Cântarea României (integral din DoR #6)

Ce mai înseamnă azi și la ce mai folosește patriotismul?
__________________________________
Text de Adrian Lungu
Instalaţie foto de Simona Sterca
__________________________________

Pe 25 aprilie, 3,3 milioane de români – jumătate dintre telespectatorii de la acea oră – s‑au uitat la finala Românii au talent, emisiunea cu care Pro TV îşi propunea să‑l găsească pe „cel mai talentat român”. Câştigătorul s‑a decis prin votul telespectatorilor. Cu reflexele formate la Dansez pentru tine (unde puterea cazului e deseori mai mare decât cea a dansului), 29% dintre cei care au votat l‑au desemnat câştigător pe rapperul orfan Adrian Ţuţu.

Alegerea lui Ţuţu a mai avut însă un motiv. Rapul scandat de el în finală a mizat pe versuri ca „Strigă tare: mă mândresc, sunt român / Aici e ţara mea, aici trăiesc, aici rămân” sau „Arată‑ne că tu poţi schimba / Toţi strigă tare: sunt român, deci pot”. Totul pe fundalul unei desfăşurări serioase de steaguri tricolore.

Acum cinci ani, în urma unei campanii de câteva luni, telespectatorii TVR l‑au votat pe „cel mai mare român din toate timpurile”: Ştefan cel Mare. În 2008 şi, apoi, în 2011, Dilema Veche a avut ediţii dedicate dezbaterii dragostei de ţară. Brandul de ţară al României e un subiect fără moarte, dar intensitatea discuţiilor în jurul lui a părut să atingă apogeul vara trecută, când frunza şi grădina carpatină au inflamat tot ce putea fi inflamat.

În primăvara lui 2011, Răzvan Lucescu, selecţionerul naţionalei de fotbal, a spus că suporterilor le lipseşte patriotismul, care i‑ar face să dea mai multă energie fotbaliştilor. Cel puţin două sondaje de opinie pe tema patriotismului au fost publicate în ultima jumătate de an.

Definit cel mai adesea ca dragoste de ţară, identificare cu aceasta şi preocupare pentru binele ei şi al compatrioţilor, patriotismul este văzut în acelaşi timp ca fiind aproape şi departe de naţionalism.

„Patriotul îşi îngraşă capra lui: naţionalistul vrea să o crape pe a vecinului”, scria Alina Mungiu‑Pippidi, în Dilema Veche, în septembrie 2008. Dimpotrivă, profesorul de istorie Lucian Boia spune că e vorba de grade ale aceluiaşi sentiment. „Naţionalismul este gradul mai înalt al patriotismului.”

„Odată ce eşti patriot, asta e o linie care te poate duce – nu‑i obligatoriu să te ducă – la naţionalism, şi la grade foarte înalte de naţionalism. Depinde, în fond, şi de contextul istoric şi de comportamentul celorlaţi.”

Mihail Neamţu, istoric, filozof, teolog, director ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, consideră că istoria comunistă a României, când patriotismul şi naţionalismul erau adesea confundate, sunt vinovate pentru lipsa unui patriotism natural astăzi.

„Ne este atât de greu să ne revenim la un adevărat patriotism, care nu este nici naţionalist delirant, nu este nici fals european, întrucât avem această dublă traumă: eviscerarea memoriei şi falsificarea ei printr‑o reinventare a identităţii în campanii de tip Cenaclul Flacăra şi Cântarea României. Din cauza asta ne e foarte greu să fim naturali.”

Cuvântul naţionalism şi‑a pierdut valoarea, în timp, din cauza exceselor, crede filozoful Andrei Cornea, unul dintre primii care a cerut public o manifestare mai discretă a patriotismului. El spune că, mai ales în timpul comunismului, a fost folosit cuvântul patriotism, care suna mai bine, iar naţionalismul a fost „un liant ideologic fundamental” atunci când a început să se formeze naţiunea română, dar astăzi nu‑şi mai are rostul.

La fel ca majoritatea națiunilor europene, România a fost creată de generația revoluționarilor de la 1848. Cristian Ghinea, jurnalist şi director al Centrului Român de Politici Europene, spune că nu este o coincidenţă faptul că statul naţional s‑a dezvoltat în acelaşi timp cu industrializarea, educaţia de masă, răspândirea tiparului şi democratizarea (accesul maselor la politică). „Oamenii care învaţă toţi după acelaşi abecedar au nevoie să audă şi o naraţiune istorică, despre cine suntem noi în spatele acelui abecedar.”

Iar naraţiunea istorică a românilor este, poate, cea mai bizară din regiune, după cum spune Ghinea. „Noi vrem să fim latini şi occidentali. Şi nu vrem să avem de‑a face cu vecinii. Naraţiunea istorică a bulgarilor este că ei sunt ortodocşi, slavi, estici. Noi avem această aspiraţie spre Occident, vrem să ne rupem de zona asta şi ideea de insulă de latinitate ne face să ne simţim o excepţie. Dacă am putea să mutăm România unde e Elveţia, am face asta.”

Boia spune că majoritatea comunităţilor sunt construite pe o limbă, cultură şi istorie comune, iar istoria nu este neapărat reală, ci imaginată. „Naţiunea înseamnă şi construirea unei istorii, care nu e o istorie falsă, aici este un dialog între prezent şi trecut, este o combinaţie de elemente istorice cât se poate de reale, cu expresia unor sentimente, unor concepţii care nu aparţin trecutului, ci aparţin prezentului nostru.”

Ghinea spune că toată istoria României e bazată pe mit. „Asta nu înseamnă că sunt poveşti de adormit copiii.”

Boia, cunoscut mai ales pentru cărţile sale în care abordează miturile istoriei României, nu ezită să afirme că naţiunile sunt inventate şi istoria este „infuzată” cu mit şi imaginar. Nu crede însă că istoria este mai puţin valoroasă pentru că i se adaugă mituri.

Istoricul Boia spune însă că patriotismul nu e definit doar de istorie, ci și de faptul că omul trebuie să fie parte a „unui grup uman, mai mare sau mai mic”. Acest ataşament se manifestă mai ales faţă de comunitatea restrânsă. „În ce priveşte comunitatea naţională, e un ataşament pe care îl înveţi.” „Cred că este inevitabil să fii patriot”, mai spune Boia.

„Chiar când te superi pe comunitatea căreia îi aparţii, chiar când te superi pe ţara ta, e tot o manieră de a‑ţi arăta patriotismul, pentru că dacă ţi‑ar fi indiferentă comunitatea, ţara, nu te‑ai mai supăra pe ele.”

***

După finala Românii au talent, unii dintre miile de comentatori de pe site‑ul emisiunii şi‑au simţit lezată mândria naţională tocmai de rezultatul concursului: „Mi‑e ruşine că sunt român” sau „Vreau să emigrez” fiind unele dintre reacţiile la ceea ce au perceput ca un vot măsluit sau influenţat de mila pentru concurentul care „şi‑a descoperit talentul după ce i‑au murit părinţii”.

Un studiu al Fundaţiei Soros, cu date adunate la sfârşitul anului 2010, împarte respondenţii în şapte categorii de intensitate a sentimentului naţional, de la un naţionalism ¨exclusivist ferm”, la lipsa oricărei forme de mândrie naţională. Primele trei categorii adună 64% dintre români, în timp ce ultimele trei adună doar 18%, adică șase din 10 români înclină spre o formă intensă de naționalism.

Totuşi, nu sunt puţini cei care se arată îngrijoraţi de o scădere a patriotismului la români. Mihail Neamţu crede că românii suferă de un complex identitar. „Românii”, spune el „sunt printre foarte puţinele popoare care încep o conversaţie cu un străin cerându‑şi scuze – pentru ceva anume, orice. De la trafic, până la atmosferă, felul în care e poluată sau nu, de la felul în care arată restaurantul în care mănâncă, până la zgmotul străzii”.

„De ce a insulta România este cool, este şic? De ce e atât de reconfortant să spui «ţară minunată, păcat că‑i locuită»?”, se întreabă Neamţu. „Eu sunt unul dintre cei care crede că patriotismul nu e o virtute de abandonat, ci dimpotrivă, de redescoperit.”

Dar ce fel de patriotism? Boia spune că patriotismul adevărat nu ţine de discursuri înflăcărate sau invocarea lui Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. „Nu spun că astea trebuie să fie lăsate la o parte, dar nu astea măsoară patriotismul cuiva. Ar putea chiar să măsoare ipocrizia şi tentaţia manipulării – şi mă gândesc la oamenii politici.”

Și pe Cornea îl deranjează politicienii care fac paradă de patriotism, de obicei la sărbătorile naţionale, după care constată, în cazul unora, că fie confundă buzunarul propriu cu al statului, fie fac trafic de influenţă. „Păi ăsta este un caz clasic de non‑patriotism, pentru că patriotism înseamnă tocmai să ai conştiinţa deosebirii între buzunarul propriu şi cel public.”

Ghinea e de acord: „Nu poţi să spui că cineva e patriot când fură în mod sistematic din banul public. Adică tu eşti patriot aşa, că‑ţi place Ştefan cel Mare, dar tu pui mâna şi furi”.

Neamţu e conştient că există oameni care manipulează aceste sentimente, deturnându‑le. „Pe de altă parte, nu cred că trebuie să renunţi la sentiment doar pentru că sunt prădători în lumea asta”.

„Eu mă declar patriot,” spune şi Ghinea. „Mă enervează că noi – ăştia care suntem oameni umblaţi, ne considerăm europeni, cosmopoliţi, ne enervează naţionalismul grobian – lăsăm patriotismul să fie acaparat de ăştia. Pentru ei e foarte uşor: «Eu sunt Vadim Tudor, sunt român, patriot»”.

Şi Cornea distinge între un patriotism afişat şi un patriotism implicit. „În acest moment, patriotismul implicit înseamnă să‑ţi faci datoria. Să te ocupi cât poţi de bine de lucrurile de care ştii să te ocupi cât mai bine şi, în general, să ai o inserţie socială cât mai pozitivă, cât mai normală, să respecţi regulile de politeţe, să nu fii un caz antisocial, şi aşa mai departe, fie că eşti aici, fie că eşti în străinătate”.

„Trebuie să faci un mic refuz al istoriei, ca să fii patriot real. Dacă eşti patriot pentru că îl iubeşti pe Ştefan cel Mare, întotdeauna ajungi la concluzia că oamenii reali din România de astăzi nu se compară cu Ştefan cel Mare,” spune Ghinea. „Trebuie să fii patriot pentru oamenii ăştia de azi. Pentru vecinii tăi, pentru ăştia pe care‑i vezi pe stradă”, spune Ghinea. El crede că ești patriot dacă eşti ecologist („Nu pot să cred că cineva e patriot dar aruncă hârtii pe stradă.”), dacă-i zâmbeşti vânzătorului, dacă vorbești frumos.

Cornea crede că nu trebuie să te gândeşti prea mult la patriotism, acesta trebuie să vină de la sine: „Un organism sănătos nu se întreabă dacă e sănătos. [...] Maxima ar fi ca oamenii să‑şi vadă bine de treaba lor, să încerce să facă mai mult bine decât rău. Să admiri oamenii pe care trebuie să‑i admiri pentru ceea ce sunt cu adevărat, nu pentru că sunt ai tăi sau nu, dar să nu‑i respingi pentru că sunt ai tăi [...], şi o să constaţi după un timp, dacă mai mulţi o să facă asta, că lucrurile merg mai bine în România”. Neamţu spune și el că patriotismul e un sentiment „despre care trebuie vorbit mai rar, dar în numele căruia trebuie acţionat mai des”.

„Pentru mine, patriotismul înseamnă să te îndrăgosteşti de ceea ce poate fi România, adică să ai capacitatea de a proiecta într‑un viitor mai mult sau mai puţin ideal lucruri care ţin de identitatea noastră comunitară”, spune Neamţu. „Deci să proiectezi în viitorul României de peste 20‑30 de ani lucruri de care să poţi fi mândru. Şi să încerci să le faci.”

Ghinea spune că un patriot încearcă să facă ceva mai bun indiferent dacă îi place sau nu de România: „Când mori să zici: «Am încercat să las lumea asta puţin mai bună decât am găsit‑o». Poţi să fii patriot faţă de ce vrei tu, dar să te agiţi să faci ceva”.

Să fii patriot, așadar, ar putea însemna să‑ţi faci bine treaba, meseria, rolul. Profesionalismul, bunul simţ şi creativitatea fiecăruia ar putea scoate patriotismul din discursul găunos, readucându‑l în firesc.

Pro TV începe în această vară preselecţiile pentru un nou sezon al emisiunii Românii au talent. Poate vom fi prea ocupaţi pentru a face coadă la înscrieri.

* Vrei să ai acest text şi în varianta tipărită? Cumpără DoR #6 de la distribuitori sau comandă-l la comanda@decatorevista.ro.