Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Calea lui Roșu

Ce trebuie să faci cu viața ta ca să termini cele mai dificile competiții sportive din lume?

Interviu de Ioana Burtea
Fotografie de Alex Gâlmeanu

rsz_andrei_rosu

Andrei Roșu, pentru cei care nu‑l știu, e un supraom. Cel puţin așa pare din afară. La începutul lunii iulie, a finalizat imposibilul ultra‑triatlon Enduroman Arch 2 Arc, unde una dintre probe a fost traversarea înot a Canalului Mânecii. Cursa a mai implicat o alergare de 180 de kilometri de la Londra la Dover, iar odată ajuns pe ţărmul francez a pedalat alţi 300 de kilometri până la Paris, în total 480 de kilometri în 85 de ore. Andrei a devenit astfel unul dintre cei 22 de oameni din istorie care au reușit să ducă la bun sfârșit această competiţie.

Vorbim însă despre un om care abia în 2010, la 34 de ani, s‑a ridicat de pe canapea și a început să facă sport – de unul singur, fără antrenor. În ultimii cinci ani, Andrei a alergat la maratoane și ultra‑triatloane pe șapte continente, a strâns bani pentru cauze sociale și a fondat un program de life coaching, nutriţie și alergare în București (Coaching în Alergare) a cărui misiune este să ajute participanţii să integreze sportul și obiceiurile sănătoase în vieţile lor. Toate astea în timp ce ajunge primul la biroul lui din bancă și nu sacrifică timpul petrecut cu familia.

Din ce e făcut omul ăsta?

Cu puţin timp înainte de a te apuca de sport, ţiai făcut un bilanţ și ai ajuns la concluzia că aveai un stil de viaţă nesănătos. De ce un bilanţ și de ce în momentul ăla?

Probabil a fost un mix între criza bărbatului la 30 de ani, o semidepresie în care vegetezi pe canapea și te gândești la ce s‑a întâmplat până atunci și un moment în care îţi faci un bilanţ, ca orice om. Un fel de „ce caut eu în viaţa mea?”. Declicul a fost venirea pe lume a primului copil, în 2008, când m‑am lăsat de fumat. Grosul schimbărilor a venit însă când Alex, fiul meu, avea un an și ceva și a început să ne imite, ca toţi copiii. Mi‑am dat seama că dacă eu stau pe canapea și mănânc prost, el va face același lucru. Și atunci n‑am făcut nimic decât să perpetuez același modus vivendi de la o generaţie la alta. Am decis să trec peste niște temeri, să ies din vestita zonă de confort, iar alergarea mi s‑a părut un sport foarte accesibil.

Apoi, în clădirile corporatiste există două viteze la aerul condiţionat: on și off.

Vara e frig, iar iarna, când ești îmbrăcat gros, sunt 40 de grade. Eu tot simţeam că îmi vine aerul ăla în ceafă și închideam aerul condiţionat fără să‑și dea seama colegii. Una dintre colege, care s‑a prins, mi‑a trimis un link cu maratonul de la Polul Nord și mi‑a zis: „Uite, ăsta e de tine”. Iniţial am vrut să șterg mailul, dar mi‑a rămas în minte, mi‑a amintit de Jules Verne. Nu știam ce presupune un maraton ca distanţă, nu percepeam ce înseamnă 42 de kilometri. Prima grijă a fost cum să ajung acolo, cum găsesc sponsori.

Înainte de Polul Nord însă, ai fost la un curs de time management care te‑a influenţat mult.

Avantajul în a lucra într‑o corporaţie este că ai acces la multe resurse. Problema este blocajul ăsta mental, în care avem impresia că ne spală cineva creierul. De fapt, ar trebui să‑i lăsăm să ne spele creierul. De pe băncile facultăţii nu vii cu niște cunoștinţe fabuloase care să te ajute în lumea reală. Iar dacă cineva îţi spune „hai la un curs care te ajută să‑ţi organizezi mai bine viaţa personală și profesională”, lasă‑i să facă asta. E important să ajungi la un astfel de curs deschis la informaţia respectivă. Dacă pui un zid, poate să fie cel mai bun trainer acolo, nu contează.

Eu eram dezorganizat. Sunt o fire creativă și eram speriat că dacă încep să mă organizez îmi va dispărea creativitatea. Având această prejudecată, mă simţeam confortabil cu stive de hârtii pe birou și inboxul plin. La un moment dat, am cerut colegilor de la IT un ecran mai mare și m‑au întrebat dacă nu mai merge bine cel pe care îl aveam. Le‑am zis că merge OK, doar că nu mai am loc pentru iconiţe pe desktop. Probabil că s‑au crucit, deși nu cred că eram primul. Nu știu dacă le‑au spus celor de la resurse umane sau nu, cert e că după câteva zile cei de la HR m‑au invitat la acel curs de time management. Ei mai veniseră la mine de vreo trei ori, dar nu m‑am dus pentru că nu am avut timp – culmea ironiei. Au zis: „E ultima serie. Ori vii, ori e posibil să ai probleme în a lua bonusul anul ăsta”. Asta a fost o motivaţie foarte bună.

A picat bine, a fost perioada în care m‑am decis să fac schimbări. La cursul ăla ne‑au învăţat niște tactici foarte simple. De fapt, schimbările mari se produc aplicând schimbări foarte mici. Unul dintre principii a fost că trebuie să‑ţi definești ariile de interes ale vieţii. Din astea 24 de ore pe care le avem cu toţii, ce vreau să fac cu timpul meu? Trăim permanent cu senzaţia că nu avem un echilibru între viaţa personală și cea profesională. Dar dacă iei o foaie și împarţi, avem opt‑nouă ore de stat la birou pe zi, adică 45 de ore pe săptămână. Avem timp liber vreo trei ore pentru corporatist/zi, de luni până vineri. Iar în weekend, presupunând că nu te trezești la 12, ai cam 15 ore pe zi. Dacă le adunăm, sunt tot 45 de ore pe săptămână. Numai că simţim că e un dezechilibru pentru că în plan profesional facem foarte multe lucruri, iar în plan personal, zero. Suntem reactivi, așteptăm să ne invite cineva în oraș, la o cabană, undeva. Nu iniţiem lucruri. Atunci am mai învăţat că ce nu e în agendă, nu există. Din păcate, în agendă punem doar întâlniri, ședinţe, ziua șefului. Agenda trebuie să înceapă cu ce ai în plan personal. Până la urmă, a merge la birou nu e un obiectiv în sine, mersul la birou îţi asigură un trai sau resursele necesare pentru viaţa personală.

Pe blog scriai despre vise împrumutate versus visele tale. Cum ai știut că sportul e visul tău?

Știi, pe vremea strămoșilor noștri, oamenii care erau excluși din triburi aveau șanse mici de supravieţuire, iar noi avem tendinţa de a ne conforma, pentru că atunci când ești diferit, ești privit un pic ciudat. Din fericire, nu mai trăim în lumea aia, dacă ești exclus din „trib” poţi să trăiești chiar foarte bine, ba chiar poţi să‑ţi faci niște adepţi și să‑ţi formezi propriul trib. Dorinţa asta de a ne conforma duce la tendinţa de a ne alege vise sau obiective care nu ne reprezintă.

E foarte greu să știi sută la sută că ești pe drumul bun. Aici intervin intuiţia și felul în care te simţi. Dacă mă trezesc cu entuziasm și merg la culcare împăcat, ăsta e un indicator suficient pentru mine. Altul nu știu. Nu e ca la GPS. Trebuie să asculţi feelingul. Partea frumoasă în a te trezi devreme, a petrece niște timp cu tine este că eviţi situaţia în care ai senzaţia că ești pe drumul cel bun, dar de fapt nu ești. Și nu e nimic mai rău decât să mergi în direcţia greșită cu entuziasm. Mai bine stai pe loc.

Când alegi un drum, trebuie săţi placă tot timpul?

Nu. Nu știu niciun alergător care să spună că îi place mereu să alerge sau că are tot timpul chef. Pentru mine alergarea nu e un hobby sau un obiectiv în sine. E un proces de igienizare, ca atunci când faci duș sau te speli pe dinţi. Odată cu transpiraţia, ies și alte chestii din tine, precum stresul. E o formă de meditaţie activă. Dacă sunt în căutare de răspunsuri, vin la alergare. Nu a existat să am o dilemă și să n‑o rezolv prin alergare. După primele 10–20 de minute de alergat, dispare acel bombardament de gânduri și poţi să te focusezi pe ceea ce te interesează. Dacă ai întrebările potrivite, îţi vin foarte ușor răspunsurile.

Întrebam asta pentru că mulţi oameni se apucă de un sport, văd că e mult efort, că e nasol să te trezești la cinci dimineaţa, așa că tind să renunţe destul de repede. Își pierd motivaţia.

Eu nu cred în motivaţie. Când participi la un eveniment motivaţional, ieși de acolo super-high și te ţine o zi. După care te fâsâi, fffâââsssssss… Cred că se și aude dacă dai volumul încet. În schimb, îţi spuneam de spălat pe dinţi și făcut duș. Nu mai ai nevoie de motivaţie pentru a face duș. Nu‑ţi spui un scenariu motivaţional de genul: „Dacă faci duș, vei mirosi frumos și oamenii se vor apropia de tine în autobuz”. Pur și simplu a devenit un obicei. Nu zice nimeni că e cel mai minunat obicei din lume, nu e nimeni super-entuziasmat să facă duș în fiecare zi. Poate doar după trei zile de mers pe munte. Dar e mai simplu decât să te motivezi întruna. Îţi faci un set nou de obiceiuri. Faci un fine tuning.

Dacă vrem să ne schimbăm viaţa, trebuie să schimbăm ce se întâmplă pe parcursul unei zile. Uitându‑ne în urmă, dacă luăm aleatoriu patru‑cinci zile, ne dăm seama că seamănă izbitor de mult între ele. E clar că fiecare zi e viaţa în miniatură. E ca și cum ne‑am naște și am muri în fiecare zi.

Așa că ia o zi și fă un inventar. E simplu să‑ţi dai seama ce trebuie să îmbunătăţești. Până nu vezi negru pe alb însă, e mai complicat. Și poţi să te întrebi: „Băi, are legătură obiceiul ăsta cu obiectivele mele?”. Să zicem că vrei să fii pictor. Fă‑ţi inventarul și gândește‑te dacă obiceiurile actuale îţi creează contextul pentru a picta. Locurile în care te învârţi te ajută? Relaţiile te ajută?

Deci totul se leagă de planificare?

Da. Noi ne temem foarte mult pentru că provenim dintr‑o zonă ex‑comunistă în care avem un istoric de planificare, de cincinale și exista sentimentul că viaţa e organizată de altcineva. Dar revenind la ce spuneam mai devreme, că mă temeam că o să‑mi dispară creativitatea. Am observat că în momentul în care ești creativ, dar dezorganizat, ai o mulţime de idei, dar duci la bun sfârșit foarte puţine. Atunci când am început să fiu mai organizat, nu am mai avut creierul sufocat de o mulţime de lucruri și am putut să‑mi dau seama care dintre ideile mele e cea mai bună și poate fi dusă la bun sfârșit.

Apropo de ideea de a renunţa când e greu: sportul e o proiecţie a vieţii reale în sensul că dacă apar greutăţi și le depășești, e clar că le vei putea depăși și în alte arii ale vieţii. Modul în care facem lucrurile mărunte e esenţial pentru felul în care facem orice. Dacă ești superficial când duci gunoiul și îl arunci aiurea, probabil vei fi la fel și în alte aspecte. În sport întotdeauna vor apărea momente dificile. Dacă știi asta și știi că ele trec, trebuie doar să folosești întrebarea: „Cum pot să depășesc acest moment?”. Cred că e cea mai utilă întrebare pe care mi‑am pus‑o vreodată. Dacă adresezi întrebările potrivite, creierul răspunde. Dacă ajungi într‑un moment dificil și te întrebi de ce ţi se întâmplă ţie toate astea, probabil te vei victimiza și vei abandona. Dar dacă te întrebi „cum pot să trec peste asta?”, atunci când ești într‑o cursă, ţi‑ai scrântit piciorul și mai ai 20 de kilometri de alergat, găsești răspunsuri.

De sport înţeleg de ce teai apucat, dar de ce teai băgat în cele mai grele competiţii din lume?

Sunt un tip foarte comod. Dacă aș fi ales un maraton prin București, probabil aș fi fost tentat să sar peste antrenamente. E altceva să te antrenezi pentru o competiţie în afară, unde trebuie să te duci rezistent la frig și la efort nu pentru că e un moft, ci pentru că e o chestie de supravieţuire. Știind că urmează să alerg undeva la ‑40 de grade, la primul maraton la Polul Nord, am fost, în primă fază, suficient de motivat încât să‑mi creez obiceiul de a mă antrena, de a mă trezi la cinci dimineaţa.

Am văzut Polul Nord ca o oportunitate de a face schimbări în viaţa mea, pentru că mi s‑a părut un proiect foarte greu logistic și am zis că măcar pregătindu‑mă pentru el, încercând să ajung acolo, tot se vor întâmpla niște schimbări. La urma urmei, călătoria e importantă. Alergarea în sine nu e ceva mega‑spectaculos.

Am descoperit, participând la curse lungi, că persoana de la start și cea de la finish sunt foarte diferite. De fapt, se și spune că, dacă vrei să câștigi, alergi 100 de metri. Dacă vrei să trăiești o experienţă, alergi un maraton, iar dacă vrei să fii mai aproape de Dumnezeu, alergi un ultra‑maraton. Într‑adevăr, în momentul în care efortul fizic depășește 12‑14 ore, se produc transformări importante: transformări fizice (experimentezi durerea în diverse forme și trebuie s‑o gestionezi), transformări emoţionale (e foarte important să gestionezi emoţiile). Noi suntem ca un călăreţ pe un elefant, unde elefantul reprezintă emoţiile noastre. Ele influenţează foarte mult viaţa. O cursă te ajută să le gestionezi pentru că ajungi să ai stări în care râzi sau plângi necontrolat, îţi vin tot felul de gânduri. Ești adus foarte mult cu picioarele pe pământ la o cursă de anduranţă, pentru că ai senzaţia că ești un punct infim într‑un univers gigant, ca un punctișor pe un radar. Devii foarte umil; îţi dai seama că de fapt nu contezi atât de mult.

Nu e apăsătoare chestia asta uneori?

 Nu, e folositor din când în când. Înseamnă să te conectezi la ceva mai mult decât propria persoană. Am fost anul trecut, în octombrie, la un cvintuplu ultra‑triatlon care a durat cinci zile și, prin ziua a treia sau a patra, aveam senzaţia că sunt una cu Universul. Se și ascut foarte mult simţurile, simţeam de la doi kilometri orice miros – și nu toate erau plăcute. Probabil că cei care se droghează au stări asemănătoare. Mă vedeam complet integrat în Univers. Te întrebi la astfel de curse dacă vei termina sănătos din punct de vedere psihic, dar e clar că te transformă și pleci cu ceva de acolo, nu doar cu o medalie.

Familia te susţine, prietenii, la fel. Dar ei înţeleg de ce faci asta?

 Ah, bineînţeles! Ar fi fost trist să inspir ’jde mii de oameni și tocmai copiii mei să stea pe canapea cu tableta în mână, să fie supraponderali și să nu facă mișcare. Din fericire și soţia a copiat destul de repede modelul meu. Faptul că am dat jos 14 kilograme în patru luni fără dietă a fost argumentul suprem. A început să alerge la scurt timp după mine, ceea ce a fost important și pentru sănătatea cuplului. Are deja vreo 15 semi‑maratoane și maratoane la activ.

Copiii, evident, fac ce văd în jurul lor, iar marea problemă este acum să‑i temperăm în ceea ce privește sportul. Alex a alergat prima lui cursă de cinci kilometri la trei ani, iar acum, la aproape șapte, știind că eu alerg de ziua mea un număr de kilometri egal cu vârsta, a zis că vrea să facă și el asta. N‑a mai avut răbdare pentru că ziua lui e în august, așa că a alergat în iunie.

Nu mi‑aș dori neapărat ca ei să alerge de dimineaţa până seara, să facă cine știe ce performanţă sau să facă un burnout peste trei ani. Mi‑aș dori să integreze sportul și petrecerea timpului în aer liber în viaţa lor pe termen lung.

Mă gândesc că oamenilor le e destul de greu să empatizeze cu cineva care nu doar a terminat Arch 2 Arc, dar a ales să facă asta, șia dorit asta. Majoritatea oamenilor, chiar dacă vor să facă sport, nu sar visa făcând așa ceva.

Am observat că, în momentul în care sunt chemat să ţin discursuri în zona corporatistă – unde totuși oamenilor le e mai ușor să empatizeze pentru că vin și eu din mediul ăla –, atunci când sunt prezentat se așteaptă să apară cineva super-masiv. Însă apar eu, de 1,75 metri și 65 de kile. Nu știu, sunt oameni pentru care Everestul personal ar fi cinci kilometri în alergare. Ideea e că nu contează, fiecare are Everestul lui. Nu toată lumea trebuie să traverseze Canalul Mânecii. Poate au ceva de escaladat în plan personal, sigur e un munte acolo. Nu suntem atât de diferiţi.

Pe mine mă bucură foarte mult popularizarea poveștii mele nu pentru că am un cult al personalităţii sau mă excită să mă văd la televizor. Nu vreau neapărat să mă oprească lumea pe stradă, doar să știe că există unul care face lucrurile astea și să‑i inspire în vieţile lor.

E important pentru tine să fii un model pentru cei din jur?

 E important mai ales să fiu un model pentru mine, pentru că fiecare are în minte câteva imagini despre sine: ori ne vedem mai frumoși, ori mai urâţi. Când ne gândim la noi înșine există tot felul de imagini care nu se aliniază: felul nostru de a fi, modul în care ne percep alţii și tot așa. Asta creează fricţiune în interiorul tău.

Și, de multe ori, ne exprimăm la nivel de fantezie – mi‑ar plăcea, mi‑aș dori… În momentul în care știi unde vrei să ajungi peste un an, cinci, zece, e bine să folosești ca model următoarea idee: peste 10 ani, ce vrei să poţi să spui despre tine? Având imaginea aia clară în cap, e simplu. Ăla e modelul meu, deci eu sunt model pentru mine. •

• Publicat în DoR #21, pe care îl găsești în shop-ul nostru sau în librăriile/punctele de distribuție partenere. Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

3 Comentarii pentru “Calea lui Roșu”

  • Pingback: Lecturi minimaliste #2 | despre Minimalism

  • stupidguy a scris:

    In primul rand nu e sportiv. E teribilist. Nu poate nimeni sa faca ce face el ? Pai e aiurea sa incerci asa ceva. Performanta inseamna sa ajungi cel mai repede din A in B unde distanta A-B este consacrata , sunt mii de oameni care se pregatesc pentru acea distanta , eventual e si proba olimpica. Oricum e baiat destept ca le ia 500euro la fraierii pe care-i ridica de pe canapea.
    Mai si ipocrizia aia cu corporatistul (fost) – babaiatule …cate zile de concediu ai tu pe an ? Ce companie se incarca cu un angajat care pleaca cu saptamanile ?
    Ceea ce e cu adevrat periculos este ca ii indeamna pe sportivi sa treaca la vegan ceea ce pentru el s-ar putea sa fie OK iar pentru alti al draq de periculos.
    Aaaaah si isi mai zice si antrenor ….
    Hai pa !

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă