Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Ciori versus porumbei

May 26th, 2017
Tags: , , , ,

Timişoara iubeşte porumbeii. Cu ciorile, în schimb, are o problemă.

Text de Andrada Fiscutean şi Sorina Vasile
Fotografii de Horaţiu Şovăială

Toamna târziu, întotdeauna sosesc cu lăsarea întunericului. Mai întâi le auzi sunetul ca de vuvuzele răguşite. În centrul Timişoarei, de undeva din spatele Operei, ţâşnesc mii de puncte negre, care cresc tot mai mult, zboară în vârtejuri şi întunecă cerul. O mireasă opreşte şedinţa foto, îşi ridică rochia, apucă mirele de mână şi fuge spre biserică pe vârfurile picioarelor. Localnicii, deranjaţi, dar obişnuiţi, ridică volumul conversaţiilor şi trec mai departe. Turiştii se uită şi nu ştiu ce să zică. Un scoţian cu burtă, îmbrăcat la costum, scoate telefonul şi filmează. Spune că e ca invazia din Păsările lui Hitchcock. Seară de seară, Timişoara devine oraşul ciorilor.

Dimineaţa, după ce ciorile pleacă, sosesc stăpânii de peste zi, porumbeii. Sunt creaturi gingaşe, care se strâng ghem în faţa Operei, unde adulţii şi copiii fac poze şi le aruncă arpacaş, seminţe, pâine şi cartofi prăjiţi. Sunt puţini cei care rezistă să nu se oprească şi să admire spectacolul. Porumbeii sunt păsările-simbol ale Timişoarei: deschid anul şcolar, participă la nunţi, iar localnicii îi pun pe Facebook şi îşi îndeamnă copiii să-i hrănească. Păsările n-au nicio frică: se urcă pe tine şi-ţi ciugulesc boabele direct din palmă. Întreaga piaţă a fost rebotezată după ei. Spaţiul din faţa Operei e „la golâmbi”, aşa cum îi numesc bănăţenii pe porumbei, orologiului negru i se spune „ceasul de la porumbei”, iar fântâna e tot a lor.

„La porumbei” a fost mereu locul în care s-a pus ţara la cale. Acolo a dat Timişoara tonul Revoluţiei din 1989, acolo s-au comentat palmierii aduşi de primărie şi tot acolo s-au strâns zeci de mii de oameni, în serile din februarie 2017, ca să fluture steaguri, să cânte imnul şi să strige „Păzea, gândim!” împotriva guvernului condus de unul de-ai lor, timişoreanul Sorin Grindeanu. Piaţa Operei, rebotezată după Revoluţie Piaţa Victoriei, e un loc de suflet pentru orice bănăţean cu un pic de mândrie locală; acolo „se fac guverne, se sparg seminţe şi se înlătură antrenori”, ne-a spus un fotograf bănăţean. Porumbeii pomanagii, care se strâng zi de zi, vin la pachet.

Despre ciori, însă, nu prea auzi lucruri bune. Localnicii spun că îi trezesc din somn dimineaţa, le strică plimbarea de seară, sunt urâte, miros a mort, murdăresc trotuarele şi ciuruiesc statuile. Unii sunt aşa de supăraţi, că au sunat la primărie şi au cerut măsuri urgente. Primăria spune că a încercat toate variantele pentru a goni ciorile din oraş, idei venite şi de la experţi şi de la oamenii de rând.

Am zburat şi noi până acolo, ca să vedem de aproape bătălia dintre oameni şi păsări, şi să-i cunoaştem pe localnicii implicaţi. Pentru Timişoara, miza e mai mare. Oraşul se pregăteşte să devină capitală culturală europeană în 2021 şi până atunci totul trebuie să fie zeiss.

 

Aeroportul Traian Vuia din Timişoara seamănă cu o autogară. Acum doi ani, o pasăre a lovit un avion cu 161 de oameni, care apoi a ratat decolarea spre Bruxelles. Speciile kamikaze cel mai des întâlnite sunt graurul, porumbelul şi, desigur, cioara. Stolurile se văd adesea prin apropiere şi, de ani buni, există maşini cu difuzoare pentru stresarea şi îndepărtarea lor. Fiecare pasăre îşi aude din boxe sunetul celui mai temut prădător. Cu toate astea, anul trecut, zburătoarele s-au apropiat periculos de mai mult de zece ori.

Un taximetrist între două vârste ne ia de la terminalul sosiri. Şi el se plânge că oraşul are o problemă cu ciorile. „Vara, nu poţi să stai în centru din cauza lor. Mergeţi şi vedeţi pe câte bănci puteţi să staţi!”. Porumbeii îi plac, în schimb. Zâmbeşte complice şi ne spune că are mereu pentru ei o pâine uscată în portbagaj. Ciorile îl enervează tot mai tare de vreo patru-cinci ani şi, la cât de multe sunt prin oraş, spune că se simte ca-n mijlocul naturii, „ca-ntr-un documentar de la… Naţional Geografic”. „Ale dracu’ ciori”, bombăne şi adaugă că aşteaptă soluţia de la primărie.

Primăria e condusă de Nicolae Robu, fost rector al Politehnicii timişorene, doctor inginer în Automatică şi Calculatoare. E specialist în reţele neuronale, dar se pricepe şi la muzică. De pe Facebook-ul lui aflăm că are 30 de compoziţii proprii şi că 13 dintre ele sunt orchestrate, pregătite pentru un eventual album.

Robu e membru PNL şi conduce oraşul de patru ani şi jumătate. Unii spun că a pus o cârcă de semafoare inutile şi că a turnat prea mult beton. De curând, e urmărit penal pentru abuz în serviciu în cazul vânzării a aproape o mie de imobile.

În ultimii ani, instituţia condusă de el a primit zeci de reclamaţii anti-ciori de la cetăţeni. Vin hârtii în special toamna, când, pe lângă cele 4.500 de familii de ciori româneşti, câte a numărat Asociaţia Milvus, se refugiază alte câteva mii venite din Rusia, din Ucraina şi din ţările nordice, în căutarea unei ierni mai liniştite. Sunt ciori care au cuib în spatele Catedralei Mitropolitane, dar mult mai multe stau la periferie, în Pădurea Verde.

Autorităţile au făcut eforturi să rezolve plângerile cetăţenilor, iar când au rămas fără idei, au organizat concursuri. „Cine are reţeta să vină cu ea şi va primi şi un premiu”, spunea primarul în decembrie 2015. E supărat şi pe ciori, şi pe porumbei, pentru că ambele specii îi murdăresc trotuarele. „Legea protejează mai mult ciorile decât oamenii. Acţionăm cum putem”, declara Robu, anul trecut, în Opinia Timişoarei.

Pe ciori le-a suspectat mereu de inteligenţă. Ştie că zboară la ore fixe deasupra oraşului şi a făcut un experiment. „M-am dus la un moment dat pe şantierul de la Sala Polivalentă şi văd pomii plini, negri de ciori, erau ca mărgelele pe fire”, a declarat, pentru Mediafax, în 2014. „Am bătut din palme şi au zburat. După câteva minute, mă uit din nou, pomii plini. Am bătut din nou din palme şi au zburat mai puţine. A treia oară, după un timp, iar am bătut din palme şi niciuna nu a mai zburat. S-au obişnuit, învaţă repede.”

„Păsările râd de noi”, ne-a spus şi biologul Călin Fiat, şef la Salubrizare. E unul dintre experţii desemnaţi de primărie să lupte cu ciorile. Celălalt e Adrian Bere-Semeredi, director executiv la Direcţia de Mediu a Municipiului Timişoara. Lucrează împreună de aproape 20 de ani. Bere a studiat medicina veterinară. E scund, ras în cap şi se îmbracă la costum. Fiat preferă cămăşile în carouri şi e înalt, cărunt, cu ochi albaştri.

Direcţia de Mediu e înghesuită în mansarda primăriei, la nici cinci minute de Piaţa Victoriei. Acum câţiva ani, în locul birourilor funcţionarilor erau mormane de găinaţ. Porumbeii au ocupat spaţiul ani de zile: au intrat prin crăpături, au ouat, au clocit, şi tot aşa. Ca să facă loc pentru angajaţii de la Mediu, muncitorii au cărat în spate zeci de saci cu rahat.

Spre deosebire de primar, care are probleme cu toate păsările, Bere şi Fiat se concentrează pe ciori. Sunt plătiţi din banul cetăţeanului ca să-i apere interesul, iar cetăţeanul se plânge la telefon, prin poştă, pe Facebook şi prin secţiunea „Sugestii şi reclamaţii” de pe site de ciori, niciodată de porumbei.

Bere şi Fiat au încercat diverse în lupta cu păsările. Au pus ultrasunete, dar zburătoarele au fost ori surde, ori s-au obişnuit. Au chemat un crescător de şoim, numai că şoimul s-a speriat când a dat ochii cu ciorile. Funcţionarii au pus şi zgomot de puşcă la difuzoarele din centru, dar păsările s-au prins că nu trage nimeni. Au montat şi ţepuşe pe clădiri, dar nici asta n-a prea contat. Cineva a sugerat să se adauge anticoncepţionale în apă sau mâncare, cum s-a făcut în Veneţia, dar primăria n-a reuşit să cumpere. Şi groapa de gunoi, de unde păsările mai ciupeau câte ceva, e acum astupată. Nici asta n-a părut să conteze prea mult.

Într-una din zile, funcţionarii s-au trezit la cinci dimineaţa, s-au urcat în maşina unuia dintre ei şi au pornit în urmărirea ciorilor, ca-n filmele poliţiste. Voiau să vadă ce fac zburătoarele după ce pleacă din oraş. E vreun loc anume în care ştiu că găsesc mâncare? Descoperindu-le orarul zilnic, ar putea afla mai multe despre ele şi astfel ar putea să le găsească un punct sensibil. Au pornit cu elan, dar le-au pierdut urma.

Primăria a forţat apoi nota şi, anul trecut în primăvară, a chemat pompierii şi alpiniştii să distrugă cuiburile din parc, dar acţiunea a fost la limita legii, pentru că cioara e specie protejată între 1 februarie şi 31 iulie, când e perioada de reproducere.

Pe vremea lui Ceauşescu, autorităţile nu ar fi avut problema asta. Chemau vânătorii chiar şi în oraş ca să împuşte ciorile. Era politică naţională să le extermini, pentru că se spunea că mănâncă seminţele plantate pe ogoare şi distrug recolta. Vânătorii primeau pentru fiecare pereche de gheare un set nou de cartuşe. Existau chiar şi bancuri care spuneau cum însuşi Ceauşescu ieşea la împuşcat de ciori:

„La vânătoare, Ceauşescu vede o cioară. Trage ca s-o nimerească. Cioara nimic. Poc! Devine nervos. Poetul Adrian Păunescu încearcă să salveze situaţia:

Priviţi această cioară: deşi e moartă, zboară!

Acolo sus o ţine doar dragostea de ţară!

Aceasta este cioara, aceasta este glia,

Trăiască Ceauşescu! Trăiască România!”

 

Imaginea negativă a ciorii este întipărită adânc în cultură. Iniţial, ar fi fost o pasăre albă, dar zeiţa greacă a înţelepciunii, Atena, a pedepsit-o şi i-a schimbat culoarea în negru, pentru că aducea veşti proaste. La noi, mereu agricultorii au asociat-o cu foametea. O vorbă din popor spune: „Cât trece cioara peste gard, copilul flămânzeşte”.

În istorie sunt exemple în care ciorile au profitat de moartea omului. În timpul războaielor, însoţeau soldaţii şi se hrăneau din trupurile lor dacă erau ucişi pe front. La marea epidemie de ciumă din secolul XVII, se aşezau peste mormanele de cadavre şi se înfruptau din ele. Medicii au contribuit şi ei la asocierea dintre ciori şi moarte. În timpul epidemiei de ciumă, doctorii care examinau pacienţii grav bolnavi erau îmbrăcaţi într-un costum de protecţie. Aveau şi o mască ce se prelungea cu un cioc. În vârful lui puneau condimente şi ierburi, crezând că acestea vor filtra aerul şi îi vor proteja. De fapt, nu aveau niciun efect.

Banatul a suferit mult în timpul acelei epidemii. Numai la Timişoara şi-au pierdut viaţa 1.300 de oameni, mai mult de o zecime din populaţia de atunci a oraşului. Imediat ce s-a terminat urgia, localnicii au ridicat un monument prin care au vrut să-i mulţumească divinităţii că i-a scăpat de boală. Coloana Ciumei poate fi văzută, astăzi, în Piaţa Unirii, pictată cu rahat de porumbel.

Dispreţuite şi antipatizate, ciorile au ajuns astfel să fie gonite din oraşe, şi uneori chiar să fie în pericol de moarte, deşi, o mare parte din an, sunt specie protejată. Ca să justifice exterminarea păsărilor, Primăria Timişoara a cerut, în 2015, ajutorul biologilor de la Universitatea de Vest. Instituţia spera ca aceştia să vină cu argumente ştiinţifice care să autentifice o „acţiune de combatere prin împuşcare a ciorilor din parcurile Municipiului Timişoara”.

Biologii n-au fost de acord cu planul primăriei şi au oferit argumente prin care explicau că vina este, de fapt, a oamenilor. Ciorile au ajuns în parcul din spatele Catedralei pentru că doar acolo au găsit copaci înalţi pentru cuiburi, după ce sute de pomi de la periferie au fost tăiaţi, şi odată cu ei au căzut şi casele zburătoarelor, scriu biologii în raport. În ultimii 15 ani, în Timişoara şi în întreaga ţară, arborii de pe marginea drumurilor naţionale au fost îndepărtaţi pe motiv de siguranţă rutieră. În zona fermei din Sânandrei au dispărut astfel 1.500 de cuiburi de ciori, iar la Moşniţa Nouă încă 1.200. Păsările din alte zece sate de lângă Timişoara au rămas atunci fără case.

De fapt, ciorile din Timişoara nu s-au înmulţit fără măsură, aşa cum cred unii oameni. Ele doar s-au mutat de la periferie, în centru. „Când se distruge o colonie, nu se face altceva decât să se împingă problema în curtea altora”, ne-a explicat Attila Nagy, biolog la Asociaţia Milvus. Singura soluţie pe termen lung pentru Timişoara, spun specialiştii, ar fi să planteze copaci înalţi la periferie, pentru ca ciorile să aibă unde să-şi amenajeze cuiburi.

Un stejar înalt şi bătrân, în care se adună ciori, se află şi în faţa casei profesorului Dan Stănescu, unul dintre puţinii specialişti români în etologie, o ramură a biologiei care studiază comportamentul animalelor şi modul lor de viaţă. Profesorul locuieşte în Giroc, un sat lipit de Timişoara, şi e pasionat de ciori, pe care le vede în vârful evoluţiei păsărilor. Doar corbii, spune el, care fac parte din aceeaşi familie, a Corvidelor, au un creier mai dezvoltat şi aptitudini mai multe.

Casa lui Stănescu e încălzită de şemineu. Biroul e decorat cu schelete şi fosile, iar la uşă stă sprijinit de perete un telescop. Stănescu poartă hanorac gri şi vorbeşte rar, cu accent nemţesc. Are 74 de ani şi se foloseşte de tehnologie ca să-şi facă meseria cât poate de bine: pilotează drone şi are aparat foto profesional. Iese şi acum pe teren şi se miră cât de mult s-a degradat fauna României. Specii pe care le întâlnea des în tinereţe, ca de exemplu barza neagră, aproape că au dispărut. Profesorul e de loc din Sibiu. Când era tânăr, făcea mai des expediţii. A ajuns până aproape de Polul Nord şi a hrănit vulpile de acolo cu salam adus de-acasă. Şi-a început cariera la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Piatra Neamţ, unde a primit repartiţie după ce, în 1967, a terminat Facultatea de Biologie în Iaşi.

Acolo, lângă Piatra Neamţ, Stănescu a încercat să-i convingă pe comunişti că cioara nu e duşmanul poporului: strică mai puţin recoltele decât credeau ei. A făcut disecţii pe păsări şi le-a golit stomacul, descoperind mai multe insecte decât seminţe. N-a schimbat părerea comuniştilor, dar a rămas în memoria tuturor după ce a stat o săptămână cu ciorile în copac, ca să le înţeleagă comportamentul.

Păsările l-au primit, la început, cu agresivitate. „Ciorii îi e frică de intrus. Şi-atunci aplică o sumă de gesturi mici ca să sperie intrusul”, spune Stănescu. Într-o primă fază, pasărea are ciocul larg deschis şi suflă aer, ca să atace. Apoi începe, în mod dubios, să rupă crengi, ca atunci când îşi construieşte cuibul. „Intrând într-o stare de conflict, nemaiştiind ce să facă, a împrumutat un comportament din altă sferă”, explică Stănescu.

Cioara de semănătură, sau Corvus frugilegus, e cea mai întâlnită în România. În total, la noi în ţară, mai trăiesc câteva specii din familia Corvidae: gaiţa, coţofana, cioara neagră, cioara grivă, stăncuţa şi corbul. Cioara de semănătură măsoară 40–50 de centimetri de la cioc la coadă şi are cam 400 de grame. Face trei până la cinci ouă pe an, din care ies pui pe la sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie. În sălbăticie, are o durată de viaţă de 15 până la 20 de ani.

Spre deosebire de alte păsări, ciorile sunt animale sociale. Trăiesc în colonii, un fel de oraşe în miniatură care pot să aibă zeci sau sute de indivizi. În vârful ierarhiei stă primarul. „Noi în etologie îl definim cu termenul de tiran. Dar el nu este un tiran, este cel care hotărăşte ce se întâmplă”, ne-a spus Stănescu. Soţia tiranului e următoarea ca importanţă şi e respectată de toate păsările. Oraşul ciorilor are organizare clară; la margine stau santinelele, care zboară smucit dacă apare vreun pericol imediat, pentru ca celelalte păsări să-şi dea seama. Dacă atacatorul e la distanţă mai mare, santinelele doar ridică aripile, fără să zboare. E un fel de cod portocaliu în loc de roşu.

Stănescu a făcut un experiment cu ciorile şi când lucra la Sibiu, la Muzeul Astra. El şi preparatorul lui au crescut un pui de cioară pe care l-au botezat Iacob. Când Iacob s-a făcut mare, Stănescu l-a trimis înapoi în stol. Însă prietenia lor a continuat.

„Treceau ciorile peste clădirea muzeului şi strigam: Iacob. Şi dacă era în stol, Iacob cobora”.

Într-una din zile, profesorul a luat o conservă de pateu de ficat, a desfăcut-o în faţa lui Iacob, a pus-o într-o cutie de carton, apoi într-una şi mai mare, apoi într-alta şi a lăsat pachetul pe pervaz. Iacob a aruncat cutiile pe jos până s-au desfăcut, a găsit pateul şi l-a mâncat.

Cei de la primărie nu l-au sunat pe Stănescu să-şi dea cu părerea în chestiunea ciorilor care tulbură oraşul porumbeilor. Ar fi ştiut ce să le spună: între ciori şi porumbei, el e de partea ciorilor. Sunt păsări mai dezvoltate, cu reacţii mai diverse, care ştiu să folosească uneltele şi se descurcă în multe situaţii.

Crede că autorităţile au puţine şanse să scape oraşul de păsări în următorii ani. Râde şi ne spune: „cu ciorile nu te poţi lupta, ăsta este un partid separat”. Pe porumbel îl vede ca fiind inferior, mai puţin descurcăreţ, dar mai bătăuş. „Pe Pământ există trei specii agresive”, spune numărând pe degete. „Şobolanul, porumbelul şi omul”.

 

La magazinul nemţesc de cosmetice din centru se vinde şi mâncare bio. Luăm o pungă de seminţe de floarea-soarelui, ca să testăm tradiţia locală de hrănire a porumbeilor. N-apucăm să o desfacem, că păsările se reped spre noi. Cinci, şase, zece, zeci. Una stă pe umăr, alta pe antebraţ, ăla pestriţ îşi înfige ciocul direct în pungă. La picioarele noastre, e luptă de supravieţuire: porumbeii se împing, se lovesc unii de alţii ca să prindă loc în faţă la ospăţ.

Vreo trei mai negri zboară deasupra unui copil de doi ani şi îl trag de căciulă până îi cade pe ciment. Copilul plânge. L-au atacat porumbeii, dar mama tot pe el îl ceartă: „sunt porumbei, nu te mai smiorcăi”.

Numele lor ştiinţific, Columba livia, are poezie şi prestanţă. Dar comportamentul lor nu e deloc feeric, crede o arhitectă care s-a ocupat de reabilitarea multor clădiri din piaţă. Nu doar primăria, ci şi alte construcţii din centru au avut mansarde pline de rahat. Porumbeii nu sunt curaţi. Îşi fac cuib direct peste găinaţ sau peste cadavrele suratelor. În felul ăsta se strâng în mansarde tone de substanţe acide, care apasă pe structura de rezistenţă a clădirilor.

A păţit-o şi Marius Chiriţă, un fizician de la Universitatea de Vest, care cercetează nanoparticule pentru aplicaţii medicale. Are ochelari, poartă şapcă în carouri, pantaloni roşii şi şireturi asortate. Stă chiar „la golâmbi”, într-o clădire îngustă şi portocalie, care seamănă cu o felie de turtă dulce. E preşedintele asociaţiei de locatari şi, când l-am întâlnit, era supărat şi vorbea răstit. Tocmai fusese amendat de primărie cu 8.000 de lei pentru că îi căzuse o bucată de tencuială de pe bloc. Crede însă că a avut noroc, tencuiala n-a lovit pe nimeni. „Porumbeii sunt de vină, dar crezi că ai cu cine să te înţelegi?”, ne-a spus.

Nimeni nu ştie exact câţi porumbei maidanezi sunt în Timişoara, ar fi probabil câteva mii. Păsările îşi aleg partenerul pe viată, se înmulţesc de până la şase ori pe an şi clocesc deodată între unu şi trei ouă. În sălbăticie, trăiesc de obicei până la cinci ani, dar ating şi 15 în captivitate. Un singur porumbel lasă cam un kilogram de dejecţii pe lună.

Fizicianul a scos anul trecut 120 de saci cu rahat din mansarda clădirii în care stă. Doi muncitori s-au urcat în pod, au pus gunoiul în saci cu lopata şi i-au coborât cu scripeţii. Din faţa clădirii au cărat sacii în spinare vreo 100 de metri, pentru că n-ai voie cu maşina în centru. Chiriţă zice că rahatul porumbeilor strică tăblăria, înfundă jgheaburile, iar apa se infiltrează în pereţi, pentru că nu mai are pe unde să se scurgă. De-asta cade tencuiala. Îl iau palpitaţiile când vede porumbei care stau pe ţevile de gaze. Se gândeşte la ce-i mai rău. E fizician, ştie că rahatul e coroziv, deci există posibilitatea să producă o fisură în ţeava de gaze, iar blocul să sară în aer.

În ciuda stricăciunilor, Chiriţă nu e de acord cu măsurile drastice împotriva porumbeilor. N-ar vrea nici ca oamenii să închidă mansardele din centru, pentru că păsările n-ar mai avea unde să se înmulţească. Se oferă chiar el să le găzduiască, dar aşteaptă pentru asta bani de la primărie. Sunt, totuşi, o atracţie a oraşului. „Iubesc porumbeii, le dau mereu de mâncare în fiecare zi”.

La fel ca fizicianul, cel mai mulţi oameni asociază aceste păsări cu pacea şi cu iubirea. În Biblie, porumbelul alb vine cu o ramură de măslin în cioc şi îl anunţă pe Noe că apele se retrag. Zeul grec al războiului, Ares, e împiedicat tot de un porumbel să pornească o luptă, după ce pasărea îşi face cuib în casca lui. Şi pictorul Pablo Picasso îi plăcea. În tinereţe, a fost columbofil şi îi desena obsesiv. După al doilea Război Mondial, comuniştii i-au cerut să facă tablouri care să simbolizeze pacea şi libertatea. A ales ca simbol porumbeii.

Fără ei, istoria omenirii ar fi fost cu siguranţă alta. Pot să recunoască feţele oamenilor, iar dacă le faci rău, te vor ţine minte. Memoria lor e comparabilă cu cea a babuinilor şi pot să reţină între 800 şi 1.200 de combinaţii de imagini.

În al doilea Război Mondial, armata americană avea 54.000 de porumbei. Erau atât de bătăioşi când primeau o misiune, încât în 90% din cazuri reuşeau să aducă la destinaţie mesajele legate de picioarele lor. GPS-ul natural le permite să-şi găsească mereu drumul spre casă, iar dârzenia cu care îşi îndeplinesc misiunile i-au transformat în eroi pe front. Cel mai cunoscut porumbel-militar e femela Cher Ami, donată de americani francezilor. În primul Război Mondial, a fost pe front luni de zile şi a livrat 12 mesaje. Ultima dată, inamicii nemţi au tras în ea şi au nimerit-o. Şi-a pierdut piciorul şi un ochi, dar chiar şi aşa, şi-a încheiat cu succes misiunea: a livrat mesajul şi a salvat peste 500 de infanterişti americani. Cher Ami a fost decorată cu Crucea Războiului, iar corpul ei împăiat e expus la Muzeul Smithsonian din Washington.

 Timişoara are şi ea câteva sute de columbofili – oameni care cresc porumbei cu dragoste, pentru competiţii. Campionii au pedigree şi primesc mâncare aleasă atent, vitamine şi medicamente. Cei cu muşchi bine făcuţi participă la întrecerile de viteză, iar cei calmi şi supli concurează la maraton. Doar pe aceştia îi admiră biologul Lucian Pârvulescu.

 

Pârvulescu e lector universitar la Facultatea de Biologie a Universităţii de Vest. În mai, împlineşte 42 de ani şi e un cercetător de succes. A publicat 15 studii în cele mai prestigioase reviste din domeniul său. Poartă blugi, ochelari şi un tricou negru cu un amfipod, animal marin care se hrăneşte cu organisme moarte. Marile lui pasiuni sunt racii şi fotografia. Când vorbeşte, îşi trece mâna prin părul roşcat şi scurt.

Pentru el, porumbelul n-are legătură nici cu iubirea, şi nici cu pacea, ci cu şaorma şi pleșcaviţa. Stă în Complexul Studenţesc şi prima imagine care îi vine în minte e cea a porumbeilor unsuroşi şi bolnavi care îşi fac veacul pe acolo. Toamna trecută, Pârvulescu a umblat zeci de kilometri ca să avanseze la Pokémon Go (era la nivelul 27 când l-am cunoscut noi). În drum spre pokémoni, a văzut zeci de porumbei înghiţind carne şi cartofi prăjiţi direct din tomberoane. „Vă daţi seama ce bombă bacteriologică e acolo! Porumbeii sunt plini de boli. Or la o cioară niciodată n-am văzut aşa ceva!”.

Acum nouă ani, Pârvulescu a lucrat alături de profesorul Stănescu la un proiect de fotografiere şi descriere a păsărilor Timişoarei. În carte apar ciorile, dar nu şi porumbeii, pentru că cei din urmă nu sunt specie tradiţională pentru zona noastră. Porumbeii provin din sudul Europei, din Grecia şi Italia. Pentru noi, sunt un fel de refugiaţi, spune cercetătorul, la fel ca papagalii, peruşii şi alte păsări pe care le creştem, dar care nu sunt în fauna autohtonă.

Primele amintiri urâte cu porumbei le are de la începutul carierei, când lucra ca asistent medical la un dispensar. În podul clădirii îşi găsiseră adăpost zeci de păsări. „Nimeni nu făcea curat, se adunase un strat de dejecţii. E periculos pentru sănătate, pentru clădire. Dacă ai un planşeu din scândură, se erodează şi rişti să-ţi cadă în cap împreună cu tot”.

Biologul preferă oricând ciorile, pentru că sunt „mult mai curate şi mult mai inteligente”. Dar, ca de fiecare dată, adaugă el, românii nu apreciază inteligenţa. Pârvulescu nu-l place nici măcar pe porumbelul alb al păcii. Spune că este mutant. „Ca să obţii rasa asta albă, trebuie să compromiţi multe gene. Are un handicap mare la capitolul genetic. Vai ce frumos e, dar n-are rezistenţă la boli”. Oricum, povestea cu pacea i se pare total greşită. „Mai degrabă e porumbelul războiului”, pentru că e o specie agresivă.

„Porumbeii sunt frumuşei, dar parcă dacă nu i-am avea, n-ar muri Timişoara de dorul lor”. Alţi timişoreni îl contrazic şi spun că fiecare suflet trebuie salvat.

 

Pe Splaiul Peneş Curcanul, într-o hală de 50 de metri pătraţi din fabrica de tricotaje pentru copii 1 Iunie, stă Silvia Moldovan. Presa locală a poreclit-o „mama înaripatelor care suferă”. A încropit un sanatoriu în care ţine aproape 600 de păsări bolnave, dintre care 500 sunt porumbei. În faţa adăpostului, miroase a găinaţ. Imediat ce ajungem, apare o femeie cu un porumbel rănit. Vara şi toamna oamenii aduc uneori şi 20 de păsări bolnave pe zi. De acest loc ştie tot oraşul.

Fata mângâie porumbelul şi-l pupă pe cap. Necunoscuta pleacă, ştiind că lasă vietatea pe mâini bune. Silvia n-are studii de medicină veterinară; a învăţat singură să pună diagnostice. La intrarea în hală ţine un dulăpior alb plin cu doctorii. Vocile noastre sunt acoperite de cotcodăceli, cucuriguri şi crauri. Silvia are 33 de ani şi ne traduce din cinci limbi străine. A absolvit Facultatea de Arte şi pictează porumbei pe pânze mari, în stilul portretelor renascentiste. Prin oraş, poartă geacă de piele şi ochelari de soare model aviator. Aici, la adăpostul improvizat, are costumaţia de terfeleală: ghete albastre stropite cu rahat alb, haină groasă din fâş şi o căciulă de lână sub care îşi ascunde părul blond, ca să nu-i pice în cap găinaţ.

Din cauza sanatoriului improvizat şi a felului în care e îmbrăcată, Silvia e jignită aproape zilnic. Unii îi zic în faţă că e nebună. Au fost poliţişti care au întrebat dacă nu cumva e caz social.

A început să ajute păsările acum nouă ani, când era încă studentă şi avea timp să bată la pas oraşul. „Nu era zi să nu trec pe lângă un porumbel bolnav. Pur şi simplu nu puteam să îl las”. A încercat să se abţină. „Stăteam foarte bine în pat, acoperită la căldură şi pur şi simplu nu am mai putut să dorm pentru că mă mustra conştiinţa, «ce bine stai tu şi porumbeii mor, sub McDonald’s»”.

Când era copil, dormea în coteţ cu găinile. „Am empatizat cu ele, sunt vulnerabile şi au mulţi prădători şi duşmani”, spune ea. Acum, stă lângă păsări şi ziua, şi noaptea, doarme într-o rulotă. Multora le-a dat nume: Ahile, Morticia, Iscra. Bani n-are, nu lucrează. A încercat să se angajeze part-time, dar n-a mers. „Nu pot să plec. Dacă plec patru ore de aici, o pasăre moare”. Aşa că face totul din donaţii.

Pe hala închiriată acum doi ani dă doar câteva sute de lei pe lună, pentru că a negociat la sânge. Cât dă, atâta şi face. Peretele s-a crăpat după ce un motostivuitor l-a lovit din greşeală. Zidul şi uşa au fost dărâmate şi înlocuite cu garduri. Ca să salveze aparenţele, Silvia a pus la intrare, spre stradă, un banner mare, imprimat cu fotografia unui porumbel salvat, Ivănel, pe care îl are de şase ani.

Porumbeii bolnavi aduşi aici au pene unsuroase şi fără strălucire, merg şontâc-şontâc în loc să zboare şi n-apucă să ajungă la seminţele aruncate pe jos. La adăpost aici sunt şi păsări cu aripi rupte sau cu boli contagioase grave, ca variola. Unele au ciocul modificat de la infecţii virale, iar Silvia le hrăneşte individual, băgându-le seminţe pe gât.

După ce termină cu masa, îşi aranjează fusta cu flori, scoate un biblioraft gros şi se aşază pe butucul de lemn pus dedesubtul „liniei de căcare”, o zonă de sub streaşină unde mereu cade câte ceva. Ne spune ce crede că ar trebui să facă primăria. Suntem întrerupte de oameni care o sună să o întrebe despre păsări. Telefonul ei croncăne când o caută cineva, e înregistrarea cu Luna, o cioară salvată.

În biblioraftul Silviei sunt articole în multe limbi străine, cu soluţii găsite de oraşe europene la problema suprapopulării aviare. Acum ceva timp, a scris şi ea un proiect de câteva zeci de pagini pentru îngrijirea şi salvarea porumbeilor din Timişoara. A propus un fel de hoteluri pentru păsări, integrate în arhitectura oraşului. Zburătoarele ar merge acolo şi n-ar mai sta în mansarde. Se oferea chiar ea să treacă zilnic şi să ducă mâncare. Voia şi să înlocuiască ouăle lor cu unele de plastic, ca să ţină populaţia sub control.

În Basel, Elveţia, un proiect asemănător a înjumătăţit în patru ani numărul porumbeilor. În Nottingham, Anglia, s-a întâmplat la fel. Adăposturile pentru păsări au funcţionat însă până la un punct. Cel mai bun efect, spun specialiştii, l-a avut educaţia făcută, în paralel, localnicilor. Aceştia au fost învăţaţi să nu mai hrănească păsările cu pâine şi seminţe.

Silvia s-a dus cu proiectul ei la primarul Robu, care a părut încântat şi a trimis-o la Mediu. Acolo, funcţionarii au fost mai reticenţi. „Le tot spuneam că în alte ţări se face din ’97. Se pot obţine fonduri, are valoare turistică, ecologică, estetică, sanitară”, spune ea. Funcţionarii i-au zis că o sună. N-au sunat-o.

Pe lângă adăpostul Silviei, mai e şi unul al primăriei, lângă Zoo, dar acolo ajung doar câteva păsări pe săptămână, mai mult vânturei, berze şi porumbei. Lumea nu vine niciodată cu ciori.

Oamenilor „le-ar fi scârbă de ele”, ne-a spus un paznic. De cabinetul de aici se ocupă veterinarul Mihăiţă Afrenie, singurul specialist plătit de primărie. Are în jur de 40 de ani, poartă ochelari şi îmbracă blugi şi pulovere închise la culoare. N-a fost visul vieţii lui să fie doctor de animale. Acum 15–20 de ani, umbla cu chitara prin Europa apoi, pentru o scurtă perioadă, a fost jurnalist. A renunţat din „pragmatism”. Acum lucrează în două camere mici şi întunecate, ticsite cu medicamente şi instrumente chirurgicale. Cu toate astea, îşi ia în serios misiunea de salvator. În noiembrie 2014, a sărit în apă împreună cu şeful Direcţiei de Mediu, Adrian Bere-Semeredi, ca să salveze o zebră evadată. S-au chinuit, dar nu au reuşit.

În 2006, veterinarul a făcut un program de hrănire a porumbeilor şi o campanie de vaccinare. A oprit apa fântânilor din centru şi a însetat înaripatele, iar apoi a venit cu ligheane mari, pline cu vaccin diluat în apă. A repetat procedura şi toamna. Acum spune că nu mai sunt fonduri.

Profesorul Pârvulescu de la Universitatea de Vest crede că păsările cu probleme nici nu trebuie ţinute în viaţă. Lucrul ăsta contribuie la slăbirea speciei: „dacă le dăm vaccinuri şi antibiotice, le facem, în timp, mai sensibile la boli. Stricăm rotiţele naturii”.

 

Să nu strice rotiţele naturii se temea şi Alexandra Baliţa, în 2007, când a găsit în Parcul Botanic un pui de cioară căzut din copac. Aluţa, cum îi spun prietenii, era în anul I la Facultatea de Biologie. Puiul se zbătea pe una dintre aleile parcului. Era micuţ tare şi era acoperit de puf negru. „Când am ajuns acasă, nici nu putea respira”. Aluţa nu i-a dat şanse de supravieţuire şi l-a scos în faţa blocului. A doua zi, l-a găsit tot acolo. Trecuse cu bine peste noapte.

Fata ştia că profesorul ei, Dan Stănescu, e pasionat de ciori. Ştia şi de experimentul cu Iacob. S-a gândit că face de două ori un bine: o dată salvează un suflet şi apoi are şansa să studieze una dintre cele mai inteligente creaturi ale naturii. A luat cioara în apartament şi i-a pus numele H. N-a avut altă idee. „Nu eu am crescut cioara, ci ea m-a crescut pe mine”.

Aluţa poartă cercei cu bufniţe, pe care şi i-a făcut singură din piele şi fimo. Tocmai a împlinit 29 de ani. Îşi ţine părul şaten prins la spate, iar culoarea lui îi scoate în evidenţă ochii verzi. În timpul săptămânii, lucrează la o firmă de IT. E mulţumită că şi-a găsit totuşi ceva, pentru că Facultatea de Biologie nu e renumită pentru oportunităţile de pe piaţa muncii.

Şi-ar fi dorit să fie cercetător. Lucrarea de licenţă şi cea de disertaţie se bazează pe observaţiile şi pe experimentele cognitiv-comportamentale pe care le-a făcut cu H. Cioara ascunde tot timpul mâncare sub covor, ca să o aibă pentru mai târziu. La fel se întâmplă şi-n sălbăticie, unde aceste păsări dosesc nucile în special iarna. Când ştiu că sunt urmărite, te fraieresc că pun nuca într-o parte, când de fapt o ascund altundeva. Pe pisica familiei, cioara o păcălea: o trăgea de coadă, şi-i fura mâncarea. Aluţa e mândră. „Îţi imaginezi un porumbel făcând asta?”

La licenţă, a demonstrat că ciorile învaţă intuitiv, fără ca cineva să le arate dinainte. A luat o sfoară, a legat-o de un copac, iar în partea de jos a înnodat o bucată de mâncare. Cioara s-a uitat câteva secunde la sfoara care se legăna şi şi-a dat seama că nu poate desface nodul. Sfoara se mişca şi se rotea prea repede. Atunci, a zburat pe creangă. A prins sfoara cu ciocul, a tras-o în sus şi a călcat-o cu piciorul. A tot repetat asta până când sfoara s-a tot scurtat şi a ajuns la mâncare.

Am cunoscut-o pe H în Papillon, un pub cu istorie în lumea underground a Timişoarei, frecventat des de artişti şi de oameni care ies din tipare. Aluţa vine şi ea des aici. E unul dintre puţinele baruri în care are voie cu cioara. Pasărea se aşază singură pe spătarul scaunului, iar Aluţa îi întinde un prosop pe jos, ca să nu murdăreasca podeaua cu dejecţii. H ciupeşte din sărăţele cu ciocul, din când în când. Stă cu ochii pe intrare şi urmăreşte cine vine.

Pentru că a crescut printre oameni, H se crede om. Mai exact, femeie. Vrea să fie mângâiată de toţi bărbaţii care intră în pub. Pe fiecare îl întâmpină cu un cra şi cu o plecăciune ostenativă. Puţini au curajul să o atingă. Cei mai mulţi preferă să râdă şi să-i facă poze. H nu ştie că e cioară, nu reacţionează la sunetele scoase de specia ei şi nu mai e atrasă sexual de masculii corvizi. Primăvara asta, împlineşte 10 ani. Teoretic, ar mai avea încă cinci de trăit, poate un pic mai mult. Aluţa nu se ştie exact cât supravieţuiesc ciorile în captivitate. Se uită în podea şi spune că nu e pregătită să o piardă pe H.

I se par nedrepte şi măsurile luate de primărie pentru a scăpa oraşul de păsări. „De ce nu ar putea fi ciorile simbolul Timişoarei?”, se întreabă. „Ce e pentru alţii gălăgie, pentru mine e simfonie”.

Haosul de sunete care îi deranjează pe oameni, explică Aluţa, e esenţial pentru organizarea socială a ciorilor. Aşa transmit ce au învăţat în timpul zilei. Spre deosebire de alte specii, nu au multe comportamente înnăscute. Învaţă pe parcursul vieţii ce au de făcut. Ca să comunice între ele, folosesc două dialecte: unul gălăgios pentru stol şi altul silenţios, care seamănă cu un râs sacadat, pentru familie. Aluţa crede că lumea le urăşte din ignoranţă. „Aşa suntem noi, oamenii, simţim nevoia să punem etichete peste tot. Ne privim ca pe buricul pământului.”

Abia recent, cercetătorii au început să trateze serios capacitatea de învăţare a corvidelor. Oamenii de ştiinţă au demonstrat că ciorile se descurcă cu uneltele. În afară de oameni, „doar trei specii îşi confecţionează singure unelte în lumea asta: elefanţii, cimpanzeii şi ciorile”, susţine biologul Alexander Taylor de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă. Alte studii europene arată că ciorile rezolvă multe alte probleme complexe de analogie şi de logică. În plus, sunt sensibile la nedreptăţi şi muncesc mai puţin când sunt răsplătite mai prost decât alţii.

Au multe trăsături în comun cu oamenii, spune Aluţa. De-asta ar şi vrea să-şi continue experimentele şi să facă un doctorat, doar că profesorii care cred în proiectul ei au ieşit deja la pensie. Cioara e o ciudăţenie chiar şi pentru oamenii de ştiinţă.

 

Deasupra Timişoarei s-a lăsat întunericul. E februarie şi zgomotul vuvuzelelor se aude tot mai puternic. Un porumbel bezmetic zboară deasupra mulţimii adunate în Piaţa Victoriei şi caută un loc în care să se adăpostească. Mii de oameni au venit aici cu steaguri şi cu pancarte. Se scandează împotriva guvernului condus de Sorin Grindeanu, fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş.

Biologul Lucian Pârvulescu e şi el în piaţă, cu o coală A4 pe care scrie „R.I.P. CNCS”. Noul guvern a desfiinţat Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, aşa că cercetătorul Pârvulescu protestează. S-a întâlnit în piaţă cu un coleg şi discută despre biologie şi geografie. Silvia n-a putut merge la proteste, se teme să lase păsările singure. Aluţa n-a fost nici ea. E cu biologia, nu cu politica. Printre steagurile tricolore, cineva agită o pancartă de carton pe care scrie cu pixul: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”.

Marile absente din Piaţa Victoriei sunt însă ciorile, care par să fi abandonat, pentru moment, lupta cu primăria. „Cel mai deştept cedează”, comentează un localnic. Aluţa, Silvia şi Călin Fiat de la primărie cred că păsările s-au mutat în Pădurea Verde, unde ar fi stat şi iarna trecută. Funcţionarii speră că au scăpat de tot de blestem, dar rămân vigilenţi în caz că ciorile se întorc la primăvară. Până atunci, Timişoara va fi oraşul porumbeilor.


Poveste publicată în DoR #27: #nevedem?, cu titlul „Alb-negru”. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

3 Comentarii pentru “Ciori versus porumbei”

  • Darius B a scris:

    Andrada Fiscutean şi Sorina Vasile,

    Jos pălăria pentru profesionalism. Aţi ales un subiect foarte fain şi personaje foarte interesante pentru interviuri.

    Antiteza binevenită dar nu foarte justificată. Porumbelul e un zburător de performanţă, cu o statură frumoasă atunci când zboară şi cu un simţ al orientării incredibil la anumite specii. În afară de asta e o pasăre cu un comportament ce nu prea denotă altceva decât instincte şi hormoni. Cioara nu are nicio performanţă alta decât inteligenţa şi adaptabilitatea. Idem şi pentru toate celelalte corvide (poate cu excepţia alunarului care trăieşte într-o nişă ecologică). Inteligenţa oricărei păsări comparată cu o corvidă păleşte, de-aia zic că e cam nejustificată comparaţia. Cultural vorbind însă, e nejustificat faptul că cioara e atât de detestată. În afară de nordici unde Huginn şi Muninn, cei doi corbi ce-l informează pe zeul Odin, peste tot în lume are o soartă nefastă. Nu-i de mirare că creştinismul are ca simbol al Duhului şi al păcii porumbelul – pentru că Isus era afon în biologie, la fel ca mai toţi de pe-atunci. Probabil pe asta a şi mizat când a zis celebra frază, s-a folosit de mentalitatea generală că şarpele e şiret şi şmecher iar porumbelul blând. Şarpele nu e înţelept, iar porumbelul nu e blând. Iar mentalitatea asta, aşa cum demonstrează articolul nu s-a schimbat în 2000 de ani. Inteligenţa corbilor pare să fie totuşi apreciată în iudaism prin faptul că Ilie e hrănit de corbi…

    Domnişoara cu Corvus frugilegus pe nume H a repetat pentru licenţă practic studiul lui Bernd Heinrich pe Corvus corax în care leagă mâncare de o creangă cu o sfoară. Recomand aici „Mind of the Raven” şi „Ravens in Winter” de autor.

    E pomenit şi Alex Taylor care lucrează cu cioara din Noua Caledonie care ştie să facă cârlige din diferite materiale în funcţie de cultura locului.

    Şi în fine, am descoperit că sunt şi pe la noi pasionaţi de aşa ceva ceea mă bucură şi dau subscribe la revista dumneavoastră.

  • Dan Stănesc a scris:

    …„domnișoara cu Corvus” nu a repetat în cercetarea ei studiul lui Heinrich sau Taylor povestea cu sfoara fiind de altfel secundară în întregul demers al înțelegerii multiplelor manifestări ale unui individ crescut în captivitate. Autorii amintiți în aprecierea dumneavoastră, de altfel excelentă, sunt doar simpli epigoni ai altor autori ca de pildă – să zicem Eberhard Gwinner cercetătorul manifestărilor ludice și a intențiilor de comunicare prin vocalizare la Corvidae, corbi în special – la rândul său inspirat de investigațiile versus publicațiile ample ale lui Konrad Lorenz cu privire la viața socială a stăncuțelor, de altfel întemeietorul etologiei (moderne la vremea sa, clasice astăzi; obține pentru această realizare în 1973 premiul Nobel alături de Nicolaas Tinbergen și Karl von Frisch). Despre originalitatea lucrării „domnișoarei cu Corvus” care nu s-a rezumat doar la „sfoara” cu pricina ne-am exprimat punctul de vedere la mometul potrivit când i-am notat dizertația cu prea mica notă maximă admisă în sistemul nostru universitar. Ar fi meritat cu mult mai mult. În rest mă bucur să aflu, măcar pe această cale, că există la noi, totuș, interesați în problemă și cunoscători deopotrivă pentur care fapt îmi permit o stângere de mână.

  • Puiu a scris:

    Legenda spune că au fost aduse, în oraş, de Gheorghe Ciuhandu şi că Nicolae Robu le urăşte…Deşi, au pus gheara pe cele mai scumpe şi frumoase clădiri ale Oraşului!…

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #29

    DoR #29 * Noi și ei

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă