Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Comoara lui Iulian

rsz_dsc_8626_copy_

Povestea descoperirii celui mai mare tezaur monetar din România. ● Publicat în DoR #15 (Primăvară 2014). ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste. ●

Text de Oana Sandu
Fotografii de Mircea Reștea

Trecuse puțin peste o oră de când Iulian Enache se întorsese acasă de la benzinăria unde lucrează ca vânzător. Tocmai terminase tura de noapte și nu putea să adoarmă.

În tură, de obicei, i se face somn pe la patru dimineața și când ajunge acasă, după trei ore, cheful îi dispare. Era în jur de 08:30, prima duminică de septembrie, iar afară era cald, așa cum fusese și-n august. Cum nu avea somn, a hotărât să-și ia detectorul de metale și să plece în pădure. Enache are 35 de ani, e un bărbat înalt, tuns scurt, mai mereu cu zâmbetul pe buze. Locuiește cu părinții, ambii pensionari, într-una din primele case din Golești, o comună de lângă Râmnicu Vâlcea, prin care trece drumul național spre Pitești. Dealurile împădurite din zonă i-au fost mereu aproape. În copilărie, pe aici se juca cu fratele mai mare de-a pitulata sau trăgeau cu praștia după păsări. Tot pe aici, a găsit prin pământ o baionetă, gloanțe și chiar pinteni stelați, purtați de călăreții din cavaleriile despre care bunica, născută în 1911, îi povestise că au trecut pe acolo în Primul Război Mondial.

A mers pe jos o jumătate de oră, cărând pe umăr rucsacul mare și negru în care-și ține detectorul de metale, până a ajuns într-o pădure de stejari din comuna alăturată, Budești. Mai fusese aici de vreo cinci-șase ori în cele șase luni de când se apucase de hobbyul de detectat și găsise un inel din alamă, de pe la 1800, inscripționat cu un cerc și niște flori, care abia se mai vedeau. Dar niciodată nu a reușit să acopere toată zona. „În zona mea umblă multe legende despre comori îngropate, așezări vechi de sute de ani”, a povestit în 2010 când s-a înscris cu numele de utilizator Julian pe forumul detectiemetal.com, o comunitate online a pasionaților de detectat metale (în general, artefacte istorice). Era în căutarea unui hobby, iar detectatul i se părea perfect. Îl trimitea înapoi în pădurile în care a copilărit și pe urmele legendelor bunicii. Enache și-a pornit detectorul – care arată ca o cârjă care se poate lungi până la 90 centimetri, cu un mâner și-un monitor într-un capăt și-un inel mare în celălalt – și a început să măture pământul cu el. După doar câteva minute, acesta a scos un sunet scurt și ascuțit, semn că sub pământ era ceva metalic. Semnalul de pe monitorul mic al aparatului, care în stânga semnalizează ferrous și-n dreapta non-ferrous, bătea mult spre dreapta de data asta. Putea fi cupru sau, cine știe, chiar argint. Sunetul detectorului este, de fapt, scânteia hobbyului.

Aparatul te anunță că ai găsit ceva, dar nu știi ce, iar în timp ce sapi, mai ai câteva secunde sau minute în care poți visa la ce ai putea descoperi sub pământ: o podoabă, o monedă sau orice dacic, așa cum își dorea Enache de când se apucase de detectat.

Enache se afla la 50 de metri de o potecă, despre care bunica îi povestise că, în vechime, era un drum circulat. A lovit o dată cu lopata mică, de infanterie, și la nici 10 centimetri în pământul uscat a găsit o monedă mică de argint. Nu era perfect rotundă, așa că s-a gândit că trebuie să fie veche. S-a bucurat. Știa că e otomană, fiindcă mai găsise una asemănătoare în urmă cu o lună, în altă zonă.

Atunci aflase de pe forum că cele mai mici monede sunt akcelele otomane. S-a îndepărtat de drum și a coborât spre o vale. Mergea în zig-zag, înaintând încet cu detectorul pe pământ. Bip. Încă o monedă. Bip. Încă una. Mâinile începuseră să-i tremure. Sunetele continuau și-l atrăgeau să urce panta. Se gândea că poate cineva a aruncat un pumn în treacăt.

Sau poate că, acum zeci de ani, cineva fusese încolțit de o haită de lupi. Bunica îi spusese că, mai demult, nimeni nu se încumeta singur în pădurea care se umpluse de lupi. Ajunsese deja la 10-15 monede și nu-i venea să creadă. Chiar cu o zi în urmă, Enache îi spusese unui coleg de pe forum că tare s-ar bucura să găsească un pumn de monede și că presimte că se apropie de o comoară. Îi plăcea să viseze în glumă la un noroc cât carul, chiar dacă știa că nu a fost și nu va fi niciodată atât de norocos. Credea, pentru că avusese parte de el, în norocul mic, ca atunci când prinzi ultimele secunde de verde la semafor, nu în cel mare, ca un bilet câștigător la Loto. Ăsta era singurul lui viciu, jucatul la Loto (a avut o perioadă când juca în fiecare săptămână câte un bilet), dar în martie, când s-a apucat de căutat prin păduri, s-a oprit. În câte feluri poate un om să-și caute norocul? Enache își dorea un detector de metale din 2003, când a văzut unul într-un hipermarket din Madrid, pe vremea când lucra acolo. A plecat să lucreze în Spania la 23 de ani. Timp de trei ani a montat geamuri, a lucrat la săparea unui tunel de metrou și în amenajări interioare. Când s-a întors în țară, în 2006, a muncit ca zugrav, a pus gresie, faianță, parchet, o perioadă a fost și șofer la o firmă de pază. Detectorul și l-a cumpărat anul trecut, în martie, cu puțin peste 300 de euro, unul dintre cele mai ieftine modele, pentru începători. În două săptămâni și-a luat și autorizația pentru detector, de la poliție, un document care-ți permite să detectezi în afara siturilor arheologice.

În iunie s-a angajat la benzinăria de peste drum de casă, unde are un salariu de 1.000 de lei. Ca să mai câștige niște bani, a continuat să lucreze și la renovarea de apartamente în Râmnicu Vâlcea. Chiar și așa, nu a renunțat la detectat. Își alterna turele de noapte, de 12 ore, cu zilele de ieșit prin pădure și uneori reușea să iasă și de trei ori pe săptămână.

În cele aproape 40 de căutări a găsit: o băncuță – monedă de argint de 50 de bani din 1873 – în stare bună, o monedă de 5 bani din 1882, șase monede găurite din 1905, un inel rupt, un vârf de lance, un capăt de lingură din 1787, un crotal, un cercel din cupru, o insignă regalistă cu inițiale. Le-a postat pe fiecare pe forum, cu entuziasm, întrebându-i pe ceilalți ce cred că sunt. Primea ori lămuriri, ori felicitări, ori întrebări despre zonele pe unde caută. Răspundea tot cu entuziasm: despre legendele auzite de la bunica cum, imediat după Primul Război Mondial, se ascundea prin dealurile împădurite haiducul Glavă, cu mustăți gigantice, pușca la spinare și pălărie mare, cum prin zona Zăpozit, care în slavă ar însemna „trecere”, ar fi trecut și Mircea cel Bătrân pe ultimul său drum la Cozia, despre „dealul cu nume enigmatic Glămea, ce se ridică semeț deasupra satului precum o piramidă”. „Dorința mea mare”, scria într-unul dintre mesaje, „e să aflu câte ceva despre trecutul locurilor pe unde am copilărit și încă mai bat potecile pădurilor”.

rsz_dsc_4181

Bip. Pumnul i se umpluse de 100, poate 150 de monede, pe care le găsise la distanțe mici una de alta, de parcă ar fi curs dintr-o pâlnie. Bip. Bip. Bip. Atras de sunete, Enache a urcat o pantă. La un moment dat detectorul a sunat puternic și prelung, ca un sunet continuu de clopoțel – semn că sub pământ era ceva mai mare. Pământul era mult mai umed și l-a dat la o parte cu mâna. A văzut multe monede lipite prin pământ unele de altele. A început să le scoată și a văzut că nu era doar un mănunchi de câteva zeci. Erau sute. Mii. Inima îi bătea tare și palmele îi transpirau. A început să încarce pumni întregi de monede în rucsacul negru al detectorului. După un sfert de oră a obosit. Nu-i venea să creadă că se va plictisi vreodată Îi plăcea să viseze în glumă la un noroc cât carul, chiar dacă știa că nu a fost și nu va fi niciodată atât de norocos să scoată monede din pământ. Era pustiu în pădure, dar tot se uita în stânga și-n dreapta. Voia să le scoată și să plece cât mai repede de acolo. Și-a dat seama că nu putea căra singur rucsacul și l-a sunat pe Alin, unul dintre cei doi frați ai săi. I-a spus doar atât: să vină în pădure, acolo unde se jucau cu caprele când erau mici. Când s-a apucat de detectat, Alin, care e cu patru ani mai mare, a fost singurul care i-a înțeles noua pasiune – și el își cumpărase acum doi ani o parapantă și zburase de câteva ori. În schimb, părinții i-au zis că a înnebunit. Credea că la fel îl privesc și sătenii, ca pe „nebunul ăla de umblă aiurea pe dealuri cu aparatu’”. Într-o oră și ceva de căutat și săpat, a umplut rucsacul negru cu monede murdare de pământ. Credea că sunt mii, dar nu știa câte și nici nu se putea gândi la cifre. Când a sosit Alin, care a venit împreună cu soția, l-a întrebat ce are în rucsac.

„Pământ? Ce e acolo? ”

„Nu, tată, ăstea sunt monezi!”, i-a răspuns.

Enache a luat rucsacul și l-a pus în spinare. Cu tot cu monede și pământ avea undeva spre 60 de kilograme. Știa ce înseamnă așa o greutate de pe vremea când lucrase pe șantierul metroului din Madrid, dar atunci rucsacul i s-a părut ca un fulg. Pe drumul spre ieșirea din pădure, unde Alin lăsase mașina, una din bretelele rucsacului s-a rupt, așa că l-au cărat amândoi. Acasă, părinții au rămas înmărmuriți. Enache știa că, potrivit legii, în 72 de ore de la găsirea oricărui bun arheologic sau numismatic, trebuia să anunțe primarul localității unde l-a găsit și să-l predea la muzeu. Fratele său i-a spus că, înainte să predea monedele, trebuie să afle câte sunt. În plus, era duminică și n-ar fi găsit pe nimeni la muzeu.

A umplut cu apă un butoi de plastic de 60 de litri și le-a băgat acolo. Știa de pe forum că atunci când cureți obiectele găsite nu trebuie să le freci. Le-a scos din butoi, le-a pus pe un ciur de nisip și le-a spălat încet cu furtunul. Le-a pus apoi pe o pătură portocalie, în curte, la soare. A pus detectorul lângă și a fotografiat grămada strălucitoare. Enache credea că sunt între 5.000 și 10.000. A început să le numere împreună cu fratele său. Numărau, se opreau, greșeau. După cam o oră și jumătate, când au ajuns la 2.000, s-au oprit. Ar fi durat o veșnicie. Au hotărât să schimbe tactica. 2.000 de bucăți făceau cam 2 kilograme și jumătate. Le-au împărțit în grămăjoare de aceeași cantitate și le-au pus în punguțe transparente de plastic. Erau 54,7 kilograme. Aproximativ 46.000 de monede. Enache și-a dat seama că sunt șanse mari să fi găsit un tezaur important. Știa că trebuie să-l predea primarului din Budești, dar îi era teamă. Probabil primarul nu se mai confruntase cu așa ceva până atunci. Cum să i le predea dacă nici el, nici primarul, nu știau exact ce sunt, nici câte sunt? Știa că, potrivit legii, muzeul la care ar fi ajuns tezaurul urma să-i ofere, într-un an și jumătate, 30% din valoarea descoperirii. Știa, că, dacă descoperirea este excepțională, cele 30 de procente creșteau la 45.

Și mai știa, de pe forum, că unii specialiști de la muzeele locale nu se poartă prea frumos cu „detectoriștii”; de exemplu, unui coleg vâlcean, care descoperise un topor celtic, i-au dat recompensa foarte târziu, cu o zi înaintea împlinirii termenului legal de 18 luni. În plus, muzeul din Vâlcea nu are departament de numismatică. Știa că cei de la Muzeul Național de Istorie din București au numismați și, tot de pe forum, aflase că sunt și de încredere.

Era agitat, avea emoții, își punea multe întrebări și nu știa ce decizie să ia. Mama i-a spus să aibă grijă. S-a răstit la ea și i-a spus să-l lase în pace cu „ai grijă”, că e prima oară când găsește un tezaur. A pus monedele într-o ladă de lemn pe care a dus-o în camera sa. Până la 1 noaptea a căutat pe internet imagini cu monede asemănătoare ca să-și dea seama din domnia cărui sultan fac parte. A încercat să adoarmă, dar fără succes. Se tot gândea la comoara din ladă. Cine a putut să o îngroape în pădure? De ce a făcut asta? De ce nu a dezgropat-o?

Dimineață s-a trezit cu gândul să sune la Muzeul Național de Istorie din București. Avea emoții, se fâstâcea, dar și-a făcut curaj: „Sun acum. Sun orice ar fi”. La 9 a sunat și a cerut recepționerei legătura la Numismatică sau Istorie Medievală.

„Doamnă, cred că am găsit un tezaur”, i-a spus femeii care a răspuns la telefon.

Femeia i-a spus să vină să-l aducă.

„Dar e vorba de multe piese”, i-a răspuns Enache. „Cam 55 de kilograme de monede medievale.”

Femeia i-a spus că o să revină cu un telefon și a închis.

Enache s-a panicat – se gândea că femeia nu l-a crezut. După câteva minute, i-a sunat telefonul, și cineva de la cabinetul de numismatică i-a spus că vor ajunge la Vâlcea, doar că va mai dura ceva, pentru că trebuie să facă rost de o mașină. Enache s-a mai liniștit, iar pe la prânz a postat pe forum un mesaj cu titlul „Vă pregătesc ceva…”. I-a pus pe jar pe forumiști, care au început ba să ghicească ce a găsit, ba să pună întrebări. „E vorba de ceva IMPRESIONANT”, le-a răspuns. Pentru a găsi o mașină cu care să ajungă la Golești, cei de la muzeu au avut de completat cereri și de cerut semnături. Nu au reușit să ajungă luni, ci a doua zi. Au mers întâi în pădure, unde Enache le-a arătat locul descoperirii, iar ei au făcut fotografii și au luat coordonatele geografice. S-au dus apoi la el acasă, în camera în mijlocul căreia trona lada cu punguțele de argint. Erau trei cercetători de la cabinetul de numismatică și un șofer. Pe Iulian l-a impresionat tânăra de vreo 20 și ceva de ani. I s-a părut că tremură când i-a cerut sfios voie să desfacă pungile și să atingă monedele.

Cristiana Tătaru, o absolventă de Istoria Artei de 23 de ani, o șatenă cu ochi curioși, era șocată și bucuroasă. Se gândea cum tezaurul o să apară în „Istoria Românilor” a Academiei Române și cât de important va fi pentru istoria medievală a Țării Românești. S-a gândit și că dacă nu-i place de ei, Enache ar putea oricând să se răzgândească și să predea tezaurul altui muzeu, de-asta i-a cerut permisiunea să scoată monedele din pungă.

rsz_dsc_8557_copy

Erau niște oameni de treabă, spune Enache, și nu „niște acrituri, cum sunt mulți pe la muzee”. Curios, a întrebat-o pe tânără ce scrie pe monede. Cristiana, care începuse să învețe în martie turcă-osmană, a luat o monedă și i-a explicat. Era o akcea sau un aspru otoman. Pe fața monedei, era scris numele sultanului (Murad al II-lea, fiul lui Mehmed) și anul emiterii, 834 al Hegirei (1430 în calendarul gregorian), iar pe verso – orașul monetăriei unde a fost bătută.

Ea a vrut să le numere, așa cum cere protocolul de predare, dar ceilalți colegi s-au opus, spunându-i că e inconștientă. Au cerut aprobare de la directorul muzeului și le-au cântărit, trecând în procesul verbal de predare-primire cantitatea de aproximativ 55 de kilograme de aspri otomani, urmând ca cifra totală a monedelor să fie comunicată ulterior. În document au mai scris și că

Enache își dorește să primească 45% din valoarea tezaurului. Au stabilit să treacă și pe la primăria din Budești, unde primarul și-a dat acordul ca tezaurul să ajungă la Muzeul Național de Istorie. Când încă erau în camera lui Enache, numismații au dezbătut dacă e cel mai mare tezaur monetar descoperit pe teritoriul României. Se auzise de unul de monede de argint, descoperit pe la 1900, în zona Moldovei, dar a fost descompletat și vândut în bucăți. Și mai era și cel de

500.000 de kosoni, (monede dacice din aur) descoperit în 1800, dar topit în mare parte de Imperiul Austro-ungar. Practic niciunul nu era la fel de întreg ca cel din fața lor.

I-au spus atunci că este cel mai mare tezaur monetar și i-au mulțumit de mai multe ori.

„Domne, e extraordinar de important ce ai făcut!”, i-a spus Cristiana.

„Măcar «Tezaurul de la Budești» să se numească”, le-a spus emoționat Enache.

În știrile de a doua zi, jurnaliștii l-au numit „Tezaurul de la Golești”, crezând că Enache l-a găsit în satul său, și nu în comuna alăturată. La câteva ore după ce numismații au plecat cu tezaurul spre București, Enache a postat pe forum povestea descoperirii și fotografiile grămezii de argint din curte. Forumul a explodat de felicitări, de uimire, de trafic.

„Este descoperirea vieții”, le-a spus. Membrii comunității l-au premiat cu cinci medalii virtuale: „Detectorist recunoscut”, pentru devotamentul față de hobby, „Înțelept”, pentru descoperire și conduită, o medalie de onoare, „În slujba istoriei”, pentru colaborarea cu specialiștii și „Best finder”, pentru descoperiri remarcabile. Presa l-a numit „românul cu simț civic” și „Suleyman de Golești” și a scris că ar urma să primească o recompensă de 200.000 de euro, chiar dacă evaluarea muzeului nu era încă gata. A primit felicitări toată săptămâna, de la colegi de muncă până la săteni. Au fost oameni care l-au întrebat de ce a predat comoara, dacă a visat noaptea argint, dacă are puteri paranormale.

La nouă zile după descoperire, pe 10 septembrie, l-a sunat un bărbat care i-a spus că sună din partea premierului Victor Ponta, ca să-l invite la o premiere pentru că a predat tezaurul. Enache văruia un perete din benzinărie și i-a spus că nu poate, fiindcă lucrează. Bărbatul, insistând, l-a întrebat dacă nu poate să facă un schimb de tură. A doua zi, în a 11-a zi de proteste împotriva proiectului minier de la Roșia Montană, Enache era în Palatul Victoria, într-o sală în care se auzea zgomot de blițuri. Era îmbrăcat în costum și stătea lângă prefectul de Vâlcea, ministrul de atunci al Culturii, Daniel Barbu, și premier.

Victor Ponta i s-a părut grăbit, dar Enache tot a apucat să-i spună, înainte de ceremonie, că speră să fie premiat pentru descoperire. Nu pentru predare, care e un lucru normal.

„Lucrurile normale încep să ni se pară uimitoare și trebuie totuși să le remarcăm”, a zis Ponta la microfon. A spus că-i mulțumește lui Iulian, în numele Guvernului, pentru un gest de normalitate și îi oferă o recompensă de 45.000 de lei, din fondul special al primului ministru.

Când a auzit suma, ochii lui Iulian s-au mărit și s-au mișcat în sus și în jos. Nu-i spusese nimeni că va primi banii ăștia și era șocat. Când premierul l-a întrebat dacă are curaj să spună două vorbe, a zâmbit încurcat și a refuzat. La final, Ponta i-a spus lui Daniel Barbu: „Domnule ministru, să mai premiați, să mai promovați oameni”. Barbu i-a spus că speră să aibă ocazia cât mai des.

Totuși, nici Ministerul Culturii, nici Guvernul nu știu a cui a fost ideea, care a fost motivația premierii și nici dacă cei care au decis asta știau că Enache avea să primească 45% din valoarea tezaurului descoperit. (În 45 de zile, Biroul de presă al Guvernului nu a răspuns la aceste întrebări.) Enache a primit banii, 90 de bancnote de 500 de lei, în timpul ceremoniei, într-un plic înmânat chiar de premier.

Între timp, pe forum, au apărut primele scântei. Când Enache a postat povestea descoperirii i-a mulțumit colegului Tăurașu, singurul căruia îi spusese la telefon despre tezaur în ziua de după descoperire.

Credea că el i-a convins pe cei de la muzeu să plece spre Vâlcea. (Cristiana Tătaru spune că l-au crezut pe Enache și fără apelul acestuia.)

Tăurașu este ID-ul lui Aurelian Boghină, coordonatorul unui grup de 15 pasionați de detecție din București, care caută în pădurile din jurul Capitalei. Cum a văzut că la Muzeul Național de Istorie sunt specialiști care îi vorbesc frumos, îi explică ce găsește, a început să-i convingă și pe alți colegi din provincie să predea obiectele la București.

Fabian Cicu, unul dintre fondatorii forumului, un IT-ist bucureștean, l-a acuzat atunci pe Boghină de intermedierea predărilor către Muzeul Național, care nu face decât să înrăutățească relația căutătorilor cu specialiștii de la muzeele din provincie.

S-au creat două tabere pe forum – unii care susțineau predarea către muzeul național, alta către cele locale. Boghină a fost exclus de pe detectiemetal.com, dar a pornit propriul forum, detectori.ro, pentru care a început să racoleze din ce în ce mai mulți membri din vechea comunitate. (Pregătește și înființarea unei asociații care să promoveze detecția de metale ca activitate de tip hobby în România.) Curând după, Cicu, fondatorul, a anunțat că, din cauza dezbaterilor, a donat forumul unui om de afaceri bulgar, care deține un magazin online de detectoare și alte accesorii. În noiembrie, un alt membru fondator, Iuliu Cristinel Pop, a ieșit de pe forum și și-a făcut propria comunitate online, historydetecting.com. Pop locuiește în Toplița (Harghita) și este jurist într-o agenție guvernamentală.

Caută în pădurile din județul Mureș, acolo unde a și găsit, în 2010, un inel-sigilar roman din aur masiv, de 28 de grame. Inelul aparține acum muzeului județean din Târgu Mureș, care îl expune doar pe perioade scurte, în expoziții speciale. (Între decembrie 2013 și aprilie 2014, inelul a fost expus la Muzeul Național de Istorie din București în „Aurul și argintul antic al României”, o expoziție care va ajunge în alte 12 orașe.) Este complicat de expus în restul timpului, pentru că muzeul nu are condiții de pază suficiente. Pop spune că dezbaterea muzeu local versus muzeu național nu ar trebui privită în alb și negru. Și-a construit de-a lungul timpului o relație bună cu specialiștii de la muzeul din Târgu Mureș, dar știe de pe forum, că în alte județe, relațiile sunt mai degrabă tensionate. În plus, un articol evaziv din legea privind protejarea patrimoniului cultural național mobil (bunuri arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice) arată că primarul, după ce primește obiectele, trebuie să le predea serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii și Cultelor – care poate fi oricare muzeu din țară.

În Piatra Neamț, inginerul silvic Marius Irimia n-a reușit să-și construiască o relație bună cu cei de la muzeul județean și simte mereu că-l suspectează de ceva rău. S-a apucat de detecție acum doi ani, ca să meargă pe urmele unei povești de familie. Bunica soției ar fi ascuns niște candelabre de argint în pământ, după Al Doilea Război Mondial. Voia să le caute, dar terenul în care ar fi fost îngropate a fost retrocedat și n-a mai apucat. Când a predat muzeului din Piatra Neamț prima monedă dacică pe care a găsit-o, nu a primit niciun răspuns. Nu voia neapărat răscumpărarea, era curios să-i afle povestea. La o lună după descoperirea lui Enache, a găsit 269 de monede de argint. N-a mai stat pe gânduri și i-a predat Muzeului Național. L-a impresionat că aici au fost identificați în patru ore – erau denari romani. În urma descoperirii, zona a devenit sit arheologic. În ianuarie a găsit alte monede romane într-o comună din județul Bacău și spune că urma să le aducă tot în București. Dar, în urma unei sesizări a muzeului din Piatra Neamț, polițiștii i-au percheziționat apartamentul, i-au confiscat detectorul, două laptopuri, cărțile de arheologie și monedele. Irimia, care crede că totul este o răzbunare a celor de la muzeul local, este acum cercetat penal pentru furt din situri arheologice – aceleași pe care chiar el le-a descoperit la sfârșitul anului.

Este dificil să ai un hobby care amintește ușor de scandalul brățărilor dacice și al altor obiecte de patrimoniu furate între 1995 și 2001, inclusiv prin detecție, din zona Sarmizegetusa Regia. În ultimii ani, statul a recuperat mai multe bijuterii, monede și unelte din Europa și Statele Unite ale Americii, unde au fost exportate ilegal. Ultima recuperare importantă a fost la sfârșitul anului trecut, când au fost readuse din Marea Britanie 145 de monede de aur dacice, după trei ani de colaborare între experți muzeali, ofițeri de poliție, procurori români și omologii britanici.

Anul trecut, căutătorii de metale au adus la Muzeul Național de Istorie 19 tezaure – podoabe antice și medievale (inele, fibule, aplice pentru haine, nasturi), unelte și piese din fier (zăbale, capete de topoare, vârfuri de plug) și monede (denari romani republicani și imperiali, akcele otomane, groși polonezi și dinari ungurești). În total, muzeul a cheltuit aproximativ 83.000 de lei pe recompensele primite de căutătorii de metale – o sumă infimă față de cât cheltuiește statul pentru a repatria obiectele de patrimoniu exportate ilegal, spune Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul general al Muzeului Național de Istorie a României.

Unii arheologi susțin însă că descoperirile întâmplătoare aduc la suprafață artefacte fără niciun context arheologic și asta face ca multe întrebări legate de acele obiecte să rămână fără răspunsuri istorice. La mijlocul lui februarie, Eugen S. Teodor, un arheolog al Muzeului Național de Istorie, a scris o petiție online, adresată ministrului Culturii, în care spunea că premierea lui Iulian Enache și aprecierea lui de către muzeu încurajează căutătorii de metale, pe care i-a numit „braconieri de patrimoniu”, „care fac prăpăd în patrimoniul național, mobil și imobil”. Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului, spune că, înainte de a critica, unii arheologi ar trebui să-și evalueze propriile descoperiri care zac în depozite, nepublicate. Lui Oberländer-Târnoveanu i se pare o nebunie să respingi oamenii care vin de bunăvoie să predea obiectele găsite unei instituții muzeale. „Asta înseamnă să-i împingi pe toți în clandestinitate, în afara legii; (…) toate bunurile pe care aceștia le descoperă să fie trimise pe piața neagră, să intre în colecții particulare sau să fie exportate ilegal”, spune directorul.

Și Cristiana Tătaru, numismata, avea o părere proastă despre căutătorii cu detectorul înainte să-i cunoască pe cei de pe forum care vin la muzeu. Și ea, și colegii ei, au înțeles că pe oameni îi fascinează povestea din spatele obiectului și de asta au nevoie când predau obiectul. „Să li se spună: «Uite, tu ai adus o fibulă sau tu ai adus o monedă de nu știu când», [altfel] rămân așa cu o dezamăgire”, spune ea. Aproape în fiecare zi, pe biroul Cristianei dintr-un colț al cabinetului numismatic, stau câteva monede mici din comoara descoperită de Enache. Tezaurul are 47.296 de aspri, numărați de ea și alți colegi timp de 10 zile, de dimineața până seara. Fiecare aspru, care are puțin peste un gram (o foiță de argint cât o unghie), trece prin procesul de evaluare.

rsz_dsc_8560_copy

Cristiana îi citește inscripțiile, o pune într-un pliculeț din hârtie și o introduce într-un tabel pe laptop. Șase minute la fiecare monedă. O sută de monede, de luni până vineri. Pe drumul de la Râmnicu Vâlcea spre București, colegii au tachinat-o spunându-i că acum o să aibă serios de muncă. Cum este singura din cabinet care știe turco-osmană, tezaurul i-a ocupat viața profesională și a constrâns-o astfel să se specializeze, ca numismat, în monedă otomană. Directorul Institutului de Turcologie și Studii Central Asiatice de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a contactat-o pentru a-i oferi o bursă ca să studieze tezaurul și în arhivele din Turcia. Vrea să accepte, dar după ce termină evaluarea tuturor monedelor. Cumva simte că are o responsabilitate morală față de Enache și vorbesc din când în când pe Facebook. Când a întrebat-o prima oară câte monede a reușit să lucreze i s-a părut meschin să-i spună că ajunsese la 500. „Cum să-i zic ca am lucrat doar atât?”, spune râzând.

Asprii au fost găsiți la adâncime mică probabil și pentru că acea pădure a fost defrișată acum 40 de ani. După forma compactă în care au fost găsiți, este posibil să fi fost îngropați într-un sac. Arheologul Silviu Oța al Muzeului Național de Istorie, care, la două săptămâni de la descoperire, a însoțit-o pe Cristiana în cea de-a doua vizită la Golești, nu a găsit în acel loc urme de locuințe vechi, structuri de piatră sau orice altceva care să demonstreze prezența vreunei așezări. Așa că zona descoperirii nu a fost declarată sit arheologic. Oricine poate căuta în continuare acolo, dar cei de la muzeu l-au rugat pe Iulian să nu dezvăluie locul.

Majoritatea monedelor sunt din timpul primei domnii a lui Murad al II-lea, din anul 1430. (Mai sunt și câteva zeci din perioada Interregnum-ului, o perioadă anterioară, de anarhie în Imperiul Otoman, în care diferiți nobili otomani încercau să ocupe tronul imperiului).

Sultanul Murad al II-lea a urcat pe tron la 18 ani. Tatăl lui, Mehmed, l-a numit repede ca să fie sigur că are o linie de succesiune la tron. Asta pentru că fratele lui Mehmed, Mustafa, avea și el pretenții la tron. Murad a câștigat mai multe bătălii împotriva unchiului său, care avea relații strânse cu Mircea cel Bătrân. Domnitorul român chiar a încercat să îl impună pe tronul Imperiului Otoman, după ce, reușind să recâștige Dobrogea, dar și datorită unei politici externe bine coordonate, și-a permis să susțină diferiți pretendenți la tronul Imperiului.

În acele vremuri este posibil ca mulți nobili să fi căzut în dizgrație în defavoarea altora și să migreze astfel dintr-o facțiune în alta. O ipoteză ar fi că unul dintre ei, aflat la ananghie, să fi căutat refugiu în Transilvania, și să-și fi ascuns averea în acea zonă. Cu banii aceia, în Țara Românească, un boier ar fi putut cumpăra și stăpâni 60 de sate. Sau, se mai gândește Cristiana, poate a fost un personaj care trebuia să ajungă acolo cu acești bani pentru a întreține armata otomană. E dificil de spus, pentru că atunci când mergeau la război, otomanii știau că vor supraviețui prin jafuri.

Tezaurul ar putea fi chiar rezultatul unui jaf. Dar și aici sunt semne de întrebare: ori a fost jefuit cineva foarte bogat care deținea această sumă incredibilă, ori oameni din sate sau diferite localități din zona balcanică – numai că majoritatea oamenilor simpli își țineau banii perforați, iar asprii din tezaur nu sunt găuriți.

Arhivarea și evaluarea Tezaurului de la Budești poate dura și până la doi ani, timp în care, pe lângă analiza monedelor, Cristiana va consulta cărți, publicații, arhive, care o vor ajuta să înțeleagă care au fost posibilele cauze care au adus tezaurul în pădurea din Budești. Poate și motivele pentru care a fost îngropat. Tezaurul este important, spune ea, și pentru că reprezintă o mărturie a relațiilor dintre Țara Românească și Imperiul Otoman. Este un tezaur memorabil, un document istoric care modifică percepția despre raporturile Țării Românești cu Imperiul Otoman, în prima jumătate a secolului XV. Este încă o dovadă că, în secolul XV, în Țara Românească, cantitatea de akcele turcești cu care se făceau tranzacțiile în epocă era cu mult mai mare decât cea a monedelor emise de domnitorii români. „Moneda valahă nu era suficient de puternică și de multă, astfel încât să se impună, chiar pe teritoriul Țării Românești”, spune Cristiana.

În septembrie, de când a găsit tezaurul, Enache a mai ieșit la detectat doar de vreo cinci-șase ori. Toamna trecută a plouat, vremea urâtă și noroiul l-au împiedicat. Apoi, la începutul anului, a viscolit și a nins. E complicat să detectezi când e frig afară, iar când este zăpadă, aproape imposibil cu un detector de începător. A mai găsit cartușe, bile de muschetă, un inel dintr-un aliaj de cupru făcut de romi, crede el, vechi de doar 20 de ani, probabil pierdut de cineva prin pădure. Rezultate slabe. Nimic care să conteze într-atât încât să fie postate pe forum, ca altădată. Acum e membru pe toate cele trei forumuri, cu același nume de utilizator, Julian. Inițial, după ce a primit cei 10.000 de euro de la Guvern, se gândea să-și cumpere un detector mai bun, dar s-a răzgândit. Până la urmă, aparatul lui, care nu e printre cele mai performante, a găsit cel mai mare tezaur de până acum. În plus, ar vrea ca detectatul să rămână un hobby și să nu se transforme într-o activitate cu prea multe planuri sau investiții. „Vreau să rămână așa, nu vreau să plec cu excavatorul după mine”, spune Enache. Are în schimb niște planuri cu recompensa pe care o așteaptă, după evaluarea tezaurului. Se gândește la o afacere în apicultură. N-a mai făcut asta până acum, dar tatăl, care are acasă zece stupi, se pricepe. Se gândesc să crească aproximativ 200 de stupi de albine și cu timpul să găsească și o finanțare europeană pentru afacerea lor. Ar mai vrea să-și cumpere un apartament în Râmnicu Vâlcea, dar e prea devreme să știe dacă banii îi vor ajunge și pentru asta.

Părinții îl cred norocos, nu neapărat că ceilalți doi frați n-ar fi, doar că ei și-au modelat norocul, au învățat, au mers la facultate. „La mine a venit gata modelat”, spune Enache râzând. Norocul mare, în care acum crede, i-a împărțit viața în două: înainte și după tezaur. La el norocul a fost comoara, la altul poate fi un job care-i place. Nu s-a schimbat mare lucru în viața lui, dar și norocul și banii câștigați până acum îi oferă o viață puțin mai lipsită de griji. A renunțat momentan la joburile de renovat apartamente și vine mai relaxat la muncă. „Nu mai există stresul ăsta de zi cu zi, că vine cine știe ce inspecție. Vine. Și? Ce dacă?”

Crede că este o zi sau o perioadă în viața unui om când ai foarte mult noroc. Trebuie să profiți atunci, să fii în calea lui, altfel șansa de a-l găsi scade spre zero. Sau, cum i-a spus un invitat de la o emisiune TV unde s-a dezbătut știrea despre descoperire, comorile ies la suprafață doar dacă vor. Cam așa a fost, crede și el acum. Este un posibil răspuns la întrebarea pe care și-a tot pus-o: „de ce am găsit eu comoara?”.

Doar că mai sunt alte întrebări care o să-i umble prin minte mult timp, poate chiar și după ce Cristiana va evalua toate monedele și va publica răspunsurile istorice. A mai mers în ultimele luni de câteva ori în pădurea unde a găsit tezaurul, dar fără detector. Doar ca să se relaxeze. Sunt niște gânduri care nu-i dau pace și care parcă-l obligă să-și imagineze povestea comorii. Întrebări la care-și răspunde singur. Și care dau naștere altor întrebări. Oare care a fost reperul celui care a ascuns comoara? Poate un stejar foarte gros, la fel ca cei de acum, fiindcă stejarii cresc tot unde au fost stejari. Cine a fost cel care a ascuns-o? Poate cineva din Țara Românească care a furat averea unui boier. Oare a fost o bandă sau unul singur care a cărat de două-trei ori, pe rând, monedele aici, pe măgari, pe cai? Poate totuși un grup din armata otomană a ascuns-o aici. Însă, dacă ar fi așa, de ce nu a găsit nimic altceva în jur, nici măcar un vârf de suliță? Și, oare, dacă s-ar întâlni odată, aici în pădure, cu cineva de acum 600 de ani, i-ar înțelege vocabularul? Ar putea să vorbească cu el?

Poate nu o să găsească niciodată răspunsurile, dar ce știe sigur e că va avea ce să le spună copiilor lui. Nu orice poveste cu pirați și comori, nu legende ca ale bunicii, ci povestea lui despre comoară, din care a învățat un singur lucru important: cine caută găsește. ●  


DoR #15 și celelalte numere din arhivă le găsești în Shopul DoR. DoR este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții. Dacă preferi varianta electronică a acestui număr, găsești PDF-ul aici.

Comentează

Numărul curent: DoR #32

DoR #32 * Vară 2018

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2018 Decât o Revistă