Danei – prietenii şi colegii de la tango. Pe lângă susţinere şi încurajări a primit, aşa cum se temea, şi câteva reacţii negative de la cei care au citit articolul sau i-au citit citit blogul. Au fost oameni care i-au spus că trebuie să-şi facă mastectomie totală în ţară, aşa cum au făcut alte femei, oameni care au certat-o pentru că amână operaţia şi riscă să moară, oameni care nu au crezut că un tratament în străinătate poate costa 45.000 de euro.
„Sunt bucuroasă că trăiesc, sunt tristă că oamenii nu înţeleg că noi, femeile, nu merităm să fim mutilate”, mi-a spus recent. „Sunt nedumerită că lumea parcă nu citeşte [ce scrie pe blog]. Nu ştiu cum să transmit mesajul ca oamenii să înţeleagă ce se întâmplă în viaţa mea şi în sufletul oricărei femei”.
Spune că povestea ei e povestea miilor de femei care se tratează de cancer în fiecare an, în România. Şi-ar dori să aibă energia să militeze pentru schimbarea sistemului – ca femeile să poată beneficia, în ţară, de un tratament complet şi modern, care să nu le mutileze. Să aibă mai multe opţiuni.
Dana a operat-o pe Becky, căţeluşa bolnavă de cancer, care acum urmează un tratament cu chimioterapie. Între timp, căţeluşei i-au apărut alte două tumori, pe gât şi pe maxilar, care o îngrijorează. Familia de 11 căţei a Danei se va lărgi curând cu un pui de dog german, pe care l-a primit de la o crescătoare de câini. Se va numi Tango. A început, de câteva săptămâni, o relaţie cu un bărbat care o face să se simtă în siguranţă.
Planurile Danei sunt aceleaşi: să fie sănătoasă, să nu facă metastază până strânge banii pentru operaţie, să facă stagiatura de avocat, să înfieze un copil, să le ajute pe femeile care trec prin situaţia ei. „Încerc să trăiesc fiecare zi ca un om normal, dar e greu să te porţi ca un om normal când ştii că fiecare zi poate fi ultima ta zi. Şi mai am atâtea lucruri de făcut”, spune ea. „Nu mi-am pierdut speranţa că o să fie bine, dar mi-am pierdut răbdarea”.
***
Îi poți scrie Danei la danacristinaene [at] gmail.com.
24 Comentarii pentru “Alegerile Danei (Integral din DoR #5)”
mult prea trist…si cu toate astea este viata unui om! mi-a fost greu sa-l citesc pana la capat
Habar nu aveti cit rau puteti face cu acest articol!
Nu ati facut decit sa scadeti increderea oamenilor in doctori, in medicina si sa ridicati la rang inalt medicina alternativa.
Nu vreti sa intelegeti, ca organismul nostru e bombardata cu chimicale din toate partile si atunci numai cu chimicale il putem ajuta sa reziste?! Nu contest realizarile si rezultatele medicinei alternative dar nu pentru noi…
Mama mea a pierdut 4 ani din viata alergind si sperind ca multitudinea de tratamente alternative sa o scape de aceasta nenorocire care se numeste cancer. Daca s-ar fi operat de la inceput nu pierdea un san si 4 ani din viata.
Ii doresc “eroinei” dvs. multa sanatate si curaj pentru ca are nevoie de mult curaj!
-
Oamenii n-au făcut niciun rău cu articolul, n-ai înţeles nimic. Tocmai, acuză medicina alternativă (uneori cu subtile accente de umor amar, de conţinut) deopotrivă cu cea alopată. Soluţiile gen “scoarţă de copac pistă” sunt la fel de aberante ca o operaţie prematură, prost făcută sau complet neasistată psihologic. Saaau, dimpotrivă, orice fel de soluţie e puternică pe măsura încrederii în ea. Mie mi se pare că autoarea textului face o cronică a unui fenomen care ne demonstrează neputinţa, cel puţin deocamdată.
Şi eu sunt ziarist. Felicitări din toată inima autoarei textului. L-am citit până la capăt, m-a mişcat, m-a convins, m-a prins, este incredibil de echilibrat dar şi subtil, mi-a amintit că am şi colegi de care nu trebuie să-mi fie ruşine.
e adevărat, e o poveste puternică; dar o asemenea independenţă şi sfidare a limitelor medicinei poate dărâma multe suflete şi aşa destul de fragile si transparente in faţa bolii…
Eu am mers cu mama mea in varsta de 55 de ani la doctori cu toata increderea de la inceput, am otravit-o cu citostatice, am privit neputincioasa cum ii cade parul, cum se stinge, cum se chinuie si cum dupa 2 ani imi moare in brate intr-o salvare imputita. Trebuia sa o fi dus in Maldive sau in Tibet sau macar la Covasna, trebuia sa mi se spuna clar: mama ta va muri, fi pregatita, lasa totul si stai cu ea cat mai poti.
Pe de alta parte dupa 3 ani de la moartea mamei fantoma cancerul m-a bantuit si pe mine. Nu s-a confirmat dar cea mai grea suferinta a fost ideea ca trebuie sa le spun copiilor si sotului ce diagnostic teribil am. Asta a fost adevarata suferinta impreuna cu cosmarul de a sta la pat luni intregi fiind o povara pentru cei dragi.Suferintza e mai greu de indurat cand esti singur si nu trebuie sa te prefaci ca sa-i protejezi pe cei dragi, credeti-ma.
”Şi la 45 de ani, peste alţi cinci ani, o să arăt ca o femeie de 65. OK, trăiesc. O să mai fiu în stare să ies pe stradă? Psihic, credeţi c‑o să fiu aptă să mai vorbesc cu oamenii sau să fac altceva în afară de, probabil, să mă duc la un serviciu unde n‑o să mă bage nimeni în seamă şi să vin acasă?” Si din cauza aceasta tipa refuza sa aiba operatia accesibila, sperand sa strange bani pentru unul in strainatate, cu silicoane etc. “Chiar dacă mă operez, chiar dacă nu mă operez, şansele mele să trăiesc sunt aceleaşi. Că Dumnezeu mi‑a dat nişte zile şi alea o să fie.”, zice, dar din propozitia aceasta, Dumnezeu se pot inlocui, functional, cu ideile sexiste care sustin, ca toate valoarea (umana? sau nu meritam cuvantul?) al femeilor e concentrata in doua aglomeriri de celule de grasime de pe piept… si ca femeile peste o anumite varsta nu-s bune la nimic. Daca nu esti sexy (conform Standardelor Unice Obiective, ca nu-i ca si cum oameni diferiti ar avea voie sa fie atrasi de lucruri diferite), viata ta nu mai are nici o valoare. Ceea ce pentru mine e o problema si mai trista decat cancerul.
si apropo, ce sa faca cei, care pe bune au 65 de ani? sa se sinucide ca-s useless??!?
Nu dau vina pe tipa, ci de societate. Si da, eu personal as alege “extirparea sânului” (oare jurnalistul asta foloseste si expresii ca si extirparea apendixului?) si nu moartea (sau cautat disperat prin net bani, amanand interventia). Mai bine viu si unsexy (pentru o anumita parte al oamenilor) decat mort, dar cu san. 
Si eu am fost diagnosticata cu cancer mamar tot la 34 de ani. Am gasit o multitudine de similitudini pana la jumatatea articolului, adica pana acolo unde am avut rabdare sa citesc. Mi se pare patetic si prost scris.Cred ca este extrem de ecocentrista aceasta tiza a mea si relativ prost informata. O operatie de reconstructie mamara, chiar in acelasi timp operator cu mastectomia, nu ajunge la 20000-40000 de euro. Iar ca sa te legi de eventuala asimetrie dintre sani post-reconstructie in asemenea masura, mi se pare o aberatie in conditiile in care mii de copii isi pierd viata din cauza unor forme agresive de cancer, fara sa apuce sa faca lista de 2 pagini de intrebari adresate chirurgului.
Si…. inca ceva: ce este cu titlul acesta:”DECAT o revista”? Ar trebui sa urmeze ceva dupa aceste enunt, spre exemplu:decat o revista ca aceasta, mai bine alegem Pif!
Pingback: Alegerile Danei « Noshoch's Blog
Draga Dana,
daca nu crezi ca o operatie de masectomie cu reconstructie costa in 20 mii euro te poti interesa (trimite un e mail la Anadolu Turcia ) la clinica. Un prim set de analize inaintea operatiei costa intre 3500 – 5000 euro, apoi radioterapia pleaca de la 15 mii euro, ca sa nu mai vorbim de spitalizare, transport si analize sau situatii medicale neprevazute. O zi spitalizare la Anadolu costa in jur de 300 euro. Si, da cand e vorba de viata mea pun intrebari, chiar si 4 pagini.
Mult succes si sanatate.
Toti doctorii ar trebui sa fie cinstiti si sa spuna ceea ce , deja, se stie. De cancer mor cei carora le e frica, si, de cele mai multe ori, exact medicii sunt de vina, pentru ca sunt setati pe ” cancer o boala necrutatoare”. La fel au facut si cu HIV. Cei care sunt siguri ca nu vor muri, nu mor. Si chiar nu conteaza daca tratamentele sunt cu scorpion sau cu bisturiul. Conteaza cat te face doctorul sau vraciul sau preotul sau oricine sa crezi in vindecarea ta. Prietena mea de o viata a fost diagnosticata cu cancer osos acum 35 de ani. Norocul ei a fost o doctorita extraordinara, profesoara la Carol Davila, care i-a spus sa nu inceapa chimioterapia, sa mearga la un cunoscut chirurg, care a reusit sa-i insufle ideea ca nu va muri. Da, el a operat-o, de mai multe ori, dar omul ala putea doar cu vorba sa vindece.
Cancerul este un mecanism fascinant de vindecare( healing) a unei rani, fizice sau emotionale, un mecanism scapat de sub control. Dar controlul e in mintea noastra intotdeauna.
Problema e ca e foarte greu de lucrat cu mintea, mai ales cand ai atatia tampiti in jur. Si mai ales medicii sunt cei vinovati. Resping evidentele, pentru ca sunt ignoranti, nu stiu sa stapaneasca teritoriul mintii umane ,si , pentru ca nu pot spune ca ei insisi sunt inutili sau toxici, spun ca nu exista vindecare. Nu exista in puterea lor. Aia e altceva.
Cei cinstiti macar vorbesc de ” miracole” divine. Si orice medic iti va spune ca a intalnit cel putin unul. Si foarte multi iti vor povesti de pacienti care au refuzat operatii sau chimioterapii, vin la control, accepta ajutorul sa-si mentina starea de bine, si traiesc. Nu se vindeca, dar traiesc decent. Mai obositi din cauza luptei, dar nu mutilati sau ingroziti de spectrul mortii iminente.
Fiecare are drumul lui, si mintea lui. Cand simti ca nu trebuie sa faci ceva, inseamna ca nu e bine sa-l faci. Totul e sa crezi in tine si in Dumnezeu cu putere. Dar e tare greu cu atatia prosti in jur.
Cea mai mare rata a mortalitatii in cazul cancerului de san este intocmai refuzul de a accepta mastectomia totala,care,odata facuta exista foarte mari sanse ca celulele canceroase sa nu fi avut timpul necesar pentru a “pleca” catre alte zone din organism,ceea ce inseamna ca se poate evita cu succes recidivele viitoare.Din pacate tocmai persoanele cu anumite prejudecati si complexe,in special cele mai tinere,desi medicii,prin investigatiile facute,recomanda mastectomia totala (ca nu o recomanda asa,aiurea…) acestea,refuzand acest lucru,nu fac altceva decat sa se condamne pe ele insele,nedandu-si sanse la viata.Trebuie stiut ca silicoanele inlocuitoare de san,sau numai scoaterea nodulului canceros,nu rezolva mai nimic,mai ales daca zona adiacenta este si infiltrativa.Asta inseamna ca celulele au apucat deja sa plece din nodulul-baza,dar existand totusi mari sanse ca acestea sa nu fi parasit inca zona sanului,prin mastectomia totala se acorda mari sanse de supravietuire.Insa cine vrea sa traiasca,trebuie sa ia masuri radicale atunci cand e cazul.
Nu vreau sa zic decat atat: Noi romanii avem niste medici oncologi,inclusiv in ceea ce priveste chirurgia oncologica de foarte buna calitate profesionala,si atunci cand acestia ne sfatuiesc sa facem ceva,nu trebuie sa mai amanam,altfel ne reducem sansele.Si mama mea,la 50 si ceva de ani,s-a operat tot de cancer la san,asemanator cu cel al cazului de fata,facand mastectomie totala la unul din sani.Si este ok,au trecut 4 ani de la operatie.Si eu,lucrand o anumita perioada de timp in sala de operatie ca si asistent de anestezie,tocmai in specialitatea de chirurgie oncologica,si vazand multe cazuri asemanatoare,nu pot sa zic decat atat: Ascultati de ceea ce va zic medicii !! Nu amanati,nu luati decizii dupa capul vostru.Daca vreti sa traiti,conformati-va sfaturilor,fiinda cancerul nu iarta si nu suporta amanari.Daca e de operat si vi se indica asta,operati-va cat mai repede cu putinta.Nu va jucati cu viata,mai incolo s-ar putea sa regretati,si s-ar putea sa fie prea tarziu.Rugati-va bunului Dumnezeu sa va ajute sa luati cele mai intelepte decizii. Doamne Ajuta!
Pingback: Alegerile Danei | J Marius
Draga Dana, iti inteleg starile emotionale prin care treci, angoasele si temerile sunt normale pana la un punct, dar tu, pe fondul depresiei de care suferi declansata sau agravata si de socul aflarii ca ai cancer si de chimioterapie, le-ai dus la paroxism. Si eu m-am aflat intr-o situatie asemanatoare, dar, indiferent daca mi-a convenit sau nu, am urmat tratamentul medical care mi-a fost propus si anume mastectomie in ianuarie 2010, chimioterapie, radioterapie, si o sa-mi fac reconstructia sanului. Si acum am motive sa cred si sa sper ca sunt bine si ca ma aflu in cele peste 75% care supravietuiesc peste 5 ani si nu in cele sub 25% care din pacate nu o fac, din persoanele diagnosticate in stadiul II pe care l-am avut tu initial clinic si eu patologic. E drept ca mie una nu mi-a trecut niciodata prin cap ca as putea sa ma tratez sau vindec de cancer cu tratamente naturiste. Pentru simplul motiv ca nu dau rezultate in marea majoritate a cazurilor. Tratamentele naturiste si efectele lor in general au fost studiate si cele care dau rezultate sunt folosite medical (ex.: Detralexul, etc.). Din cate stiu eu si chimioterapia folosita in tratamentul medical al cancerului este un tratament naturist. Si dupa ce-ai facut operatia, chimioterapia, radioterapia, poti sa incerci ce tratamente naturiste doresti. Pe perioada chimioterapiei renunta la orice fel de tratament naturist luat fara acordul medicului pentru ca ii poate scadea sau vicia efectul (ex.: cred ca laptisorul de matca a fost studiat si scade efectul chimitiorepiei cu 30%). In privinta tratarii medicale a cancerului te inseli. Cand ti se taie sanul partial sau total se taie pentru ca acolo s-a manifestat deja cancerul si a devenit posibil focar de celule canceroase, care se pot propaga prin sange si limfa, pentru restul corpului. Scopul chimioterapiei, radioterapiei, este sa omoare celulele canceroase posibil diseminate in corp. Este adevarat ca dupa toate astea nu stie nimeni daca au supravietuit sau nu in corpul tau cele mai rezistente celule canceroase, asa numitele celula susa, care sunt considerate responsabile de aparitia metastazelor. Intr-adevar nu se cunoaste cauza declansarii cancerului, de ce unele cancere dispar de la sine, etc. Dar cand stii ca la tine in corp exista deja o tumoare canceroasa care poate evolua metastazand intregul corp, inlaturi macar pericolul iminent chiar daca asta presupune tratamente dure si uneori sa ramai fara un san. Si o faci cat mai repede pentru ca acele celule canceroase rezistente la tratament se dezvolta si in timp si poti avea sansa sa nu se fi dezvoltat inca. Si pentru ca poate nu ti-au fost inca invadati si ganglionii axilari care sunt primii atacati. Tamoxifenul nu are dezavantaje mai mari decat avantajele la femeile sub 45 de ani ca altfel nu s-ar mai prescrie, doar ca in acest caz dezavatajele sunt mai mari decat in cazul celor peste 45 de ani, ca si eu m-am documentat. Vrei certitudini. In viata nu ai garantii. Nu aveai nici inainte sa afli ca ai cancer. Numai ca acum ai devenit brusc mai constienta de acest aspect. Nu stie nimeni daca maine nu-l calca masina si moare (am avut o sora care a murit lovita de masina cand ea avea 5 si eu 3 ani). Ai numai speranta. Sau iluzia sigurantei. Si chiar nu inteleg ce garantii iti ofera diferitele tratamente naturiste pe care le tot incerci cu singurul rezultat concret ca ti-a crescut la loc mai mare tumoarea micsorata de chimioterapia pe care totusi ai facut-o. Vrei sa faci un copil. Ia legatura cu un centru de vertilizare in vitro si conservati ovule, urmeaza tratamentul medical cat mai repede si, daca o sa fii mai bine, fa-l. Daca nu macar o sa ai constiinta impacata ca ai facut tot ce a depins de tine. O citezi pe maica Tereza. Maica Tereza nu a avut copii. Deci poti raspandi iubire si fara. In Biblie vindeca atat Dumnezeu cat si doctorii si din cate stiu eu biserica recomanda acceptarea tratamentelor medicale si nu neacceptarea lor, ca sa-ti faci singur mai rau. Dumnezeu ti-a lasat libertatea alegerii ca in toate lucrurile pe care le facem, dar de tine depinde sa faci alegerile bune pentru tine si in concordanta cu invataturile biblice. Zilele pe care ti le da Dumnezeu sunt numerate, dar cred ca in asta intra, cel putin in cazurile extreme din punct de vedere medical, si alegerile pe care le facem pentru ca daca pentru a trai doctorul iti spune ca trebuie sa-ti dai acordul ca sa-ti taie un picior, pentru ca a intrat in putrefactie si altfel sigur faci septicemie si mori, si tu refuzi cu toate ca tot Dumnezeu ti-a pus la dispozitie si alternativa si mijloacele ca sa traiesti, s-ar putea ca refuzul in sine sa nu mai intre la zilele numerate ci la neacceptarea din partea lui Dumnezeu a unei vieti pe care n-o vrei. Suferinta te poate apropia de Dumnezeu pentru ca atunci esti mai deschis si consider ca te si mantuie intr-o oarecare masura daca o accepti si o traiesti cu Dumnezeu. Ca si copii care te ajuta sa te mantui daca ii cresti cu Dumnezeu. In privinta citatului din Buddha cred ca-l interpretezi gresit. Se refera strict la filozofia vietii in general si nu la situatiile medicale in particular. La fel Tzu. A judeca corect presupune in primul rand cunoasterea cat mai temeinica a situatiei si in cazurile medicale asta pot face doar medicii pentru ca asta studiaza zeci de ani de zile. Daca si cand gresesc numai alti medici pot constata. Faptul ca noi capatam de nevoie niste cunostinte trunchiate si deseori eronate in domeniu nu ne face doctori si nu ne da dreptul sa judecam o situatie medicala in sine. Daca ti se prezinta din partea medicilor mai multe variante atunci alege ce crezi ca ti se potriveste cel mai bine. Vrei o anumita calitate a vietii. Calitatea vietii ti-o faci singur prin acceptarea a ceea ce esti. Nu vrei sa te vezi cu sanul taiat cu acordul tau. Aici clar e o problema. Este o operatie mutilanta si oricui ii e greu cand trebuie sa semneze ca este de acord cu mutilarea propriului corp. Prima oara cand te uiti in oglinda dupa operatie te strambi si nu-ti place deloc. Eu am amanat momentul pana dupa ce mi-a fost scos ultimul pansament pentru ca aflasem ca va fi un soc. Pana la urma n-a fost chiar un soc. Incet, incet, te obisnuiesti. Am trecut atatea prin asta si sa stii ca oricat de aberant ar parea si afara sunt destule femei care prefera sa ramana asa, inclusiv eu probabil daca aveam mai multi ani, pentru ca se pare ca chiar avem capacitatea sa ne invatam cu orice si sa mai stii ca dupa o vreme nu prea lunga nici nu mai pare asa de rau. Ba chiar iti devine draga cicatricea ca doar e cicatricea ta si ai muncit la ea. E o operatie ca oricare alta numai ca este vizibila lipsa unui organ. Chiar nu stai intr-un san. E doar anacronic ca in general lumea are doi si al tau ramanand doar unul e asimetric. Adica e de estetica. Care estetica ca orice estetica se poate camufla usor pe perioada lipsei lui. Nu te dezbraci la piele in piata publica si in intimitate esti doar tu si partenerul tau care daca te iubeste te iubeste asa cum esti si daca nu o face nu e pentru tine. Totul e de cum te percepi si te accepti tu pe tine ca persoana in ansamblu si nu de existenta sau lipsa unui san, ca nimeni nu-i perfect. Spitalul si mie mi s-a parut sinistru. Ulterior am inteles si de ce. Fetele pacientilor si ale insotitorilor sunt impregnate de un diagnostic crunt intr-un loc care nu-i lasa sa uite de acel diagnostic. Cand stai de vorba cu oamenii totul revine la normal. In privinta operatiei eu sunt multumita de rezultat, m-am operat la un profesor la IOB. Si nu, n-am fost deloc supusa. Ba din contra. Dar in limitele bunului simt. Lipsa de informare poate fi o problema, dar eu am preferat o operatie sigura si bine facuta confortului psihic. Doctorul care ti-a dat sperante false consider ca a gresit. Te-ai agatat de ele. Nu faci asa ceva unui om tanar care a aflat ca are cancer si face chimioterapie, pentru ca e prea vulnerabil psihic. Chiar daca probabil el a vrut doar sa te ajute, daca nu stia sigur ca poate s-o faca nu trebuia sa te induca in eroare. In cancerul de san chirurgii in general nu stiu dinainte exact ce si cat o sa taie pentru ca pe de-o parte depinde de ce gasesc acolo si pe de alta parte trebuie sa obtina margini sigure, adica fara celule canceroase, cu un rezultat estetic pentru moment sau cat mai pretabil unei viitoare reconstructii daca pacienta si-o doreste. Asa ca sfatul meu sincer este sa mergi intai la medicul de familie, sa-i ceri trimitere la psihiatrie, psihiatrul sa-ti puna diagnosticul si sa te trimita la psiholog eventual gratis, pentru ca in situatia noastra depresia nu este un lucru pe care sa-ti permiti sa-l ignori si psihicul conteaza in tratarea bolii. Tangoul ajuta, dar nu vindeca. Eu am fost la consult psihiatric si deocamdata n-am probleme, dar daca o sa am, pentru ca poti face si depresie post tratament, ma duc din nou ca sa ma trimita la psiholog pentru ca el cu asta se ocupa. Apoi trage linie si vezi care e rezultatul a ceea ce ai facut pana acum. Din punctul meu de vedere, daca mi-l permiti, cel mai grav nu e ca ai pierdut atata timp, ca te-ai chinuit atata si n-ai rezolvat nimic, ci ca probabil din punct de vedere medical ti-ai agravat situatia dand timp celulelor canceroase din corpul tau sa se disemineze si sa devina mai rezistente la tratamentul medical, sa-ti invadeze ganglionii axilari, micsorandu-ti sansele de vindecare. Hotaraste-te care e scopul tau de fapt: sa nu te vezi cu o dunga in loc de san o perioada dupa operatie sau sa incerci sa te vindeci. In privinta operatiei ai doua optiuni interne: confort psihic, explicatii si eventual o operatie negociabila, dar nu cea mai sigura din punctul de vedere al tratarii cancerului, la un chirurg inca amabil pentru ca nu este prea aglomerat sau o operatie mare si sigura, nenegociabila si pentru care nu ti se dau explicatii la un chirurg aglomerat care nu-ti ofera confort psihic. In ambele cazuri ai posibilitatea unor injurii, probabil nemeritate, ulterioare: in primul, daca cumva mai patesti ceva, de ce n-a facut-o mai mare si mai sigura, uitand ca de fapt tu ai insistat sa taie cat mai putin, si in al doilea, pana te documentezi si afli ca intr-adevar asa e cel mai sigur, de ce a taiat atata ca poate era sigura si daca taia mai putin. Sau poti fi recunoscatoare pentru profesionalismul lor. Alegerea iti apartine. Oricum ei taie cat mai putin dar, neexistand un standard, in functie de ceea ce gasesc acolo, de ceea ce stiu, de experienta lor proprie, apreciaza diferit corelatia dintre marimea operatiei si siguranta din punctul de vedere al tratarii cancerului. In chirurgia cancerului si a reconstructiei de san avem chirurgi foarte buni si te sfatuiesc sincer sa te tratezi in tara decat sa ajungi afara la vre-un chirurg mai putin bun, ca acolo la cei mai buni nu ajungi ca normal ca lucreaza pe bani multi. Cu speranta ca cine are de inteles ceva din ceea ce m-am straduit sa-ti transmit a inteles, iti doresc sa poti sa faci alegerile corecte si bineinteles multa sanatate, chiar daca pe mine ma deranja initial cand dupa diagnostic a inceput sa mi se spuna brusc sanatate si eu nu ma simteam chiar asa de bolnava. Mi-a placut de doctorita mea de familie care e tanara, mai are paciente cu cancer la san tratate de peste 10 ani, si care atunci cand urma sa fac chimioterapie mi-a zis la plecare: “- Succes!”. Si nu, nu sunt puternica. Am plans cand am citit articolul. Am mai plans si altadata. Dar plansul e doar o descarcare de moment. In rest incerc sa iau viata asa cum e, cu bune si cu rele.
faina poveste . articolul putea fi scris mai bine .
parca nu stiu cum sa incep, indecisa intre doua pozitii pe care mi le pot justifica simultan, atat personal, cat si profesional. emotional, e un articol care vorbeste nu doar de boala, ci si de descoperire. cand dintr-o data fictiunea ingradirii in propriul corp devine o realitate ce constrange, incepi sa sapi in propria biografie dupa resurse. dorinte spuse cu jumatate de gura, pe cand invulnerabilitatea era litera de lege, devin stalpi de care sa te sprijini, chiar si in dans, cand vulnerabilitatea e scoasa in prim plan. si nimeni nu poate sa iti stearga negarea, sau furia, sau depresia cu un burete umed, la fel cum nu iti poate sterge tumora fara sa lase urme – fizice si emotionale. e o poveste reala, nefardata decat cand a dorit protagonista, dar ….
si aici intervine al meu dar de care ma tem ca voi fi acuzata. sunt psiholog si in acelasi timp membru al unei familii cu suficient de multe cazuri de cancer pentru a nu avea la indemana doar raceala lecturilor de specialitate. am auzit adeseori la pacientii bolnavi de cancer discursuri crude – fie furia fata de propria “imbecilitate” (ghilimelele sunt cuvintele lor ce mi-au ramas intiparite in minte) de a fi fost persoane ce si-au reprimat emotiile si cred ca astfel au favorizat terenul canceros, fie persoane care incearca din rasputeri sa isi infunde lacrimile in spital pentru a nu afecta evolutia bolii in sens negativ. atitudinea e adesea intretinuta de doctori care spun “nu plange, iti faci mai mult rau”, de unde unii trag concluzia ca plansul e ca o celula tumorala in plus, adusa de ei in propriul organism. apare frica fata de propriile emotii. in spital vad langa ei persoane care rad sau care sunt pline de optimism, si li se inteteste tacerea si …frica de a nu fi optimist. incepe furia ca nu pot fi la fel de increzatori, sau furia ca inca mai plang, sau descurajarea fata de prima reactie de frica si un ciclu greu de intrerupt al unor emotii ce nu mai cer voie sa apara.
circula o serie de mituri despre rolul emotiilor in boala, intretinute uneori din pacate si de psihologi si evidentiate si in articol, fara o voce ce sa le contrabalanseze. metaanalizele realizate pana in acest moment nu au reusit sa confirme implicarea personalitatii (tendintele spre reprimare, introversiunea) in aparitia bolii, la fel cum alte cercetari nu au evidentiat posibilitatea ca prin emotie sa fie influentat cursul bolii. oricat de dur suna, deprimat sau euforic, bolii (procesului fiziologic) nu ii pasa, ea isi urmeaza cursul imprimat in masinaria noastra corporala. au aparut incredibil de multe carti de psihologie care uneori te fac sa crezi ca o gandire optimista sau rasul te pot duce la vindecare, dar sunt carti a la “wishful thinking”, uneori extrem de bine scrise, dar fara a fi cercetate afirmatiile. cu totii putem scrie despre orice, dar ma indoiesc ca cineva va alege sa isi construiasca casa dupa parerile mele despre combinatia intre fan si apa de trandafiri. ar putea mirosi frumos in cele 3 zile cat ar tine.
articolul spune o poveste pe care unii dintre noi poate nu stim sa o digeram cum trebuie. pe langa descoperire, e o poveste a amanarii care in cazul cancerului, poate insemna trecerea de la 75% rata de supravietuire pe 5 ani la 25%. ca numerele sunt reci, e drept. dar tot numerele au facut ca mii de pacienti sa fie tratati cu succes, pentru ca medicii au stiut sa faca studii clinice controlate care sa arate ce poate duce spre bine si ce e o incercare futila, dar costitistoare ca timp. tratamentele homeopate, cu distilarile lor infitezimale, fie nu sunt testate cu privire le eficienta, fie au fost testate si s-au dovedit nule sau chiar periculoase. cele medicale, chiar daca, e drept, nu sunt intotdeauna cele mai eficiente, au macar avantajul de a se fi supus testarii. stii la ce te inhami. am vazut cazuri in care amanarea unui tratament a dus la imposibilitatea de a mai face un tratament activ cand pacientul a revenit, dezamagit de tratamentele naturiste incercate.
chimioterapia e un tratament dificil, dar nu imposibil de urmat. exista si povesti ce surprind preconceptiile noastre: au fost persoane care mi-au spus ca frica a fost mai mare decat amploarea efectelor secundare, si femei, la fel de inventive ca si dana, care au descoperit o placere a jocului cu perucile sau cu curajul de a nu avea par si de a nu acoperi asta ca pe o rusine. variante ale unei aceleiasi suferinte. in cautarea tratamentelor miraculoase, sa nu uitam resursele interne – exista un proces de habituare, si la rau. da, persoanele operate sau care urmeaza curele revin la un moment dat la starea lor emotionala pre-boala, la fel cum castigatorii la loto deprimati revin dupa o luna-doua la depresia lor, chit ca au dat de fantana cu aur.
nu vreau sa sune a indiferentism emotional, nu e deloc. dar cred ca uneori raceala rationalitatii ne poate fi de mai mult folos.
Eu o inteleg mult prea bine. Degeaba o certati, conteaza extrem de mult calitatea vietii. Nu e suficient sa supravietuiesti, nu totata lumea isi considera viata implinita doar numarand un sir de ani. Cinci ani? Ce inseamna 5 ani cand trebuie sa traiesti ferindu-te de atingerea oricui? Nu vedeti ironia acestei sperante de viata?
Iar despre medici, ce sa spun… Am o colega de serviciu al carei sot a fost diagnosticat acum 2 ani cu cancer la vezica urinara. Dupa un control de rutina, au urmat altele si s-a descoperit o tumora maricica pe vezica. Atunci medicul i-a spus transant ca trebuie scoasa vezica. Nu doar tumora, toata vezica. Altfel moare. Avea 42 de ani. Nu a conceput sa traiasca purtand o punga dupa el tot restul vietii. Si a avut norocul sa aiba rude cu relatii si sa ajunga la Spitalul Militar Central, unde profesorul nu numai ca nu a fost de acord cu extirparea vezicii, ci i-a mai zis si de dulce “medicului” care a venit cu o asa solutie desteapta. L-a operat pe om, i-a scos strict tumora, care era maligna si care s-ar putea sa mai apara la un momendat. De 2 ani face tratament si se simte extrem de bine. Merge periodic, din 3 in 3 luni la control, respecta prescriptiile medicului si isi duce viata normal. Chestia asta cu hai sa scoatem tot e veche la medicii romani, care nici macar nu vor sa se gandeasca cum va trai pacientul dupa operatie, cum se va simti si care va fi calitatea vietii sale.
Din punctul meu de vedere, citostaticele sunt doar un adjuvant pentru moarte, e poate cel mai prost tratament descoperit vreodata de oameni si trateaza doar efectul, nu si cauza bolii. Omoara toate celulele sanatoase in speranta ca va omora si celulele canceroase cu ele. De cele mai multe ori acestea supravietuiesc si calvarul indurat e inutil. Ajungi sa mori pentru ca iti cedeaza restul organismului asteptand sa-si faca efectul asupra cancerului.
Am in familie antecedente de cancer la san. Am avut o verisoara care a murit la 17 ani, din cauza cancerului la san in anii 70. Cu toate astea, nu as face masectomie si nici un fel de tratament din acesta invaziv. Cate zile are omul atata traieste. Multumesc lui Dumnezeu ca deocamdata ma tine pe linia de plutire.
Cei care sustineti sus si tare ca ratiunea rece trebuie sa primeze si trebuie sa traim cu orice chip, nu ati fost niciodata in locul oamenilor cu astfel de probleme. Cand simti pe pielea ta asta, nu mai esti asa taios.
Pingback: Povești de la lansările DoR #6 | feedarts.ro Feed Directory
buna,
nu pot vorbi din proprie experienta pe cancer la san. n-am cum, sunt baiat. probabil peste vreo 30-40 de ani ma paste si pe mine un cancer de prostata – statisticile cam asa arata. dar pana atunci mai vedem. so far, so good. am citit articolul atunci cand a aparut DOR#5 si m-am infuriat. pe Dana.
eu n-am cancer, insa mama a avut. tot la san. candva dupa ce s-a nascut frate-miu mai mic, eu aveam vreo 4-5 ani. atunci nu prea stiam ce si cum. stiam numai ca n-am voie s-o ating, in reprizele cand venea acasa de la Iasi, de la spital. ulterior, dupa ce-am mai crescut, a inceput sa mai povesteasca una-alta: prin ce-a trecut, cat de greu i-a fost, terapia, raul, crizele, rugaciunile, alinarea. a trecut prin aceleasi lucruri ca si o parte din comentatoarele de mai sus, ca si Dana. dar un lucru a fost intotdeauna clar in discursul ei de cand o stiu: daca vrei sa traiesti, scoti cancerul din tine. punct. ai de ales intre viata si moarte, nu intre o viata calduta si una mai putin agreabila ca femeie. Nu pierzi timpul alergand dupa cai verzi pe pereti.
Repet, nu vorbesc din experienta proprie, insa determinarea mamei e molipsitoare 
A devenit mai transanta, nu pierde timpul, are prioritatile stabilite foarte clar, logica de fier, mintea si inima ii sunt la locul lor. dar a platit mult pentru asta. nu doar sanul extirpat, cat si complicatiile de dupa, alte operatii, multe, ani de tratamente, pastile etc. asa cum e, cu un san lipsa, o iubim si ne iubeste. si cam la asta se rezuma tot.
Banuiesc ca e mai usor dupa ce ai cel putin un copil, stii ca ti-ai indeplinit macar rolul de mama, de datatoare de viata. poate te mai calmeaza si te mai implineste si face suferinta mai usoara, stiind ca ai lasat ceva in urma.
a, inca ceva: mai usor cu “medicii din romania sunt de kkt”. unii chiar salveaza vieti. si au salarii de #$@$$. lepre sunt peste tot, dar hai sa separam graul de neghina.
am scris repede, scuze pentru eventualele obtuzitati si incoerente din text.
sper ca n-am suparat pe nimeni.
sante a tous!
Titlul articolului este cheia interpretarii lui. “Alegerile Danei” sunt adevaratul subiect al materialului – chirurgia, terapiile naturiste, tangoul, sanii sunt doar elemente contextuale. Pusa in fata iminentei sfarsitului, Dana a inceput sa faca alegeri in rafala din simplul motiv ca nu mai are timp. Unele au fost bazate pe dovezi general acceptate, altele mai putin. Nici macar ea nu va sti daca a ales ‘bine’ la fiecare punct de cotitura. Cred, in schimb, ca cel mai important mesaj al articolului este ca Dana a inceput sa isi doreasca sa se simta bine cu sine si si-a modificat viata in acest sens. Cati dintre noi isi doresc asta si au curajul de a face pasi in aceasta directie in fiecare zi?
Am putea sa rezistam tentatiei de a o judeca si de a propune principii universale, precum “viata primeaza” sau “calitatea vietii primeaza”. O mama cu doi copii poate va accepta fara sa clipeasca mutilarea pentru a isi creste speranta de viata, pentru a nu ii lasa orfani. O sportiva aflata cu cateva luni inainte de Jocurile Olimpice poate va prefera sa isi joace sansa de a se afla pentru o secunda pe acoperisul lumii in locul sedintelor de chimioterapie.
Dana si-a aranjat si ea prioritatile in acest moment de criza, si ceea ce putem intelege din exemplul ei este ca astfel de experiente dramatice pot schimba modul in care ne percepem viata in context – ne confirma sau ne infirma alegerile trecute. Desigur, nu toti bolnavii de cancer isi intorc vietile la 180 grade, asa cum nu toti oamenii isi schimba viata doar atunci cand nenorocirea ii loveste. Dar Dana a incercat sa se schimbe pe sine si sa aleaga dupa cum crede cu adevarat, cu riscurile de rigoare – modul in care acestea au fost alese este, evident, discutabil. Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o adresam la finalul articolului este: “Ce va trebui sa se intample in viata noastra ca sa devenim onesti cu noi insine, in cazul in care nu suntem deja?”
In fata unei povesti cu advarat de viata si de moarte, cu tot tragismul ei inevitabil si normal in acest caz nu pricep comentariile agresive cat nici pe cele care pun in paranteza subiectul si se refera la calitatea articolului…dar…. Oamenii sunt diversi si uneori ciudato.
Ce vreau sa-ti spun Dana, este ca da, sa crezi si sa-ti doresti sunt lucrurile esentiale pentru o vindecare, sa-i zicem generala. Si ca esti meritoasa ca le ai pe amandoua. E important ca lupti pentru o viata implinita si nu pentru una ciuntita. Nu cred ca am caderea sa-ti dau sfaturi iar in privinta celor medicale ma abtin oricum ca nu ma pricep. Dar pot sa-ti spun ca mama cand avea 65 de ani (acum are 75 si e bine merci, plina de viata, putere si voie buna), a facut la distanta de un an doua boli numite incurabile si a scapat de ambele. Cancer la san, de care s-a operat cu extirpare totala (desigur la 65 de ani e mai usor sa te obisnuiesti cu consecintele) si schizofrenie, de cre s-a tratat timp de un an si jumatate cu medicatie riguroasa si multa atentie din partea celor apropiati. A facut aceste doua boli, cred, pe fondul unei caderi psihice, nu intru in detalii. Cert este ca niciuna din cele doua boli nu a mai revenit vreodata iar acum mama e cum am mai spus mai plina de viata decat multi oameni cu 20 de ani mai tineri. Reteta ei a fost inconjurata cu caldura de cei apropiati, a urmat medicatia si sfatul doctorului, a crezut ca se poate si a vrut sa reuseasca. Deci se poate! Succes si cu Dumnezeu inainte!
Mama mea a suferit de o forma agresiva de cancer, dar a fost un pacient cuminte: si-a extirpat sanul, s-a chinuit cu chimioterapia ca un caine.
A mai trait patru ani, timp in care s-a transformat: a devenit un om si mai bun, mai impacat.
Insa in momentul in care i-a aparut o mica tumoare in spatele ochiului, care ii slabea destul de mult vederea, a hotarat ca e suficient. Nu a mai vrut sa manance sau sa bea, decat cu mari insistente. S-a stins din viata dupa doua luni.
Asadar, dragii mei, va spun cu durere in suflet, dar si cu resemnare: omul traieste cat vrea el si cat considera ca merita efortul. Este strict o decizie personala…
Pingback: Decât o Revistă » 5 din 2011 (selecţia editorilor DoR)
Pingback: Tango si Comunicare « connecting dots
Comentează
Numărul curent
2% pentru DoR
English DOR
Arhiva DoR în format PDF
Conferinţă, 26.11.2011
RSS
Comentarii
Impresionant. Felicitari pentru un text de nota 10.