Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[Colectiv] Invizibilă nu pot să devin

October 27th, 2016
Tags: , , , , , ,

Mariana Oprea, sau Tedy, este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori din Colectiv. Își folosește rănile ca să ne amintească de ce a fost acolo și să ne învețe despre urmările incendiului.

tedy-3

Povestit pentru Oana Sandu
Fotografii de Mircea Reștea

Toamna trecută aveam 28 de ani, eram cu capul în nori și căutam să-mi duc mai departe visul de a lucra în arhitectură; o lungă perioadă tot ce făcusem era să depun CV-uri peste tot și să merg la interviuri. Familia – mama, fratele și cumnata – m-a susținut mereu. Cu tata am avut tot timpul o relație mai dificilă după divorțul părinților de acum 12 ani. Deși am încercat să păstrez o legătură apropiată, nu s-a întâmplat. De atunci locuiam cu mama într-o garsonieră închiriată din Tei; ne era destul de greu să ne întreținem, mama bugetar, eu fără job stabil.

Cu prietenii mă vedeam destul de des: prietenele cele mai apropiate mi-au rămas cele din clasa a V-a, pe care le-am cunoscut la Liceul de Arte Plastice ,,Nicolae Tonitza”, apoi erau foștii colegi de la Arhitectură și oameni pe care i-am întâlnit cu diverse ocazii și cu care am vibrat pe aceeași lungime de undă. Ne plăcea să ieșim la terase, în cluburi, în parcuri, să ne plimbăm cu bicicleta, să mergem la munte sau la mare, cu bani puțini, dormind prin mașini sau corturi.

Aveam părul lung până la mijlocul spatelui, pe partea stângă mi-l răsesem, îmi plăcea să mă îmbrac în negru și-mi făcusem primul tatuaj în primăvară: un portjartier din dantelă pe coapsa stângă, neterminat încă. Îmi plăcea să pictez pentru că mă detașam de tot ce era în jurul meu; pentru câteva minute sau ore nu mai exista nimic altceva în mintea mea.

Aveam diverse comenzi de tablouri, cărți de vizită sau design de site-uri, îmi căutam un job stabil și o sursă sigură de venit. Acasă făceam diverse lucruri: spălam vase, găteam ciuperci la cuptor, salate de tot felul, paste cu ton, cremă de zahăr ars, bezele și întotdeauna tortul aniversar pentru mama.

Pe 15 octombrie 2015, după un interviu, am semnat un contract de muncă pentru o perioadă de probă de o lună, în grafică, la o firmă de publicitate. Mă gândeam că lucrurile vor deveni din ce în ce mai liniștite pentru noi. Mergeam la job și la un curs de modelare 3D. Încercam să țin pasul cu ritmul de lucru și să mă pun la curent cu advertisingul. După job îmi făceam tema pentru curs și eram cu laptopul în brațe studiind.

Pe 29 octombrie am avut la birou un party de Halloween. Îmi plăcea atmosfera de acolo: dimineața sau seara se făceau brainstorminguri cu temele de lucru, la care luam parte toți, era relaxant și creativ.

Pentru următorul an plănuiam să fac tot ce nu putusem să fac până atunci din cauza situației financiare mai dificile: mici excursii, școala de șoferi, să mă pot duce la concerte, să-mi mai fac ceva tatuaje.

***

Când s-a pornit flacăra în Colectiv, eram în spate lângă bar și, ca să ajung spre ieșire, am ocolit standul cu tricouri de vânzare. Era foarte multă lume, se țipa, eram împinsă, era un haos general. Focul s-a extins tare și toți erau chitiți pe ieșire.

Erau niște perdele destul de voluminoase între container și spațiul de concert. Am simțit textilul acela fierbinte pe scalp. M-am întors ca să mă uit în spate și am văzut o flacără care venea spre mine. Mi-am acoperit ochii cu palmele. Am leșinat după ce a venit flacăra. După ce m-am trezit, mă tot zbăteam, era și cineva căzut pe piciorul meu. Nu știam nici cum să ies, nici cum să mă împing, nici cum să mă ridic.

Căzusem cu capul foarte aproape de pragul de la ieșirea din club. Cineva a văzut că mă zbăteam. A vrut să mă apuce de mâini să mă tragă afară și a văzut că nu poate și m-a luat pur și simplu de subraț. Dar aveam piciorul foarte prins; nu putea să mă elibereze și a tras până a reușit.

M-am ridicat în picioare, eram chiar pe tocuri. Mulți erau negri din cap până în picioare, dar păreau OK. În prima ambulanță pe care am văzut-o erau deja mai multe persoane și mi-au zis că nu mă mai pot lua. În a doua era cineva pe targă și i-am rugat să mă ia și pe mine pe un scăunel pe care-l zărisem. Și mi-a zis: „Bine, te pot lăsa aici. Dar dacă poți să stai”. „Da, stau, e OK”. Când ambulanța a început să ia viraje, mă tot loveam dintr-o parte în alta. Pe picioare și pe spate simțeam doar o senzație de disconfort.

La Spitalul Colțea ne-au tăiat hainele. Cred că eram în stare de șoc pentru că mi se umflaseră mâinile și fața, mi se închideau ochii și tremuram necontrolat. Îmi atârna pielea de unghii și nu vedeam mare parte din degete. Îmi tăiau ceva dimprejurul unghiilor și mă uitam așa, printre gene, să văd ce se întâmplă.

Medicii se uitau total șocați la noi. Ne tot întrebau: „Ce s-a întâmplat? Ce  s-a întâmplat?”. Eu am zis că a luat foc un club.

„Câți sunteți?”

„Nu știu câți suntem.”

Am vorbit cu fratele meu la telefon și i-am zis: „Stai liniștit că m-am ars puțin. Am venit să mă panseze. Vorbim mâine dimineață”. Și mi-a zis: „Mama știe?” „Nu”. „Ce bine, să nu-i spui.”
În acea noapte, după câteva ore, ne-au transferat la Spitalul Militar pentru că și-au dat seama că nu sunt un spital specializat pentru arsuri, n-aveau unde să ne cazeze, cum să ne trateze. Când am ajuns acolo, primul lucru pe care l-au făcut a fost să pună o folie pe mine și am început să mă încălzesc. M-am simțit relaxată, nu-mi mai era frig.

În cele șapte zile cât am stat aici mă sedau, mă curățau, îmi schimbau pansamentele. Îmi aduc aminte că nu puteam să respir și eram intubată. Încercam cu greu să mă calmez, simțeam că nu trag suficient aer. Când vedeau că intru în panică și nu mai respir cum trebuie și îmi crește pulsul, mă sedau. Roiau și câte zece asistente non-stop pe lângă noi. Tot timpul era cineva să ne dea apă, să ne vorbească. În momentul ăla am realizat că nu e chiar de joacă.

Mi-au zis la un moment dat că mă pregătesc de transfer și tot auzeam fâșâind, forfotind, nu înțelegeam ce se întâmplă. „Măi, câte fundițe îmi pun să plec din țară?”. Nu știam că sunt cablată la tot felul de aparate.

***

În Viena am ajuns dimineața, am intrat în operație la prânz, iar seara, când a ajuns fratele meu, aveam deja degetele amputate și o reîncercare de grefare, pentru că primele grefe nu ținuseră din cauza infecției. Mi le-au dat jos și au refăcut procedura. Am stat sedată o lună și jumătate. M-am trezit treptat. Am stat așa câteva ore pe zi, și mă trezeam și mă uitam în încăpere. Și iar mai visam, și iar mă mai trezeau puțin.

Îmi făceau zilnic teste de sânge să vadă cum stau cu infecția pentru că nu reacționam la antibiotice. La sfârșitul lui noiembrie eram într-o decădere continuă: organismul nu era stabil, refuzam grefele, îmi cedaseră plămânii, urmau rinichii. Deja se pregăteau să-mi implementeze un rinichi artificial. Eram tot mai rău, și eu, și Alexandru Hogea. Medicii se chinuiau să-mi administreze cocktailuri de antibiotice care să mă facă bine. Mie îmi dăduseră 20%-30% șanse de supraviețuire și lui Alexandru Hogea, mai mult, aproape de 50%, pentru că era mai puțin afectat la nivelul exterior, dar inhalase mai mult. A fost un cocktail care a funcționat și am început să evoluez, ceea ce, din păcate, n-a fost la fel de benefic și pentru Alex. Nu pot să-i zic noroc sau ceva. Oamenii ăia au muncit constant, dar da, eu am avut norocul să reacționez.

În decembrie, la o săptămână după ce m-am trezit, am aflat că nu mai am degete. Fratele meu a venit și mi-a zis „Lasă, soră, că o să fie bine. O să ai proteze chiar dacă mai ai doar patru degete”. S-a speriat când am început să plâng. Când l-am văzut că s-a speriat, am zis: „Gata, gata, am înțeles, e OK. Liniștește-te. Dacă zici că o să fie bine, o să fie”.

 

La un moment dat, medicii m-au întrebat dacă aș vrea să văd și să mă anestezieze doar local, în timpul operațiunii de pansare, ca să fiu conștientă. Eram curioasă și am zis „da”. În momentul în care mi-am văzut mâinile, nu am putut să mă uit și le-am cerut să mă adoarmă. Pe măsură ce mi se vindecau, mai dezveleau câte un deget și îl lăsau liber și așa mi-a fost mai ușor să mă obișnuiesc cu ideea.

La stânga nu mai aveam nici un deget, aveam o falangă de la degetul mare și mai aveam două începuturi de falangă de la arătător și mijlociu și la mâna dreaptă degetul arătător amputat și degetul mic erau în proces de vindecare. Primul deget pe care l-am putut folosi a fost cel mare de la mâna dreaptă. Găsisem un joculeț pe telefon în care mă puteam juca cu un deget și asta făceam în salon la Viena, pentru că mă trezeam foarte devreme și, până ajungeau ai mei, încercam să mă țin ocupată, să nu mă gândesc la toate prostiile. În schimb nu puteam să mănânc, pentru că nu puteam strânge pumnul să apuc o lingură sau o furculiță. Și aveam o manșetă, în care aveam înfiptă o lingură. În urma grefelor de piele, pielea tatuată de pe coapsa stângă mi-a fost pusă pe încheietura mâinii drepte.

La Viena am început o viață nouă, din toate punctele de vedere. După ce am deschis ochii și am realizat prin ce trecusem, totul mi-a fost mult mai clar, de la importanța cu care tratam lucrurile nesemnificative, la toate certurile pe care le avusesem cu ai mei pe subiecte diferite din cauza diferențelor de percepție. Spre exemplu, mă tot certaseră ca îmi răsesem o parte din scalp, iar pentru ei a fost un șoc. Le era teamă de percepțiile celor din jur, că voi fi judecată pentru gradul ăsta de libertate pe care mi-l asumasem și nu voi fi luată în serios și nu voi avea un job decent. Acolo, majoritatea persoanelor erau tatuate sau tunse atipic, cu pierce-uri sau îmbrăcate nonconformist. Până și medicii din spital veneau și-mi arătau tatuajele lor, spunându-mi că peste câțiva ani voi putea să le continui și eu.

Așa mi-am dat seama cât de mult am nevoie în procesul de recuperare să învăț să fiu răbdătoare, fiindcă vor urma perioade grele în care trebuie să învăț să vorbesc, să merg, să îmi folosesc mâinile, să fac multe ore dureroase de kinetoterapie, să accept ceea ce se întâmplase și să mă împac cu ceea ce sunt acum.

Mă speria gândul că voi fi nevoită tot timpul să apelez la cineva care să mă ajute cu cele mai simple lucruri, așa că, încet-încet, am refuzat să mai fiu ajutată. Îi rugam să mă lase să încerc să mă învelesc singură, să mănânc, să mă îmbrac. Eram terifiată că nu mai pot lucra, că nu mă voi putea întreține singură pe viitor. Cum mă voi descurca, ce am să fac? Aveam nevoie de o proteză bionică pentru mâna stângă, de unde vom face rost de banii necesari pentru ea?

***

Am avut multe perioade de frustrare până am început să-mi coordonez mișcarea degetelor și să pot apuca lucruri. Acum, cu trei degete funcționale la mâna dreaptă, tastez, mă închei la șireturi, mă îmbrac, îmi pun mănușile compresive, trag fermoare, închid nasturi.

tedy-9

Nu mă simt incompletă, e starea mea normală de acum și nu este lucru pe care nu-l pot face dacă îmi propun. Îmi ia ceva mai mult timp, e drept, dar nu e imposibil. Când nu puteam să-mi deschid nasturele de la pantaloni am găsit o metodă de a-mi înnoda de încheietura mâinii stângi un șnur pe care să-l trag prin gaura pantalonului legat de nasture și apoi să trag cu putere. Încep să găsesc soluții; de exemplu, nu pot să deschid dozele de sucuri și folosesc o lingură și împing cu putere. Am reușit cu mâna stângă să-mi rulez chiar o țigară. Perioadele de fericire, în care reușeam să fac câte un lucru în plus în fiecare zi, mi-au dat un elan incredibil de a merge mai departe.

Ai mei încercau tot timpul să mă binedispună. Fratele meu făcea glume pe seama mea, că din cauza arsurilor pe față pielea va fi mereu întinsă și nu voi avea riduri nici la bătrânețe. În loc de high 5!, cum obișnuiam să spunem când băteam palma, mie îmi zicea high 4!, pentru că mai am doar patru degete la mâna dreaptă. Deseori mă striga „anti-punk”, fiindcă singura zonă în care nu mai am păr pe scalp e fix centrul capului.

Ai mei au trecut prin momente urâte, au dormit prin spitale, în gazde, pentru câteva luni au uitat de ei și de nevoile lor. Au început să revină la viață odată cu mine, stau tot timpul în preajmă și sunt bucuroși că mă pot ajuta, că exist. Au în continuare temerile lor, dar am învățat să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Mama a ieșit la pensie ca să aibă grijă de mine, am devenit un job cu normă întreagă, nu-mi pot spăla, găti, face curat.

***

Abia în februarie, când am fost externată și am ajuns prima dată acasă, am început să mă bucur cu adevărat de tot ce mă înconjoară. Îmi plăcea să mă plimb afară, fără o țintă anume, să stau în ploaie, să simt vântul pe piele, să dansez singură prin casă, să cânt peste melodii fără să mă mai intereseze că sunt complet afonă. Lucruri din astea mărunte care fac deliciul oricărei experiențe. Ai mei erau tot timpul stresați, îmi tot trimiteau mesaje, mă sunau, nu se linișteau până ce nu ajungeam acasă, îmi trăiam a doua adolescență.

tedy-7

La început, privirile insistente ale oamenilor necunoscuți mă jenau, îmi aminteau adesea că nu mai arăt la fel și nu pot trece neobservată, toate discuțiile cu persoanele pe care le cunoșteam pentru prima dată se rezumau la accident, nu mai eram privită ca până atunci, eram o victimă. A trebuit să mă împac și cu asta, m-a ajutat destul de mult să povestesc și să aflu diverse opinii, dar uneori devenea foarte obositor. Voiam doar să fiu o oricare altă persoană și să fiu tratată normal, nu privită cu milă și regret.

Atacurile de panică au fost destul de dese. Mi-am cultivat și noi fobii: cea de ace și de durere. Depresie nu am avut, doar momente de maximă frustrare pentru că nu mă puteam descurca cu mâinile. M-a ajutat foarte mult terapia psihologică, am stat de vorbă până acum cu șapte specialiști, fiecare cu o abordare diferită. Încerc să trec peste aceste momente cu calm, gândindu-mă că nu am de ce să mă tem și învingându-mi teama de fiecare dată când sunt pusă în fața unui obstacol.

Am văzut că mulți dintre cei cu care am intrat în contact după perioada de spitalizare erau șocați. Mi se adresa multă lume cu „Vai, nu știam cât de grav e. Nu știam că se poate și în felul ăsta. Nu știam că mai sunteți din cei care ați supraviețuit și aveți răni”.

Când mă pregăteam să-mi pun ortezele la mâini, am întrebat-o pe prietena mea cea mai bună dacă vrea să ia primul contact cu mâinile mele. În momentul în care mi-am desfăcut mănușa, n-a avut nicio reacție vizibilă, dar a ieșit instant din cameră. Am înțeles-o, pentru că așa – sau probabil mai rău – reacționam și eu.

***

Foștii mei colegi de la firma de publicitate mi-au spus că mă așteaptă când mă voi putea întoarce. Dar acum nu mai pot lucra în programele de grafică pentru că nu mai pot să folosesc cu rapiditate tastele. În primăvară, primarul interimar al sectorului 4 a venit la o comemorare și ne-a întrebat pe fiecare ce nevoi avem, dacă avem nevoie de ajutor. Majoritatea am zis că nu avem joburi. Și primăria a vrut să ne ofere sprijin. Mi s-a oferit un post de arhitect la Administrația Domeniului Public sector 4. Mi-e simplu să lucrez fiindcă nu trebuie să folosesc concomitent și tastele și mouse-ul, și mă descurc să fac separat cele două operațiuni cu dreapta.

Am fost membru fondator al asociației GTG Colectiv 3010. Când m-am întors din Viena, mi s-a părut că eram toți o singură voce, eram mai mulți oameni care am pătimit în același moment. Ne înțelegeam unul pe celălalt chiar dacă nu trebuia să povestim experiențele noastre. Cred că cel mai relaxată am fost mai ales la început, când stăteam în preajma celor care au fost în Colectiv. Era o senzație de acceptare, nu trebuia să mă mai feresc, să nu mi se vadă rănile, să nu comenteze, să nu mă întrebe.

La început ne vedeam mai des, o dată, de două ori pe săptămână. Vorbeam, aveam diverse chaturi în care comunicam, de genul „m-am întâlnit cu nu știu cine”, „am folosit crema asta”, „am avut costum compresiv de la nu știu ce firmă, poate vă ajută și pe voi”. Apoi au început neînțelegerile în interior și ușor-ușor am început să o luăm în direcții diferite. Chiar dacă suntem mulți oameni și era posibil să ne împărțim atribuțiile și să mergem în aceeași direcție, fiecare și-a ales o altă portiță.

tedy-13

Urmează să înființez propriul ONG, ca să finanțez achiziția de proteze pentru oamenii cu amputații parțiale sau totale ale mâinilor. Proteza pentru mâna mea stângă, pe care mi-am pus-o în Scoția, a fost acoperită financiar de Crucea Roșie. Sunt niște studenți la Cibernetică care fac drone și roboți, dar s-au gândit să facă și un prototip de proteză. M-au contactat pe Facebook să facă o proteză pentru mâna mea ca să le dau feedback. Le-am zis OK, dar nu vreți să facem o colaborare pe termen lung în care eu să strâng niște fonduri și voi să faceți proteze low-cost? Ei promit să facă proteze care să coste câteva mii de euro și să fie la fel de performante ca cele din afară, care costă 90.000.

Am crezut că voi face orice cu noua proteză și-mi va fi de mega folos, numai că am descoperit că e destul de greu de utilizat fiindcă este grea (are 724 de grame, am făcut febră musculară de la purtare în primele zile), nu am o lejeritate a degetelor și a mișcării astfel încât să fac orice. Mi-e mai ușor să închid șireturi fără proteză. Mă ajută însă să apuc o cratiță. O să o port temporar, când îmi e necesară, spre exemplu să mă duc la școala de șoferi, să gătesc, să pictez mai ușor.

***

Lumea mă abordează cel mai des la metrou. O doamnă mi-a oferit o revistă despre un speaker motivațional născut fără mâini și picioare și mi-a spus să nu îmi pierd speranța. O altă persoană a țipat după mine că am fost victimă într-un genocid programat, a atras atenția tuturor celor din vagon și a trebuit să cobor la prima. La cumpărături, pe stradă, în taxi, când îmi plătesc facturile, oamenii care mă văd plâng sau sunt indignați de eveniment adresând cuvinte grele așa-zișilor vinovați. Mi s-a întâmplat chiar să fiu înjurată de două ori, dar în cazurile respective pun la îndoială sănătatea psihică a interlocutorilor. La ultimul concert la care am fost, a venit un tânăr să îmi spună că pentru el sunt un erou și a fugit. M-a luat prin surprindere, îmi pare rău că nu am apucat să-l îmbrățișez.

Voiam să fiu doar un om normal, neobservat pe stradă. Apoi am văzut că oricum invizibilă nu pot să devin. Și atunci am zis hai să devin vizibilă într-un mod pozitiv, pentru o cauză. Să aduc în atenția oamenilor ceea ce mi s-a întâmplat.

Fotograful Alex Csiki mi-a propus pe Facebook să mă fotografieze. A contat pictorialul și expoziția foto de mai apoi în tot procesul meu de acceptare. Vreau să mă duc în lume și să arăt că sunt o persoană normală care face lucruri, nu să mă vait că sunt o victimă, vreau să atrag atenția pentru Colectiv dar mai mult pentru repercusiuni, pentru a lua aminte, pentru a se face ceva pe viitor, nu pur și simplu „uite ce am pățit”.

tedy-2

Cei care lucrează în media țin cu dinții de data de 30, de comemorarea de lună, de un an. E mai puțin important evenimentul decât evoluția. Aș vrea să ieșim când avem ceva de spus, nu să saturăm subiectul la date din calendar. Cu fiecare discuție în presă retrăiesc niște senzații, sentimente destul de intense, care mă epuizează. Ajung să mă simt rău și obosită după o simplă discuție. O fac pentru că sunt conștientă că mă va ajuta și pe mine, și pe viitor voi avea un acces mai rapid la cei care pot ajuta asociația, un fel de schimb pe schimb, ca să pot să câștig mai departe încrederea oamenilor în ceea ce fac. Spre exemplu, m-am întâlnit cu creatoarea de modă Rita Mureșan într-un magazin și m-a luat în brațe și mi-a dat cadou o bentiță. Nu mi s-ar întâmpla să fiu luată în brațe sau salutată pe stradă dacă lumea nu m-ar vedea la televizor. Sunt niște conexiuni aparte și sunt foarte recunoscătoare pentru ele.

***

Când ai niște restricții fizice nu mai poți funcționa 100% ca până atunci, dar lucrurile pot merge mai departe, important este să-ți și dorești. Am mers la International Tattoo Convention la mijlocul lui octombrie pentru că de câteva luni voiam să-mi tatuez versuri din The Day We Die sub claviculă, acolo unde am avut multe catetere înfipte în piele pentru tratament.

tedy-12

Am vorbit cu artiștii, le-am zis ce vreau să-mi fac și unde. Majoritatea nu au vrut să intre în pielea arsă, a trebuit să-i conving, am stat de capul lor până au zis „da”. Îmi tot ziceau că dacă iese prost, că dacă se întinde, și am zis „OK, dacă, dacă, este alegerea mea și-mi asum acest lucru”, pentru că îmi cunoșteam pielea unde voiam să mi-l fac.

După Colectiv înseamnă o nouă viață, mult mai rațională, organizată, concentrată pe ceea ce îmi doresc să fac, mult mai fericită și energică. Acum nu mai pot fi la fel de precisă în desen, nu mă mai descurc la fel de repede în programele în care lucrez, dar sunt convinsă că voi căpăta o precizie mai bună pe măsură ce exersez. Îmi e frică de spații aglomerate, de foc, artificii, tresar la fiecare sirenă de ambulanță sau pompieri, îmi e frică să nu se mai întâmple și altora ceea ce am trăit eu. Ce temeri mi-am înfrânt? De ridicol, de absurd, de eșec, de moarte.

Pe tot parcursul anului am spus și vom mai spune povești despre oamenii care au fost pe 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv. Dacă vrei să citești ce am scris până acum, le găsești aici.

42 Comentarii pentru “[Colectiv] Invizibilă nu pot să devin”

  • Andreescu Nicoleta a scris:

    Te salut și te felicit pentru evoluția ta , apari în gândurile mele mai întâi ca un corp bandajat (dacă îți amintești, in februarie ți -am spus ca arătai mai plinuta asa),apoi ca o luptătoare și în final, acum ca o invingatoare

  • Diana a scris:

    Țin să exprim întreaga mea admirație pentru curaj și optimism, pentru puterea de care ai dat dovadă și pentru sinceritatea ce probabil că este adeseori dureroasă.
    Îți doresc să împlinești tot ce îți propui și să ai parte de fericire!

  • o femeie a scris:

    impresionant! Focul a ars si dat noi aripi!

    Putere pentru mai departe! esti un erou pt noi!

  • Ana a scris:

    Să ai parte de tot ce e mai frumos în viața
    Te felicit pentru curajul tau de care dai dovada. Ești un exemplu pentru ceilalti.

  • cineva care te admira a scris:

    esti incredibil de frumoasa!

  • Elena a scris:

    .. Nu am cuvinte .. Multa putere sa faci din lumea asta, ceva mai bun si mai frumos

  • Corina a scris:

    Impresonant. Ma bucur ca aveti puterea sa mergeti mai departe. Multa sanatate si optimism!

  • Aura a scris:

    Draga Tedy,
    Ai toata admiratia mea! Stilul tau de a trai, de a scrie, de a gandi, de a te dezvolta, sincer si normal, e impresionant. Iti arata neprefacut felul de A FI.
    Sa fii puternica si independenta in continuare, sa iti faci viata frumoasa cum poti mai bine. Cu ajutorul celor din jur, vei reusi.

  • Modelinn a scris:

    ❤️ You

  • Simona a scris:

    Esti o eroina pentru tine in primul rand si apoi pentru noi, cei care te citim. Esti un exemplu de curaj si vointa. Iti doresc sa reusesti tot ce visezi acum si iti multumesc pentru ce m-ai invatat, citind editorialul tau.

  • DyMyTry a scris:

    Draga Tedy, ti-am scris si in privat pe FB, dar nu mi-ai raspuns.Si inteleg de ce.Dar se aproprie ziua judecatii a celor ce au planuit si creat acest plan marsiv de a schimba guvernul.De cand sa intamplat “tragedia”…mi sa spus in continuu ca cei 3 care au facut asta vor primi acelasi lucru si asa va fi!Cand vei crede cuvintele scrise de mine, astept sa-mi scrii in privat!Dupa orice furtuna, rasare soarele!DyMyTry.

  • Paraschivescu Constantin a scris:

    Am 76 de ani si in ianuarie fac 77 de ani. Am lacrimat, pentru tot ce sa intamplat si vointa cu care se lupta cu temerile si viata de zi cu zi. Nu toata lumea intelege dragostea si placerea de a participa la un asemenea concert. Unii, in prostia lor, ii blameaza si pe participanti. Eu sunt alaturi de tine si te inteleg foarte bine. Ma bucur ca incet incet ai revenit la viata.

  • George a scris:

    La acest moment sunt 5 comentarii la acest articol, dintre care 4 (sau poate chiar 5, deci toate, dar nu putem sti sigur pt ca unul e scris de ‘cineva care te admira’) sunt scrise de femei. Ma gandesc de ce disproportia asta? Poate ca pentru ca oricum in general barbatii comunica mai greu oricand e ceva legat de emotii? Si cu atat mai mult in acest caz cand ce ar mai fi de zis?

    Sfaturi, imbarbatari nu prea am, dar e aici https://youtu.be/4q1dgn_C0AU [Dan Gilbert – The surprising science of happiness] un discurs TED cu care am rezonat si care la un moment dat pe mine m-a ajutat (nu ca ar fi fost ceva comparabil cu experientele victimelor de la Colectiv).
    Ce spune dr Gilbert:
    We believe that synthetic happiness is not of the same quality as what we might call natural happiness. What are these terms? Natural happiness is what we get when we get what we wanted, and synthetic happiness is what we make when we don’t get what we wanted. […] I want to suggest to you that synthetic happiness is every bit as real and enduring as the kind of happiness you stumble upon when you get exactly what you are aiming for.

  • mara a scris:

    Pasare PHOENIX, mergi mai departe!

  • Nicolae Iuliana a scris:

    Esti intr-adevar o eroina si un exemplu pentru noi toti si pentru toate generatiile care vor urma . Sa reusesti sa evoluezi atat de frumos dupa ce ai vazut iadul cu ochii este incredibil , te apreciez enorm si imi doresc din tot sufletul sa ai putere in continuare sa lupti si sa arati lumii ca tu intr-adevar nu esti o victima ,esti un exemplu , doveda incontestabila ca daca ai rabdare sa lupti si sa nu te dai batut poti sa devi o pasare phoenix .. renaste din cenusa sa , de mii de ori mai frumoasa ,mai puternica , mai inteleapta , mai hotarata . Esti eroina mea , esti exemplul meu in viata , nu te da batuta niciodata !!!

  • Bibac a scris:

    Go ahead girl !

  • Pingback: Omul care a dispărut cu 50.000 de euro din banii donați pentru răniții de la ”Colectiv”. Apelul Angelei Gheorghiu: ”Banii nu pot rămîne la un om fără conștiință!” |

  • catalina a scris:

    ma simt atat de mica si proasta… noi cu problemele noastre absurde de zi cu zi si tu care mie, personal, mi-ai dat o lectie de curaj si speranta. sunt sigura ca ai momentele tale de disperare dar ai povestit atat de frumos despre ele incat ai devenit modelul meu. felicitari, sper ca si altii sa fie inspirati de tine sa-si depaseasca fricile si depresiile de zi cu zi si sa vada bucuria de a trai

  • Liliana a scris:

    Nu am cuvinte…. doar plang si imi imaginez ca te imbratisez… probabil esti un Inger…

  • Ioan a scris:

    Ce frumos a spus cineva aici: ”Pasăre Phoenix, mergi mai departe!” Spre deosebire de mulți dintre semenii tăi, tu chiar poți zbura draga noastră Tedy, chiar așa cu ”aripile„ arse. Noi, cei mai mulți nu mai putem. Am învățat odată de de mult, dar apoi majoritatea ne-am pierdut ”aripile” definitiv. Continuă să zbori, sunt foarte multi aici pe pământ care au mare nevoie de zborul tău. Pentru mulți dintre ei zborul tău și al altora ca tine a rămas singura speranță.Pentru tot ceea ce faci pentru semenii tăi, GRATITUDINEA NOASTRĂ!

  • Mihaela Suciu a scris:

    Bravo!
    Ma bucur sa citesc despre oameni care gasesc resurse sa mearga mai departe! Iti doresc sa fii mereu un model pentru cei descurajati! Din pacate, o astfel de experienta schimba definitiv modul de viata! Nu vei mai putea sa fii niciodata o fiinta obisnuita si neobservata desi iti doresti asta! Esti deja o INVINGATOARE si vor fi destui care vor avea nevoie de intelegerea si indrumarea ta!
    Drum bun in viata OM FRUMOS!!!

  • Silvia Voicu a scris:

    Respect pentru tine si puterea ta ! Sper ca si altii inteleg si invata din experienta pe care o impartasesti cu noi ! forta si incredere iti doresc.

  • Alexandra Albu a scris:

    Esti un om puternic!esti un exemplu pentru noi… te pup si te imbratisez.si iti.doresc sa.ai parte de lucruri frumoase!

  • Reta Giucă a scris:

    Măi, fetițo, fată puternică…ai trăit şi ai suferit cât pentru 10 vieți ! Citeam şi plângeam…dar ce este plânsul meu, al orișicui, față de plânsul şi durerea ta ! Ești puternică ! Să ți fie drumul curat și drept şi destinul bun cu tine de acum încolo! Îmbrățișări mamei și fratelui tău! Norocul care te a scos dîn iadul Colectiv să te nsoțească mereu !

  • Amalia a scris:

    Felicitari! Esti un exemplu pentru toti oamenii intregi fizic. Mult noroc in viata!

  • Iuliana a scris:

    Esti o invingatoare,Dumnezeu te va ajuta in toate.Ma bucur enorm ca ti am putut citi randurile poate asa noi ceilalti o sa pretuim mai mult tot ce aveam si sa nu ne mai plangem ca nu avem lucruri materiale de ultima generatie si etc!Multa sanatate si succes!

  • Elena a scris:

    Primul gand pe care l-am avut cand te-am vazut la tv a fost : cat de frumoasa e! Esti foarte frumoasa, sa stii! Si pe langa asta, ma inspiri!

  • Sorin VUCEA a scris:

    Veti fi frumoasa si daca nu va mai imbracati in negru. Alegeti culoarea.
    Sunteti oricum frumoasa. Castigatorii sunt cei care nu renunta niciodata.

  • Gabriela a scris:

    Totul despre ea, nimic despre Dumnezeu 🙁 nu prea a învăţat esențialul din această mare cotitură a vieţii, încearcă doar să se ridice fizic şi psihic, spiritual, doar dacă nu pomeneşte nimic în articol dintr-un soi de jenă, că îmi e cam greu să cred, că în tot timpu acestor chinuri nu a avut nici un gând spiritual, dar oricum contactul cu nesimțirea spirituală occidentală i-a cam influenţat mentalitatea în sensul că e important să-ţi scrii pe piele, chiar dacă-i singurul petic de piele cât de cât bun, să continuui să asculţi rock chiar de eşti conştient că Dumnezeu te-a păzit să trăieşti, să mai ai auz, văz. E drept că şi pe la noi unii… mna, sunt extreme în care se cade, dar dacă în viaţa asta efemeră iei un drum nasol, primeşti o lecţie, scapi viu din ea şi continuui la fel, i have no words. Dumnezeu cu mila!

    • George a scris:

      Gabriela, tu pe ce lume traiesti? Nu exista dumnezeu, e-o poveste, o nascocire.

    • anka a scris:

      Dumnezeu sau il numesti este in fiecare individ in parte. Cei care au suferit enorm in viata si au supravietuit unor astfel de incercari il au pe dumnezeul ala atat de mult in ei insisi, incat ei sunt dumnezeu. Ar fi timpul sa se priceapa si in Romania ca a avea o legatura stransa cu energiile noastre interioare din care renastem nu se rezuma la a face cruci prin tramvai, a cheltui miliarde de euro pentru constructia de biserici si catedrale si a vorbi prin piete despre un Dumnezeu cand nici macar nu stii ce inseamna. Nu exista nici un dumnezeu asezat acolo pe nori pufosi deasupra noastra. Forta vine din eul nostru, noi suntem propriile campuri de energie si asta ne face miraculosi, doar ca nu stim asta. Ca am fost batuti la cap de o religie prost inteleasa si de un comunism dictatorial. Romanii aia care inca asteapta ca un dumnezeu sa le rezolve lor problemele si sa le puna paine pe masa …… au tara pe care o merita. Dar ce vina au ceilalti, care inteleg ca totul sta in ei, nimic nu e pe gratis si nu pica din cer. Vai de voi ….. creiere spalate cu clabuc mult, ce jalnic….

    • Un crestin a scris:

      Nu cred ca o persoana care vrea mila lui Dumnezeu e în măsură să judece una care a primit dragostea Lui. Ești purtătorul Lui de cuvânt???? Ai o lista cu preferințele Lui muzicale sau în materie de îmbrăcăminte? Crezi ca Îl supăra mai tare un tatuaj sau un gând răutăcios la adresa altcuiva. Fata asta da speranța și încredere unor persoane aflate în ipostaze dificile… tu ce faci?… cauți sa critici și sa judeci. Dumnezeu ne vrea buni și puternici, nu prosti și milogi. Ce promovezi tu nu e credință, e prostie pura.

    • Anita a scris:

      O poveste emotionanta..si da, am plans !! Nu condamn pe nimeni, dar faptul ca nu se vorbeste despre Dumnezeu nici macar intr-un rand, ma face sa cred ca lui Tedy ori ii este rusine sa declare asta ( pt ca amicii ei ar judeca-o ca l-a gasit pe Dumnezeu in drumul asta lung de suferinta), ori ea chiar a uitat ca atunci cand era mica se RUGA !…

  • Pingback: Zelist Blog » Blog Archive » Care au fost cele mai viralizate subiecte in presa online si pe bloguri, in perioada 24 – 28 octombrie 2016?

  • anka a scris:

    Si subscriu la un comentariu anterior: viata e superba in culori. Negru nu e o culoare, e doar un auxiliar necesar uneori, sa ajute alte culori sa nasca nuante. Viata e culoare. Alegeti culorile, dau alt curaj in viata de zi cu zi, au o influenta benefica. Eu am aflat tarziu in viata, am inceput sa ma bucur de culori cand ma apropiam de 40 de ani, pana atunci doar cenusiu, maro, negru …. Culorile conteaza mult, in timp.

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » Ce ne-a plăcut din DoR în 2016

  • Pingback: Oana Filip — Povești din 2016 (care m-au făcut mai bună)

  • Alex a scris:

    Imi imaginam scena cu tipul care ti-a zis ca pentru el esti un erou, dupa care a fugit. Ce om frumos si ce fain ca ai mentionat asta. Am tresarit, citind. Mult succes si oameni care sa te imbratiseze prin surprindere iti doresc.

  • lazarescu darie a scris:

    …Te iubesc ca pe sora mea mai mică…Poate că te voi întâlni cândva, să te strâng în brațe și să te încredințez de prietenia mea. Cât va mai dura viața asta a mea…

  • Andreea Cara a scris:

    Tedy esti o femeie extraordinară, un model de curaj si optimism. Esti frumoasă, ai un suflet minunat si o putere incredibila. Iti doresc din inima toata fericirea din lume.

  • Roxana a scris:

    Esti puternica! Te imbratisez si iti doresc multa putere pt indeplinirea tuturor viselor pe care le ai!

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » Oameni de la Colectiv, în Piața Victoriei: „Nu pot să stau în casă”

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă