Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Castele de nisip pe malul Dunării

Cu Eliza Buceschi şi alte jucătoare de naţională în teren, Dunărea Brăila trebuia să fie revelaţia handbalului românesc. În România însă, viitorul nu ţine mult, mai ales când e finanţat de stat.

Text de Andreea Giuclea
Fotografii de Mircea Reştea

Întâi a şocat-o viscolul din ianuarie. Ajunsese în Brăila pe cod roşu, dar nu straturile groase de zăpadă care au blocat drumurile au surprins-o, ci vântul tăios care bătea dinspre Dunăre şi-ţi lua răsuflarea.

Aşa că nu s-a prea plimbat pe străzile dispuse în semicercuri concentrice, care pornesc şi se întorc pe faleza îngheţată şi pustie. N-a prea ieşit nici prin centrul monument istoric, cu al său ceas albastru, cu teatrul vechi de 150 de ani şi cu clădiri construite la finalul secolului XIX de familii de negustori sau artişti, cu faţade împodobite cu arcade, coloane şi stucaturi acum scorojite. N-a prea bătut nici pietonala principală, mai goală într-o vineri seara la -9 grade, când doar câţiva tineri fumau zgribuliţi în faţa barurilor, decât într-o luni dimineaţa ceţoasă, când oameni de toate vârstele patinau pe gheaţă, salutându-se şi întrebându-se de impozite sau de când le intră banii.

S-a plimbat între sală şi acasă, aşteptând primele meciuri. De asta venise, să joace.

Sosirea Elizei Buceschi la Brăila a fost o ştire importantă în handbalul feminin în decembrie 2016. La 23 de ani, coordonatoarea de joc a naţionalei jucase un an în Germania şi şase luni în Danemarca, dar venea după un an fragmentat de accidentări – la gleznă, umăr şi genunchi.

Nu se integrase bine în Danemarca, unde fusese mai mult rezervă, iar oraşul de la malul Dunării i s-a părut un loc bun să-şi reintre în formă.

În primul rând, pentru că le cunoştea pe multe dintre jucătoare de la naţională. Apoi, echipa de handbal, devenită în ultimii ani emblema unui oraş în care nu se întâmplă prea multe, avea unul dintre cele mai bune sezoane din istorie. Era încurajată de una din cele mai intense galerii din ţară şi, deşi avusese probleme financiare la începutul lui 2016, părea că s-a redresat. Nu în ultimul rând, era antrenată de Costică Buceschi, fostul secund al naţionalei, tatăl Elizei şi antrenorul care o putea ajuta „să redevină ce-a fost”, jucătoarea care la 21 de ani era numită cea mai bună tânără handbalistă din Liga Campionilor.

„Când zici Eliza Buceschi, zici ceva, nu întrebi «Cine?»”, crede Ana Maria Niculescu, om de comunicare şi marketing la club, care înainte mergea la meciuri ca suporter.

„N-am adus-o pe Neagu, am adus-o pe Eliza, e acelaşi lucru.” Presa locală a scris şi ea de „supertransfer”, iar suporterii i-au urat „Brăila te iubeşte” sau „Te aşteptăm cu braţele deschise”.

Cu ea în echipă, puteau spera la titlul naţional.

 

Al doilea şoc a venit la primul meci jucat în Brăila. Pe 15 ianuarie, în Sala Polivalentă încercuită de mormane de zăpadă şi îmbrăcată pe interior în lambriuri din lemn erau bărbaţi cu căciuli îmblănite şi femei înfofolite în geci groase. Erau pensionari care vin de când echipa era într-o divizie inferioară, dar şi oameni care au descoperit handbalul recent, de când naţionala feminină a câştigat un bronz mondial şi Federaţia de Handbal îl promovează ca „Noul Sport Naţional”. Unii au jucat handbal în copilărie şi le-a rămas în suflet, alţii vin pentru că nu mai există echipa de volei care făcea furori pe vremuri şi pentru că un meci al Dunării „e singurul moment care te mai destinde şi te mai relaxează în Brăila.” Mai erau ziarişti locali care credeau că Eliza e un plus pentru echipă chiar şi ieşită din formă, handbaliste de la Liceul Sportiv şi copii care se întrebau cum de a venit o astfel de jucătoare tocmai la Brăila. În colţ, ca întotdeauna, era galeria.

Publicul ocupa cam jumătate din cele 2.071 de scaune galbene şi albastre, care în prima parte a sezonului fuseseră pline până la refuz. Pe unii îi ţinuse acasă frigul sau dublarea preţului biletelor, care au sărit la 10 lei în 2017. Alţii erau dezamăgiţi de ultimele meciuri, mai ales de cele două înfrângeri cu echipe mai slab clasate.

Eliza debutase în meciul pierdut cu 25–19 în deplasare la Vâlcea. Înscrisese patru goluri, dar nici ea, nici echipa nu avuseseră o zi prea bună, aşa că acum avea emoţii. Deşi îşi propusese să nu pună presiune pe ea, ştia că cei din jur au aşteptări. Că adversarele de la Măgura Cisnădie îi vor acorda atenţie mai mare şi că suporterii sunt în sală şi pentru ea, cum sunt şi pentru celelalte jucătoare de naţională, ca Gabriella Szűcs, apărătoarea cu dublă cetăţenie, română şi maghiară, ca energica Mădălina Zamfirescu, centrul de 22 ani care a debutat în decembrie la Campionatul European, ca sprintena Aneta Pîrvuţ-Udriştioiu, care poate juca şi extremă şi inter dreapta, sau ca interul de 22 de ani Gabriela Perianu, cu care brăilenii se mândresc cel mai mult, pentru că e de-a lor.

La 1,75 metri, Eliza, cu gropiţe în obraji şi păr lung, şaten, nu era cea mai înaltă de pe teren. Ea a înscris însă primul gol, după ce-a şerpuit printre apărătoarele adverse şi a strecurat mingea printre picioarele portarului. A mai marcat de cinci ori, iar Dunărea a câştigat cu 29–21. Victoria a mulţumit-o, deşi echipa a început greoi şi în primele 15 minute a fost condusă de echipa de pe locul 10. Ştia că mai sunt multe de pus la punct, dar avea răbdare.

Însă nu toţi aveau. După meci, când jucătoarele se îndreptau spre vestiar, din colţul tribunei s-a auzit „Veniţi încoace şi salutaţi / Nu vă întoarceţi şi plecaţi.” Era galeria, 15–20 de tineri cu steaguri alb-albastre încolăcite la gât, care îşi spun Legio Azzurra, de la albastrul Dunării. Unii sunt încă la liceu, alţii lucrează în baruri, pe şantierul naval sau la firmele părinţilor, dar încearcă să fie în tribună meci de meci. Spun că handbalul e „singurul sport care ne mai ţine în viaţă, singura noastră bucurie”, „pe locul doi, după familie”, aşa că îşi iau zile libere sau fără plată şi strâng bani pentru deplasări, „sacrificii pe care puţini le-ar face în oraşul ăsta”.

Au cântat şi au bătut într-o tobă alb-albastră 60 de minute şi la final au vrut să le ceară fetelor explicaţii pentru jocul slab din ultimele săptămâni. N-au văzut aceeaşi dorinţă de a câştiga ca în prima parte a sezonului, n-au înţeles de ce ratează aşa mult, chiar s-au simţit umiliţi când şi-au luat liber să se ducă la Cluj şi au pierdut la 12 goluri cu o echipă de pe locul opt. Jucătoarele s-au apropiat de ei aplaudând cu mâinile deasupra capului şi atunci i-au auzit cântând: „Nu vă bateţi joc de noi / Mergem peste tot cu voi”. Câteva scaune mai sus, cineva le-a strigat apăsat: „Blatistelor!”.

Era Cristi Carapcea, unul dintre fondatorii Legiunii, care în ultima vreme se distanţase de grup, nemulţumit de rezultate. Era convins că fetele au jucat slab intenţionat, probabil pentru că nu-şi primiseră salariile la timp. Ca aproape toate cluburile din Liga Naţională, echipa e finanţată din bugetul public. Era revoltat că Dunărea nu spulberă adversarele, cum ar trebui să facă un lot cu şapte jucătoare de naţională, că le vede ieşind în cluburi, că nu le pasă de oraş. („Ele sunt trecătoare, dar echipa rămâne.”) Le-a făcut „blatiste”, cuvânt care apăruse recent şi în comentariile de pe pagina de Facebook a echipei, alături de „vedete” sau „mercenare”, şi le-a întrebat pentru ce vor salarii mai mari, cum auzise că a cerut una dintre ele, dacă nu mai joacă la fel. Când golghetera echipei în tur s-a întors brusc şi a plecat spre vestiar plângând, centrul Mădălina Zamfirescu s-a înfuriat. „Pentru asta veniţi, să ne scoateţi ochii?”, le-a spus, adăugând că nu au nevoie de „galerie de rezultat”. Ştie că fac eforturi să vină în deplasări şi le-au împins de la spate de atâtea ori, dar era dezamăgită că la primul hop s-au revoltat. „Eu nu mă duc la ei la serviciu să-i întreb de ce nu-şi fac treaba. E altceva, că noi suntem persoane publice, să zicem, dar nu e normal.”

Încercuită de copii care i-au cerut poze şi autografe, Eliza a ajuns mai târziu în faţa galeriei şi n-a auzit schimbul de replici. Când şi-a văzut colegele plângând, le-a făcut semn să se întoarcă la vestiar. Nu i s-a părut normal ca oamenii care vin să le vadă jucând să le ceară socoteală, mai ales că auzise de atâtea ori ce super e publicul din Brăila. Venise căutând linişte şi răbdare, dar nimerise într-un moment agitat pe malul Dunării îngheţate.

 

Pe pereţii culoarului care le duce pe jucătoare spre vestiar, în holul care-i duce pe spectatori spre tribune, în sala de şedinţe şi vizionări şi în birourile administrative sunt agăţate fotografii cu fostele echipe ale Brăilei. Cele alb-negru au fost aduse de suporterii vechi ai clubului înfiinţat în anii ’70, când se numea Chimia şi era susţinut de Combinatul de Celuloză şi Hârtie. Altele sunt mai recente, de când echipa a promovat în Liga Naţională în 2005 şi a început să fie finanţată de Primărie şi de Consiliul Judeţean. „Eu chiar mă duc la meciurile lor şi ştiu ce fac ele, şi merită să le dăm şi noi nişte bani”, îşi motiva în februarie 2006 decizia de a investi în echipă Gheorghe Bunea Stancu, pe atunci preşedinte al Consiliului Judeţean, între timp condamnat la trei ani de închisoare pentru corupţie şi urmărit penal pentru finanţarea ilegală a echipelor de handbal şi fotbal ale oraşului. Pe pereţii albi ai clubului mai sunt fotografii din 2009 şi 2014, când echipa a terminat pe locul trei în campionat, cele mai bune performanţe, dar şi din 2015, când s-a clasat pe şapte.

În vara lui 2015, Costică Buceschi, un antrenor în ascensiune, a venit la Brăila şi a găsit o echipă nemulţumită de întârzierile salariale. Împreună cu directorul executiv Dragoş Chiriţă, a convins conducerea oraşului să deblocheze plăţile, ca echipa să plece în cantonament. A fost prima criză financiară de care s-a lovit Buceschi în Brăila, unde venise pentru că preşedintele de atunci i-a dat mână liberă să construiască o echipă tânără, care să aducă spectatori la sală şi copii la minihandbal. În primul sezon, când nu avea încă toate vedetele naţionalei, a terminat pe patru, la un punct de locul trei.

La finalul aceluiaşi sezon, 2015–2016, HCM Baia Mare s-a desfiinţat după ce primarul Cătălin Cherecheş, anchetat penal pentru corupţie, a oprit finanţarea. După ce jucaseră fără să fie plătite mai multe luni, locuind în apartamente fără căldură şi deplasându-se în Europa pentru meciuri de Liga Campionilor cu autocarul, handbalistele şi-au luat la revedere cu ochii în lacrimi de la suporterii băimăreni şi au plecat la alte echipe. Sperând ca situaţia să nu se repete şi dorind să păstreze nucleul naţionalei şi să lucreze iar cu Buceschi, Szűcs, extrema Ana Maria Tănasie, pivotul Timea Tătar şi Perianu (care fusese împrumutată un an la Baia Mare) au venit la Brăila. Deşi brusc avea la dispoziţie cel mai bun lot din istoria Brăilei, antrenorul ştia că durează să creezi relaţii de joc, aşa că şi-a propus pentru 2016–2017 doar o clasare în top patru.

Apoi a venit surpriza cu CSM Bucureşti.

La finalul lui septembrie, „multinaţionala” CSM Bucureşti, cum e denumită campioana României şi a Europei pentru numărul mare de străine din lot, a venit la Brăila. E meciul de care îşi amintesc toţi – jucătoare, suporteri, ziarişti, angajaţi – cu pielea de găină. A fost seara în care s-a stat şi pe scări, în care biletele s-au vândut cu o oră înainte şi zeci au rămas pe dinafară. Împinse de la spate de suporterii care au cântat fără oprire, jucătoarele Brăilei s-au agăţat de fiecare minge şi au blocat fiecare culoar. Au revenit de la 5–1, au câştigat cu 30–27 şi au urcat pe locul întâi.

Pentru mulţi din cei strânşi în Polivalentă în seara aia, a fost mai mult decât o victorie. Suporterilor le-a dat speranţe la titlu în singurul sport de echipă în care mai pot fi performanţi. Pe Bogdan Soare, un absolvent de biologie de 32 de ani care se gândea să plece în străinătate, „cum se gândeşte orice brăilean”, hotărârea cu care echipa a luptat l-a convins să mai rămână, chiar dacă „e înzecit mai greu să trăieşti aici decât să abandonezi tot”. Lucrase doi ani într-un call-center din Bucureşti, dar s-a întors pentru că îi lipsea viaţa liniştită, iar părinţii aveau nevoie de ajutor la afacerea familiei. Micul magazin nu e jobul ideal, dar e fericit că vara poate ieşi cu barca pe Dunăre.

Într-un oraş unde oamenii se plâng de monotonie şi resemnare, de salarii mici şi de străzile pustii, bucuria adusă de sport cântăreşte poate mai mult ca în alte părţi. Taximetriştii care te plimbă prin oraş îţi povestesc de copiii lor care muncesc în Germania, pentru că „în Brăila trebuie să te zbaţi să-ţi găseşti de lucru”. (În 2016, oraşul a avut cam 8.750 de şomeri, cu 2% peste media naţională, conform Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.) Unii se uită rar sau deloc la handbal, dar au auzit de echipă, de Eliza şi de „Buceschi de la naţională” şi li se pare o mândrie pentru oraş. Înainte să vândă căni, magneţi şi brelocuri cu feţele jucătoarelor, Iulia nu ştia mai nimic despre echipă. Acum se bucură la goluri, le face fetelor galerie şi a început să le înveţe, aşa că nu mai trebuie să îi întrebe pe copiii care colecţionează magneţi cu echipa ce număr au pe tricou preferatele lor. În magazinul turistic de lângă Primărie, Iulia vinde şi suveniruri cu obiective turistice din oraş, pe care brăilenii le duc de obicei cadou când pleacă afară. A lucrat şi ea în străinătate, dar s-a întors pentru că „e mai bine acasă”. A schimbat vreo trei locuri de muncă până a ajuns la magazin, dar nu crede că Brăila e un oraş chiar atât de sărac. „Dacă te duci în mall, nu ai unde să parchezi; în Stradivarius şi Bershka, care au preţuri exorbitante, nu ai loc să arunci un ac. Am ajuns ca acum 100 de ani, cu nobilime şi sărăcie.”

În perioada interbelică, Brăila era un loc viu şi cosmopolit, unul dintre cele mai importante noduri comerciale din ţară. Forfota din port anima oraşul, se vorbeau zeci de limbi şi se schimbau toate tipurile de monede şi bancnote, iar negustorii aduceau pe malul Dunării ultimele trenduri culturale. Şi-a pierdut strălucirea după industrializarea forţată din comunism, când s-au construit fabrici de hârtie şi textile, de utilaje grele sau mobilă, apoi a trecut printr-un sfert de secol în care sălile de spectacole, cinematografele şi halele industriale au fost „abandonate în braţele nepăsării şi mediocrităţii”, cum spun localnicii – şi azi un amalgam de români, greci, lipoveni şi turci – că se întâmplă cu întreg oraşul. (Anul trecut, Brăila a mizat pe nostalgia oraşului port în cursa eşuată pentru titlul de Capitală Culturală Europeană.)

Rămaşi fără loc de muncă după închiderea combinatelor, mulţi au plecat. Cei care au rămas şi-au văzut oraşul dispărând în anonimat, furat de conducători ca „baronul Bunea” şi de clanuri de interlopi ale căror maşini luxoase defilează pe străzile goale. Printre motivele de mândrie, amintesc de teatrul „Maria Filotti”, printre cele mai frumoase din ţară, de festivalurile de muzică uşoară, populară sau de jazz care dau viaţă falezei în timpul verii, de fântâna cinetică din centru. Echipa de handbal e şi ea un mod de a reface orgoliul local. „Se simte energia în oraş, oamenii se leagă de ceva comun, nu sunt bani cheltuiţi degeaba”, spune Soare. „Mai ai nevoie şi de victorii câteodată.”

„Niciun alt domeniu nu aduce judeţului atâta expunere ca echipa”, spune Chiriţă, directorul executiv, care a lucrat înainte ca manager de marketing la Promenada Mall, vizitat şi de eternii rivali gălăţeni pentru cinematograf. „Sportul e cel mai eficient mod de a promova o comunitate, iar handbalul e singurul mod prin care Brăila mai iese în afara judeţului.”

Când vârful de formă atins de Dunărea cu CSM a fost urmat de o serie de jocuri mai slabe – meciuri câştigate greu cu echipe mediocre, un egal acasă, eliminarea din cupele europene şi două înfrângeri la scor la Cluj (30–18) şi Vâlcea (25–19) –, suporterii s-au întrebat ce se întâmplă, iar nevoia de a căuta vinovaţi i-a îndreptat întâi către jucătoare. În sportul românesc, ca şi în alte domenii, nu prea există răbdare şi înţelegere pentru paşi greşiţi. De asta antrenorii se plimbă de la o echipă la alta, de asta fiecare înfrângere a Simonei Halep e criticată, de asta locul nouă ocupat de naţionala de handbal la Olimpiadă a fost numit ruşinos.

Îi încărcăm pe sportivi cu nemulţumirile noastre, ne însuşim victoriile lor şi le trăim nereuşitele ca pe propriile eşecuri. „La noi, în momentul în care câştigi se pregătesc să-ţi facă statuie, adună gipsul sau marmura să sculpteze”, spune antrenorul Buceschi. „În momentul în care ai pierdut, au început să încarce puştile.” A simţit aceleaşi oscilaţii şi în anul în care a fost secund la naţională, la care a renunţat după Campionatul European din decembrie. Îi era tot mai greu, după turneele internaţionale unde vedea cât sunt de respectaţi sportivii şi ce condiţii de pregătire au, să se întoarcă la criticile, sălile neîncălzite şi problemele financiare din ţară. În vest, cum a simţit şi Eliza, pare că suporterii vin la meci să se vadă cu prietenii, să-şi aducă copiii la sport şi să încurajeze echipa. Vin pentru spectacol, „ca şi cum ar merge la teatru”, aşa că rezultatul nu e esenţial. La noi, pentru că trebuie să coloreze zile gri, victoria pare mai importantă decât orice.

 

Deşi a şocat-o violenţa verbală a suporterilor, ideea ca aceştia să-şi strige nemulţumirea şi să le reproşeze lucruri jucătoarelor nu-i era străină Elizei. Ştia cum e să joci într-un oraş mic cu suporteri pătimaşi care îşi pun sufletul în viaţa unei echipe finanţate de primărie, unde nu putea să iasă fără să fie recunoscută. Le trăise pe toate la Baia Mare, oraşul natal.

Vine dintr-o familie de handbalişti, dar nici tatăl, care a jucat şapte ani în Ungaria, nici mama, care a jucat în Italia şi Ungaria şi la echipa naţională, nu şi-au dorit un drum în handbal pentru ea. Dar Eliza, plimbată de mică de la antrenamentele tatălui la cele ale mamei, jucându-se pe parchet în pauzele meciurilor, tot de mingea lipicioasă s-a lipit. A încercat tenis, înot sau volei, apoi s-a înscris la o echipă de junioare, profitând că părinţii ei jucau în străinătate, iar ea locuia cu bunica şi cu mătuşile. A fost întâi extremă, apoi inter, ca mama, dar nu era suficient de puternică şi înaltă să dea goluri de la 9–10 metri, cum face Neagu. A înţeles că în centru se potriveşte mai bine, pentru că şerpuieşte uşor printre adversare, ştie combinaţii şi scheme de construcţie, vede bine pivotul.

Pentru că juca la grupe mai mari de vârstă şi câştiga mereu trofee – cea mai tehnică jucătoare sau cea mai bună marcatoare –, părinţii au acceptat că va fi tot handbalistă. I-au spus însă că-i va fi greu şi trebuie să se obişnuiască să fie judecată ca „fata lui tata”, dacă vrea să continue. Când Eliza avea 15 ani, Buceschi s-a întors în Baia Mare să antreneze o echipă de junioare şi să fie secund la echipa de senioare. Acolo s-a întors şi Carmen Buceschi şi a jucat până la 39 de ani, şi tot acolo a debutat Eliza, la 17 ani, chiar în meciul de retragere al mamei. A rămas cea mai frumoasă amintire a Elizei din handbal – a şi marcat două goluri – chiar dacă nu i-a înţeles importanţa decât după ce-a crescut.

N-a simţit presiunea de a-i egala, cum poate simt alţi copii care-şi urmează părinţii în sportul în care au excelat. Doar mama a jucat la echipa naţională, dar n-a fost la niciun turneu final, în timp ce Eliza are deja bronz mondial câştigat în 2015. „Nu se mai pune problema ca fata să ajungă ca mama sau tata”, spune Buceschi. „Deja a ajuns unde doar visau mama şi tata, şi mă bucur că nu mai există nicio presiune.” Presiunea a venit însă din exterior. Deşi debutase deja la senioare când Buceschi a devenit antrenor principal la Baia Mare, au fost voci care au spus că o favorizează. A avut momente când şi-ar fi dorit ca mama să fie croitoreasă şi tatăl instalator, când citea comentarii sau auzea vorbindu-se în tribună şi plângea. O perioadă şi-a închis Facebook-ul şi spune că experienţa a călit-o şi a ajutat-o să nu mai pună la suflet criticile, chiar şi pe cele care ţin de jocul ei, nu de familia din care vine.

Cu Buceschi pe bancă şi cu ea în teren, Baia Mare a devenit vicecampioană naţională, a câştigat Cupa României în 2013 şi s-a calificat pentru prima oară în Liga Campionilor, iar anul următor a câştigat tot: campionatul, Cupa şi Supercupa. A urmat însă un sezon dificil, în care aşteptările comunităţii băimărene – de la suporteri, la primar – au crescut odată cu obiectivele: încă un titlu naţional şi calificarea în primele patru din Europa. Pentru că nu se mai înţelegea cu conducerea, Buceschi a demisionat la mijlocul sezonului. Decizia a ajutat-o pe Eliza, pentru că noul antrenor i-a lăsat în teren libertatea şi minutele pe care tatăl nu i le dădea, pentru că o scotea dacă făcea vreo greşeală, încercând s-o protejeze de critici. A căpătat încredere, a marcat 45 de goluri şi a fost votată cea mai bună tânără jucătoare a sezonului 2014–2015 în Liga Campionilor.Echipa s-a oprit însă în sferturi, apoi a pierdut şi titlul naţional în faţa CSM Bucureşti, chiar acasă, într-o sală arhiplină în care băimărenii, de supărare, au bruscat masa comentatorilor.

S-a spus şi atunci, ca şi acum la Brăila, că la valoarea pe care o avea echipa, trebuia să câştige. Eliza a suferit, fiindcă iubea clubul în care crescuse şi „tot ce venea spre echipă, lua personal”. S-a transferat în străinătate înainte ca echipa să dispară, dar încă i-e greu când merge acasă şi vede sala mai mult goală.

„Chiar dacă pentru toată lumea Baia Mare e un capitol încheiat, pentru mine nu va fi niciodată aşa.”

 

În dimineaţa de după revolta suporterilor de la finalul meciului cu Măgura, deşi era duminică şi avea liber, Eliza s-a trezit la opt şi la 10 s-a dus să alerge în Sala Polivalentă, pentru că pe alte suprafeţe o doare genunchiul. A văzut cât de mult a contat pregătirea fizică în eliminarea României de la Jocurile Olimpice şi de la Campionatul European şi cât de înrădăcinată e în stilul de viaţă al danezelor, care merg la sală în timpul liber. Şi-ar dori ca mai multe handbaliste românce să aibă şansa să joace afară, să vadă ce înseamnă să delimitezi handbalul de viaţa personală (multe din fostele ei colege daneze aveau joburi sau studiau), să te duci la sala de forţă ca la relaxare, să fii concentrat şi serios la antrenamente, nu să vorbeşti despre vreme jumătate de oră, cum mai făcea şi ea înainte. Să nu ai griji financiare şi să pleci zâmbind de pe teren, fie că pierzi sau câştigi, şi să ai suporteri care te aplaudă indiferent de rezultat.

În vara lui 2015, când a ajuns în Germania, la HC Thüringer, s-a simţit eliberată. Nimeni n-o cunoştea în oraşul de 200.000 de locuitori unde în fiecare zi liberă ieşea la plimbări cu Cookie, bichonul ei frisé. A devenit cea mai bună marcatoare a echipei în Liga Campionilor, cu 58 de goluri, iar efectele s-au văzut şi la naţională: la Mondialul din 2015, unde România a câştigat bronzul, a înscris 30 de goluri (a treia din echipă) şi a dat 24 de pase decisive (la egalitate cu Neagu). Să joace în Danemarca fusese însă visul ei din copilărie, iar când a primit oferta de la Midtjylland, în primăvara lui 2016, n-a stat pe gânduri. A ajuns însă acolo accidentată şi demoralizată după Olimpiada de la Rio, antrenoarea care o dorise a fost înlocuită, iar secundul care i-a luat locul n-a vrut s-o mai folosească. I-a spus că are mai multă încredere în handbalistele pe care le cunoaşte, aşa că Eliza n-a prins mai mult de câteva minute pe meci. Nejucând, a pierdut din viteză, din constanţă şi din încredere.

A fost singurul moment în care s-a întrebat dacă luase decizia bună să plece din Germania. „M-am dus în Danemarca pentru handbal, iar când nu joci, te întrebi de ce eşti aici; de ce am ales să plec aşa departe de zona mea de confort, pentru că nu primesc nimic din ce-mi doresc.” Prin noiembrie 2016 a început să se gândească să se întoarcă acasă. A căutat o echipă unde să aibă aproape oameni dragi, iar la Brăila erau şi colegele de la naţională, şi tatăl, care i-a spus că echipa trece printr-o perioadă bună şi o poate ajuta şi că şi el ar avea nevoie de ea. Fusese mult timp singură, pentru că părinţii n-au putut s-o viziteze – şi mama antrenează, la Centrul de Excelenţă din Braşov şi la naţionala de cadete – iar anul trecut s-au văzut cu toţii doar câteva zile. „Aveam nevoie de ceva să-mi fie mai aproape de suflet.”

Crede că a avut destulă răbdare în Danemarca şi că, dacă mai stătea şase luni fără să joace, se pierdea. „Când vezi că la antrenamente lucrurile îţi ies perfect, dar în meci nu, pentru că subconştientul îţi spune mereu: «N-ai jucat, nu eşti pregătită», o să greşeşti. Iar când greşeşti, îţi spune: «Vezi, ţi-am spus că nu eşti pregătită»”.

Suporterii nu cunosc toate detaliile din spatele înfrângerilor, aşa cum nu ştiu nici de durerile pe care le are la genunchi, uneori atât de mari că nu poate călca. „Ştiu că toată lumea face sacrificii, dar şi noi facem şi nu ştiu câţi înţeleg. Nimeni nu se gândeşte că viaţa de sportiv e scurtă, iar unele la 30 de ani poate n-o să mai jucăm sau o să rămânem cu sechele. Ei vin la sală şi ne văd 60 de minute, însă e o mică parte din ceea ce suntem noi.”

De asta, deşi suferă când îşi vede colegele plângând, nu vrea să se implice sau să dea explicaţii celor din tribună. A reuşit să creeze un zid în jurul ei, crede mama, care după meciul cu Măgura a sunat-o s-o întrebe cum a reacţionat. I-a zis că şi-a văzut de joc, apoi s-a dus acasă. După ce-a locuit câteva zile cu tatăl ei, s-a mutat într-un apartament închiriat de club, în care doarme la prânz, se uită la meciuri, citeşte şi vorbeşte des cu fostele ei colege.

„Nu prea am viaţă personală”, spune râzând, pentru că încearcă să aibă o viaţă cât mai sportivă, cum a văzut în Danemarca şi cum a citit în autobiografii ca a tenismenului Novak Djokovic.

A început să mănânce dimineaţa, ceea ce nu făcea înainte, să lucreze mai mult la sală şi să fie mai serioasă la antrenamente. Iese cu fetele la film, sărbătoresc victoriile într-un bar din centru şi petrece timp cu tatăl ei. La naţională, ea era mereu cu fetele, râzând sau vizionând meciuri în spatele autocarului, în timp ce Buceschi stătea cu antrenorii sau citea pe scaunele din faţă. La Brăila, îi vorbeşte cu aceeaşi voce calmă, uşor autoritară, cu care li se adresează şi celorlalte. În afara terenului, îi spune „Eli”, îi aminteşte să nu-şi uite geanta sau o întreabă dacă s-a spălat pe cap când iese din vestiar. Abia când pleacă de la sală sunt din nou o familie, care mănâncă împreună, îl plimbă pe Cookie şi încearcă să vorbească despre orice altceva în afară de handbal.

Eliza nu mai citeşte presa şi comentariile de pe Facebook, dar glumeşte cu colegele că ar trebui să-l închidă iar. Mai mult decât orice, îşi doreşte să fie fericită. „Înainte nu realizam cât sunt de norocoasă şi cât de frumos e tot ce mi se întâmpla şi acum vreau să găsesc în orice problemă un lucru pozitiv.” Aşa vrea să vadă şi întoarcerea acasă, nu ca pe un pas înapoi. „Ţine doar de mine, de cum voi juca, cum mă voi pregăti şi ce se va întâmpla în mintea mea. Sunt tânără, mai pot să joc mult timp. Dar nu vreau să mai las timpul să treacă.”

 

Deşi ultimele rânduri de scaune au rămas goale şi la următorul meci acasă – o victorie cu CSM Bistriţa în care Eliza a înscris opt goluri –, sala a fost mai plină. Unii fani au acceptat că în viaţa oricărei echipe vin şi momente grele, că seria de invincibilitate de nouă etape şi presiunea de a fi pe locul întâi au apăsat pe umerii fetelor. Astfel de fluctuaţii apar la echipe tinere, spune Buceschi: „Pot face meciuri extraordinare, să se autodepăşească, şi apoi nişte meciuri atât de mediocre încât nu-ţi dai seama ce s-a întâmplat.” Galeria şi-a redirecţionat furia asupra lui, strigându-i tot meciul „Demisia!”. Se simţiseră jigniţi de un interviu în care le reproşa că înainte de meciurile bune din tur nu veneau nici 30 la sală. „Niciodată n-au fost 30 de suporteri în tribună”, spun mai mulţi dintre ei, nici măcar când echipa era în Liga a II-a. Tot ei spun însă că niciodată, în afară de meciurile cu Oltchim, n-a fost sala atât de plină ca anul ăsta.

De la meciurile următoare au renunţat şi la scandările împotriva antrenorului. Înţeleg că nu poţi să câştigi toate meciurile, dar vor să vadă „determinarea pe faţa lor”, spune un suporter care crede că intervenţia lor a ajutat, pentru că echipa joacă acum frumos: „Dacă dorm iar pe teren, suntem dispuşi să facem iar orice, pentru binele echipei”.

Mulţi s-au delimitat şi de acuzaţiile de blatiste, spunând că cei care le-au numit aşa nu mai erau parte din galerie. Nu salariile sau finanţarea din bani publici îi deranjează pe cei mai mulţi, ci când văd că unele dintre cele mai bune jucătoare din ţară au reprize în care înscriu doar cinci goluri. „La ce se întâmplă în ţară acum, cred că finanţarea echipei e ultima problemă”, crede Soare. „Dacă nu ar investi în handbal, i-ar băga în buzunarul lor”, crede şi Ionuţ, care lucrează ca sudor şi pune deoparte bani pentru deplasări – a lipsit doar la trei sezonul ăsta. „Oricum se fac campanii electorale prin sport, dar oraşul trăieşte prin această echipă.”

Sunt şi brăileni care, deşi se uită la handbal, nu sunt de acord cu susţinerea echipei din bugetul local. Salariile de 2–3–4.000 euro, cât au jucătoarele Dunării, nu sunt cele mai mari din campionat, unde se ajunge şi la 10.000 euro pe lună, dar sunt mari pentru Brăila. „Brăila e un oraş sărac, nu avem forţa economică să susţinem o echipă profesionistă”, spune un profesor de geografie care ştie totul despre echipă, dar nu merge la meciuri.

Discuţiile despre finanţarea publică a sportului de performanţă s-au intensificat şi în Bucureşti, unde CSM a primit în 2016 de la Primărie 10,5 milioane euro (din care 2,5 milioane au revenit echipei de handbal). În februarie, când s-a anunţat transferul Cristinei Neagu la CSM şi a pornit zvonul că va primi 300.000 de euro, mulţi au spus că ar prefera ca banii comunităţii să meargă către infrastructură sau sport de masă, chiar către spitale sau autostrăzi. Alţii spun că degeaba investeşti în juniori dacă nu au unde să joace atunci când cresc (CSM are cel mai mare centru de copii şi juniori din ţară) şi că ar fi bani suficienţi şi pentru spitale şi pentru sport, dar că sunt prost gestionaţi. (2,7% din bugetul Primăriei Bucureşti a mers în 2016 către sport.)

„Trebuie să înţelegem că naţiune fără sport nu există”, spune Buceschi. „Nu puţinii bani care se investesc în sport ne vor ajuta să facem autostrăzi şi cartiere mai curate. Dar să vii o dată pe săptămână cu familia la sală, să vezi jucătoare campioane olimpice sau europene, e important pentru oraş, e important pentru copii.”

Deşi e de acord că o strategie de investiţie în sport ar trebui pornită de la sportul de masă şi infrastructură, preşedintele Consiliului Judeţean din Brăila, Iulian Francisk Chiriac, spune că suporterii îşi doresc în primul rând performanţă, iar handbalul are cele mai mari rezultate. „Nu dăm toţi banii sportului de performanţă şi neglijăm spitalele. Am alocat bani şi pentru spitale, şi pentru sport, şi pentru cultură, în limitele unui judeţ sărac.”

Şi în alte ţări autorităţile locale contribuie la bugetele echipelor, dar în proporţii mai mici, care suplimentează veniturile de la sponsori privaţi. Cu un buget de 4,5 milioane de euro pe an, Győr are ca sponsor principal Audi, iar la Midtjylland, fosta echipă a Elizei, salariile jucătoarelor erau plătite de câte un sponsor local, al cărui nume apărea pe tricou. În România, finanţarea publică este deocamdată singura şansă de supravieţuire, mai ales pentru handbal. Doar sezonul ăsta, alte două echipe feminine, CSM Ploieşti şi CSM Cetate Deva, s-au retras din Liga Naţională din cauza problemelor financiare, iar în 2015 a dispărut şi HCM Constanţa, cea mai titrată echipă masculină. Cu câteva excepţii – ca Universitatea Cluj, unde contribuţia publică reprezintă 20% din venituri, sau Odorhei, finanţată de un senator UDMR –, aproape toate cluburile depind de autorităţi. Dacă înainte de 1989 sportul era prioritate naţională, iar întreprinderile şi sindicatele susţineau echipele locale, bugetul naţional alocat sportului a scăzut de la an la an, iar afacerile locale nu au forţa să susţină sportul, sau nu-l găsesc suficient de atractiv.

Dacă fotbalul câştigă şi din drepturi de televizare, din marketing sau din participarea în cupele europene, handbalul n-are încă atâta putere. O calificare în Europa înseamnă cheltuieli, nu încasări (pentru câştigarea Ligii Campionilor CSM a primit cam 300.000 de euro), iar drepturile de televizare au adus handbalului 400.000 de euro în sezonul actual, faţă de 34 milioane de euro care sunt plătite de televiziuni pentru Liga 1 de fotbal, conform ProSport. Mai puţin de 50% ajung însă la cele 25 de cluburi de handbal (restul rămâne la Federaţie), în timp ce pentru cele 14 cluburi de fotbal, banii din drepturi TV sunt principala sursă de venit. Campioana României la fotbal încasează anual de peste 160 de ori mai mult decât cea de handbal: 3,3 milioane de euro faţă de 21.000 de euro.

CSM Bucureşti, cea mai mediatizată echipă din România, a atras în ultimii ani sponsori privaţi ca ENGIE România (280.000 euro în 2017), Electromontaj (400.000 euro în 2016) sau firma de reparaţii electronice Diangi (250.000 euro în 2016), în timp ce de la Primărie a primit 2,5 milioane de euro în 2016. Dunărea Brăila a avut la dispoziţie 720.000 de euro, proveniţi 66% de la Consiliul Judeţean şi 33% de la Primărie, la care se adaugă vânzarea de bilete, obiecte promoţionale şi din drepturile de televizare.

Finanţarea publică vine însă la pachet cu o instabilitate care nu permite strategii pe termen lung. Bugetele sunt aprobate greu de consiliile locale şi judeţene şi, mai ales la început de an, apar blocaje birocratice şi întârzieri salariale. În plus, există mereu o teamă fundamentată că finanţarea se poate opri în funcţie de interesele politice. Şi pentru că nu există suficientă transparenţă privind modul în care banii sunt alocaţi şi cheltuiţi, iar legea sportului nu e clară în privinţa finanţării, anchete ale Curţii de Conturi din ultimii ani au descoperit cazuri în care a fost ilegală. S-a întâmplat în fotbal, la Petrolul Ploieşti sau ASA Târgu Mureş, dar şi în handbal, la ACS Poli Timişoara şi chiar la Brăila, unde o finanţare din 2015 este încă anchetată şi poate bloca alocări viitoare.

Suporterii şi jucătoarele se tem să nu ajungă ca Baia Mare, sau ca atâtea alte castele de nisip pe care le-au văzut ridicându-se şi prăbuşindu-se în sportul românesc. Au mai trecut prin întârzieri salariale în 2015 şi 2016, dar cumva s-au rezolvat.

De asta, Buceschi le-a sfătuit pe fete să aibă răbdare şi de asta i-a spus şi Elizei să se alăture echipei. Spera să fie mai bine, dar primele luni ale lui 2017 au răscolit amintiri din trecutul echipelor dispărute şi i-au făcut pe unii fani să se întrebe dacă şi povestea Dunării se apropie de final. Bugetul naţional pe 2017 a fost aprobat abia pe 16 februarie, dar o datorie veche a clubului a blocat din finanţarea pe 2016, astfel că jucătoarele aveau la final de februarie restanţe salariale din noiembrie. În presa centrală au apărut articole despre „situaţia dramatică” de la Brăila, ştiri despre transferul Mădălinei Zamfirescu şi Gabrielei Perianu în Ungaria şi zvonuri despre alte plecări.

 

Mai mult decât întârzierile salariale, pe Eliza a şocat-o deplasarea la Bucureşti din ziua returului cu CSM. Echipa a plecat spre Bucureşti chiar în miercurea derbyului, înghesuită într-un microbuz de 20 de locuri, tot ce şi-au permis din cauza unor datorii la firma de transport. Mai călătoresc în ziua meciului – dacă n-au drumuri lungi de făcut –, dar în autocare în care se pot întinde. Deşi şi-a luat perna cu ea, Eliza n-a reuşit să se odihnească pe scaunul pe care a stat cu genunchii imobilizaţi, iar jucătoarele mai înalte s-au întins pe genţile depozitate pe culoarul maşinii.

După un drum îngreunat de polei şi viscol, au ajuns doar cu o oră înainte de meci. S-au dezmorţit, s-au încălzit, dar au pierdut meciul cu campioana Europei cu 33–21. Nimeni nu se aştepta la o victorie, nici echipa, nici suporterii, care au ajuns abia la pauză, tot din cauza vremii. Ştiau că în deplasare e mai greu să câştigi, că liderul campionatului e mai puternic decât a fost în toamnă şi că Dunărea trece printr-o perioadă grea. Şi-au scos însă tobele şi au cântat toată repriza, iar la final le-au aplaudat pe fete, care s-au întors către ei să-i salute, cum nu se mai întâmplase de pe 15 ianuarie.

După meciul de la Bucureşti s-a vorbit puţin despre ce se întâmplase pe teren. În timp ce jucătoarele CSM-ului dădeau declaraţii despre Liga Campionilor, întrebările pentru Dunărea erau despre problemele financiare. Buceschi a declarat că i-e tot mai greu să motiveze o echipă cu întârzieri salariale de trei luni, apoi, într-o discuţie informală cu jurnaliştii, s-a întrebat dacă a făcut bine când a sfătuit-o pe Eliza să vină la Brăila. Le-a povestit de problemele de la club şi de instabilitatea din handbal, amintind şi de Baia Mare, apoi s-a întors în microbuzul în care echipa tocmai lua cina: câte-o pizza mâncată pe genunchi.

Înapoi la Brăila, a spus într-o conferinţă de presă că e puţin probabil să mai rămână din vară. Are oferte din străinătate, se zvoneşte că va merge la Braşov, unde e şi soţia lui, dar nu vrea să anunţe o decizie până nu se termină campionatul, în mai. Îi pare rău să renunţe la munca de doi ani, dar să fii antrenor în sportul românesc înseamnă să construieşti fără să ştii pentru cât timp. „La noi totul e la mâna hazardului, de la o lună la alta şi de la un sezon la altul.” Până la urmă, a concluzionat el, „dacă termini bine sezonul rămâi doar cu amintirile frumoase.”

Deşi presa locală le-a numit dezertoare pe jucătoarele ale căror plecări în vară au fost anunţate în februarie, suporterii le-au scandat numele la următorul meci acasă. Supărările care le-au rămas par direcţionate către autorităţi şi conducătorii clubului, care, aşa cum s-a întâmplat şi în alte oraşe, au promis o construcţie pe care n-aveau o strategie s-o susţină pe termen lung. Au înţeles că şi dacă antrenorul şi multe dintre jucătoarele de acum vor pleca, e important ca echipa să existe în continuare.

Nici Eliza nu are regrete. Ştia că în România n-o să fie totul roz, dar s-au întâmplat prea multe într-un timp scurt şi au copleşit-o. Afară se obişnuise cu o siguranţă şi o linişte pe care ştie că e greu să le găseşti aici, în orice domeniu, nu doar în sport. Deşi se vorbeşte de un transfer al ei în capitală din toamnă, nu ştie dacă ar prinde minute în teren la o echipă cu atâtea vedete şi nu vrea să stea iar pe margine. Spune că nu ştie încă ce va face sezonul viitor, pentru că nu vrea să ia o decizie pripită. Aşteaptă ca lucrurile să se rezolve la Brăila şi speră să-i treacă durerile la genunchi, cărora nu le-a dat încă de cap.

La asta s-a gândit pe drumul de întoarcere din Bucureşti, că abia aşteaptă să ajungă acasă să-şi întindă picioarele în pat. Înainte să plece de pe teren spre vestiar şi să se strecoare între scaunele înghesuite ale microbuzului, un reporter căruia i se pare că o jucătoare ca ea nu poate fi pusă în valoare într-o echipă cu atâtea probleme, a oprit-o s-o întrebe: „Cum e, Eliza, la Brăila?”. „Cum să fie?”, a răspuns ridicând din umeri şi râzând. „Ca la Brăila”. După o pauză, a adăugat: „Ca în România”.


Articol publicat în DoR #27: #nevedem?. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

2 Comentarii pentru “Castele de nisip pe malul Dunării”

  • Stuart M. a scris:

    Minunat Dunarea Braila! Este a doua equipa la Liga Nationala! Hura!

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) Susține poveștile bune - DoR (Decât o Revistă)

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă