Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Barbarii [integral din DoR #14]

Sau cum poate prăbușirea Imperiului Roman să explice conflictul între generații.

De Mircea Tomescu

Ilustrație de Mircea Drăgoi / mirceadragoi.com

Barbarii_dor_15 web

E foarte greu să îți alegi ziua din care nu mai ești tânăr. Ziua din care răspunsul la ce o să te faci când vei fi mare se află în oglindă. Ziua din care lista cu greșeli pe care nu vrei să le repeți e la fel de lungă ca cea cu lucruri pe care vrei să le încerci. Ziua din care observi un model superb cu nume bizar – Ireland Baldwin – și afli că ție îți plăcea de mama Kim Basinger, care se pregătește pentru 60 de lumânări pe tort. Din ziua aceea, alții sunt tineri, deci altfel decât tine. Am sărbătorit ziua asta acum câteva luni.

Roséul era mediocru și cald. Dar asta nu conta pentru mămicile care îl savurau ca pe un fruct interzis, în timp ce adulmecau fumul de țigară și depănau povești de liceu. O petrecere de botez e un lucru straniu atunci când îi știi pe protagoniști de un sfert de veac, pe când îți dădeau să copiezi la fizică, dar nu pricepeau nimic despre cărucioare. Acum, tații furau dintr-o bere între drumurile de verificare a locului de joacă, unde fețe proaspăt pictate cu pisicuțe și iepurași se transferau printre râsete pe cămășile lor albe. Întregul loc arăta ca un portavion de copii, care decolau și aterizau în brațele părinților, smulgând între timp din membrele lui Winnie the Pooh și ale altor personaje împăiate cu marțipan, spre decăderea unui tort gigant.

Am acceptat că nu mai sunt tânăr, la 36 de ani, abia după ce am realizat că idealizam tinerețea, în dauna altor vârste. Copiii sunt niște diavoli fericiți care demonstrează că, în lipsa reflecției asupra propriilor decizii, nu ai ocazia să te plictisești sau să te deprimi. Viața lor e o aventură cu fiecare Winnie the Pooh – ficțional sau de marțipan – pe care îl pot decapita și cu orice obiect pe care îl pot arunca în closet, în timp ce îl dezmembrează. Sunt dispuși să își încerce puterile în orice Villain-ville, știind că un scâncet e suficient ca familia să apară de pe portavion pentru a-i pune la respect pe adversari. Într-o astfel de viață-aventură cu asigurare inclusă, copiii nu au nevoie de țigări să își calmeze nervozitatea, nici de alcool pentru a-și face curaj să spună ce cred și nici de shopping pentru a-și ascunde lipsa de pasiuni.

Începusem să mă gândesc la vârste și generații prin februarie, când o colegă de douăzecișiceva de ani de la agenția de PR pe care o conduc m-a rugat să îi acord un interviu pentru o lucrare academică. Am acceptat din două motive. Primul era că, într-o țară în care titlurile universitare coboară din Commedia Dell’Arte, o tânără se încăpățâna să facă cercetarea corect. Al doilea era tema: atitudinile și așteptările generației Y despre locul de muncă.

Ideea că am mai multe în comun cu un domn născut în 1965 doar pentru că e parte din generația X  decât cu cineva născut în 1987, din generația Y, mi se părea amuzantă (probabil pentru că încă nu acceptasem că nu mai sunt tânăr). Iar adevărul era că în ultimii ani remarcasem situații în care Y-ii gândeau și acționau diferit față de X-i. Și așa, într-o duminică rece, am zis că e momentul să pun ordine în acest subiect. Mi-am turnat cafeaua în cana mea preferată, o replică vesel-mercantilă a Nuferilor lui Monet – „Să știți că ajută la meditație pașnică”, mi-a răsunat vocea vânzătorului de la Musée de L’Orangerie. Apoi Nancy Sinatra a deschis playlistul din Kill Bill: I was five and he was six … Bang! Bang!

Am terminat de scris după cinci ore, dar nu îmi reveneam din șoc. Wordul cu răspunsuri la 12 întrebări benigne despre tensiunile dintre generația Y și X număra 22.728 semne. De ce am scris 10 pagini de opinii pe care sigur nu le va citi (aproape) nimeni, mi-e greu să explic. Nu făceam asta nici măcar la teza la română. Înclin să cred că mi-am scris mie. Că am pus pe hârtie emoții, observații, acuze, laude și banalități, încercând să îmi demonstrez că îi înțeleg.

Generația Y e o generație care s-a format într-o lume care era „mai bună în fiecare zi”. E o generație care nu își imaginează lumea înainte de Google, internet, smartphones, rețele sociale. Au învățat că viața trebuie să aibă o parte de entertainment inclusă, indiferent că e worktainment, infotainment, foodtainment etc. Implicit, sunt mult mai creativi, efervescenți, conectați global la orice trend și navigatori foarte buni în a găsi orice informație au nevoie. În același timp, sunt extrem de fragili emoțional și prea puțin pregătiți să afle că, în realitate, foarte mare parte din efortul pe care trebuie să îl depună ca să obțină ce își doresc e dur, neplăcut și nu are „-tainment” atașat la final.

Nu cred că fragmentul de mai sus ar fi vreo dovadă că îi înțeleg. Dar atunci am început să mă gândesc la ce lipsește. Între atâtea corelații și cauzalități, nu era nicio imagine de ansamblu. Ce se întâmplă de fapt cu generațiile acum?

4 septembrie 476 e data la care civilizația romană clasică s-a încheiat oficial în Europa de Vest. Un final previzibil, din moment ce ideea de imperiu roman devenise o farsă greu de întreținut. Unii spun că totul a fost legat de pierderea identității: într-un imperiu multicultural, ideea că toți sunt romani era ridicolă pentru triburile cucerite. Alții vorbesc de impactul spiritualității și despre cum dezvoltarea creștinismului a modificat dorința trupelor de a lupta. O a treia vorbește despre mediocritatea conducătorilor și luptele intestine pentru putere. Însă eu prefer ceva mai pragmatic: civilizația romană s-a prăbușit sub invaziile barbarilor.

Primul lucru pe care l-am remarcat la Y-i e că sunt tot timpul în mișcare. M-am întrebat mult timp dacă fug de ceva, sau spre ceva. Am adunat observații: fug de plictiseală, de acel timp fără aventură, fără experiențe spectaculoase, în care „trece viața pe lângă ei” fără nimic de share-uit. Dar mai intens, fug de ritualurile lente, cele care presupun efort, tăcere, timp sau profunzime. Recitit cărți pentru a descoperi noi nivele de lectură, construit ani întregi la același proiect, privit un tablou ore în șir pentru a descoperi detaliile din care e construită emoția. Reușesc să se eschiveze chiar și de la ritualuri „inevitabile”: întrebați orice Y cât de des gătește, dar mai ales din ce motive o face. Și, mai mult decât oricare altă generație dinaintea lor, fug de ritualurile de maturizare, de independență, de ruperea completă de „protectori”. E o generație Peter Pan, care vrea să rămână pe lângă portavion, eventual cu fața pictată ca un iepuraș.

Dar Peter Pan nu înseamnă doar fuga de maturizare. Y-ii caută neîntrerupt acel echilibru în care aptitudinile lor naturale se întâlnesc cu pasiunile. Acea zonă în care se găsesc în elementul lor, conform lui Ken Robinson. De multe ori o găsesc. Însă costurile sunt mai mari decât se așteaptă. E genial să vrei să devii fotograf, dar nu prea ești pregătit să cari în spate 30 de kilograme de echipament, la cinci dimineață, nouă grade afară, pentru a descoperi că alții ți-au ocupat cele mai bune locuri de a poza răsăritul peste un lac de munte. Asta în vreme ce prietenii tăi sunt și ei fotografi, punând poze dintr-un pub pe Instagram. Așa că treci mai departe. Cauți o altă zonă. Apoi alta. Până când căutarea devine mai importantă decât zona.

Pisicile nu își obiectivează curiozitatea. Sunt o pisică care voi patrula acoperișul în această dimineață pentru a evalua riscurile săptămânii, respectiv dacă în nesimțitul de motan maidanez portocaliu mai tropăie hormonii, apoi voi căuta oportunități sub formă de geam deschis. Curiozitatea e în natura lor. La fel, Y-ii sunt permanent în mișcare pentru că asta e natura lor. Surfing. Explorare. Variație.

Romanii nu înțelegeau ce vor barbarii. Barbarii voiau beneficiile de a fi roman, imediat, fără reguli, costuri și cutume. Voiau gloria de 700 de ani a Romei într-o zi. Și nu aveau probleme să o ia prin forță. Dar nu voiau să rămână să întrețină exact ceea ce făcea Roma o civilizație bogată: apeductele, drumurile, școlile, manufacturile. Pentru că era în natura lor să meargă mai departe.

În interviurile de angajare trăiesc mereu aceeași scenă: o sală corporatistă, o plantă de birou care visează la sălbăticie, un Y care a refuzat politicos cafeaua. Mi-a spus deja că e creativ, dinamic, plin de pasiuni și aptitudini și caută un loc în care să progreseze. A apărut și un nivel de onestitate în conversație, mai răspunde cu „nu cred” sau „nu știu”. Așa că e momentul să îl întreb: „Ce teorie iubești din facultatea pe care ai făcut-o și unde ai remarcat că se manifestă?”.

Pupilele i se dilată, iar intuiția care îl ajutase atât de mult până acum îl părăsește. Privirea coboară și se agață de broboanele reci ale paharului cu apă. Întrebarea cheamă toți monștrii care i-au bântuit sesiunile: Hai că pot, am tocit o mulțime de teorii. Dar nu mi le aduc acum aminte. O să mă întrebe și teoria? Ce dracu’, doar nu e examen oral. Adică e. Fuck. Hai concentrează-te: câte ți-aduci aminte? Sesiunea din anul IV. Câte ți-au plăcut? Niciuna, am tocit șase nopți în sesiunea aia. Să o zic pe aia care mi-a picat și la examen, că am luat 10. Am văzut-o undeva întâmplându-se? Nici nu cred că se aplică în viața reală. Să încep de la viața reală? Uuuuuuf, tac, ăștia se uită la mine și eu nu spun nimic, fuck, o să creadă că nu am pasiuni, că nu sunt dinamic, o să creadă că… GÂNDEȘTI. Acea stare în care chemi lucruri din memorie, le analizezi, tragi concluzii, apoi chemi alte lucruri din memorie, le compari cu primele, ajungi la noi concluzii și abia apoi vorbești. Știu, cere efort, timp, tăcere. Ca să poți aprofunda, ai nevoie de teorii. Și nu e nimic amuzant. Și dacă nu e nimic amuzant, cum să iubești o teorie? Ideea de a rămâne blocat să aprofundezi ceva tern, în timp ce tribul tău navighează prin locuri minunate, e inacceptabilă. La fel cum era pentru barbari ideea de a rămâne în satul tocmai cucerit, când tribul pleca spre noi cuceriri.

Thomas Sowell spunea că „fiecare nouă generație afectează civilizația ca o invazie de mici barbari, care trebuie civilizați până nu e prea târziu”. Dar care e efectul barbarilor?

La mijlocul anilor 1990, metroul din Roma se confrunta cu explozia fenomenului graffiti pe trenuri și peroane, creând un cadru de insecuritate și delincvență. Nu existau suficiente forțe de ordine pentru a alerga după toți grafferii extrem de agili și entuziaști în a se exprima underground. Așa că autoritățile au scris un singur mesaj, pe care l-au afișat peste tot: „Un romano non può essere un vandalo”. Româna, engleza sau franceza au același înțeles pentru acte de vandalism. Campania a funcționat. Nimeni nu voia să fie vandal, la peste 700 de generații de când acest trib germanic a jefuit cetatea eternă cu o ferocitate care a făcut un imperiu să se îndoiască de eternitate.

Tinerii au fost tot timpul în prim planul civilizației. În Grecia și Roma antică, speranța de viață era de 35 de ani. Era o lume a tinerilor, nu era loc de conflict între generații. Dar apoi au apărut crizele – de identitate, de reflecție asupra spiritualității, de confort, de supraviețuire împotriva barbarilor. În latina colocvială apare districtia (nu distracția, cum mi-a sugerat Google), ci precursorul lui distress – a cauza sau suferi de anxietate, panică, frică.

Tinerii se transformă în fața stresului. Conform Adrianei Galván, cercetătoare la UCLA, creierul adolescenților nu este matur și rămâne extrem de sensibil la emoții și recompense când ia decizii, dar ignoră consecințele. Partea responsabilă de evaluarea consecințelor se dezvoltă mai târziu –de-asta adulții sunt plicticoși. Așa că adolescenții sunt mai stresați de stres decât adulții. Când intră sub presiune, devin niște bombe hipersensibile: „Certăreți, irascibili, gata să treacă într-o fracțiune de secundă de la râs la plâns, ca și cum totul ar fi o chestiune de viață și de moarte”. Trebuie că a fost greu să aperi Roma cu o astfel de armată. Și și mai greu să negociezi o pace cu un trib de tineri barbari stresați.

Pe de altă parte, istoricii germani nu vorbesc despre invazia barbarilor, ci despre o migrație care a energizat o Europă blazată și a dus-o la nivelul următor. Poate sunt subiectivi, pentru că majoritatea barbarilor din vest au fost de origine germană. Sau poate văd Evul Mediu diferit de italieni. Triburile au devenit națiuni, speranța de viață a explodat la 48 de ani, spiritualitatea a dat identitate, iar religia a inspirat cruciade. Sau poate mai facem un salt în lateral. Amin Maalouf a scris o carte superbă, Cruciadele văzute de arabi. Prin ochii arabilor, nobilii și cavalerii europeni, mânați de idealuri creștine în cruciade, apar ca niște tineri cruzi, sălbatici, ignoranți și în mod cert înapoiați cultural.

Barbarii rămân o opinie, nu un fapt. E suficient să nu îi înțelegem, să le constatăm ignoranța și disprețul față de valorile și obiceiurile noastre, pentru a-i stigmatiza. E suficient să-mi spui „ce model ciudat are cana ta de cafea” ca să lupt pentru civilizație în numele lui Monet.

În aprilie 1874, câțiva artiști tineri și-au expus tablourile în studioul parizian al fotografului Nadar. Printre ei, Monet, Degas, Cézanne. Sub titlul ironic „Expoziția impresioniștilor”, criticul Louis Leroy i-a acuzat de scurtături, lipsă de rafinare, rapiditate a execuției, ignorare a detaliilor. „De impresie sunt sigur. Îmi spuneam asta în sinea mea, pentru că am fost impresionat, deci trebuia să existe o impresie acolo – și ce libertate, ce ușurință în execuție! O schiță preliminară pentru un tapet e mai finisată decât acest peisaj marin.” Față de pictura clasică, impresioniștii erau niște barbari, care voiau să devină pictori fără să picteze corect. Însă pentru generațiile următoare ei au fost clasici. Iar clasicii dinaintea lor, niște plictisitori.

Cred că generația Y are efectul unor mici barbari. Însă nu cred că generația X are vreo forță să îi civilizeze. Asta pentru că, împrumutând o idee a lui Ayn Rand, civilizația înseamnă progresul societății către intimitate, către spațiu personal. Civilizația înseamnă eliberarea omului de presiunea celorlalți oameni. Dar social media face imposibilă întoarcerea la vechea civilizație. Tribul e mai puternic, opinia lui, omniprezentă – multiplicată prin link și share, e mai importantă decât cunoașterea sau reflecția.

Nu-mi imaginez cum va arăta viitorul. Așa cum Leroy nu își imagina că impresia lui Monet e artă, așa cum Monet nu cred că își imagina că Nuferii lui vor ajunge pe o cană. Probabil că noii impresioniști sunt deja aici. Și poate că, fără limitele noastre, nu li s-ar vedea creativitatea.

Știu doar că începe o altă civilizație, în care tinerii caută distracția ca să ocolească districtia, iar explorarea și scâncetele se practică în trib, nu individual. Mi-ar plăcea să cred că vor rămâne redute pentru aceia din generația mea care nu pot să îmbrățișeze noul Neverland. Dar, istoric vorbind, din Imperiul Roman de Apus nu a rămas nimic. Așa că poate singura realitate e să sfârșești înghițit, ca un Winnie the Pooh de marțipan. Dar poate că nici asta nu va fi atât de rău, dacă o să nimeresc pe mâna lui Ireland Baldwin. ●

Mircea Tomescu e managing director la Graffiti PR. Nu are cont de Facebook, îi plac jocurile de strategie și are o mulțime de teorii.

Mircea Drăgoi e designer și ilustrator la o companie de software. Trăiește, desenează și grădinărește în Târgu Mureș.

__________________________________

Îţi lipseşte numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop sau abonează-te.

 

6 Comentarii pentru “Barbarii [integral din DoR #14]”

  • Pingback: Linkuri de weekend

  • Nautilus a scris:

    Am acceptat că nu mai sunt tânăr, la 36 de ani[…] Ideea că am mai multe în comun cu un domn născut în 1965 doar pentru că e parte din generația X decât cu cineva născut în 1987, din generația Y […] Y-ii gândeau și acționau diferit față de X-i […] ug de ritualurile de maturizare, de independență, de ruperea completă de „protectori”

    În realitate teoria nu prea ţine.

    De fapt, oamenii care au intrat în viaţa profesională acum, născuţi prin 1990-1992, sunt foarte devotaţi muncii, indiferent de meseria pe care o fac, de la mecanic la asistent universitar şi de la programator la chelner, gata să muncească 12-16 ore pe zi ca să mai scoată nişte bani pe ore suplimentare, sau să stea la atelier între Crăciun şi Anul Nou, ca să mai repare un monitor şi să bage 150 de lei în buzunar. Cunosc mult mai bine valoarea banului decât noi.

    Acele segmente ale publicului care sunt gata să arunce banii, vorba americanului, “ca un marinar pilit”, pe orice rahat strălucitor (BMW, smartphone, costum de firmă de la reduceri, masă la Casa di David etc) sunt cei care au prins ultimii ani ai lui nea Ceaşcă şi primii ani de după Loviluţie, obişnuiţi cu cozile, cu sărăcia, cu felul în care strângeai ban pe ban în anii ’90 pentru calculator.

  • constanteanul a scris:

    In realitate teoria tine.
    Am colegi nascuti prin 1990-1992 si ma doare capul cand vad ce inteleg ei prin munca si viata. Am vazut tineri din generatia Facebook incapabili sa nimereasca vagaonul in care aveau bilet intru-un tren compus din patru (4) compartimente. Am vazut tineri care aveau bani sa cumpere carti interesante, pe care le abandonau dupa 15 minute,pentru a se juca 2 ore pe calculator.
    Totul trebuie sa fie distractiv, la vedere, sa stie toata planeta ce fac eu la W.C. si sa sa-mi dea share si like. Tinerii dispusi sa munceasca sunt impinsi de dipsrare, ei provenind din familii cu venituri foarte reduse. Pentru restul, Domnul cu mila.

  • Pingback: SemneBune > Romanul grafic în România

  • Pingback: Lecturi scurte - Ianuarie 2014 | Cuvinte pentru suflet și minte

  • Pingback: Mircea Tomescu despre generația Y în DoR - supermagnet

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #24

    DoR #24 * Feminin/Masculin

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă