Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[Colectiv] Mătușa Doina și cei cinci copii

Mihaela Ion (zisă Doina) și-a pierdut sora în incendiul din Colectiv. Marioara a mers în seara aceea din octombrie la muncă în club; era femeia de serviciu și cei 100 de lei pe noapte erau importanți în creșterea celor cinci copii. Astăzi, copiii cresc alături de ai Doinei.

Text de Oana Sandu
Fotografie de Mircea Reștea

[Colectiv] Surorile

Viața Mihaelei Ion s-a schimbat complet pe 31 octombrie 2015, când a aflat că sora ei, Marioara, a murit în incendiul din clubul Colectiv, unde era femeie de serviciu. Doina, așa cum îi spun apropiații, avea 41 de ani, un job stabil, făcea curățenie într-un restaurant din zona Diham, iar bărbatul ei muncea sezonier în construcții. Cei șase copii, născuți la un an-doi diferență, erau deja mari, între 18 și 26 de ani, făcuseră opt-nouă clase, și-și întemeiau acum familii. Patru, care aveau joburi sezoniere, ba picoli la evenimente, ba vânzători, încă locuiau cu ea. Printre ei, și fiica de 25 de ani, de la care avea un nepot pe care-l iubea ca pe ochii din cap de ajunsese să-i spună „mama”, nu „bunica”. Era bucuroasă că alți doi urmau să mai vină pe lume și spera ca într-o zi să reușească să-i vadă pe toți la casele lor sau chiar pe toți într-o casă mai mare. Pentru cele două camere de pe strada Lizeanu, găsite cu greu anul trecut după o evacuare, fiindcă nimeni nu te primește în chirie cu mulți copii, plăteau peste 1.000 de lei pe lună.

Doina era însă împăcată că are puterea să muncească chiar și la două dimineața, când se întoarce din tură, să gătească și să țină casa curată. N-avea o viață ușoară, dar ușor nu i-a fost niciodată. Îi era mai bine decât surorii mai mici, Marioara, 38 de ani, care era văduvă, n-avea serviciu, locuia într-o casă și mai mică, cu cei cinci copii și tatăl grav bolnav, și era înglodată în datorii.

În noaptea incendiului de la Colectiv, Doina n-a avut somn. Rămăsese țintuită pe un film la televizor, o dramă despre un copil, și nu mai putea adormi. Era trecut de 12 noaptea când fiica i-a zis să se culce, că a doua zi trebuie să plece la muncă. La puțin timp, fiul cel mare i-a sunat să le spună că a văzut la televizor că a luat foc în clubul unde muncea și sora ei.

În sâmbăta friguroasă de după incendiu, după ore în care au alergat de la un spital la altul să afle ce s-a întâmplat cu Marioara, medicii de la Institutul de Medicină Legală i-au confirmat Doinei și copiilor care o însoțeau că femeia a murit. Când a auzit, fiul de 16 ani al Marioarei s-a trântit pe ciment și a țipat „Cui îi lași, mamă, pe frații mei?”.

Doina l-a îmbrățișat și i-a spus: „Voi o să fiți copiii mei”.

***

Vestea că femeia de serviciu din Colectiv avea cinci copii și se descurca greu cu banii s-a rostogolit repede în presă și pe Facebook. ONG-iști, vedete, fotbaliști, sau alții care priveau tragedia la televizor, au început să strângă alimente, haine și bani, iar unele televiziuni au dat startul pelerinajului de înmormântare în fața casei Marioarei, acolo unde s-a ținut priveghiul. O fotografie cu fiicele lângă sicriul descoperit al mamei, îmbrăcată în rochie de mireasă, a apărut pe internet.

Siteuri tabloide titrau „Primele imagini cu femeia de serviciu din Colectiv, în sicriu!”. Un fotbalist și-a postat fotografii cu copiii, cerându-le prietenilor de pe Facebook să-i ajute cu bani și alimente. O bloggeriță de beauty a strâns bani de la prieteni și cunoștințe din industrie și le-a dat aproape 9.000 de lei într-un plic.

Doina n-a mai cunoscut atât de multă lume ca-n acele zile grele și confuze, în care nu știa cu cine vorbește și de ce. A uimit-o ajutorul care a venit dintr-o dată fără să-l ceară, fără să se plângă. Au uimit-o oamenii necunoscuți care intrau în casă cu haine, mâncare, bani. În seara dinaintea înmormântării, pe 1 noiembrie, un reporter de la unul dintre canalele grupului Antena i-a spus Doinei că trebuie să vină cu copiii la o emisiune în direct. Primarul interimar al Capitalei, cel pus în funcție după arestarea lui Oprescu, Ștefănel Dan Marin, candidat din partea PMP la sectorul 4, le-a dat copiilor cheile unui apartament de trei camere în sectorul 6, în aplauzele celor din studioul de televiziune. (Marin spune că auzise de teledonul Antenei 1 și i s-a părut „un prilej de a arăta că municipalitatea dorește să ajute victimele.”)

Copiii și Doina s-au bucurat în seara aceea, dar gândurile le erau mai mult încețoșate și tot ce-și doreau este să se întoarcă înapoi în cămăruța cu pereți albaștri ca să plângă lângă sicriu.

Doina spune că n-a știut de oferta care urma să li se facă în direct. Reprezentanții primăriei i-au explicat, după emisiune, că urma să primească apartamentul în chirie pe cinci ani, nu în proprietate. În direct, nici Mihai Gâdea, prezentatorul emisiunii, nici primarul nu au menționat asta, și le-au spus copiilor că din acea seară vor avea o casă nouă.

În zilele de după înmormântare, când iureșul a mai trecut, Doina s-a gândit adesea la cum să se împartă între atâția oameni care au nevoie de ea.

Apartamentul pe care primarul Marin l-a oferit era situat pe strada Cetatea de Baltă din Militari, într-un bloc nou construit dintr-o zonă cu case. Doinei, obișnuită cu sectorul 2 al Bucureștiului, din care a ieșit rar, i s-a părut o altă lume, departe de zgomotul orașului pe care-l știa atât de bine. „Ziceai că ești în câmp”.

Ce să facă cu apartamentul primit cu chirie de la Primărie? Era întuneric când, după emisiune, a ajuns în sectorul 6, în mașina televiziunii, și i s-a părut că a ajuns la capătul celălalt al orașului. Nu mai fusese niciodată în sectorul 6 și avea impresia că blocul în care primiseră apartamentul nu e nici măcar în București, ci în Roșu, comuna la aproape trei kilometri distanță.

Cum să facă drumuri zilnice între o casă și alta, în colțuri diferite ale Bucureștiului, la zece kilometri distanță? Cu metroul ar fi ajuns mai repede, dar cu tramvaiul, mijlocul de transport cu care știe să circule, ar fi transformat drumul într-unul de jumătate de zi.

Ar fi vrut o casă unde să încapă toți 12: și copiii și soțul ei, și nepoții și tatăl. Un apartament la bloc i se părea mai înghesuit decât casa din Lizeanu, unde chiar dacă dormeau în doar două camere, măcar aveau curtea unde puteau să iasă să scape de aglomerație. Când stai în case aglomerate o viață întreagă, ajungi să vezi peticul de cer din curte ca pe o eliberare, și când ajungi într-un apartament ca o cutie, te apucă panica. Până și copiii au întrebat-o în ce curte o să se mai joace.

Cum și-ar fi scos afară tatăl în scaun cu rotile, pentru că are un picior amputat de la diabet? La casă îi era mai ușor, îl aducea imediat în curte la aer.

Cum i-ar fi adus pe copii de mai multe ori pe săptămână la mormântul surorii din cimitirul din cartierul Dristor, tot la zece kilometri distanță?

Ce s-ar fi întâmplat cu ei după ce le expira chiria socială de cinci ani? Apartamentul primit nu devenea proprietatea ei sau a copiilor și n-ar fi putut să-l vândă să-și ia altul mai potrivit. Va trebui să se mute, să-și caute altă casă, peste cinci ani?

Cel mai mult o speria necunoscutul în care urma să intre. Cu toate întrebările în minte și toată confuzia provocată de ele, a decis să renunțe la apartamentul primit și să le spună autorităților că și-ar dori o casă în sectorul 2, aproape de cea în care locuiesc deja, poate chiar la curte, dacă e posibil, în care să încapă toată familia.

După șapte luni, cu drumuri la primării, audiențe și telefoane, autoritățile nu i-au oferit Doinei nimic la schimb.

***

Doina vine dintr-o familie de romi din Colentina în care nu s-a vorbit niciodată limba romani, și unde părinții au ținut neapărat ca cei patru copii, doi băieți și două fete, să nu stea prea mult pe străzi și să fie în casă la opt seara când se întunecă. După Revoluție părinții s-au angajat la un restaurant, unde tatăl muncea ca paznic, iar mama ca femeie de serviciu. Patronului i-a plăcut că sunt muncitori și, pentru că rămăseseră fără chirie, i-a ajutat să obțină chirie într-o casă naționalizată pe strada Țepeș Vodă, nu departe de restaurant. Plăteau către Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă (ICRAL) o sumă pe care și-o permiteau. După serviciu, tatăl mai cânta cu contrabasul pe la petreceri. Mama sădise o curte plină de flori pe care o îngrijea cu drag. Băieții au plecat repede de acasă, dar fetele au rămas cu părinții. Și-au luat bărbați și și-au făcut propriile familii. Verișorii au crescut ca frații.

După ce a terminat șapte clase, Doina a urmat modelul mamei și și-a găsit de lucru prin restaurante. Marioara n-a avut niciodată un job stabil, sporadic mai găsea de făcut curățenie pe la femei prin case. Dar se descurcau cu toții într-o casă mare, ajutându-se una pe alta, cu mâncare, cu timp pentru copii.

Totul s-a schimbat acum zece ani când au fost evacuați din casa naționalizată. Au fost seri cumplite în care nu mai aveau la cine să înnopteze. Într-o seară dintr-un martie încă friguros au ajuns într-o casă din comuna Pantelimon, fără curent electric, fără căldură, pe care au închiriat-o cu 250 de lei. S-au reîntors în cartier, tot pe Țepeș, unde au găsit o femeie care le-a închiriat o parte din casă cu 400 de lei pe lună. Stăteau tot înghesuiți, dar măcar aveau un petic de curte, unde puteau ieși să se dezmorțească și să ia aer. În prima seară n-au avut nimic de mâncare. Dintr-un kilogram de mălai găsit prin casă, surorile au făcut o mămăligă, au mai spart două cepe și le-au dat copiilor să mănânce. Așa au trecut mulți ani în care s-au ajutat una pe alta și au avut grijă de părinți. (Mama le-a murit acum opt ani după ce a căzut subit pe stradă. Soțul Marioarei a murit acum zece ani într-un accident de muncă).

În toamna lui 2014, noul proprietar al casei i-a dat afară și au rămas din nou pe drumuri. N-au mai găsit o chirie pentru amândouă și pentru prima oară s-au despărțit. Marioara a închiriat o cămăruță pe o stradă alăturată, în care a stat cu copiii și tatăl, iar Doina și-a găsit casa de pe Lizeanu. Sora cea mare a început lucrul la restaurantul din Diham, la curățenie, în timp ce Marioara a rămas cu joburi sezoniere de curățenie, ca și cel de la Colectiv, la care se dusese de vreo patru-cinci ori, de fiecare dată când o vecină o rugase să-i țină locul.

***

În noiembrie, Doina a renunțat la serviciu fiindcă n-ar fi făcut față cu nepoții, copiii și tatăl, a cărui stare s-a înrăutățit după moartea Marioarei. A vrut neapărat să-i înscrie pe nepoți la școală fiindcă o abandonaseră acum trei-patru ani din cauza problemelor cu banii. Sora Doinei se descurca greu cu pensia de urmaș a soțului, de 1.700 de lei, din care trebuia să plătească chiria de 500 de lei, utilitățile și tot ce le trebuia celor cinci copii. Cu șase clase terminate, nu-și găsea de serviciu. Înainte de incendiu avea datorii de 7.000 de lei către diverși cunoscuți și rămăsese fără lumină în casă.

N-ar vrea ca cei mici să repete soarta surorii, ci să aibă o meserie, să știe că atunci când ea nu va mai fi, ei vor fi pe picioarele lor. Reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 2, care s-a sesizat și oferă lunar o indemnizație de 600 de lei fiecărui minor, le-au găsit o școală în apropiere, unde cei mici își recuperează pauza de educație prin programul „A doua șansă”. Aici, în două zile pe săptămână, se duc gemenii de 12 ani, care abia învață să scrie și să citească, și Denisa, fata de 14. Armando, băiatul de 16 ani, e la o altă școală, mai departe de casă, de unde Doina vrea să-l transfere fiindcă-i e teamă de un anturaj prost. Camelia, fiica de 24 de ani, din prima căsătorie a mamei, n-a fost niciodată la școală, fiind ajutorul părinților la crescut frații mai mici. Este supraponderală, are probleme cu glanda tiroidă și dioptrii mari despre care a aflat recent, când a fost prima oară la oftalmolog. Ar vrea să recupereze școala, dar nu știe când, ar vrea să muncească, dar nu știe cum; obosește repede și când dă cu mătura prin curte.

După moartea Marioarei, familia a primit sprijin financiar de la câteva fundații. Susținerea continuă și acum, oferindu-le copiilor tot ce le trebuie ca să mănânce, să se ducă la școală, să-și cumpere haine și ca Doina să le facă orice poftă: cornuri cu ciocolată de la Mega Image, ciorbă de perișoare sau shaorma făcută în casă.

Au primit aproximativ 57.000 lei de la guvern, fundațiile Crucea Roșie, Mereu Aproape și Estuar pentru cheltuieli de înmormântare și sărbătorile de Crăciun. Fundația Mereu Aproape oferă lunar celor patru minori care se duc la școală câte 1.000 de lei. În plus, fiecare dintre copii va primi anual de la fundațiile Vodafone România și Mereu Aproape câte o bursă de studii de 9.000 de lei, dacă au rezultate bune la învățătură și nu au absențe nemotivate, așa cum se întâmplă și în cazul celorlalți patru copii rămași orfani după tragedia Colectiv.

Bianca Nuțu, bloggerul de beauty, care la început i-a ajutat cu bani, le-a rămas aproape și le-a făcut rost de consultații gratuite la psiholog și la medici într-un spital privat. S-a atașat subit de cei mici și de Doina, scăpând involuntar de prejudecățile pe care le avea despre romi, că sunt răi, că fură. A descoperit niște copii politicoși care spun adesea „mulțumesc”, „săruʼmâna”, „te pup” și care-și taie unul altuia pizza la restaurant. Într-o seară din ianuarie, când le-a luat pe fete acasă ca să gătească împreună un desert, Denisa i-a spus că i-ar plăcea să fie ca Daniela Crudu când va fi mare. Biancăi i-a picat fața când a auzit și s-a gândit să i-o arate în schimb pe Penélope Cruz. „Uite, nu vrei să fii ca ea?”.

I-a făcut rost Denisei de un curs de actorie și plănuiește să-i găsească gratuit și lecții de engleză și spaniolă. Biancăi i se pare că fetei îi merge mintea brici și acumulează rapid întârzierea cauzată de abandonul școlar. I-ar plăcea să le găsească și celorlalți cursuri pe placul lor ca să-și construiască abilități de joburi viitoare. Nu vrea să-i grăbească și să le propună, spre exemplu, cursuri de bucătărie, fiindcă vrea să creadă că cei mici au potențial mai mare. Mihăiță, geamănul, de exemplu, și-ar dori să se facă astronaut. Are de gând să le fie alături în drumul educațional mai ales că, pentru a ajunge la un liceu bun, au nevoie de muncă suplimentară, mai multă decât fac în cele două zile de școală la „A doua șansă”. Cunoștințele cărora Bianca le vorbește despre copii și nevoile lor nu mai vor să doneze, fiindcă au auzit că au primit și casă și destui bani. „Oamenii își imaginează că primesc 5.000 de euro pe lună”.

***

Doina a așteptat ziua de 22 februarie cu emoție. După ce au trecut sărbătorile și pomana de trei luni din ianuarie, a decis să se ducă la primăria sectorului 2 să ceară o locuință socială. Era singura autoritate care i-ar fi putut oferi o nouă casă, așa cum îi explicaseră într-o scrisoare cei de la Primăria Capitalei după refuzul apartamentului. A așteptat două săptămâni să fie primită în audiență la primarul Onțanu și chiar s-a gândit că apropierea alegerilor locale din iunie ar putea să o ajute. A venit însoțită de două asistente sociale de la Fundația Estuar, preocupate să descurce alături de ea hățișul birocratic legat de casă.

Nu primarul le-a așteptat în sală, ci un consilier al lui, Victor Iovițu, alături de mai mulți angajați din primărie. Doina avea ochii încercănați de la nopțile albe în care-l veghează pe tată și părul negru prins într-o dantelă neagră, la care va renunța doar după anul de doliu.

I-a înmânat consilierului scrisoarea de la primăria Capitalei și i-a spus:

„Sora mea a murit în Colectiv. Ni s-a propus un apartament în comuna Roșu, dar noi am refuzat această locuință pentru că copiii nu mai puteau să meargă la școală. Eu sunt cea care trebuie să aibă grijă de acești copii și de tatăl meu, nu puteam face față. Și am și eu familie și nu puteam să renunț la familia mea”.

„Doamnă, asta ați primit-o pe 19.11. Ce ați făcut după aceea cu scrisoarea asta?”, a întrebat-o bărbatul.

„Absolut nimic”.

„Locuința care v-au dat-o e proprietatea Primăriei Capitalei. Noi suntem primăria sectorului 2. Nu avem nicio tangență cu primăria Capitalei. Mă înțelegeți?

„Fiind în sectorul 2, s-a gândit că…”, a intervenit asistenta socială.

„Doamnă, știți care este treaba?”, a întrerupt-o consilierul, „în sectorul 2 locuiesc 400.000 de oameni. Sunt niște relații instituționale între cetățeni și primărie. În urma acestei scrisori, dumneavoastră, după părerea mea, trebuia să vă duceți la primăria generală, la primarul general, la consiliul general, să nu lăsați treaba asta așa. Deja au trecut aproape patru luni. Pentru că ei au obligația să vă schimbe această locuință, eu zic că trebuia să mergeți în audiență la primarul general să faceți un memoriu, să vă arătați care sunt problemele și necazurile dumneavoastră”.

S-a uitat uimită la consilier. Știa că în documentul pe care i l-a înmânat consilierului scria că primăria Capitalei va transmite către cea de la sectorul 2 solicitarea ei de a primi o altă locuință. Știa și că, acum poate zece ani, sora ei depusese o cerere pentru locuință socială la sectorul 2, într-o audiență în care o angajată i-a reproșat că a venit cu copiii după ea ca să impresioneze.

„Sora mea avea un dosar de locuință socială de zece ani aici…”, i-a spus consilierului.

„Doamnă, e o altă problemă. La noi există dosare, sunt cereri de locuințe sociale. Aceste locuințe le punem la dispoziție atunci când primim de la primăria Capitalei, pentru că toate locuințele sociale din București sunt proprietatea exclusivă a primăriei Capitalei. Primăriile de sector nu au în proprietate locuințe sociale”.

O angajată a intervenit și i-a sugerat să depună un nou dosar pentru locuință socială, care să-l înlocuiască pe cel vechi, al surorii, și va fi pusă astfel pe o listă de așteptare. O listă de așteptare ar putea însemna și ani în contextul în care Bucureștiul nu are o politică clară a locuirii sociale. Nu se știe nici măcar câte locuințe sociale există, dar nici câte vor fi construite în viitorul apropiat. Deși primăriile de sector sunt cele care atribuie astfel de locuințe, patrimoniul imobiliar se află în proprietatea Primăriei Municipiului București și gestionat de Administrația Fondului Imobiliar.

După ce-și pusese toate speranțele în acea audiență, Doina a ieșit descumpănită din întâlnire. N-a înțeles de ce au trimis-o din nou la primăria Capitalei, când avea o scrisoare care spunea că cei de la sectorul 2 pot rezolva situația. A plecat spre casă gândindu-se la toate drumurile pe care le mai are de făcut.

***

Pe 30 martie, în altarul plin de lumânări și fotografii ale celor morți, fotografia Marioarei n-a mai fost. Copiii au căutat-o sfios printre florile adunate, dar n-au dat de ea. Îi înrămaseră din noiembrie una din puținele poze, ca de buletin, în care privește serios. S-au tot gândit ce s-o fi întâmplat cu fotografia, cine a luat-o, cine a pierdut-o și, mai ales, dintre toți cei 64 de morți de ce lipsește tocmai a ei? Doina le-a promis că o să-i aducă alta.

Într-o seară, copiii au întrebat-o pe Doina dacă n-ar vrea să înrămeze o fotografie a mamei lor, ca un tablou mare, ca să o pună pe un perete de-al casei. Așa ar fi tot timpul cu ei. Sigur că vrea, le-a spus. O bucură că, după o jumătate de an, copiii se simt ca-n casa lor.

Le e dor de mama, așa cum îi e și Doinei de sora ei, un dor nebun care parcă se înrăutățește cu fiecare lună care trece. Încearcă măcar să le îndeplinească toate dorințele și să-i facă să nu simtă nici o lipsă. Când s-a dus cu ei prin magazine să le cumpere încălțăminte de primăvară, n-au lăsat-o în pace până nu și-a luat și ea niște pantofi sport de 40 de lei. „Parcă ești mama, nici ea nu-și lua nimic pentru ea”, i-au spus copiii. Când le-a luat cercei, degeaba au insistat fetele să-și ia și ea, că n-au înduplecat-o. Sunt multe momente din zi când îi spun „ești ca mama”; fie că o regăsesc pe Marioara în mâncarea pe care o pregătește, fie în felul în care se poartă cu ei. Alexandra, cea de 12 ani, care zâmbește mereu, e cea mai mămoasă și nedezlipită de mătușa. Într-o nopate în care nu putea să adoarmă, a venit lângă Doina și s-a pus să doarmă lângă ea.

Sunt multe seri în care, după ce termină treburile prin casă, Doina și nepoții vorbesc despre ce o fi fost în seara aceea în Colectiv. Se gândesc că Marioara n-avea nici măcar telefon mobil ca să-i sune când s-a simțit în pericol; că nici n-apucase să ia un dumicat în ziua aceea când au mâncat doar niște cartofi prăjiți că altceva n-aveau; că plecase să muncească pentru cei 100 de lei, pe care-i lua în serile când se mai ducea să facă curățenie în club până la cinci dimineața.

Se mai gândesc că parcă a fost un făcut, ceva necurat și de neînțeles, că tocmai ea, care nu se aranja niciodată din cauza mulțimii de griji de care nu ducea deloc lipsă, și-a pus cercei și un ceas bleu la mână, împrumutat de la fiica cea mare și și-a strâns părul roșcat într-o coadă. A zăbovit în oglindă să se facă frumoasă. Se mai gândesc și ce s-o fi întâmplat în clubul ăsta, de care Denisa, fiica de 15 ani, era speriată fiindcă, atunci când o însoțise pe mama, văzuse tineri beți și drogați, fete care arată ca băieți, lucruri ciudate care o făceau să i se strângă burta de frică.

Sunt seri în care Doina și-ar dori ca sora ei să fi rămas în viață, chiar dacă ar fi fost arsă sau paralizată. Ar fi îngrijit-o cu cea mai mare atenție, așa cum face acum cu nepoții și tatăl, și nici n-ar mai conta că se înghesuie toți într-o casă de două camere.

***

În drumurile săptămânale la mormântul mamei, în cimitirul Izvorul Nou din Dristor, le cumpără copiilor ce-și aleg ei – cornuri, merdenele, pizza sau covrigi și sucuri la doză – ca fiecare să dea de pomană pentru mama. E mulțumită că Denisei îi place la teatru, la cursul de vinerea, la care nu o lasă să meargă decât cu taxiul de frică să nu pățească ceva. Se gândește că poate așa-și va construi și ea o meserie, una cu adevărat frumoasă. Gemenii fac meditații pentru școală într-un centru al Fundației Estuar.

Dar pe măsură ce lucrurile se așază cu copiii, care au mai ieșit din tristețea în care se adânciseră la sfârșitul anului trecut, Doina simte că îi e din ce în ce mai greu să se împartă între toți cei din familie care au nevoie de ea. Are zile când simte că a căzut de tot în depresie.

Când fiica ei a plecat cu soțul și băiatul în Franța, pentru că nu mai avea loc în casă, a plâns o noapte întreagă. Se gândește mereu la nepotul de care era atât de atașată, dar și la surioara lui, care se va naște în Franța. Fiul cel mare a devenit recent tată, dar fetița lui s-a născut cu probleme de sănătate și după naștere a stat mult în spital, acolo unde a și fost botezată.

Tatălui i se face rău aproape săptămânal, e ca o legumă și plânge mereu, nu poate fi lăsat deloc singur. Drumurile cu ambulanța la spital nu rezolvă nimic; medicii i-au spus că trebuie să se pregătească pentru tot ce e mai rău.

După pelerinajul reporterilor de la înmormântare, la comemorările de la Colectiv, nici un jurnalist de la televiziuni nu-i mai întreabă de vorbă. Copiii au văzut pe Facebook comentarii răutăcioase la știrile vechi despre ei, oameni care spuneau că țiganii trebuie să muncească, nu să ceară, și s-au amărât.

Și-a pierdut speranța pentru casa promisă de autorități după ce în aprilie, când s-a dus la primăria Capitalei să ceară o audiență, așa cum au sfătuit-o cei de la sectorul 2, i s-a spus că o vor trece pe o listă, dar erau șanse slabe ca primarul Ioan Sava, de la PNL, să-și fi ținut audiențele cu cetățenii, pentru că urma să intre în campanie electorală. (În campanie, Sava a fost susținut de fostul primar Cristian Popescu Piedone, cercetat în dosarul Colectiv). După alegeri, vrea să se ducă din nou la primăria sectorului 2, ca să ceară locuința socială pe care sora ei ar fi trebuit s-o primească acum zece ani când depusese cererea. „Nu vreau nimic de milă, vreau doar să se facă dreptate în dosarul surorii mele”.

Grijile privind chiria și utilitățile casei, care s-au mărit la aproape 1.600 de lei, au mai trecut după ce Fundația Estuar a decis să le plătească chiria pe șase luni. (Anul acesta Estuar le-a mai oferit și bani de haine de Paști și un laptop pentru copii). E mulțumită că cei mici au trecut cu bine de o jumătate de an de școală, iar din septembrie gemenii vor intra într-a III-a, Denisa într-a V-a și băiatul cel mare într-a VII-a. Dacă e mândră de ceva e că a reușit să comunice atât de bine cu ei încât cei mici au înțeles că viața trebuie să meargă înainte.

Doina a așezat o fotografie nouă a surorii în altarul de la Colectiv, lângă chipurile celorlalte victime, ca s-o știe acolo „unde și-a tras sufletul”. În noaptea de Înviere, a dat de pomană un cocoș alb, comandat de undeva de la țară cu săptămâni în urmă, ca sora ei, care a murit fără lumânare, să aibă lumină pe lumea cealaltă. Vrea ca la fiecare pomană să pună de toate pe masă, iar la cea de un an să invite lumea la un restaurant, pentru că sora ei fusese în Colectiv ca să muncească, „o femeie amărâtă care nu băgase nici un dumicat în gură.” ●

Pe tot parcursul anului vom spune povești despre oamenii care au fost pe 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv. Printre altele, în DoR #22 am scris o reconstituire a incendiului, ca să nu uităm ce s-a întâmplat în acea seară. În DoR #23 am publicat portretul lui Nelu Tilie, cea mai în vârstă victimă a incendiului. În DoR #24 am scris despre Teodora Maftei, care, până la încendiu, supraviețuise la șapte operații.

4 Comentarii pentru “[Colectiv] Mătușa Doina și cei cinci copii”

  • Catalina a scris:

    ati cam incurcat numele. Nu se prea intelege care-i Doina si care-i MArioara. Ati inceput zicand ca Doina, avea 41 de ani si a murit, iar Marioara 38 si traieste, iar pe parcurs le-ati schimbat intre ele.

    • DoR a scris:

      Mulțumim că ați citit. Am verificat și noi încă o dată dacă am încurcat numele, așa cum spuneți, însă nu am spus niciodată că Doina a murit.

  • Anca a scris:

    mie nu mi se pare ca s-a incurcat ceva, s-apoi la nevoie oricand se poate lua o coala de hartie si un creion si face o schita.

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » [Colectiv] Lumea fără Alexis

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #26

    DoR #26 * Locuire

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă