Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Cu empatia la psiholog

Cum funcţionează mecanismul emoţional al empatiei, la ce e bun, care-i sunt limitele și cum le putem depăși. ● Publicat în DoR #21 (Toamnă 2015) ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Lavinia Gliga
Ilustraţie de Cristina Barsony

rsz_empatie_psiho_barsony

Înţelegerea știinţifică a empatiei are o istorie întortocheată. Einfühlung – „însimţire”, într‑o traducere literală – a fost conceptul introdus de filozoful și psihologul german Theodor Lipps în 1903 și redenumit în 1909 de psihologul britanicul Edward B. Titchener ca empathy. Empatia a fost de‑atunci intensiv studiată de filozofi, psihologi și specialiști în neuroștiinţă, toţi recunoscându‑i rolul esenţial în funcţionarea noastră – individual și în societate. Dar diversitatea abordărilor a generat o cacofonie de termeni și i‑a zăpăcit graniţele.

Clarificarea definiţiei a fost primul pas în discuţia cu Prof. conf. univ. dr. Andrei Miu, psiholog specializat în neuroștiinţe cognitive, care, la 35 de ani, are vechime de peste 10 în studiul emoţiilor umane. Miu e motorul Laboratorului de Neuroștiinţe Cognitive din cadrul Universităţii Babeș‑Bolyai Cluj‑Napoca, unde o echipă de 15–20 de oameni de știinţă, seniori și doctoranzi, întorc emoţiile pe toate feţele. Care sunt mecanismele cerebrale, ce le influenţează și cum ne modelează comportamentul, totul verificat și măsurat cu metode din psihologie, biologie, chimie, genetică. (Cu tot cu probe de vorbit în public, aparate care‑ţi transmit în timp real activitatea cerebrală, probe de salivă și de ADN.)

Definirea empatiei i‑a dat recent de furcă lui Miu (lucra la un capitol în colaborare cu o cercetătoare de la Oxford), așa că m‑a întâmpinat cu un vraf de studii și o lămurire:

Empatia este procesul prin care ajungi să trăiești emoţia pe care o observi la altcineva.

Ca să fie empatie, trebuie să bifezi trei condiţii: să trăiești o emoţie, să fie aceeași emoţie pe care ai observat‑o la celălalt și să fii conștient că o trăiești fiindcă ai observat‑o.

Dacă doar înţelegi, sau presupui, ce simte celălalt, înseamnă că te folosești de o abilitate esenţială funcţionării ca fiinţe sociale: teoria minţii. Dacă trăiești o emoţie dar alta decât cea observată – de exemplu, dacă ţi‑e milă de cineva care suferă –, e compasiune. (Importantă în cazul medicilor, de exemplu, care nu‑și pot permite să împărtășească suferinţa pacienţilor.) Dacă nu ești conștient că trăiești emoţia fiindcă ai observat‑o, e contagiune emoţională.

Mecanismul empatiei poate fi desfăcut în trei mari etape: observarea emoţiei celuilalt, înţelegerea ei și molipsirea cu ea.

Primele două ţin de procese precablate în creier. Toate speciile sociale, mai ales primatele, au din primele luni de viaţă tendinţa să se orienteze spre stimuli sociali – expresii faciale, de pildă. Dacă‑i arăţi unui bebeluș un pătrat galben și un emoticon, va alege să se uite la emoticon, oricât de schematic. Nu e sigur dacă expresiile faciale au evoluat ca să ne semnalizăm mai bine emoţiile, dar e clar că le căutăm la ceilalţi. Decodarea e și ea automată: nu te străduiești să‑ţi dai seama că o persoană încruntată, cu colţurile gurii coborâte și o postură adunată, e tristă.

O posibilă explicaţie este că creierul recunoaște emoţia corespunzătoare unei expresii faciale căutând o referinţă în proprie trusă de expresii și emoţii aferente. Te uiţi la mine și‑ţi dai seama că sunt tristă, fiindcă creierul tău a găsit că expresia feţei mele e cea mai asemănătoare cu faţa ta de om trist. „Neuronii‑oglindă”, identificaţi la primate și bănuiţi, sub forma unor structuri nervoase cu funcţii similare, la oameni, ar putea fi instrumentul: simulează acţiunea observată la alt individ și astfel ajută la identificarea intenţiei.

Teoria minţii, adică abilitatea de a ne pune în locul altcuiva și a intui ce gândește și ce simte, devine esenţială când avem de‑a face cu o persoană care nu‑și exprimă vădit emoţiile, sau cu un personaj dintr‑o carte. (N‑avem probleme să ne conectăm emoţional cu personaje fictive – ceea ce ne aduce la un concept drag lui Miu, la care vom reveni mai târziu: emotional sandbox.)

Empatia, când te cuplezi la emoţia altcuiva, e vizibilă în creier. Studii de neuroimagistică cerebrală au arătat că unele
regiuni cerebrale se activează și când participantului i se dă un șoc dureros, și când observă pe altcineva trecând prin aceeași experienţă. Mecanismul general al empatiei e compus din aceste regiuni comune, active și când treci printr‑o experienţă, și când o observi la altcineva.

La ce bun un mecanism care te face să fii trist când altcineva e trist? Emoţiile, în general, îţi semnalizează posibile pericole și recompense și îţi creeză tendinţe de acţiune. Empatia îţi permite să trăiești emoţia altcuiva, fără să fii în aceeași situaţie. Asta te ajută să‑i intuiești mai eficient acţiunile viitoare, datorită mecanismului de simulare a experienţei, și să înveţi despre lumea înconjurătoare fără să te expui direct (vezi pe cineva că se arde atingând o plită și vei ști, fără să te arzi și tu, să te ferești de ea). Empatia e, pe e altă parte, un liant social. Te ajută să legi relaţii de afiliere și cooperare și‑ţi poate activa dorinţa de a ajuta.

Altruismul ar putea fi considerat destinaţia supremă a empatiei. Dar drumul – de la a vedea papucii celuilalt, la a te pune tu în ei și a înţelege că îl bat, la a încerca să îi alini durerea – e plin de obstacole.

Empatia ţine de o alegere conștientă – și, uneori, e benefic s‑o scurtcircuitezi.

Vezi peste tot oameni care suferă, dar nu‑ţi permiţi să te încarci cu suferinţa tuturor fiindcă ar interfera cu scopurile tale  fundamentale – în esenţă, să fii fericit și să‑ţi menţii sănătatea mintală. Nu doar costul emoţional e un factor, ci și cel material: sunt studii care arată că empatia scade pe măsură ce numărul persoanelor pe care ar trebui să le ajuţi crește. Așa că e firesc să eviţi empatia, cu strategii de reglare emoţională studiate și‑n laborator: cauţi părţile bune, te distragi gândindu‑te la altceva, sau eviţi cu totul situaţiile care anticipezi că te‑ar supraîncărca emoţional.

Nu toţi suntem la fel de empatici.

Empatia nu e doar o emoţie ci și o trăsătură, influenţată de gene și de mediu. O genă asociată cu empatia e cea care codifică receptorul oxitocinei, un hormon și neurotransmiţător implicat într‑o sumedenie de procese afective; această genă prezice cât ești de predispus la empatie.

Cu cât ești mai empatic din fire, cu atât vei dezvolta emoţii mai puternice când te confrunţi cu o decizie morală. În laboratoarele de neuroștiinţe, deciziile morale sunt rafinate în dileme absolute. Ești mama a doi copii și trebuie să alegi unul care să fie omorât, sau să îi pierzi pe amândoi. Sau: arunci o persoană de pe un pod ca să oprești accidentul de tramvai iminent de dedesubt, sau lași accidentul să se‑ntâmple și omori n alţi oameni. Decizia poate fi: deontologică – conform normelor morale (să nu faci rău, să fii corect etc.), sau utilitaristă – alegi răul mai mic pentru binele mai mare.

Cu cât trăiești mai puternic emoţiile pe care presupui că le trăiește mama din poveste, cu atât e mai probabil să iei decizia deontologică – care, în dilemele de laborator, nu e niciodată cea cu răul mai mic. Emoţiile te focalizează pe tine – cât de neplăcut ar fi să fii în acea situaţie – și, dacă nu știi să le reduci, vei lua o decizie complet păguboasă.

Altfel spus, capacitatea de a‑ţi regla emoţiile te ajută să limitezi empatia. Iar incapacitatea de a‑ţi regla emoţiile te deraiază de la calea raţională, benefică grupului.

Dilema cu tramvaiul ridică o întrebare‑cheie: cine e persoana pe care ai putea s‑o arunci de pe pod? Fiindcă cu cât ţi‑e mai apropiată – un prieten, sau o rudă –, cu atât scad șansele să alegi utilitarist.
Empatia e un proces selectiv. Empatizezi mai puţin cu cei pe care îi consideri diferiţi.

E tot mai demonstrat că empatia e influenţată de felul în care evaluezi persoana pe care o observi. E mai probabil să empatizezi cu persoane cunoscute decât cu străini, cu personaje pozitive decât cu cele negative, cu cele din grupul tău decât cu alţii. Știinţa îl numește outgroup effect, iar criteriile pot fi profesia, etnia, religia – orice caracteristică ţi se pare ţie relevantă.

Un studiu a probat această ipoteză folosind condiţionarea fricii. Amintește‑ţi de experimentul lui Pavlov, cu câinele învăţat să saliveze doar la semnalele că va primi hrană, fără s‑o mai primească. Condiţionarea funcţionează așa: un stimul iniţial neutru e asociat cu unul care induce un răspuns înnăscut, până când stimulul neutru declanșează de unul singur răspunsul.

Studiul a lucrat cu participanţi caucazieni și afro‑americani, cărora li s‑au arătat imagini cu feţe fie din propriul grup, fie din celălalt, asociate cu un șoc electric neplăcut, măsurând răspunsul de apărare. În prima fază, condiţionarea a funcţionat în egală măsură: au avut răspunsuri de apărare, fără să mai primească șocul, și cei cărora li s-au arătat imagini din propriul grup, și ceilalţi.

Dar condiţionarea are și dezvăţ: după o vreme, creierul se prinde că imaginea nu mai aduce șocul și, treptat, răspunsul dispare. Or, dispariţia a fost mult mai lentă la cei cărora li se arătaseră feţe din celălalt grup.

Ceea ce înseamnă că, odată ce învăţăm să ne fie frică de un grup de oameni diferiţi de noi, ne dezvăţăm mult mai greu. O arată până și un mecanism de învăţare ani lumină mai rudimentar decât cele pe care ni le‑am dezvoltat, prin care se vehiculează și înrădăcinează mult mai eficient informaţii negative despre un grup. Amintește‑ţi doar de expresia folosită de generaţii de părinţi ca unealtă educaţională: „Dacă nu ești cuminte, te dau la ţigani!”.

Chiar dacă piedicile enumerate mai sus sunt poate mai prezente ca niciodată – datorită hiperconectării ne confruntăm cu tot mai multă suferinţă, globalizarea ne amestecă triburile și graniţele dintre NOI și EI cer tot mai insistent să fie retrasate – colapsul umanităţii nu e iminent. Ba din contră.

Empatia poate fi optimizată și antrenată – ăsta e rolul fundamental al educaţiei.

Dacă mecanismul e conștient și‑l poţi scurtcircuita, trebuie că‑l poţi și activa. Sau, dacă te știi prea empatic și asta‑ţi întunecă judecata, îţi poţi antrena strategiile de reglare emoţională. Așa ajungem la emotional sandbox. Te poţi folosi de povești, reale sau ficţionale, din cărţi, filme, teatru sau de oriunde, ca de‑un teren de joacă emoţional. Să‑ţi acorzi momente de libertate, în care să‑i dai frâu liber empatiei și să trăiești, în siguranţă, experienţe pe care nu le‑ai trăit încă, nu poţi sau n‑ai vrea să le trăiești.

Există un plan B: compasiunea.

Amintește‑ţi de etapele mecanismului empatiei. Compasiunea e când nu trăiești aceleași emoţii ca persoana observată. Studiile arată că creierul tot le mimează, dar nu le percepi și nu transpar nici în manifestările fiziologice – în schimb, trăiești emoţii mai blânde, care te pot conduce spre altruism. Compasiunea e, la rându‑i, antrenabilă.

Încă o soluţie pentru blocajul în faţa volumelor mari de suferinţă – numit și „colapsul compasiunii” –, de reţinut mai ales pentru cei care vor să mobilizeze contribuţia la cauze umanitare: povești individuale, cu soluţii punctuale și clare.

Poţi să reduci efectul de Noi vs. Ei, cu informaţii care reduc iluzia că celălalt e diferit.

Experimentul cu condiţionarea fricii a mai avut o concluzie: cei care au avut relaţii cu persoane din celălalt grup, s‑au dezvăţat mai repede de frică. Și povestea cu tramvaiul poate lua o turnură diferită: în loc să arunci persoana de pe pod apăsând un buton, trebuie să o împingi. Probabilitatea de a nu o arunca crește (chiar dacă rezultatul e păgubos), fiindcă distanţa dispare: nu ai de‑a face cu un buton și ideea unei persoane străine, ci direct cu un om.

Cu cât știi mai multe despre celălalt, cu atât îţi va părea mai asemănător și că aveţi mai multe în comun, și cu atât crește probabilitatea să empatizezi și să ajuţi.

Lecţia cea mai importantă a discuţiilor lungi cu specialiști în emoţiile umane e că nimic nu e bătut în cuie. Predispoziţiile genetice interacţionează cu mediul, iar noi, de bine de rău, suntem deocamdată cei mai performanţi în a ni‑l adapta. Or, dacă ne‑am organizat ca fiinţe sociale, înseamnă că viaţa cu tot soiul de forme de conectare  moţională ne e benefică. Contează cum ne educăm să facem conexiunile. Iar asta nu ţine, în primul rând, de Noi sau de Ei, ci de tine și de mine. •

Urmărește activitatea laboratorului pe pagina de Facebook Cognitive Neuroscience Laboratory. Poţi să și participi la teste și  experimente. Învaţă mai multe despre compasiune, cum o poţi antrena și aplica în diverse domenii, pe compassion‑training.org.

3 Comentarii pentru “Cu empatia la psiholog”

  • Pingback: Empatie – pe hârtie?! | Alta's World

  • Pingback: Oana Filip — Povești din 2015 (care m-au făcut mai bună)

  • Pingback: Emaptia | suflet al diminetii

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #29

    DoR #29 * Noi și ei

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă