Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Contratimp

April 9th, 2018
Tags: ,

Cum se înțeleg două surori la o distanță de șase ani, peste care au mai așezat și 2000 de kilometri.

De Miruna Marin

În 1987, când m-am născut eu, sora mea, Ana-Sînziana, avea șase ani fără o lună. Părinții noștri, medici, și-au făcut copiii într-un mod foarte calculat, navigând printre jaloanele importante ale carierei. De-aici diferența de vârstă cât de-un rezidențiat, care avea să ne țină multă vreme în contratimp.

În vremurile școlare am trăit permanent cu senzația dulce-amăruie, de mândrie amestecată cu enervare, că oriunde mergeam, soră-mea fusese deja și cucerise tot ce era de cucerit. Am fost la aceeași școală generală și la același liceu, dar aproape fără să ne intersectăm. Când abia intram în clasa a III-a, soră-mea părăsea școala generală ca să intre prima la Șaguna, cel mai bun liceu din Brașov. Eram într-a VII-a când ea pleca la București la facultate. Și, deși și-a ales cea mai lungă dintre studențiile posibile, până să ajung eu să dau examenul de admitere la facultate, Ana își dăduse deja de două luni licența la medicină. Întotdeauna am avut sentimentul că îi respir în ceafă, că o fugăresc prin toate aceste etape, fără să pot vreodată să o prind din urmă.

Știu că am fost o surioară destul de greu de suportat. O urmăream peste tot și îi cotrobăiam prin lucruri. Aveam enervant de des nevoie de ajutor, mai ales la lecțiile la mate, și o strigam insistent prin casă, „A-naaa”, cu accent pe al doilea „a”, ca să mă salveze. Pâram. Mă aliam cu copiii prietenilor de familie, mai apropiați de vârsta mea, ca să pornesc adevărate cruciade împotriva inamicului adolescent, bombardându-l cu piese de Lego și concepând trasee cu obstacole formate din cuburi Rubik, reviste alunecoase lăsate în drum și halate de baie umplute cu șosete. Mă înregistram făcând ca fantoma peste casetele cu rock pe care le obținea pe ascuns de pe la colegi. Făceam operații pe animalele de pluș pe care le primea cadou. Într-un an, după o rundă de ciondăneală intensă, am împins-o prin ușa dulapului de la noi din cameră, de a intrat cu fundul prin placaj și a rămas înfiptă acolo, printre haine. Mama a venit, a văzut, a pedepsit. Pe soră-mea, pe principiul: „tu ești mai mare și mai deșteaptă”. În seara aceea, în timp ce stăteam întinse pe întuneric în paturile noastre așezate în paralel, eu ascunsă în pădurea de pe fototapet, ea întoarsă cu spatele spre mine, am auzit-o plângând și mi-am cerut iertare. Ca-ntotdeauna, a răspuns imediat că mă iartă, fără să stea vreo clipă pe gânduri, deși a continuat să suspine pe sub plapumă.

Când părinții au hotărât să ne separe, dându-i fiecăreia propria cameră proaspăt renovată, am fost o vreme încântată de nou-obținuta independență, dar, cu timpul, a-nceput să mi se pară că trăsesem paiul mai scurt. Logica aceea care mă scăpa de pedepsele mai aspre a făcut ca sora mai mare să rămână în camera mare, în vreme ce eu primisem un cubuleț de cameră. Râvneam la tapetul pe fond gălbui, cu flori elegante abia schițate, mult mai sobru decât cel din camera mea, care părea o îngrămădeală de nori din spumă de zmeură. La biblioteca burdușită cu cărți „de oameni mari”. La biroul Anei din lemn masiv, gigantic în comparație cu secreterul meu gălbui de juma’ de metru, însemnat pe tăblia șubredă cu porcușori de cerneală, de pe vremea abecedarelor. Da, acela era un birou adevărat, cu sertare și ușițe, fără să mai vorbim de raftul ascuns pe partea blocată către perete, unde se puteau dosi jurnale sau alte obiecte de contrabandă, cum ar fi casetele cu Nirvana, muzica „mortului” care o speria pe mama fiindcă, în calitate de sinucigaș, nu avea cum să fie un bun exemplu pentru fetele ei. Acolo erau toate secretele surorii mele mai mari și, așadar, gândeam eu, ale maturității. Când Ana se pregătea pentru facultate, jubilam la gândul că voi cuceri, în sfârșit, teritoriul îndelung invidiat, însă în prima seară de dormit în camera aceea, avea să mi se pară prea mare și plină de unghere necunoscute. Din poziția în care era așezat patul, nu mai vedeam lumina de la lampa de citit a mamei, așa cum mă obișnuisem în camera mea mică, cu vedere la geamul părinților, și m-am simțit pierdută într-un mare întuneric și într-o mare singurătate.

Am senzația că Ana e plecată de când s-a dus în prima excursie cu școala în Europa, pe la 16 ani. A petrecut două-trei săptămâni în Franța și Germania, în vreme ce părinții și cu mine, rămași acasă, începuserăm o scrisoare colectivă pe primul nostru calculator, pe care nu aveam s-o trimitem nicăieri (internetul nu se inventase încă în România), doar să i-o arătăm la întoarcere. Scriam pe rând, cam în fiecare zi, ca și cum ne-am fi pasat de la unul la altul responsabilitatea de a păstra legătura cu copilul călător. Mama scria pasaje lungi și visătoare, confuze din cauza diacriticelor pe care se încăpățâna să le folosească, deși nu găsise litera ă și o înlocuia cu â, altfel nefolosit, întrucât ea scrie cu î din i. Și-o imagina pe Ana în orașele acelea străine și oscila între îngrijorare și mândrie, atunci când copilul cel mare ne suna și ne povestea, de exemplu, cum se descurcase să ghideze tot grupul prin vreun metrou nemțesc. Tata, misterios și prețios, ca întotdeauna, contribuia doar cu câte o poezie. Iar eu treceam în evidență micile întâmplări cotidiene de pe la școală și îmi camuflam dorul personificând toate obiectele din camera soră-mii, pesemne nespus de îndurerate de lipsa ei. Mama încheiase scrisoarea cu pasajul: „Vino acasâ, puiule, câ m-am sâturat sâ te știu printre strâini.”

Adevărata plecare s-a produs vreo doi ani mai târziu, când Ana a dat examen la medicină și s-a mutat la București, unde s-a înscris și la cursurile Institutului Goethe, semn că bănuia deja ce vrea să facă mai departe. Întâmplarea a făcut că în perioada în care Ana începea facultatea, a plecat cu ea și mama, ca să facă o a doua specializare, în cardiologie. Am rămas acasă cu tata și bunicii care veneau cu rândul la noi acasă, la Brașov, ca să aibă grijă de mine. Era frumos să mă las răsfățată, și totuși, în perioada aceea, Bucureștiul începuse să aibă valențele acelei camere la care râvnisem cu câțiva ani în urmă. Doar că de data asta râvneam după un întreg oraș, unde soră-mea și mama învățau împreună, mergeau la teatru și la filme, treceau prin tot soiul de aventuri și continuau să lucreze la legătura specială pe care o avuseseră, oricum, dintotdeauna.

Mare avea să-mi fie dezamăgirea când m-am mutat, la rândul meu, în capitală. Până să ajung eu, orașul se golise deja de toți oamenii din familie. Bunicii se mutaseră la Brașov, din cauza diabetului tot mai greu de controlat al bunicului, mama se întorsese de multă vreme acasă, iar Ana hotărâse încă din 2003 să plece cu o bursă Erasmus la Marburg, timp de trei luni, urmate de alte trei luni, apoi de încă un an în Germania și decizia de a rămâne acolo definitiv. Exact când distanța temporală dintre mine și sora mea începuse să se contracte, așa cum timpul are obiceiul să o facă pe măsură ce crești, a apărut în loc, ca o forță de reacțiune elastică, o distanță spațială care a tot crescut, până a ajuns la mii de kilometri.

Adevărul era că lucrul la care râvnisem din tot sufletul nu fusese nici camera cea mare, nici orașul cel minunat, ci sentimentul că sunt acolo unde este și sora mea. În același loc, în același timp. În aceeași viață. Încă din copilărie, când ne petreceam vacanțele de Paște în satul din Oltenia în care se născuse bunicul nostru, în mintea mea își făcuse loc ideea unui viitor idilic petrecut împreună cu ea. Visam că vom construi o familie mare, la fel ca aceea pe care sora bunicului o aduna în ograda ei din Afumați: bunici, părinți și noi, copiii, din ce în ce mai mulți și mai gălăgioși, schimbându-ne de la an la an rolurile de „copii mari” și „copii mici” și învățându-ne unii pe alții năzbâtiile „de familie”, cum ar fi cocoțatul pe acoperișul tot mai șubred al beciului, vânatul de broaște în bazinul de ciment sau furatul de bunătăți din bucătărie sau din mica prăvălie pe care sora bunicului o avea la stradă, plină de napolitane „Cucurucu” și ciocolățele „Kiss”. Știam cu toții și toate poveștile moștenite, despre nunțile și ospețele de pomină, cu damigene întregi de vin de casă, care se întâmplaseră în aceeași curte pe vremea când bunicii și părinții noștri erau tineri și năbădăioși și se semnau pe bolta beciului spre aducere aminte, despre clătitele aurii, minunate și fără număr, făcute dimineața de străbunica Paraschiva, despre cutremurul din ’77 care-i prinsese pe toți ai noștri adunați laolaltă aici, când acoperișul casei se vedea forfecând dintr-o parte în alta și pământul părea că o să se deschidă. Pentru mine, asta însemna, de fapt, acasă și familie, adunătura asta de oameni și povești. Și voiam ca noi, surorile-copii, să preluăm la un moment dat rolul adulților și să strângem mai departe copii în bătătura asta, sau în alta similară, sub o boltă de viță care să ne ocrotească.

În primii ani după plecare, în mare parte datorită internetului, am început să vorbesc cu Ana mai mult ca niciodată, străduindu-ne amândouă să dăm cu tifla depărtării. La ea apelam cu inima deschisă, fără rușine și adesea fără limite, ori de câte ori aveam vreo problemă. Ea răspundea mereu fără întârziere și fără să judece.

Ana nu privea dincolo de mine, nu mă sonda și mai ales nu își căuta propria reflexie în mine, ci mă fixa cumva în ceea ce eram și mă susținea, acceptându-mă fără nicio obiecție. Felul în care mă iubește sora mea a fost întotdeauna ca o vestă de salvare – de atâtea ori când neîncrederea, deznădejdea, pesimismul mă umpleau, mai-mai să dea pe-afară, a fost acolo, să-mi amintească să scot capul la aer. Tot ea m-a învățat că, și singură de-aș fi, mă pot așeza pe spate și pot face pluta. Poate n-am să ajung nicăieri, dar măcar n-am să mă înec. E o lecție prețioasă, mai ales când ești înconjurat de oameni care te sfătuiesc să înoți înainte și să te zbați, chiar și atunci când simți că nu mai poți.

La un moment dat, prin 2009, m-am apucat s-o intervievez pe Ana pentru un proiect pe care nu l-am dus niciodată la bun sfârșit, despre frați și surori. Luasem la întrebări toți cunoscuții care aveau așa ceva în dotare, de la bunica la colegele de facultate, și a venit, desigur, și vremea soră-mii. După ce ne-am amintit încă o dată cum a făcut ea febră de emoție în ziua când m-au adus părinții de la maternitate și cum a fost singura din familie care mi-a apărat capul oval și ochii încruntați în primele mele zile de viață, mi-a zis: „Trebuie să recunosc că de când te am pe tine senzația a fost că sunt mare, deși, dacă mă uit în poze, îmi dau seama că eram mică. De unde să încep? De la strânsul jucăriilor la încasatul pedepselor pentru toate prostiile pe care le făceai tu, explicat misterele vieții, ținut de mână prin depresiile adolescenței; senzația este că am crescut un copil, deși nu erai copilul meu.”

Cu cât relația noastră se îmbogățea, cu atât îmi era mai greu să scap de senzația că am rămas cu sufletul mototolit atunci când a plecat, că mi s-a furat o bucată din viață, mai mult, o realitate alternativă, o lume în care noi două locuiam în aceeași localitate și ne creșteam copiii împreună și ne vedeam în fiecare zi și ne strângeam în brațe ori de câte ori voiam și ne ciondăneam oricât de des ar fi fost nevoie. Ana era cuiul în care se sprijinea întreaga mea hartă: eram sora Anei, iar ea era sora mea. Dragostea mea egoistă îmi spunea că menirea ei era să-mi fie mie supereroină, profesoară, doctoriță, toate aceste roluri pe care le-a jucat chiar dacă îi era greu. Nu am vrut niciodată s-o împart cu alții. E un sentiment rușinos care apare ca un fir de păr nedorit și dizgrațios, pe care îl pigulești cu atenție de fiecare dată, dar care continuă să se ivească în același loc, la fel de viguros și imun la eforturile tale.

Bântuită de propriile fantome, gândeam plecarea Anei ca pe o părăsire și nici măcar nu-mi trecea prin minte regăsirea pe care trebuie că a trăit‑o ea. Fiindcă menirea ei era, desigur, să fie cineva pentru ea însăși, să găsească lucrurile care s-o împlinească. Când o întrebam de ce s-a dus atât de departe, îmi spunea că în România oamenii erau prea triști, nu zâmbeau niciodată pe străzi, ci umblau bosumflați și îngrijorați prin lumea gri a Bucureștiului, lucru care o apăsa mult prea tare. Mie mi se părea un motiv derizoriu. Eram copil încă, bine angrenată în lumea comodă a regulilor impuse de-afară și a codependenței față de părinți. Nu consideram intruzivă presiunea lumii românești, în care ți se bagă pe gât lucruri, de la mâncare la certitudini despre cum ar trebui făcute lucrurile, și unde cei din jur încearcă permanent, cu cele mai bune intenții, să te hrănească cu ce știu ei că e mai bun pentru tine, orbi la ideea că ai putea afla singur, dacă ai fi lăsat. Nu înțelegeam, deocamdată, că Ana a ales să fugă în acea societate considerată de români rece și neprietenoasă, fiindcă acolo oamenii te lasă în pace să fii cine ești. Nu în ultimul rând, pentru mine, copil de medici, spitalele erau un spațiu prietenos și propice, unde ai mei și prietenii lor aveau să mă apere întotdeauna de orice ar fi putut fi rău. Nu înțelegeam încă ce înseamnă să îți fie frică de sistemul medical românesc, cu atât mai puțin cât de greu e pentru un tânăr rezident să învețe, să crească și să își găsească un loc în acest sistem bolnav.

Am vizitat-o de multe ori pe Ana în Germania. Prima dată când am fost acolo singură, am mers peste 40 de ore cu autocarul și mi-a fost foarte greață, deși până atunci nu avusesem niciodată rău de mișcare. Abia începusem facultatea în București, la limbi străine, și n-aveam curaj să vorbesc încă în germană cu șoferul neamț, ca să-l rog să facem un popas. La Marburg, noaptea, împărțeam camera de cămin și patul cu soră-mea, iar ziua, când ea avea treabă la spital, mă duceam la biblioteca universității, despre care nu-mi amintesc decât că avea jaluzele care se mișcau singure în funcție de soare. Îmi mai amintesc și că m-am simțit teribil de vinovată, fiindcă îl lăsasem singur în București pe prietenul meu, Cosmin, și el proaspăt student sosit din provincie. Altădată, l-am luat și pe el cu mine în vizită și ne-am plimbat tustrei pe străzile din Stuttgart. La un moment dat, soră-mea a râs de un cuplu îmbrăcat în treninguri asortate, și mie mi s-a părut că într-un fel râdea de mine și Cosmin. Eram foarte tineri și foarte lipiți unul de altul. Părea că în foarte scurt timp urma să ne facem o familie, cu copii și tot tacâmul, iar ea mă izbea mai tare ca oricând ca fiind sora cea modernă care alesese să trăiască singură în țara aceea modernă, departe de noi. M-am răzbunat și am făcut-o să plângă, ținându-i un discurs despre cum a plecat ea și ne-a lăsat pe toți în urmă și despre cum, din cauza asta, nici măcar n-o să-mi cunoască copiii – e singurul episod despre care îmi spune și-acum că a fost ca și cum i-aș fi învârtit cuțitul în rană.

Apoi, ne-am mai maturizat cu toții, au urmat întâlniri mai plăcute și căsătorii de amândouă părțile. Eu nu am copii încă, ea are deja doi, o fetiță și-un băiețel. Îi văd la câteva zile pe Facetime, deși nu au întotdeauna răbdare de povești cu cea pe care au poreclit-o, pe rând, „Miua” și „Una”. Aproape de fiecare dată când ne întâlnim pe viu, sora mea și cu mine ne lansăm în discuții despre tot timpul petrecut împreună, care ne permite, cum zice ea, să mergem pe stradă și când una din noi zice „Uite”, cealaltă să știe exact despre ce e vorba. Sau despre care dintre noi era preferata părinților, subiect veșnic de contradicții. Ana spune: „Tu erai cea drăguță. Tu erai cea haioasă. Tu erai copilul mic, simpatic și plin de talente cu care se lăudau părinții tot timpul.” Eu îmi amintesc mai degrabă momentele în care mama nu mai contenea să se laude cu fiica ai cărei „prieteni cei mai buni” erau Eliade, Patapievici și Cărtărescu. (Nu, nu eram eu aceea.)

Ajung să zgândăr câteodată, inevitabil, zgaiba care doare cel mai tare:

„Îți pare vreodată rău că ai plecat?”, întreb.

„Îmi pare rău că te-am lăsat în România.”, răspunde, confirmând iar și iar că se simte responsabilă pentru mine și că sunt un fel aparte de scorpie că o tot întreb.

De mai bine de jumătate de an trăiesc și eu într-o țară străină. E o propoziție pe care nu mi-aș fi imaginat că am s-o rostesc vreodată, dar viețile ni se deapănă întotdeauna în feluri nebănuite și ironice. Abia acum, abia aici, încep să înțeleg cât de complicat e amestecul confuz dintre dorul de ducă și dorul de casă și cum pot să-ți lipsească la fel de acut lucrurile pe care promite lumea nouă să ți le ofere, și lucrurile pe care le-ai lăsat în țară. Locuiesc împreună cu soțul meu în Olanda, o țară în care lucrurile merg, indubitabil, mai bine decât în România, în cele mai mici, aparent neînsemnate, dar copleșitor de multe detalii: de la transportul în comun, la cât de des se face curat pe stradă, la frecvența cu care apar și dispar șantierele, la sistemul de sănătate de care nu mă tem, la respectul și prietenia cu care te primesc funcționarii publici sau la simplul fapt că atunci când mergi pe stradă e greu să nu-ți fure ceva frumos privirea. Oricât de bizară mi-ar fi părut pe vremuri, pot să confirm diferența invocată de sora mea: aici oamenii zâmbesc tot timpul, îi întâlnești la semafor și-ți zâmbesc, te ciocnești de ei în ploaie și-ți zâmbesc. Până și șoferii autobuzelor te salută și-ți zâmbesc mereu. Totuși, tot acest „mai bine”, îl procesez – deocamdată? – cu mintea, în vreme ce inima mea e încă acasă, cu toate că nu mai știu să definesc foarte clar ce înseamnă cuvântul ăsta. Văd asta și la alți expați din jurul meu, care caută cu încăpățânare firimituri de „acasă” pe străzile astea străine. Kilograme de paste comandate din Italia. Borș polonez pentru o ciorbă ca acasă. Magazin cu carne de vită cum numai în Brazilia se găsește. Un bar american.

Ana, soțul ei Peter și cei doi copii ai lor, fetița de cinci și băiețelul de doi ani, au venit să ne viziteze la doar câteva săptămâni după ce am sosit în Amsterdam, înainte chiar să ne găsim un apartament. Noi stăteam în locuința temporară pusă la dispoziție de firma la care se angajase Cosmin, într-un colț de oraș, ei își închiriaseră pentru câteva zile un apartament în colțul diametral opus. Umblam ca bezmeticii pe străzi, fiindcă orașul ne era străin tuturor și habar nu aveam unde să mâncăm sau cum să distrăm mai bine copiii, care erau deopotrivă încântați și încurcați de peisajul cu bărcuțe, canale, și mulți turiști.

În seara dinainte de plecare, înainte să se culce copiii, am petrecut câteva ore în sufrageria apartamentului lor închiriat. Peter, soțul Anei, ne făcea masa de seară, ca de obicei o salată și diferite pâinici cu brânzeturi, de mâncat cât mai rapid, căci nu știi niciodată cât timp sunt dispuși cei mici să rămână în jurul mesei. Cosmin, venit de la muncă, se distra cu nepoțelul nostru, „citind” împreună în româno-germană un album cu poze și jucându-se de-a v-ați ascunselea cu animalul de pluș preferat, un berbec fără de care micuțul nu merge nicăieri („Wo ist Wider?”). 

Iar eu mă bucuram de soră-mea și de fetița ei, care e capabilă, uneori, de tandrețuri ce te topesc cu totul. Se întâmplă, de pildă, să mă pieptăne cu degetele, ciufulindu-mă, apoi, tacticoasă, să-mi caute ochii dincolo de șuvițele de păr pe care le dă la o parte, una câte una. Și când îi găsește, continuă să caute ceva și mai departe, privindu-mă așa, tăcută, atentă, fix în ochi. Chiar din primele ei zile de viață mi s-a părut că îmi seamănă mult, mai ales la ochi și la forma gurii, iar mai târziu, asemănarea dintre noi a început să îi convingă pe toți – cineva mi-a spus, chiar, pe Facebook că parc-ar fi copilul meu. Acest copil care ar putea fi copilul meu e fiica celei care mi-a fost o a doua mamă, iar ideea că un mini-eu îi este aproape Anei în fiecare zi mă face să mă simt mai plină, mai întreagă, de parcă n-ar mai fi nevoie să îmi împart sufletul între „aici”-ul meu schimbător și „acolo”-ul în care trăiește ea.

 

2 Comentarii pentru “Contratimp”

  • Ana a scris:

    Minunate, calde, profunde confidente, si un soi de jurnalistica, cel al DoR, admirabil. Bravo!

  • Oana Brebenel a scris:

    M-au atins adanc aceste marturii foarte frumos scrise. Am si eu doi frati mai mici nascuti la o distanta mare de mine. Desi intre noi e si diferenta de sex, nu numai de varsta, vibrez la povesti scrise despre surori si frati si ma regasesc. Si cand mai sunt scrise cu atata sensibilitate, ma umplu de lacrimi pana la capat.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #31

    DoR #31 * Primăvară 2018

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă