Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Bucureșteanul: 23 de ani în laboratorul de restaurare

Oana Solomon și Andreea Maria Teodorescu lucrează la MNAR de când au terminat facultatea. În profesia lor, rutina nu face parte din glosar.

Text de Gabriela Pițurlea
Fotografii de Claudiu Popescu

 

Numele artiștilor sau vechimea lucrărilor care îi ajung pe masă îl emoționează în continuare, dar trebuie să-l preocupe mai puțin decât problemele pe care le are de rezolvat. Orice obiect este important și îi cere toată atenția. În profesia lui, restauratorul a învățat să se uite din mai multe unghiuri, să întoarcă pe toate părțile, să aibă grijă, multă grijă. A descoperit că pornirile creative trebuie rezervate pentru metodologia de restaurare pe care o propune, nu aruncate în intervențiile pe care le face apoi. Opera de artă e un roman deja scris care nu are nevoie de corecturi și sugestii de îmbunătățire, ci de o ștergere de praf, o lipire sau o dezdoire, o reîntregire a contururilor șterse de ani și, uneori, de o salvare de la a nu mai putea fi citit niciodată.

Sunt lucruri pe care Oana Solomon, restauratoare de ceramică și sticlă, le știe atât de bine. Era în ultimul semestru la secția de Ceramică a Academiei de Arte, când a aflat că Muzeul Național de Artă al României făcea angajări în laboratorul de restaurare ceramică. Pe vremea aia, în 1993, nu prea existau oportunități în domeniu în afară de cea de a te angaja într-o fabrică. O încânta ideea de a lucra în muzeul în care înainte intrase doar ca vizitatoare. A aflat cum se face restaurare în laborator, parcurgând traseul obligatoriu pentru orice învățăcel: cursuri teoretice și pregătire practică (la început, doar mici operațiuni făcute sub supravegherea unui coordonator).

restauratoare_mnar

Primul obiect care i-a fost încredințat spre a-l restaura cap-coadă a fost un vas italian din teracotă, de vreo 35 de cm înălțime, care era spart în peste 30 de fragmente. L-a trecut prin operațiuni premergătoare, precum curățirea și impregnarea, un demers necesar când lucrează cu un material ceramic poros, ca teracota sau faianța. (Înainte de a lipi două fragmente, aplică pe locul lor de contact același adeziv, ușor diluat, cu care va face asamblarea finală. Materialul îl absoarbe și se consolidează. Dacă lipește direct, a doua zi fragmentele se pot desprinde.) Chiar dacă făcea totul cu coordonatorul alături, Oana avea emoții: un fragment mai mare din vas avea o fisură. Ca să o consolideze, trebuia să o desfacă foarte puțin prin încălzire, cât să poată aplica adezivul cu pensula. Emoția s-a atenuat în timp, dar răbdarea cu care face astfel de operațiuni a rămas aceeași. Grija de a nu forța și de a produce o degradare nouă e tot timpul acolo.

La mijlocul lui noiembrie, MNAR organizează o expoziție a secției de restaurare care va explica pe larg munca restauratorilor (prima astfel de expoziție s-a organizat în 1976, la 25 de ani de la înființarea secției). În cadrul ei, va fi expusă și o lucrare la restaurarea căreia Andreea Maria Teodorescu își amintește că a lucrat cam o lună, în primii ei ani în laboratorul de grafică. „Un Ștefan Popescu,” spune. „Era un proiect de frescă, guașă pe carton, într-o stare de degradare mare.” Lucrarea avea, printre alte probleme, mult clei de oase pe margine și pe spate, de la o montare mai veche în paspartu. Andreea a trebuit să îndepărteze cleiul de jur împrejur, fără să afecteze suportul.

Andreea are 45 de ani și a început să lucreze la MNAR tot în 1993, când era studentă în anul III la Grafică. A participat la concursul dat de secția de restaurare gândindu-se că nu strică să încerce, și s-a trezit că l-a luat. S-a dus acolo din curiozitate, i se părea mai interesant decât să lucreze în publicitate sau la ziar. A descoperit că-i place mult, așa că nu s-a mai pus problema să caute altceva după terminarea facultății. La scurt timp după, s-a obișnuit să vadă în laborator schițe și desene de Grigorescu, Luchian sau Tonitza care aveau hârtia îmbătrânită, fuseseră montate pe cartoane de calitate proastă, sau necesitau ușoare tratamente pentru fixarea culorii.

„Primum non nocere” (În primul rând, să nu faci rău) și „minima intervenție” sunt două mari principii ale profesiei de restaurator din care decurg și celelalte, spune Oana. Alte două principii sunt reversibilitatea și lizibilitatea intervenției. „Ca la stomatolog,” explică Cristina Toma, specialistă în educație muzeală în cadrul MNAR „o plombiță pe care o pui trebuie să poată fi scoasă fără să rupă măseaua sau dintele.”

„Să-ți cadă plomba, nu măseaua,” adaugă Oana.

„La fel,” spune Cristina, „când îți pui o plombă foto la stomatolog, trebuie să n-o vezi când zâmbești, dar un stomatolog să vadă că e acolo.”

Restauratorii lucrează cu halate și măști, folosesc pensete și bisturie, fac analize și evaluări înainte de a pune un diagnostic și a prescrie un tratament. Mulți le aseamănă profesia cu cea de chirurg plastician. Restauratorul de artă contemporană Christian Scheidemann o compara, într-un articol din The New Yorker, cu cea de urolog: „Nu se vorbește niciodată despre el, dar toată lumea are nevoie de unul.”

„Nu toți artiștii pot fi restauratori,” spune Andreea. „Sunt artiști care nu se pot limita. Aici trebuie să-ți înfrânezi creativitatea.” Retușuri precum mărirea ochilor unui personaj dintr-o pictură sau modificarea culorii unei lucrări s-au tot întâlnit de-a lungul vremii, dar sunt considerate inacceptabile, la fel și compensarea prin imaginație a lipsei de informație. „Restaurarea se oprește acolo unde începe ipoteza,” spune Oana. „Dacă începem să facem presupuneri, acolo nu mai este restaurare.”

De exemplu, spune Oana, obiectele arheologice vechi au decoruri incizate, care nu urmează un tipar anume. Dacă 25 la sută din vas lipsește, un restaurator poate completa suprafața lipsă, făcând o legătură coerentă între cele două margini, dar nu reface decorul. „Pentru că nu ai cum să știi dacă nu cumva avea o întrerupere, dacă nu cumva mâna artistului din perioada respectivă nu s-a ridicat un pic și a continuat 3 mm mai departe. Și atunci tu doar refaci suprafața lipsă și atât. Chiar dacă vezi continuitatea acelui decor.”

mnar_oana

Oana Solomon

Laboratorul de restaurare din cadrul MNAR lucrează pentru muzeu, dar și pentru Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul Zambaccian și Muzeul Theodor Pallady. Toate intervențiile asupra unei lucrări se fac numai în urma unor dezbateri și a aprobării unei comisii de specialitate din cadrul MNAR. „Emoțiile acolo sunt,” spune Andreea. Restauratorul prezintă în cadrul comisiei obiectul cu dosarul lui, care include o fișă de restaurare cu descrierea stării de conservare și propunerile de tratament, analize fizico-chimice, fotografii, fișa de conservare și, dacă e cazul, fișe ale restaurărilor mai vechi. Discuțiile sunt adeseori îndelungate – niște lecții de istoria artei, spune Cristina –, și fiecare detaliu contează pentru a decide cât și cum se va interveni.

Unui ulcior de secol XIX care urma să fie expus în Muzeul Colecțiilor îi lipsea toarta. Avea amprenta ei, cât să vezi poziția ei pe buză și pe burtă, și exista o fotografie a unui vas similar. „S-a discutat în comisie,” spune Oana „și s-a ajuns la hotărârea că da, refacem toarta într-o cromatică de fond, cum este fondul vasului, dar fără a face niciun fel de decor pe ea. Pentru că nu știi ce-a fost. Și așa ai făcut mult. Și se vede clar că acea toartă este făcută, nu este căutat a se confunda cu originalul.”

Altădată, comisia a decis că un cercel care lipsea de la un portret din marmură al Reginei Maria nu trebuie refăcut – lipsa lui nu deranja vizual, deci nu justifica o intervenție care ar deveni rapid vizibilă în timp.

Pregătind dosarul, restauratorii descoperă uneori că lucrările au fost datate greșit, sau că nu sunt ce par. Andreea își amintește de niște miniaturi care s-au dovedit a fi un fel de colaje – fragmente din alte miniaturi fuseseră tăiate și lipite peste o miniatură mai veche. Alteori, sub o problemă mică precum nevoia de curățare, se ascund probleme mult mai mari. La Oana a ajuns un vas persan care se vedea că fusese restaurat (o integrare a unei completări în cromatica originalului, folosind culori de ulei, se modificase). Când a început îndepărtarea integrării cromatice care acoperea cam 75 la sută din vas, a descoperit că pelicula de culoare ascundea degradări masive. „Acel vas era spart în foarte multe fragmente. Avea completări care veneau peste original – fragmente din alte vase, poziționate pentru a crea ansamblul. Ca și cum ai avea un perete fisurat tot, îl chituiești în mai multe locuri, apoi dai o culoare peste.” Un vas de porțelan chinezesc de început de secol XIX care părea aproape intact avea doar o mică fisură la gură. „Când am început să curăț, am văzut că jumătate din gura vasului era o completare, și integrarea cromatică de pe gură, gât și jumătate din corpul vasului masca o fisură care pornea de la gură și cobora până sub jumătate vasului.”

Surprizele sunt de tot felul și nu încetează niciodată, și ăsta e unul din lucrurile preferate ale Andreei în ceea ce face. I s-a întâmplat, de exemplu, de câteva ori, ca în momentul în care a desprins o lucrare de pe suport să găsească pe spate un alt desen.

mnar_andreea

Andreea Maria Teodorescu

Laborarorul de ceramică și cel de Grafică lucrează momentan pentru redeschiderea Galeriei de Arte Decorative și a celei de Artă Orientală, care au fost închise după 1989. Întrebate despre pacienți, Oana și Andreea dau cu bucurie detalii, lăsându-se să se înțeleagă că, dacă le-ar deschide cu adevărat dosarele, nu ar mai fi timp de discutat despre altceva. Andreea, care s-a specializat pe restaurarea artei orientale, lucrează la câteva picturi.

Oana are pe mână două lampadare japoneze din porțelan, de început de secol XX. „Sunt deosebite prin faptul că sunt foarte mari – peste 1.70m -, sunt pereche, și fiecare lampadar este constituit din mai multe elemente și, foarte important, există toate elementele.”

Oana spune că munca din laborator i-a fost școală nu doar profesional, ci și pentru cum se raportează în general la ce este în jurul ei. A învățat-o să recunoască valoarea lucrurilor și, mai ales, să fie responsabilă. Ce a ținut-o în laborator? „Te cucerește la un moment dat toată această poveste a restaurării. Să constați că iei un maldăr de cioburi, îl refaci și îl redai celorlalți, să-l vadă și ei. Și să vezi cum ai reușit să-i redai frumusețea, să-l repui în valoare.” A făcut Liceul Tonitza într-o perioadă în care până și accesul la cărți și albume de artă era dificil. Ca elevi, uneori li se dădea voie să stea și să schițeze în muzeu, alteori erau ușuiți. Când a dat concursul de angajare, nu știa ce înseamnă restaurare, dar o fascina gândul că va putea trece de ușile pe care scria „Trecerea oprită”. „Până să fiu angajată, am intrat în laboratorul de restaurare sculptură și când am văzut Rodin, Vârsta de bronz acolo, am zis: Și pun mâna pe el? Și văd cum s-a făcut intervenția?” Ajunsese în culise. Acolo unde vezi o artă pentru care nu se poate cumpăra bilet. ●

bt_dor_580

 

Comentează

Numărul curent: DoR #30

DoR #30 * Pași mici

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2018 Decât o Revistă