Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Când l-am cunoscut pe Eric

February 24th, 2018
Tags: , ,

O poveste de iubire cu soare, snooker şi rezolvări imposibile. 

De Patricia Iftene

Ilustrație de Livia Fălcaru

Într-o dimineaţă de noiembrie, alarma a sunat la nesfârşit dar Eric nu s-a mai ridicat din pat. „Să nu mă laşi”, l-am auzit şoptind de sub pătură. Am insistat că o să întârzie la facultate, însă a rămas neclintit în aşternuturi. L-am dezmierdat, şi cu degetele petrecute prin părul lui l-am rugat să ne bem împreună cafeaua, aşa cum făcuserăm în zilele noastre bune. Nu m-a băgat în seamă aşa că, treptat, am devenit furioasă şi am început să trag de el. Am tras cu toate puterile, mai întâi l-am ridicat, apoi l-am împins, dar se lăsa greu ca o stâncă și abia am reușit să-l urnesc. N-am izbutit mai mult decât să-l ridic în fund, pentru ca imediat apoi să se prăbușească la loc în pat. Într-un final am cedat și m-am cuibărit lângă el, mi-am tras şi eu pătura peste cap şi l-am luat în braţe. Ne-am petrecut restul zilei în pat, ca două pietre, sub paza şi povara păturei.

Două săptămâni mai târziu, ne-am pomenit la uşă cu unchiul lui. A intrat val-vârtej în bucătărie şi s-a aşezat pe scaun, cu palmele împreunate pe masă. „Nu toată lumea trebuie să termine o facultate”, i-a spus lui Eric. Prietenul meu era student în anul II la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti. În sufrageria noastră, în afară de o canapea roşie, îngustă, şi o veioză înaltă, aveam doar o bibliotecă dezordonată. Printre rafturile cu o sumedenie de cărţi, peste care atârnau planşe sau din care se scurgeau triunghiuri, rigle şi compasuri, erau îndesate o puzderie de diplome. Erau toate premiile lui Eric, de la concursurile pe care le câştigase în vremea când era elev la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”. Aşa că, pentru mine, cuvintele unchiului său nu aveau atunci prea mult sens.

L-am cunoscut pe Eric primăvara, spre sfârşitul facultăţii, la un chef. Am traversat cu prietena mea holul rece al blocului, printr-o masă de mirosuri− strecurate pe sub uşi, scuturate din hainele locatarilor şi amestecate cu râncezeala din pereţi− apoi am urcat treptele ca o cochilie de melc până la apartamentul lui Eric. Eram încă sub hipnoza scărilor când ne-a deschis uşa îmbrăcat într-un pulover roşu, dezlânat, care mi-a înţepat ochii. Avea o figură senină, obraji rotunzi, ochii verde-crud şi o gură ca un arc de pod. La statură semăna cu bunicul meu, în faţa căruia, copilă fiind, mă ridicam pe vârfuri ca să-i pot săruta obrazul, aşa cum urcasem acum până-n vârful unor scări imposibile ca să ajung la uşă. „Dă-i omului apă când îi e sete şi o să spună că i-ai dat miere”, a zis Eric şi ne-a oferit de băut.

Din mijlocul sufrageriei, pe care nu bănuiam atunci că va deveni a noastră, m-a privit toată seara cu insistență, de parcă ar fi fost un lucru firesc. Eric vorbea calculat şi fuma tacticos dintr-o ţigară slim, care contrasta cu palmele lui late şi corpul viguros. Îi plăcea să asculte şi, din când în când, mai aducea discuţia la snooker şi la Ronnie O’Sullivan, copilul teribil al sportului, campionul, nebunul şi alergătorul. Cu viteza unei rachete, Ronnie propulsa bilele una câte una în buzunarele mesei de joc, câştiga titlul mondial, apoi tot ca o rachetă fără combustibil se prăbuşea înapoi în hăul propriei minţi. Nu îl ştiam pe Ronnie „Racheta” O’Sullivan, însă, din centrul camerei unde stătea pe parchet cu picioarele încrucişate sub el, Eric, cu trupul lui masiv însoţit de gesturi rapide şi tăioase, părea ca un vârf de stâncă de care nu ştiam dacă să mă proptesc sau să fug.

După trei luni, la jumătatea verii, ne-am mutat împreună în Soare, apartamentul lui din strada Popa Soare. Aveam două camere și mobilă puțină iar parchetul dezvelit ne trosnea sub picioare într-un păcănit înfundat care mă liniștea. De la ceaiul de valeriană pe care l-am adus cu mine, bucătăria a căpătat curând un iz greoi, care trecea pentru scurtă vreme doar atunci când Eric gătea mâncare asiatică. Dormitorul era, însă, cea mai parfumată încăpere, unde la pervaz aveam trei ghivece mici de muşcate, pe care eu nu le-am udat niciodată; am uitat de ele de îndată ce le-am văzut, însă Eric continua să-mi aducă un buchet de floarea soarelui o dată la câteva zile. Dimineţile, el se trezea primul şi pregătea cafeaua pentru amândoi în timp ce eu rămâneam în pat, sigură de faptul că aveam să fiu răsfăţată dacă mai aştept puţin.

Nu mi-am cunoscut vecinii, în schimb cred că ei ne-au auzit deseori pe noi, fiindcă nu închideam niciodată ferestrele. Dormeam fără griji pe pieptul lui Eric, iar ceaiul de valeriană a rămas neatins în bucătărie, unde mirosul lui înţepător te năucea de câte ori deschideai dulapul. Când a început să intre răcoarea toamnei pe geamurile larg deschise, nu ne-am dat seama, pentru că dormeam îmbrățișați. Încă se mai găsea înghețată în parcul de lângă casă, iar asta ne întreținea iluzia că vara nu s-a sfârșit. „It’s a permanent error”, mi-a spus într-o zi, şi apoi a trântit capacul laptopului. Mi-a luat capul în palme, ca pe un bol de fructe, şi m-a sărutat apăsat până mi s-a înroşit gura de iubire ca zmeura din grădina copilăriei mele. „Te iubesc”, mi-a zis, „să nu mă laşi”.  

Însă curând somnul nostru tihnit s-a spulberat, parcă odată ce ne-am dat în sfârșit seama că afară e toamnă și în dormitor s-a făcut rece. O neliniște a pus stăpânire pe Eric, care se trezea în miezul nopții și rămânea până la răsărit cu laptopul în braţe, în timp ce eu dormeam lângă el un somn de veghe. Dimineaţa nu mai pregătea cafeaua, se ridica tot mai greu din pat și a început să meargă la cursuri din ce în ce mai rar, de unde se întorcea acasă devreme. Din spatele ferestrei, privea spre stradă cu nostalgia unui călător, cufundat într-o tăcere pe care nu i-o cunoșteam iar parchetul, care nu mai trosnea sub forfota casei, amuțise și el. Eric nu avea stare să ieşim pe nicăieri aşa că după serviciu veneam direct acasă. „De ce nu mai mergi la facultate?”, l-am întrebat, însă a scuturat din cap şi n-a reuşit să spună nimic. Am închis ferestrele, ne-am tras pătura peste noi, şi am rămas unul lângă altul în linişte.

De la o zi la următoarea, universul nostru s-a făcut tot mai mic şi în el au încăput tot mai puţini oameni, mai puţine întâmplări şi cuvinte. Am început să ne evităm prietenii, pentru care inventam scuze să nu mergem în oraş sau să-i chemăm la noi. De câte ori zbârnâiau telefoanele tresăream, mă grăbeam să resping apelul iar Eric se învârtea nervos prin cameră, de parcă ceva nevăzut nu-i dădea pace. Făceam cumpărăturile online, achitam plăţile de pe calculator iar mâncarea ne era livrată acasă; treptat, aproape că puteam să ne dirijăm întreaga viaţă dintre patru pereţi, fără să păşim dincolo de pragul uşii. Zilele noastre au devenit toate aceleaşi, tăcute şi singure, între ziduri impenetrabile pe care nici nu ştiu când le-am ridicat. Din noiembrie Eric nu s-a mai dus deloc la facultate şi a refuzat cu îndârjire să mai iasă din casă.

După vizita unchiului, o vreme nu a mai trecut nimeni pe la noi. Abia în toiul iernii au venit câțiva din colegii lui Eric de liceu, care studiau în străinătate. Atunci l-am văzut pentru ultima dată cu poftă de viaţă, în haine proaspete şi cu părul pieptănat. I-a întâmpinat cu veşti despre Ronnie O’Sullivan, care tocmai câştigase turneul de snooker de la Masters, într-un meci fabulos cu Ding. Ce ţăcănit, în 2005 a jucat împotriva lui Mark King cu prosopul pe faţă! Ciocnea paharul de vin, povestea şi îşi asculta prietenii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am rămas mai mult tăcută şi într-un moment de răgaz am ieşit afară cu Silvia, fosta lui colegă, la o ţigară. Am izbutit pe fugă şi cu teama de a nu fi întrerupte, să-i spun că mă îngrijorează ce se întâmplă. „Aşa e Eric, e trist de când îl ştiu”, mi-a zis ea.

Totuși, eu îl cunoscusem pe Eric și altfel decât trist. Însă acum se topea sub ochii mei, deznădăjduit şi supt într-un vârtej sufletesc care-l înşelase că timpul ar putea încremeni în casă. „Ce o să le spun colegilor?” mă întreba de câte ori insistam să meargă la doctor. Dacă am fi rezistat suficient în casă, poate că n-ar mai fi fost nevoie să le spunem nimic. „Le spui colegilor că ai fost bolnav”, îi răspundeam eu, însă timpul din casă stătuse pe loc, în vreme ce afară, dincolo de pragul uşii, zilele lui erau duse fără niciun rost. De la ultima ieşire, Viorela, colega lui, mai absolvise câteva examene şi George, colegul lui, se angajase la un birou de arhitectură; Silvia intrase la facultate în Germania iar Bobi turnase între timp un scurtmetraj. „Nu sunt nebun”, răspundea mereu şi apoi trântea uşa de la sufragerie care rămânea închisă pentru restul nopţii.

Ronnie O’Sullivan aleargă şi, atunci când o face, i se scurg prin picioare toate fricile şi neajunsurile unui campion mondial veşnic nemulţumit de el însuşi. Eric îl urmărea cu înfrigurare în meciurile de snooker şi obişnuiam să speculăm împreună despre starea lui. Uneori părea abătut, alteori te-ai fi jurat că e hiperactiv, însă de fapt el era totdeauna doar „Racheta”, care lovea bilele tare şi fără greş. Ronnie juca şi, în restul timpului, alerga cât îl ţineau picioarele. Mintea lui ‒ care era totodată şi calmul dinainte şi furtuna de apoi, care se adâncea pe rând în depresie şi apoi în manie ‒ parcă n-avea vreme să-l ajungă din urmă. Însă Eric nu era un campion şi nici un geniu, nu credea că are ceva ieşit din comun de oferit lumii, Viorelei şi lui George, Silviei, lui Bobi şi tuturor celorlalţi de afară, care-şi bătătoreau calea spre propriile culmi. El nu era Ronnie şi nu îşi putea ierta depresia.

În beci, sticlele de vin au început să dispară una câte una‒ „ca să prind curaj”, spunea el ‒ și o dorință de neînchipuit i-a încolțit în minte. Iubitul meu cu chip solar, care odinioară zâmbea de câte ori ni se întretăiau privirile, care râdea cu poftă şi îi plăcea să intre în vorbă cu necunoscuţii de pe stradă, nu mai voia să trăiască. Eu, la rândul meu, eram istovită, îmi simţeam corpul sleit, mâncam în silă şi dormeam puţin şi prost, câteva ore după răsărit. Aproape fiecare noapte o petreceam în certuri cu Eric, după uşi din spatele cărora ba şopteam cu drag, ba ţipam cu disperare, îl imploram să meargă la doctor, apoi ameninţam că-l părăsesc. Vara se terminase demult şi fericirea noastră părea atât de departe încât ne şi îndoiam că a fost vreodată. Decizia lui Eric, de a renunţa la el şi la noi, îmi părea tot atât de imposibilă precum hotărârea de a-l lăsa.

Când iubitul meu mi-a luat capul în palme şi mi-a cerut să nu-l las, dragostea mea pentru el ne inundase casa într-atât încât îmi îmbibase sufletul în pereţi. N-aş fi plecat din Soare decât dacă cineva ar fi dărâmat blocul şi pe noi odată cu el. Zilele noastre au devenit nopţi iar nopţile zile, Eric se culca dimineaţa şi se trezea noaptea iar Soarele se preschimbase într-un câmp de război. Am început să alergăm unul după altul prin casă şi, parchetul, care până odinioară trosnea liniştitor, acum bubuia sub povara paşilor grei, care făceau un zig-zag din dormitor în sufragerie, apoi în bucătărie şi prin hol, iar la urmă în baie. Uşile se izbeau de pereţi şi se trânteau închise, iar eu ba trăgeam, ba împingeam, şi el când smucea, când se proptea. Liniştea pe care nu i-o cunoşteam se prefăcuse într-un vacarm.

Într-o după-amiază, am pierdut trenul spre Timişoara care mă ducea pe mine şi pe Vlad, colegul meu de serviciu, în delegaţie. Afară ningea, era un frig de îţi amoţeau mâinile prin mănuşi iar oraşul era blocat; aveam de aşteptat încă patru ore până la următorul tren. Am propus să mergem la mine acasă, care stăteam cel mai aproape de gară. „Ştii că n-am voie, nu?”, m-a întrebat Vlad. Avea dreptate, dar eu eram disperată. „Îi spunem doar că eşti colegul meu”, am insistat, deşi Eric ştia că la serviciu lucram cu medici psihiatri. L-am împovărat pe Vlad cu ultima mea speranţă iar nădejdea că l-ar putea convinge pe Eric să ceară ajutor, apăsa pe umerii lui la fel de greu ca suferinţa pe care noi o înduram.

Am intrat în casă, unde era linişte iar uşa de la dormitor închisă, şi Eric niciunde la vedere. Am mers cu Vlad în bucătărie şi am început să cercetăm frigiderul, dulapurile şi toate lăzile cu legume, după ceva de mâncare. „Scârţâie zăpada sub tălpi?” am auzit deodată din spatele meu. M-am întors şi l-am văzut pe Eric rezemat de pragul uşii, îmbrăcat în trening şi cu tricoul lui verde, preferatul de peste vară, cu urme de aşternut pe faţă, ochii limpezi şi o figură blândă, care m-a făcut să răsuflu uşurată. L-am cuprins de brâu, veselă că era treaz şi că venise la noi, în loc să se ascundă prin pături. „Da”, i-am răspuns bucuroasă, „scârţâie sub bocanci de-ţi lasă gura apă”. Eric era în sfârşit acolo, cu noi, treaz, în picioare, coborâse din pat şi mânat de curiozitate intrase să vadă cine era străinul din bucătăria noastră.

L-am prezentat pe Vlad, apoi am aruncat nişte legume în tigaie şi i-am lăsat pe ei să vorbească. Aveam emoţii, o speranţă crescută peste noapte şi tot atâtea temeri că în orice clipă Eric şi-ar putea da seama că i-am adus psihiatrul acasă. Dar tot la fel de bine ar fi putut să nu iasă din dormitor sau să plece de lângă noi şi, totuşi, iată-ne pe toţi trei împreună, în bucătărie, unde povesteam şi legumele sfârâiau în tigaie. Nu-mi mai era teamă că nu ştiam dacă au trecut zece sau o sută de minute şi nu m-am speriat că legumele nu se mai coceau odată. Eric era cu noi, aveam prima noastră victorie şi timpul din Soare, în sfârşit, înmărmurise în favoarea noastră.

Ronnie O’Sullivan aleargă în fiecare zi şi atunci când o face nu este ca să fugă de el însuşi sau departe de restul oamenilor, ci dimpotrivă. Aleargă înspre el, într-acolo unde ştie că echilibrul, sănătatea şi liniştea vor face lumea lui şi cea de afară mai puţin copleşitoare. A înţeles că fricile, durerea şi neputinţa au nevoie de timp pentru a se vindeca iar pentru asta timpul e musai să curgă. Atunci când timpul stă pe loc, aşa cum se întâmpla în Soare, răul bălteşte; Ronnie are nevoie să fugă pentru că altminteri, dacă ar sta, boala l-ar învinge. Din bucătăria în care timpul bătea pasul pe loc, am auzit uşa de la intrare trântită. Am tresărit şi nici nu ştiu cum am ajuns în hol, unde scările blocului duduiau sub paşi alergători. Eric nu mai era de găsit nicăieri în casă şi geaca lui de iarnă era la locul ei obişnuit, în cuier. O linişte pe care o cunoşteam, tăcută şi singură, m-a învelit ca o pătură; iubitul meu fugise în zăpadă, în tricou.

Nu toată lumea trebuie să termine o facultate, însă pentru mine cuvintele unchiului său n-au avut prea mult sens la timpul lor. Eric era student în al doilea an la o facultate unde toţi ştiam că se intră greu şi se învaţă pe brânci. Iubitul meu vrea şi putea să termine facultatea, dar asemenea lui Ronnie „Racheta” O’Sullivan, în călătoria lui cosmică a rămas fără combustibil. Eric se simţea paralizat de neputinţa lui de a-şi cuceri depresia. Facultatea era cel mai puţin important lucru, dar până vreunul din noi s-a dezmeticit, racheta se prăbuşea cu o viteză uluitoare. Undeva pe drum fiecare din noi hotărâse cu aceeaşi determinare să facă opusul celuilalt; amândoi trăgeam cu putere, iar tensiunea care umplea spaţiul dintre noi, stătea să plesnească.

În ziua în care aniversam împreună un an, mi-am luat buchetul de floarea soarelui am făcut bagajele şi m-am întors în casa părinţilor. Eric stătea între aşternuturi, cu spatele sprijinit de tăblia patului şi plângea. Înainte să plec, i-am privit faţa umedă, capul lăsat în jos şi lacrimile care-i curgeau şiroaie, însă n-am găsit nimic înlăuntrul meu care să-mi dea forţă să mai rămân o zi. Când am intrat în vechiul meu dormitor de acasă, am respirat adânc şi, în sfârşit, am simţit cum plămânii mei cuprind tot aerul. În mintea mea, zgomotele – certurile, uşile, sticlele goale – s-au topit într-o linişte ca după furtună. M-am întors la serviciu, mai odihnită şi mai vie, cu o poftă de viaţă pe care nu aş fi putut să o explic. Am început să mă întâlnesc frenetic cu prietenii, să ies din casă şi să nu stau o clipă locului. Câteva săptămâni mai târziu, chipul lui îmi revenea cu trăsături vagi şi totul părea că s-a petrecut cândva demult, într-un alt timp şi spaţiu.

Au trecut zece ani de atunci și, în mod ciudat, acum pot să invoc cele mai mici amănunte: căuşul palmei, ridurile din coada ochiului, până şi dinţii din faţă. Eric a rămas în amintirile mele o senzaţie, la fel de puternică şi imaterială ca organismul rece şi nevăzut al blocului, pe care puteai să-l miroşi, dar nu să-l atingi, şi să-l simţi, fără să-l vezi. El este întruchiparea unei bucurii pe care o resimt de câte ori mă gândesc la el, a unui sentiment de apartenenţă la Soare, şi a unei rupturi iremediabile când fiecare din noi a luat hotărârea să facă opusul celuilalt. Mireasma florilor impregnate cu parfumul greoi şi înţepător al ceaiului de valeriană reapare uneori de nicăieri. Se întâmplă să fiu singură, în tramvai sau pe stradă, şi să-mi amintească de vremea când l-am cunoscut pe Eric, când nopţile mele se scurgeau cu repeziciune iar dimineţile erau leneşe, într-un păcănit înfundat care mă liniştea.

 

8 Comentarii pentru “Când l-am cunoscut pe Eric”

  • Daniela a scris:

    Si Eric? Ce s-a intamplat cu el?

    • Patricia a scris:

      Daniela, am cântărit mult cum să spun povestea lui Eric. Din păcate, nu pot să-ţi ofer alt final decât cel pe care l-am scris, însă cred că el cuprinde substanţa a ceea ce putem învăţa de la Eric. Mulţumesc că ai venit şi tu în Soare!:)

  • Cantoreanu Sorin Iulian a scris:

    Felicitari Patricia ! Asa cum pasarea Pheonix renaste din propria-i cenusa, asa si noi … Diferenta o fac cei din jurul nostru.
    Mi-a placut.
    Intamplarea face ca am cunostinta si de lumea snookerului, asa ca, nu mi s-a parut fortata comparatia cu Ronnie.
    Mi-a umplut inima de dorul prietenului meu cel mai bun, care, la doar 44 de ani ne paresea. Amandurora ne placea in egala masura sa pierdem noptile urmarind pe “Racheta” si pe “The magician” si pe “The wizard of Wishaw” si pe “The Genteleman’ …. pe toti cei care ne-au facut viata mai frumoasa si ne-au cultivat dorinta de a merge mai departe, indeferent ce.
    Insasi viata e o partida de snooker. Nu trebuie sa ne batem joc de ea, ci, s-o traim.
    Mi-a placut.
    Luv ya !
    RESPECT !!!

    • Patricia a scris:

      Sorin, îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Îmi pare rău că ai pierdut un om atât de drag. Am o carte pe noptieră pe care aş vrea să o recomand tuturor din inimă. Se numeşte „Demonul amiezii” şi e scrisă de Andrew Solomon, un om cu o sensibilitate deosebită. M-a ajutat, am înţeles mult despre depresie din poveştile lui, e temeinic documentată şi scrisă foarte uman. Vă îmbrăţişez!

  • Carina a scris:

    Pur si simplu wow

  • Oana Constantin a scris:

    Mi-a plăcut foarte mult, Patricia. Felicitări.
    Personal, mi-am imaginat un destin bun al lui Eric după ce-am citit povestea. Sper că așa a fost. Sper, de asemenea, ca Eric să citească asta.

  • Alexandra Ț. a scris:

    Sensibil text. În mintea mea, povestea se conturează sub forma unui film avangardist. Oamenii, locurile, gândurile… Toate deopotrivă descrise într-un mod aparte. Mulțumesc pentru faptul că ai scris o astfel de istorisire!

  • Paula a scris:

    Felicitări, Patricia, pentru stilul scriitoricesc.

    Cat despre poveste (și comentariile tale)… Cred ca documentația ta despre depresie trebuia făcută în perioada în care se desfășura povestea de iubire cu Eric. Și mai puțin din povesti proprii și mai mult din surse medicale. Dacă înțelegeai depresia atunci, erai o persoana cu adevărat puternica, și iubirea era mai puțin egoista, nu ai fi plecat. Niciodată.

    Plecarea ta e de iertat pentru ca nu ai știut. Neimplicarea totala în nevoile lui nu e de iertat însă decât dacă recunoaștem ca iubirea a fost mai mult de tine, decât de el.
    Tu, ca jumătate rațională a poveștii, consider ca porți cea mai mare parte de responsabilitate pentru destinul lui Eric.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #32

    DoR #32 * Vară 2018

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă