Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Cealaltă viaţă a lui Ghiţă (Integral din DoR #9)

Notă: Acest text a câştigat premiul II la categoria Portret la concursul Superscrieri 2012.

Povestea unui destin dictat de un lanţ de erori birocratice.

__________________________________
De Ana Maria Ciobanu
Fotografii de Remus Ţiplea
__________________________________

Era o dimineaţă rece, pe 19 decembrie 2005, când Gheorghe Silaghi a mers la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş să-şi scoată cazierul. Avea 23 de ani, era student în anul II la Litere şi Teologie Catolică în Baia Mare şi tocmai primise o ofertă de slujbă la un centru de zi pentru copii şi tineri romi.

A ajuns pe la opt la ghişeul Serviciului Cazier Judiciar. A luat un formular, a completat cu majuscule ANGAJARE lângă fraza „Solicit eliberarea unui certificat de cazier judiciar, acesta fiindu-mi necesar pentru…”. Apoi a semnat în dreptul textului „Declar pe proprie raspundere că nu am avut şi nici nu am folosit alte nume şi date de identificare în afară de cele înscrise în prezenta cerere”.

La 13:50, a revenit la Poliţie. În curte, un poliţist striga numele solicitanţilor şi le întindea cazierul când răspundeau prezent.

– Silaghi Gheorghe?

– Prezent.

– Tu aşteaptă un pic aici.

A aşteptat în curte până la 15:00, când poliţistul a terminat de înmânat cazierele şi i-a făcut semn să-l urmeze în biroul de la etaj. Ghiţă se aştepta să fie o problemă cu cererea lui şi se întreba în gând: „Oare nu or crede că eu sunt ăla?”.

Ajuns în birou, le-a dat poliţiştilor cartea de identitate eliberată în august 2000, pe vremea când avea mustaţă şi părul mare. Poliţiştii l-au luat dur la întrebări. „Cine eşti?” „Unde ai crescut?” „Ce şcoală ai făcut?” Au izbucnit în râs când le-a spus unde e student. „Tu popă şi ţi-e plin cazierul? Îţi baţi joc de noi?”

Bazele de date ale poliţiei spuneau că e un infractor care ar trebui să fie în puşcărie, pentru că în cazierul lui apăreau mai multe condamnări. Ghiță a încercat să le explice că e o greșeală, că nu poate fi vorba de el. După mai mult de o oră de interogatoriu, l-au urcat în dubă şi l-au dus la Poliţia Municipiului Baia Mare. I-au făcut fotografii, l-au amprentat şi pentru că Teri, iubita lui, îl tot suna şi îi dădea mesaje, l-au pus să-şi dea telefonul pe speaker ca să audă şi ei cu cine vorbeşte. „E iubita mea, îşi face griji pentru mine”, le-a spus stresat. „Lasă să ne terminăm treaba şi apoi ne facem griji”, i-a întors-o un poliţist.

După trei ore, a venit confirmarea telefonică de la Penitenciarul de maximă siguranţă Arad: Gheorghe Silaghi, condamnat pentru tâlhărie şi furt, era încarcerat. Acest Gheorghe Silaghi, student la Universitatea de Nord din Baia Mare, avea aceleaşi date de identificare dar nu comisese nicio infracţiune.

Poliţiştii i-au spus lui Ghiţă că e liber să plece şi că trebuie să-şi rezolve neapărat situaţia. Nu a înţeles exact ce s-a întâmplat, dar a insistat să i se dea totuşi cazierul. Au acceptat numai după ce s-a plâns că a plătit taxe şi a pierdut o zi întreagă. Trecuse de 20:00 când a ajuns la cămin. Tot drumul, întorsese pe toate părţile bucata de hârtie pe care apăreau numele, codul lui numeric personal şi condamnările pentru două tâlhării şi un furt calificat ale altcuiva.

***

Pe 27 august 1982, în spitalul judeţean din Baia Mare s-a născut un copil care cântărea 2.500 de grame şi măsura 49 de centimetri. Fusese a doua naştere a Auricăi Dorina Rezimveş, o femeie de 22 de ani cu ochi albaştri şi păr lung, blond-şaten. Şi ea, şi tatăl copilului, Gheorghe Silaghi, un tânăr de 18 ani, aveau TBC. Locuiau în satul Chelinţa, comuna Ulmeni, împreună cu rudele soţului şi cu Dorel, primul lor fiu. Trăiau din ciupercile pe care le aduna Gheorghe din pădure şi le vindea la C.A.P. cu un ban bucata. La câteva zile după naştere, Aurica a plecat din spital şi şi-a lăsat fiul acolo.

Copilul, care primise numele Gheorghe în certificatul medical constatator al naşterii şi fusese recunoscut de tată la primărie, la nici o săptămână după naştere, în actul de naştere nr. 2590/1982, a rămas în spital, într-un pătuţ de la etajul 11, în camera cu ceilalţi copii abandonaţi. Asistentele şi doctorii nu erau responsabili cu căutarea părinţilor şi, în acea perioadă, mulţi lăsau adrese false, tocmai ca să nu fie găsiţi. (Legea românească interzicea avortul, mijloacele contraceptive erau marfă de contrabandă, aşa că o soluţie frecventă pentru copiii nedoriţi era abandonul.) Copiii rămâneau în secţia de pediatrie, fără certificat de naştere, până la maximum doi ani, când o comisie decidea dacă să fie daţi în plasament familial sau la o instituţie.

Pentru Ghiţă, Comisia pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Maramureş (corespondentul comunist al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului) s-a întrunit în 1984 şi a dispus trecerea lui în grija statului şi transferul la Leagănul Cavnic. Avea doi ani când l-au urcat într-o salvare a spitalului, împreună cu alţi copii consideraţi „lipsiţi de condiţii de creştere şi educare în familie”.

Potrivit legii 3/1970 (în vigoare până în 1997), leagănul era o instituţie rezidenţială de îngrijire, sub direcţia Ministerului Sănătăţii, care proteja orfanii şi copiii abandonaţi în vârstă de 0-3 ani. Rapoartele internaţionale arată că în România anilor ’80 existau 62 de leagăne, cu 12.000 de locuri şi că erau instituţii în care copiii îşi petreceau cea mai mare parte a timpului în pat.

Din Baia Mare, salvarea a parcurs cei 30 de kilometri spre Cavnic şerpuind pe lângă Baia Sprie şi câteva pârtii de schi. Leagănul era lângă o pădure, iar de pe geam se zăreau coamele munţilor Gutâi. În clădirea cu trei nivele stăteau circa 70 de copii, care ocupau etajele doi şi trei şi aveau câte cinci pătuţuri în camerele cu pereţi coloraţi. Două educatoare dimineaţa şi două seara aveau grijă de ei, plus câte o infirmieră la fiecare grupă de 10-12.

După ce copilul a împlinit trei ani, aceeaşi comisie a dispus „internarea” lui la Casa de Copii Preşcolari Baia Mare. Dosarul spunea că „minorul nu are asigurate condiţiile necesare de creştere”, dar nu se dusese nimeni în Chelinţa, la familia Silaghi, pentru a verifica dacă într-adevăr Gheorghe şi Aurica nu îl pot creşte. Copiii din sistemul de protecţie ajungeau rar în familii adoptive sau în familia naturală extinsă (bunici, mătuşi, etc.), fiind transferaţi de la o instituţie la alta în funcţie de vârstă: leagăn până la trei ani, casă de copii preşcolari până la şase ani, apoi casă de copii şcolari sau de copii cu deficienţe – recuperabili sau nerecuperabili. Legea nu menţiona însă ce înseamnă „deficient” sau „recuperabil”.

Ghiţă a început să meargă la grădiniţă, chiar la parterul casei de copii. Condiţiile erau poate mai bune decât în unele familii, copiii având jucării, lenjerii de pat colorate, televizor, curte mare cu scrânciob. Mergeau în tabere la mare şi la izvoare, umplând câte două vagoane de tren. Erau amestecaţi copii sănătoşi, cu copii cu defecte fizice sau psihice. Cei mici stăteau în paturile cu gratii şi întindeau mâinile după educatoare când le vedeau. Nu exista personal specializat şi educatoarele, care lucrau 12 ore pe zi, îi masau şi le făceau gimnastică facială, aspect important în terapia logopedică, ca să-i ajute să vorbească, după cum credeau de cuviinţă.

La sfârşitul lui iunie 1989, Ghiţă, care avea deja aproape şapte ani, a fost evaluat şi în dosarul lui tehnic s-a consemnat că este bine dezvoltat fizic, că are o capacitate medie de a se integra într-un grup, că are înclinaţii artistice pentru muzică şi un temperament sangvinic. Trăsăturile de caracter notate de evaluator au fost: sinceritate, modestie şi cinste. Pe 7 iulie 1989, comisia a hotărât că trebuie să fie „ocrotit” într-o casă de copii şcolari. Ghiţă a fost dus la cea din localitatea de frontieră Bocicoiu Mare, la 70 de kilometri de Baia Mare.

Între timp, şi familia lui se mutase în comuna Surduc, Sălaj, la mama Auricăi. Nu mai aveau loc în casa din Chelinţa, pentru că fraţii şi surorile tatălui îşi întemeiaseră propriile familii, cu mulţi copii. Dorel, fratele cu an an mai mare al lui Ghiţă, mergea deja la şcoala din sat.

***

Pe strada Principală din Bocicoiu Mare la numărul 40, în spatele unui gard din fier cu fundaţie de beton, era unul dintre cele mai mari centre de plasament din Maramureş. Copiii erau împărţiţi în 13 grupe de câte 12 şi locuiau în două blocuri, fiecare cu câte patru scări şi 64 de apartamente. În curtea umbrită de brazi înalţi era un grajd unde creşteau trei cai şi 15 porci, o sală de sport şi ateliere de tâmplărie.

În primul an la Bocicoi, viaţa lui Ghiţă a fost bună. În clasa I şi a II-a, băiatul a fost febleţea educatorilor de la centru. Era frumuşel, grăsun, şi toată lumea îl proteja. O doamnă educatoare blondă şi frumoasă îl lua la ea acasă în vacanţe, de nici nu mai simţea că e la centru. După două-trei săptămâni de bucurie, când se întorcea, ceilalţi îl luau peste picior şi-l acuzau că se simte mai „cu moţ” pentru că a fost plecat. Era chiar să plece de tot la un moment dat, când au venit doi bătrânei care au vrut să-l ia. Ghiţă a fost foarte încântat de idee pentru că văzuse alţi copii plecând de la centru în familii adoptive şi era sigur că le e mai bine, că au mâncare şi jucării. Până la urmă n-au mai venit după el.

De prin clasa a III-a au început chinurile. „Asistaţii”, tinerii care, potrivit legislaţiei, puteau rămâne în sistem până la 25 de ani dacă făceau facultate sau ucenicie, se distrau pe seama celor mici. În vacanţele de vară, rămâneau opt băieţi mari care îşi împărţeau cei 40 de copii mici pe care nu-i lua nimeni acasă. Îi puneau să se lupte între ei până la sânge, le confiscau carnea şi desertul, îi obligau să le spele şosetele şi chiloţii şi să strângă în fiecare zi de la cantină câte 100 de felii de pâine. Bucătăresele nu le dădeau voie să iasă cu pâinea, aşa că Ghiţă o mototolea repede şi-o lega cu nod în bluză. Uneori se refugia cu prietenul lui cel mai bun, Mihai, în pod. Acolo nu-i găsea nimeni şi li se părea că intră într-o altă lume, cu ascunzători secrete în care bătăile nu-i mai puteau ajunge.

Cel mai greu era vinerea, „ziua de baie”. Educatorii nu bănuiau de ce toţi cei mici plângeau şi se ascundeau. În încăperea cu ciment pe jos şi 15 duşuri, torturile erau cele mai groaznice. Într-o zi, chiar Mihai a fost chinuit de cei mari. L-au atârnat de-o ţeavă şi, când a obosit şi n-a mai putut să se ţină cu mâinile, a căzut cu capul de ciment şi a rămas pe jos, plin de sânge.

Bucuriile erau mici şi ţineau puţin. Când veneau străinii cu tirurile de sponsorizări, trebuiau să se lupte ca să prindă ceva – cu cei mari, cu educatorii şi cu sătenii din zonă care le smulgeau jucăriile din mână. Cea mai mare distracţie a fost când au primit, probabil de la cele două unităţi militare din zonă, nişte pacheţele de supravieţuire de armată. Erau cafenii, frumos împachetate, şi conţineau chibrituri, ac şi aţă, un pătrăţel de ciocolată, o conservă, cuţit şi furculiţă. Ghiţă de-abia aştepta ujina, gustarea de la ora cinci, ca să-şi desfacă pacheţelul şi să mănânce conserva.

La casa de copii totul era la comun şi totul dispărea, de la produsele de igienă personală – care şi-aşa veneau rar şi stăteau mai mult la educatori, ca să nu se consume, inclusiv hârtia igienică –, până la hainele şi jucăriile primite de la străini. Ghiţă a fost foarte mulţumit când, la 12 ani, şi-a meşterit în atelierul de tâmplărie din curte un dulăpior numai al lui. Copiii mai mergeau la cumpărături la Sighet, oraşul la 10 kilometri, cu bilet de voie şi însoţiţi de un educator, iar Ghiţă îşi luase un lacăt Victory, de la magazinul Liliacul. Descuia dulăpiorul numai când era singur în cameră; fără el, nu putea fi sigur că îşi va mai găsi lucrurile pe care le primea de la străini- ciocolăţele sau obiecte de papetărie- de care era foarte pasionat.

Mâncarea nu era niciodată de-ajuns şi bucătăresele nu dădeau întotdeauna „supliment”. Lui Ghiţă îi plăcea când era de serviciu la cantină şi spăla vase sau punea şi strângea masa, pentru că putea să mănânce mai mult. Pe la 13 ani, începuse să se distreze strigând în sala de mese „scoate sacoşa!”, aviz bucătăreselor care luau mâncare acasă. Un coleg compusese şi nişte versuri pe care le cântau pe muzica de la Happy Christmas (War is over): „A sosit iar mâncarea / Suntem bucuroşi / Să ne fie de bine / Din tot ce mâncăm/ A sosit iarăşi masa / Suntem bucuroşi / Vrem să fim toţi ca unul şi nu unul ca toţi / De te prinde domnu’ Stelică / Că nu stai la rând / Îţi ia porţia gata / Şi rămâi flămând”.

Viaţa trecea monoton, cu aceeaşi mâncare şi acelaşi program în fiecare zi: la 07:00 era trezirea şi micul dejun, la 13:00 ieşirea de la şcoală, la 13:30 prânzul, de la 15:00 la 17:00 temele, pauză până la 17:30 şi ujina (o felie cu ceva), meditaţii până la 19:30, cina şi culcarea – la 20:00 pentru cei mici şi 22:00 pentru cei mari. Lui Ghiţă îi plăcea mult muzica şi, cu banii strânşi în mai bine de un an din alocaţia lunară, şi-a cumpărat un casetofon mic tot de la Liliacul şi o casetă cu Céline Dion. În pauzele dintre meditaţii, asculta caseta şi îl bufnea plânsul.

În 1996, în casa de copii din Bocicoiu Mare s-au făcut fotografii de buletin pentru mai mulţi copii care împlineau 14 ani. L-au fotografiat şi pe Ghiţă, dar nu l-au luat cu maşina când s-au dus cu toţi la poliţie să-şi ridice buletinele. El a tot întrebat de ce nu i-au făcut şi lui, dar nu a primit un răspuns concret, doar o serie de „o să”-uri. Nu avea nici certificat de naştere, abia în aprilie 1997 i-au făcut unul. Ghiţă avea în sfârşit un act care îi dădea o identitate legală.

Cu câteva luni înainte de admiterea la liceu, în 1998, s-a dus cu un asistent social la serviciul de evidenţă a populaţiei şi a aflat că se eliberase deja un buletin de identitate pe numele Gheorghe Silaghi, deşi el nu-l văzuse niciodată. S-a gândit că mai există cineva cu numele ăsta şi că o să se rezolve până la urmă.

În acelaşi an, mama lui, Aurica, a mai născut o fetiţă, pe care au botezat-o Rebeca. Certurile erau frecvente în casa suprapopulată, iar când bea, Gheorghe parcă uita ce dragă i-a fost Aurica, atunci în 1980, când a văzut-o prima oară la o pepinieră din Surduc unde munceau amândoi. Era înaltă şi blondă şi, ca şi el, terminase 10 clase. A curtat-o vreun an de zile, i-a cântat la chitară de multe ori, până când a cucerit-o. Acum, familia trăia de pe-o zi pe alta. Gheorghe muncea cu ziua, la cărat, la cules sau tâmplărie, iar Aurica vedea de copii, ajutată de mama sa. Primeau ajutor social şi mai aveau şi pensia bunicii şi alocaţiile copiilor. Pe lângă Rebeca, mai aveau  patru copii: Codruţ, de şase ani, Codruţa, de şapte ani, fiul cel mare, Dorel, care avea 17 ani, şi cel mijlociu, Gheorghe, care avea 16 ani şi îşi primise buletinul în 1996.

***

Ghiţă a intrat la Liceul Agricol Seini în 1998. Fiind la 98 de kilometri de Bocicoiu Mare, s-a mutat într-un internat plătit de Direcţia pentru Protecţia Copilului şi se întorcea la casa de copii numai în vacanţe. Un raport din 2008 al Direcţiei pentru Protecţia Copilului Maramureş spune că pe-atunci în judeţ funcţionau 13 centre de plasament, care adăposteau 1.283 de copii până în 18 ani.

Ghiţă nu s-a omorât cu învăţatul, dar nici nu a chiulit pentru că îl speriau poveştile auzite de la educatori cu copii ieşiţi din centru care au terminat numai opt clase şi-au ajuns să doarmă pe străzi. A băgat la cap ce-i spunea domnul Hrin, educatorul lui preferat de la Bociociu Mare, că dacă nu face o facultate, nu are viitor. Era singurul educator care le dădea alocaţia în mână şi îi învăţa cum s-o cheltuiască. Deşi ştiau să calculeze, a cumpăra ceva cu propriii banii era un proces nou, aşa că fiecare copil din grupa domnului Hrin avea caietul lui cu cheltuieli şi un bănuţ simbolic pus la C.E.C., ca să înveţe cum să-şi economisească viitorul salariu.

Domnul Hrin l-a sfătuit pe Ghiţă să facă liceu şi şcoală postliceală sau facultate, pentru că ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 prevedea că, aşa, un tânăr poate rămâne în centrele de plasament şi după 18 ani, dar nu peste 26. Ceilalţi educatori preferau să folosească ieşirea din sistem pe post de bau-bau. O să vedeţi voi cum o să fie când o să ieşiţi afară, pe banii voştri. N-o să aveţi un loc de muncă, de unde o să vă plătiţi? Acuma vă e bine că vi se dă totul de-a gata!

În clasa a XI-a, Ghiţă a insistat la conducerea centrului că are nevoie de buletin, pentru BAC. În septembrie 2000, a mers împreună cu un asistent social la Poliţia din Sighet şi i s-a eliberat, de data asta fără probleme,  o carte de identitate. N-a înţeles de ce atunci a funcţionat şi nici nu conta – important era că putea să se legitimeze. În buletin erau trecute numele părinţilor şi, la domiciliu, o adresă din Surduc, judeţul Sălaj. Ghiţă a bănuit că probabil acolo locuiesc ai lui, dar nu a vrut să-i caute.

La începutul anilor 2000, în România a debutat reforma sistemului de protecţie a copilului, „centrele de tip clasic rezidenţial” mamut fiind înlocuite de „case de tip familial” (CTF), care găzduiesc doar 10-12 copii şi încearcă să se apropie de atmosfera dintr-o familie. Centrul de plasament din Bocicoiu Mare a fost zugrăvit, s-a schimbat gresia şi mobilierul, iar în 2002 a fost, împreună cu Leagănul Cavnic, printre primele centre închise din ţară. Astăzi, în judeţele Maramureş, Brăila,Giurgiu şi Teleorman nu mai există deloc centre de tip vechi,iar în ţară mai funcţionează 184.

După ce trăise 13 ani în Bocicoiu Mare şi după ce promovase examenul de bacalaureat, Ghiţă a fost transferat la casa de copii şcolari Valea Borcutului, împreună cu alţi colegi care nu fuseseră reintegraţi în familii sau mutaţi în CTF-uri. Din nou, nu s-a dus nimeni în Chelinţa, care încă figura ca domiciliu al părinţilor, ca să verifice dacă familia ar fi aptă să-l îngrijească.

Ghiţă şi-a continuat studiile la o şcoală postliceală de informatică din Baia Mare. La centru, fiind sociabil din fire, a devenit rapid confidentul fetelor. Le consola când sufereau din dragoste şi le dădea sfaturi. Acolo a cunoscut-o şi pe Teri, adică Terezia Dorina Boldiş, care avea 16 ani şi nişte dinţi albi ca în reclame (se spăla după fiecare masă şi îşi lua periuţa cu ea şi la şcoală). Se întâlneau doar în curte sau la cantină, dar nici nu se salutau până în 2003, când Ghiţă a început o relaţie cu Ramona, colega de cameră a lui Teri. Gratiile de la ferestrele care dădeau în spatele blocului cu trei etaje erau, din loc în loc, îndoite sau scoase, în special la ultimul etaj unde stăteau fetele. Ghiţă şi alţi băieţi la fel de slabi şi de ageri se căţărau pe zid şi pe burlane şi se strecurau în camerele iubitelor.

După un an, Ramona a plecat şi Ghiţă nu şi-a făcut o altă prietenă. Pe Teri nu o interesau relaţiile, se axase pe învăţătură de când era mică. Luase premiul I cu coroniţă – de păpădie, nu de trandafiri ca alţi colegi de şcoală –, din clasa I până în clasa a VIII-a. Îşi dorea să meargă la facultate şi să se facă educatoare. Şi ea fusese abandonată în Spitalul Judeţean Baia Mare, în aprilie 1986, şi trecuse prin aceleaşi instituţii ca şi Ghiţă. Nu a căutat-o niciodată nimeni din familie şi ar fi dat orice să scape de la „Castel”, cum i se spunea centrului din Valea Borcutului – de fapt, un vechi conac al unui primar interbelic al oraşului Baia Mare.

Între timp, în familia Silaghi lovise necazul. Dorel, fiul cel mare, muncea într-un atelier de tâmplărie, cei mici erau cuminţi şi mergeau la şcoală, dar celălalt băiat mai mare, Gheorghe fusese închis în 2001 în Penitenciarul Arad, după ce fusese prins furând din maşini şi magazine şi condamnat de Tribunalul Cluj la patru ani de închisoare pentru tâlhărie

***

În 2004, filiala din România a organizaţiei internaţionale Hopes and Homes for Children, care lucrează în parteneriat cu statul la închiderea instituţiilor de tip vechi, a trimis o echipă la Valea Borcutului. Obiectivul lor principal era să găsească familiile naturale ale celor 100 de copii din centru şi să identifice oportunităţile de integrare.

Radu Tohătan era responsabil cu evaluarea familiilor, parcurgând documentaţia de la Direcţia pentru Protecţia Copilului şi apoi verificând dacă informaţiile corespund cu realitatea. În dosarul lui Ghiţă i s-a părut că există nişte neclarităţi. Tânărul avea un buletin de identitate în care apăreau numele părinţilor şi o adresă, dar în dosarul tehnic părinţii figurau cu altă adresă. Cazul fusese monitorizat doar prin intermediari, nimeni de la Direcţie nu căutase vreodată familia Ajuns în Surduc, a vorbit mai întâi cu asistenta socială de la primărie, care i-a spus că există într-adevăr în comună o familie cu datele din dosar, însă că familia respectivă are deja un fiu Silaghi Gheorghe. Tohătan i-a spus că se ocupă de dosarul unui copil abandonat ale cărui acte indică aceeaşi familie Silaghi şi i-a arătat asistentei buletinul lui Ghiţă. Ea îi ştia destul de bine, fiindcă veneau mereu la primărie după ajutoare sociale, iar când a văzut poza lui Ghiţă a înmărmurit.

A recunoscut în chipul tânărului de 22 de ani trăsăturile lui Gheorghe Silaghi, bărbatul de 40 de ani. Şi-a amintit şi cum în ultimii ani, mama, Aurica, îi mărturisea frecvent că simte că unul dintre copii nu este al ei. Iar la începutul anului, i-a mai spus lui Tohătan, Aurica se spânzurase.

Încurcăturile acestea nu erau o noutate pentru el – s-a ciocnit de o mulţime de cazuri de abandon din anii ’80, extrem de puţin documentate şi în care nu s-a ţinut legătura cu familia. Copiii stăteau în maternitate fără nicio identitate, până când ajungeau într-un centru de plasament în care personalul le făcea certificate de naştere. Dar i s-a părut incredibil că, în atâţia ani, nicio autoritate a statului nu a remarcat că familia Silaghi creşte alt copil.

Îndrumat de asistenta socială, Tohătan a ajuns la casa familiei, l-a găsit pe tată şi i-a spus că se ocupă de dosarul unui copil care pare că i-ar aparţine. Silaghi i-a răspuns că are un fiu de 22 de ani, Gheorghe, care e în penitenciar. Dar când a văzut buletinul lui Ghiţă, tatăl a fost uluit de asemănare. Apoi i-a povestit lui Tohătan că, la doi ani şi câteva luni de la naştere, el şi soţia s-au întors la spital cu gândul să-l ia acasă. Pentru că nu-l vizitaseră în tot timpul ăsta, nu ştiau cum arată fiul lor şi au fost de bună credinţă când au plecat acasă cu Gheorghe, un copil născut în acel spital care se potrivea situaţiei lor.

***

Într-o dimineaţă la începutul lui august 2004, aproape de 08:00, Ghiţă s-a trezit în dormitorul lui din centrul din Valea Borcutului. Şi-a pus tricoul negru pe spatele căruia scria cu alb „Iisus te iubeşte”, luat de la Teri în schimbul unei sacoşe de dulciuri. Micul dejun era la 09:00, ca de obicei în vacanţă, dar Ghiţă nu mai voia să aştepte. Veniseră după el Tohătan şi un psiholog de la HHC, să meargă în Surduc, la casa familiei.

Pe la 10:00, parcurseseră cei 72 de kilometri până în Surduc, ajungând la poarta familiei Silaghi. În curte erau câţiva câini. Casa, cu cărămida la vedere şi celofane în fereastră, i-a părut lui Ghiţă sărăcăcioasă. A observat-o imediat pe Rebeca, sora cea mică, o copilă de şase ani negruţă, lipicioasă, cu ochii negri şi rotunzi, care îi amintea de el în copilărie. A aflat că Dorel, fratele cel mare, de 23 de ani, era la serviciu, într-un atelier de tâmplărie. Codruţ, fratele de 13 ani şi Codruţa, sora de 14 ani, erau acasă. Gheorghe, băiatul care crescuse în familie în locul lui, era închis de trei ani.

Tatăl l-a luat în braţe, a plâns şi i-a cerut iertare. Ghiţă n-a plâns, dar a rămas uimit de cât de mult seamănă la ochi şi la buze cu bărbatul proaspăt bărbierit şi bronzat. Tatăl era foarte tăcut şi a lăsat-o pe asistenta socială de la primărie, şi ea prezentă, să-i povestească lui Ghiţă cum  s-a întors să-l ia din spital. Ghiţă era mai interesat de ce se întâmplase cu mama lui, decât de cum s-a întâmplat încurcătura de la spital. A cerut fotografii cu mama şi i-au arătat singura fotografie cu Aurica. I s-a părut o femeie obişnuită, cu părul lung, nasul coroiat şi ochi albaştri. Deşi l-a întrebat, tatăl nu i-a spus nimic despre de ce s-a spânzurat mama. Asistenta socială, i-a spus lui Ghiţă că tocmai gândul că unul dintre copii nu este al ei ar fi împins-o la sinucidere. L-a întristat mult ideea asta. S-a gândit că dacă ar fi ajuns mai devreme, poate lucrurile ar fi stat altfel.

Pe drumul înapoi spre Valea Borcutului, psihologul l-a întrebat pe Ghiţă dacă regretă că şi-a cunoscut familia. A spus că nu, dar că nu vrea să ţină legătura cu ei. Ar însemna să se lege la cap cu încă nişte probleme. „Sunt eu şi m-am obişnuit cu mine”, i-a spus. „Nu mai simt nevoia asta din clasa a VII-a.”

Ghiţă era mulţumit că nu a crescut cu ei şi că nu era el cel în închisoare.

***

În 2005, după ce s-a desfiinţat şi centrul de plasament din Valea Borcutului, Direcţia Judeţeană de Asistenţă Socială a dispus plasamentul lui Ghiţă la Centrul pentru Copii Şcolari cu Deficienţe „Barbu Delavrancea” din Baia Mare. Dosarul lui tehnic conţinea în sfârşit o „situaţie socială” detaliată: „Familia a locuit o perioadă în Chelinţa şi în urmă cu aproximativ 20 de ani s-a mutat în localitatea Surduc, într-o casă cu două camere, neigienizate şi fără să fie conectate la reţeaua electrică. Familia a fost marcată dintotdeauna de probleme sociale şi materiale”. Tot la Barbu Delavrancea a ajuns şi Teri, după ce HHC nu a reuşit să îi găsească mama.

Ştefan Dărăbuş, directorul HHC România, spune că închiderea unei instituţii poate fi traumatizantă pentru copiii care au trecut deja prin patru-cinci mutări. Sunt copiii care n-au avut voie să ia nimic cu ei dintr-un loc în altul, nici măcar jucăriile de pluş, pentru că totul era pe inventar. „Nu au istorie personală, nu au amintiri”, spune Dărăbuş. „Când nu ai un trecut, nu ai identitate. Nu ai nişte rădăcini la care să te raportezi şi atunci prezentul e cumva gol, e ceva ce se întâmplă şi te duci într-un viitor pe care nu-l controlezi absolut deloc. Eşti un individ într-o masă de alte fiinţe şi nu însemni mare lucru.”

La închiderea centrului din Valea Borcotului, Teri şi alţi copii au dat cu pietre în geamurile conacului. Erau speriaţi de unde vor ajunge şi cum se vor descurca. Cei mici au fost reintegraţi în familii sau plasaţi în grija unor asistenţi maternali, dar cei mari au ajuns la alte centre. Teri spunea de ea şi restul copiilor că sunt „fiii ploii”.

Ghiţă a stat doar pe perioada vacanţei în centrul pentru copii cu deficienţe, care mirosea insuportabil a urină, pentru că în toamnă a început facultatea şi s-a mutat într-un cămin studenţesc – regulamentul Universităţii de Nord prevede prioritatea studenţilor „defavorizaţi social”  la ocuparea camerelor. Era înconjurat de altfel de oameni şi se simţea în sfârşit independent. Nu mai trebuia să-şi păzească lucrurile, nu mai era urmărit de zeci de ochi curioşi care de-abia aşteptau un prilej de bârfă.

Relaţia cu Teri a devenit serioasă, deşi le-a trebuit ceva timp să se obişnuiască unul cu celălalt.   Ghiţă era mai închis în el, înnebunit după cărţi şi filme. Se oprea la fiecare afiş din oraş să vadă ce filme rulează şi zăbovea în faţa librăriilor, curios să vadă ce titluri au mai apărut. Teri ajungea să vorbească singură pentru că „Puiu’” rămânea mereu în urmă. Ei îi plăceau cordeluţele, agrafele şi pantofii şi era greu de scos dintr-un magazin. După câteva ciondăneli, s-au reglat. La fiecare salariu, Teri îi cumpăra o carte, iar Ghiţă a început să iasă şi el la terase.

Dintre copiii de-o vârstă cu el din Bocicoiu Mare, Ghiţă a fost singurul care a mers la facultate. (O analiză a serviciilor sociale pentru copii publicată în 2012 de HHC arată că numai 12% dintre tinerii instituţionalizaţi se înscriu la facultate.) Ghiţă a ales Facultatea de Teologie Catolică şi Litere, după ce o educatoare îl sfătuise că dacă tot vrea să facă o şcoală, măcar să fie una serioasă. Nu-şi dorea să devină preot, deşi cântase în corul bisericii şi i s-a spus de multe ori că are un glas predestinat pentru această meserie. Responsabilitatea îndrumării altor persoane i se pare uriaşă şi s-a temut că nu ar fi suficient de bun.

În anul I, Ghiţă a intrat într-o trupă de teatru şi a jucat într-o adaptare după romanul Între zi şi noapte, de Henriette Yvonne Stahl, la Teatrul Municipal din Baia Mare şi la Studentfest în Timişoara. Citea şi învăţa mult şi avea întotdeauna o carte pe scaunul de lângă pat. Greaca şi latina i se păreau grele, dar a învăţat şi în anul III a trecut la buget.

Materia lui preferată a fost literatura comparată, pe care şi-a ales-o şi pentru licenţă, cu exemplificare pe romanele lui Pascal Bruckner. Cel mai mult i-au plăcut Iubito eu mă micşorez, Noua dezordine amoroasă şi Luni de fiere – care i-a amintit de multe cupluri pe care le cunoscuse la centru, care se distrau dezbinând alte relaţii.

Viaţa în căminul studenţesc era relaxată şi liberă. Ziua mergea la cursuri şi la bibliotecă, iar seara se vedea cu Teri, studentă la asistenţă socială, care de multe ori rămânea peste noapte la el pentru că în căminul ei nu puteau dormi în aceeaşi cameră. În vacanţe lucrau amândoi la un club pentru copii din Baia Mare unde organizau zile de naştere şi petreceri tematice sau făceau voluntariat la ONG-uri ca WYMC sau Caritas Maramureş.

Aşa a apărut oferta de angajare la Caritas, în iarna lui 2005. Ghiţă urma să coordoneze activităţile dintr-un centru de zi pentru copii romi, în clasele I-VIII. Putea să înceapă imediat serviciul, trebuia numai să se prezinte cu analizele de Medicina Muncii, cu copii după diplomele de studiu şi cu cazierul judiciar.

***

Deşi stătuse o zi întreagă la poliţie, Ghiţă nu era furios, ba chiar era mulţumit că a scăpat şi că nu l-au arestat. Problema cazierului l-a speriat însă, trăind de atunci cu teama că ori de câte ori va arăta buletinul unor autorităţi, va trebui să treacă iar prin ore de dat explicaţii şi verificări. În faţa autorităţilor, la orice identificare, Ghiţă ar fi părut un infractor condamnat la patru ani pentru tâlhărie în octombrie 2001, la patru ani pentru furt calificat în aprilie 2005 şi la şapte ani pentru tâlhărie în august 2005, specializat în spart maşini şi magazine.

Sfătuit de părintele Manu, profesorul lui de teologie dogmatică pe care îl preţuia foarte mult, Ghiţă s-a dus la poliţie şi a formulat o plângere penală pentru a fi identificată persoana care se foloseşte de identitatea sa. Cercetarea penală a stabilit că există într-adevăr două persoane cu aceleaşi date de identificare – aceeaşi dată a naşterii, acelaşi nume, acelaşi prenume, aceeaşi vârstă, acelaşi sex, acelaşi loc al naşterii, aceiaşi părinţi, acelaşi cod numeric personal.

I s-a luat o declaraţie, prin intermediul poliţiei din Surduc, şi lui Gheorghe Silaghi, tatăl, care a povestit că în 1982 i s-a născut cel de-al doilea copil, pe care l-a părăsit după naştere. Doi ani mai târziu, s-a întors să-l ia din spital şi i s-a dat un băiat pe nume Balogh Gheorghe. Documentele de externare ale copilului fiind cu numele Balogh, el ar fi refuzat să ia copilul, dar cei de la spital i-ar fi spus că e doar o greşeală pe fişa de externare şi că băiatul de doi ani şi câteva luni era de fapt cel pe care-l abandonaseră, Silaghi Gheorghe.

În mintea lui Ghiţă firele începeau să se lege. Întârzierea certificatului de naştere. Bătrâneii care nu s-au mai întors să-l înfieze. Poliţistul care i-a spus că i s-a eliberat deja buletinul de identitate.  Era convins că cei de la centre au ştiut că e ceva în neregulă, dar nu i-au spus. Poate n-au ştiut chiar că părinţii lui au crescut alt copil, dar trebuie că cei de la evidenţa populaţiei le-au spus că mai există cineva cu aceeaşi identitate. S-a gândit că în 2000 i-au dat un buletin ca să-i închidă gura, fără să-şi poată închipui că, un an mai târziu, celălalt Gheorghe Silaghi va începe să comită infracţiuni.

La îndrumarea poliţiei, în octombrie 2006, Ghiţă s-a prezentat la Judecătoria Baia Mare şi a înaintat o acţiune de înregistrare tardivă a naşterii, ca să primească o nouă identitate şi să scape de istoricul celuilalt. Nu avea avocat şi s-a prezentat singur în instanţă. La primul termen dosarul s-a amânat din lipsă de procedură, cazierul, copiile după buletin şi certificatul de naştere nefiind suficiente pentru a demonstra că este cine susţine că este. Ghiţă a fost trimis la Spitalul Judeţean de Urgenţă după un raport de constatare medico-legală care să spună că „la data examinării corespundea vârstei de 24 de ani şi 2 luni, putându-se naşte la data de 27 august 1982”. L-a depus la următorul termen, împreună cu celelalte acte şi cu o adeverinţă de student. Până în ianuarie 2007, instanţa a tot trimis adrese la centrele de plasament în care a stat Ghiţă şi la spitalul unde s-a născut, dar nu s-a prezentat nimeni la înfăţişări, nici de la Primărie, nici de la Evidenţa Populaţiei. Până la urmă, nu s-a mai dus nici el, judecata s-a suspendat din cauza neprezentării părţilor şi, la începutul lui 2008, procesul a fost oprit.

***

Când a împlinit 26 de ani, pe 27 august 2008, Ghiţă a ieşit din sistemul de protecţie. Terminase facultatea dar n-a vrut să susţină examenul de intrare în învăţământ, deşi era calificat să predea română şi religie, pentru că se temea să nu fie repartizat undeva departe de Teri, singura lui familie. Ea lucra de un an la McDonald’s şi l-a ajutat pe Ghiţă să plătească chiria în internatul Direcţiei Judeţene pentru Tineret în care se mutase, până când a reuşit să se angajeze la Real câteva luni mai târziu. Se ocupa de stocurile mai multor branduri de băuturi răcoritoare şi alcoolice şi avea grijă ca aranjamentul în raft să corespundă cu strategia firmelor. I-a plăcut serviciul ăsta pentru că îşi făcea singur programul şi câştiga 1.500 de lei. Împreună cu salariul lui Teri, şi-au permis să-şi cumpere televizor, aspirator, cuptor cu microunde. Bucuria nu a ţinut mult pentru că după şase luni s-au făcut disponibilizări şi Ghiţă, fiind cel mai nou şi neavând încă un contract de muncă, a fost dat afară.

Le-a sărit în ajutor HHC, care susţin tinerii care încearcă să-şi clădească o viaţă. Ştefan Dărăbuş, preşedintele organizaţiei, spune că, din păcate, ieşirea din sistem nu e diferită de acum 20 de ani. „Tinerii sunt ai nimănui. Ieşeau cu un milion de lei („ultimul drept”), o pernă şi o pătură în mână. Cei din lumea interlopă ştiu foarte bine de unde să-şi racoleze carnea de tun şi atunci sar pe ei, pentru că sunt total neprotejaţi”. Organizaţia i-a ajutat să se mute împreună, în 2010, angajându-se să le plătească chiria până când vor avea amândoi slujbe şi se vor descurca singuri. Erau fericiţi şi visau la o nuntă, singura umbră fiind lipsa unui serviciu cu carte de muncă pentru Ghiţă şi problema lui cu actele.

Începând cu 27 august 2010, Ghiţă urma să nu mai existe în faţa legii. Atunci îi expira buletinul primit în 2000, iar cei de la Serviciul Cazier Judiciar îi spuseseră că nu i se va putea elibera altul, până nu-şi rezolvă situaţia în instanţă. I-au dat însă un alt cazier (pe celălalt îl pierduse între mutări), tot cu istoricul infracţional al celuilalt Gheorghe Silaghi. Ca să fie sigur că nu-l mai pierde, Ghiţă l-a împăturit şi de atunci nu l-a mai scos din portofel.

O nouă luptă pentru identitate a început în septembrie 2010. Sătulă de greutăţile financiare, Teri îi povestise de problema actelor lui Dărăbuş, care a cooptat un cuplu de avocaţi prieteni şi au pregătit o altă acţiune de înregistrare tardivă a naşterii, prin care cereau, în baza articolului 21 din Legea 119/1996, alocarea unui alt cod numeric personal şi păstrarea celorlalte date de identificare cu care Ghiţă fusese cunoscut până atunci.

Avocaţii nu cunoşteau un precedent pe care să-şi bazeze strategia. Nu existau înscrisuri, trecuseră 28 de ani de la abandonarea în spital, deci nu puteau fi siguri de nicio informaţie. Nu puteau să determine care dintre cei doi copii fusese trecut în certificatul medical constatator (cel în care apar kg şi cm nou născutului), în baza căruia s-a creat un act de naştere la registrul stării civile şi care ulterior a făcut posibilă eliberarea certificatelor de naştere – unul în 1984, imediat după ce familia Silaghi a luat copilul acasă, iar celălalt abia în 1997. Pentru că şi buletinul lui Ghiţă a fost eliberat mult mai târziu decât al celuilalt Gheorghe Silaghi, avocaţii au hotărât să pornească de la premisa că Ghiţă e cel care nu a fost înregistrat. În plus, cercetând arhiva spitalului, au descoperit că Balogh Gheorghe se născuse la domiciliu şi de aceea nu avea un certificat constatator, aşa că cel mai probabil Balogh a fost înregistrat în locul lui Silaghi şi Silaghi a rămas neînregistrat.

Singurul aspect incontestabil era că existau două persoane diferite care îşi bazau identitatea pe un singur certificat medical constatator şi pe un singur act de naştere. Cum se ajunsese în situaţia asta a fost imposibil de stabilit şi nici nu a fost prioritar. A fost un concurs de împrejurări: neglijenţa personalului medical, neglijenţa Direcţiei pentru Protecţia Copilului care nu a verificat ce se întâmplă cu familia naturală a copilului, mediul din care provenea.

Procesul a fost dificil din cauza vidului de documente. Ghiţă s-a prezentat o singură dată, în 2011, când a fost audiat şi a povestit unde a crescut, ce şcoli a făcut şi cum a descoperit în 2005 că are o identitate dublată. Instanţa a analizat dosarul lui de la Protecţia Copilului, dar şi plângerea penală şi dosarul pe care le iniţiase singur în 2006. A fost citat şi tatăl, cei de la HHC au încercat să dea de el şi să-l convingă să vină, dar nu s-a prezentat.

Pe 7 iulie 2011, Judecătoria Baia Mare a admis cererea formulată şi a dispus înregistrarea lui Ghiţă în registrul de stare civilă al Primăriei Baia Mare, cu aceleaşi date pe care le folosise până atunci, mai puţin ultimele trei cifre din CNP.

În octombrie 2011, pe baza sentinţei, Gheorghe Silaghi a obţinut în sfârşit o carte de identitate provizorie, cu care a putut să facă cerere pentru eliberarea unui nou certificat de naştere. Toată ziua a fost fericit şi spunea oricărui cunoscut: „Am buletin”.

Bucuria n-a durat prea mult. Când i-a expirat cardul şi s-a dus la bancă să-l schimbe, CNP-ul nu mai corespundea cu cel din baza de date a băncii şi i-au refuzat cererea. Degeaba le-a povestit de încurcătura cu celălalt Gheorghe şi de proces, oamenii s-au uitat la el ca la un nebun. A fost nevoit să se întoarcă şi să le arate sentinţa, ca să-i convingă. Apoi, toate diplomele de studii sunt tot pe vechea identitate. La angajare, va trebui să prezinte şi sentinţa judecătorească. E convins că oamenii nu-l vor crede de la început şi-l vor bănui că le-a falsificat.

***

Din august 2011, Ghiţă şi Teri lucrează cu jumătate de normă la HHC, în două case de tip familial din Baia Mare. Cei 24 de copii îi iubesc şi îi întâmpină mereu cu îmbrăţişări şi pupături. Teri îi pictează pe faţă şi le organizează sesiuni de confecţionat felicitări, Ghiţă îi scoate în curte şi în parc la fotbal. Fac teme împreună, joacă rummy, cărţi şi pititea, organizează concursuri de dans. Se ocupă şi de obţinerea gratuităţilor pentru copii şi îi duc des la teatru, la film, la locuri de joacă sau la ştrand. Le cumpără mereu bomboane sau îngheţată, chiar dacă abia mai au bani. În mai anul ăsta, au antrenat pentru Special Olympics patru copii cu dizabilităţi, care, pe 1 iunie, la Iaşi, au obţinut medalii de aur, bronz şi argint la rezistenţă, săritură în lungime şi bocce (un fel de petanque).

Câştigă lunar câte 400 de lei, bani care le ajung cât să îşi cumpere mâncare, să plătească facturile şi să îşi încarce cartelele de telefon. Lui Teri îi place să gătească sarmale cu ciuperci sau paste bolognese pentru că sunt şi felurile preferate ale lui Ghiţă. Sunt însă zile în care stau cu câte un colţ de pâine în mână, exact ca la centru, unde lăsau întotdeauna pâinea la urmă, ca să fie siguri că se satură. Cu chiria garsonierei îi ajută tot HHC-ul şi se simt vinovaţi că nu reuşesc să fie independenţi. În weekend-uri, lucrează ca animatori la zile de naştere, Ghiţă  îmbrăcat în Spider Man şi Teri, în Colombina. Câştigă 5 lei pe oră şi se întorc acasă epuizaţi, dar le place şi vorbesc zile în şir despre câte un copil care i-a impresionat.

În fiecare dimineaţă îşi printează CV-urile şi le împart pe la firmele din oraş. Ghiţă şi-ar dori să lucreze la un dealer de telefoane mobile, pentru că îi place tehnologia şi e convins că ar fi cel mai amabil şi prietenos vânzător. Teri ar vrea să fie educatoare într-o casă de tip familial şi speră că într-o zi dosarul ei va fi luat în considerare la Direcţia pentru Protecţia Copilului.

Lui Ghiţă nu-i vine să creadă că în curând va împlini 30 de ani şi n-a realizat nimic în viaţă. E dezamăgit de el. Dacă nu ar fi fost HHC-ul, crede că ar fi ajuns pe stradă şi i se pare nedrept că angajatorii nu văd ce fel de oameni sunt şi îi resping doar pentru că au crescut la casa de copii. „Asta e crucea pe care trebuie să o purtăm toată viaţa.” La interviuri se înroşesc când sunt întrebaţi cu ce se ocupă părinţii sau unde locuiesc – „întrebări capcană”, spune Teri.

În ianuarie 2012, Teri a plecat în Italia să facă curăţenie la o femeie. În cele trei luni cât a stat acolo, a plâns în fiecare zi de dorul lui Ghiţă. De-abia aştepta să se întoarcă, să plătească chiria pe mai multe luni şi să îşi cumpere un notebook mic. Lui Ghiţă îi era dor să o privească cum doarme „frumos, ca un copil” şi să o audă cum, cu buza bosumflată şi vocea copilăroasă, le spune poreclele: Ţunţi şi Punţi. Teri îi scria mesaje de dragoste pe pagina de Facebook (creată în glumă de Ghiţă, cu numele „John Doe”- nume pentru persoanele cu identitate necunoscută sau protejată). De atunci, au jurat că n-o să se mai despartă niciodată.

Dorm amândoi pe o canapea extensibilă şi picioarele mici ale lui Teri (numărul 35) ies goale din cearceaf şi atârnă în aer. În fiecare seară, Ghiţă o pupă şi îi spune „noapte bună, puiu”. Teri adoarme greu, mereu cu mâna la inimă, şi-n fiecare noapte se ridică de cinci-şase ori pe marginea patului, deschide laptopul şi se uită pe Facebook. Nu poate să doarmă în întuneric complet, după nopţile de la Valea Borcutului, unde cum se stingea lumina, cum începea „fentica”– cei mari îi loveau pe cei mici peste faţă cu papucii de cauciuc. Când îi e sete în miez de noapte, îl trezeşte pe Ghiţă cu voce de Donald Duck somnoros şi el sare din pat până la frigider să-i aducă apă. Dimineaţa, Ghiţă îi face cafeaua şi i-o aşază lângă laptop, mereu pe un biscuite de carton, cu şerveţel, linguriţă şi zaharniţă apoi se pune la masă şi mănâncă o felie de pâine, în timp ce se uită la Disney Channel.

În martie anul acesta, Gheorghe Silaghi a mai primit o condamnare de doi ani şi 8 luni închisoare pentru furt calificat şi este în prezent la penitenciarul Gherla. Ghiţă nu vrea să aibă nimic de a face cu el, nu s-a gândit să-l caute şi nu este curios să-l întâlnească.

Cu tatăl său, Ghiţă s-a mai văzut o dată, în primăvară. (El şi Teri au spus că vor să-i însoţească pe reporterul şi fotograful care documentau acest material.) Se mutase în 2006 înapoi în Chelinţa, la un frate, după ce mama Auricăi vânduse casa din Surduc. Amintirea zilei în care au găsit-o pe Aurica în pod, spânzurată de o grindă, nu-i dădea pace. Rebeca, fiica cea mică şi lipicioasă, ajunsese într-o casă de tip familial din Gârdani, la 10 kilometri de tată. Ceilalţi copii aveau deja propriile familii, în alte sate din zonă.

Pe la 11:00, când a ajuns Ghiţă în Chelinţa, tatăl era dus în pădure, la cules de ciuperci. L-a aşteptat vreo oră, timp în care s-au strâns în preajmă vreo 30 de curioşi. Când a ajuns şi Silaghi, proprietarul magazinului din preajmă i-a poftit să stea pe terasa lui. Lumea s-a aşezat în jurul lor ca la teatru. Ghiţă a încercat să înţeleagă cum s-au întors părinţii lui după el la spital şi au luat alt copil, dar nici tatăl nu ştia mai bine. I-a arătat cazierul care i-a adus atâtea necazuri şi şi-a pus mâna dreaptă lângă mâna lui. Amândoi au zâmbit când au văzut că au aceleaşi unghii. Apoi l-a întrebat de „doamna Aurica”, mama. Tatăl i-a povestit cum s-au cunoscut, la pepinieră, cum era o femeie frumoasă, ca şi Codruţa, sora lui Ghiţă. Dar, când l-a întrebat cum şi-a luat viaţa, tatăl n-a mai zis nimic.

La 15:00 Ghiţă trebuia să ajungă la serviciu, aşa că pe la 14:00 s-a ridicat să plece. Nu ştia ce să-l mai întrebe pe tată.

– Mă bucur că te-am văzut, i-a spus.

– Şi eu.

Înainte de plecare, Ghiţă a scos din maşina fotografului punga cu pâine, orez şi ulei pe care i-o adusese. I-a dat-o şi a întins mâna, dar s-a trezit într-o îmbrăţişare la care nu se aşteptase. Amândoi aveau lacrimi în ochi.

– Să ştii că o să ţinem legătura, i-a spus Ghiţă.

– Mulţumesc.

– O să vă sun şi de ziua dumneavoastră pe 7 iunie, a adăugat, strecurând-i în mână o bancnotă de 10 lei.

– Doamne ajută.

Apoi, Ghiţă s-a urcat în maşină şi-a pornit spre Baia Mare, unde-l aşteptau copiii. ●

__________________________________

Actualizare (9 iunie 2013): Ghiță și Terry s-au căsătorit pe 8 iunie 2013; locuiesc în continuare în Baia Mare.

Nota editorului: În documentarea acestui articol, pe lângă personajele citate, Ana Maria Ciobanu a vorbit cu o infirmieră de la spitalul de psihiatrie Cavnic, cu o educatoare de la fosta Casă de Copii Preşcolari Baia Mare, cu avocaţii lui Ghiţă, cu purtătorul de cuvânt al penitenciarului Gherla şi cu Şeful Serviciului Evidenţa Persoanelor Maramureş. A avut acces la dosarul tehnic al lui Ghiţă de la D.G.A.S.P.C. Maramureş, la dosarul HHC România şi la dosarul pentru înregistrarea tardivă a naşterii de la Judecătoria Baia Mare.

__________________________________

* Îţi lipseşte numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.

6 Comentarii pentru “Cealaltă viaţă a lui Ghiţă (Integral din DoR #9)”

  • Pingback: Decât o Revistă » 5 din 2012 (selecţia editorilor DoR)

  • Dragan Alexandru a scris:

    Foarte interesant articolul, felicitari Ana!

  • Teo din Iasi a scris:

    Acest reportaj mi-a produs emotii si fiori pe sira spinarii…!
    Si eu am fost abandonat la o casa de copii – ultrior (la 6 ani) am fost infiat de o familie modesta… Sunt tot un “decretel” – asta e…

    Exceptional reportajul – felicitari!

    • July a scris:

      Intr-o buna zi, voi toti cei care ati suferit veti fi mult mai fericiti decat cei care au dus-o bine si nu au stiut ce e necazul. Si e bine ca va fi asa.

  • Pingback: Decât o Revistă » Federeii – viața după instituționalizare

  • Pingback: Federeii – viața după instituționalizare | Federeii

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #24

    DoR #24 * Feminin/Masculin

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă