Cu perseverenţă şi intenţii bune (Integral din DoR #7)

Adrian Sitaru are 40 de ani şi a regizat trei scurtmetraje (Valuri, Colivia şi Lord) şi două lungmetraje (Pescuit sportiv şi Din dragoste cu cele mai bune intenţii) care au străbătut lumea. Din dragoste… a ieşit în România pe 28 octombrie şi a fost premiat recent cu două distincţii la Locarno.

__________________________________
Interviu de Mihai Fulger
Fotografie de Cătălin Abagiu
__________________________________

Când te-ai decis să faci film?
Pe la 22-23 de ani, când am ajuns de la Deva la Timişoara, cu prima mea facultate, Automatizări şi Calculatoare. Acolo am descoperit o cinematecă, fiindcă în Deva nu aveam şi am început să văd Tarkovski, Bergman, Fellini. Până atunci eram setat cu muzica: cântam la bass şi la chitară, visam să fac muzică. Atunci, dintr-o dată, mi s-a produs un fel de switch în cap, mi-am zis că asta e ceea ce vreau, să fiu regizor. Am început să citesc tot mai mult, să văd filme, să dau la UNATC, unde n-am intrat, deşi am încercat de trei ori.

E un dezavantaj faptul că ai terminat Universitatea Media şi nu UNATC-ul?
Nu, deloc, pentru că, în general, nivelul învăţământului în ţara noastră e jos de tot şi toate datele şi statisticile o arată cu prisosinţă. Nici şcoala de film nu e mai presus, sunt cam aceiaşi profesori, cu aceeaşi programă peste tot. Contează mult mai mult grupul în care eşti şi cred că a fost un avantaj Universitatea Media, pentru că deja din anul al II-lea am avut ocazia, împreună cu Radu Jude, să lucrăm la filmul lui Costa Gavras, Amen, adică să fim în producţie. După care, dintr-un noroc, pentru că au avut încredere în noi cei de la Prima TV, care voiau să lucreze cu oameni tineri, am început să regizăm un serial, În familie. A fost, iarăşi, o experienţă nemaipomenită, iar şcoala a închis ochii, nu era atât de severă cu absenţele. A contat destul de mult îmbinarea asta între şcoală şi producţie. Oricum, eu nu cred că şcoala în sine scoate regizori mari.

Majoritatea regizorilor tineri aleg să regizeze fie videoclipuri muzicale, fie spoturi publicitare. Tu ai ales televiziunea. De ce?
Păi n-am ales eu televiziunea, cred că ea m-a ales pe mine. Dacă mă suna cineva din publicitate, cred că răspundeam da. Dacă mi se oferea un videoclip, spuneam da. Dar asta nu s-a întâmplat nici acum, după ce am făcut atâtea scurtmetraje şi două lungmetraje. Televiziunea e un mediu care are nevoie şi absoarbe enorm de mulţi oameni. Dacă nu eşti atent, poţi rămâne blocat acolo, pentru că şi banii pot fi destul de frumoşi. Dar nu mi-am dorit niciodată să fac televiziune şi, imediat ce am avut ceva bani, am făcut Pescuit sportiv – cum am putut, fără nici un sprijin. Totuşi, n-am refuzat niciodată proiectele de televiziune care mi-au plăcut.

Cum poţi face profit, ca regizor independent?
Marile mele profituri vin din premii. Dacă filmul iese bine, un premiu sau două deja aduc sume destul de importante. De exemplu, a fost premiul de la Salonic. El se împarte între producători şi regizori, dar eu am fost şi coproducător, aşa că am luat cam două treimi din valoarea premiului, care era în jur de 20.000 de euro. Dintr-o dată, mi-am scos banii pe care i-am investit în film. De fapt, se pierd mult mai mulţi bani la filmele de lungmetraj „oficiale”, cu sprijin de la CNC, pentru că e mult mai greu să recuperezi sute de mii de euro.

Crezi că astăzi, pentru selecţionerii marilor festivaluri, a fi regizor român este un avantaj sau un dezavantaj?
Cred că încă e un brand filmul românesc şi dă bine la festivaluri să ai filme româneşti, dar, pe de altă parte, s-au şi săturat. Vor rămâne Puiu, Mungiu sau Porumboiu, pentru că numele lor în sine e un brand. Pentru ăştia noi, care venim acum, e destul de greu. Feelingul meu e că începem să ieşim din modă şi nu vom putea păstra ştacheta sus cu acelaşi tip de filme, chiar dacă sunt bune. Trebuie să venim cu ceva nou ca să rămânem în elită.

Din dragoste… porneşte de la o experienţă personală. Nu te-ai gândit că ai putea fi acuzat că îţi speli rufele în public?
Mi se pare că aşa se întâmplă cu toţi regizorii şi scriitorii afectaţi de experienţe, fobii sau anxietăţi, ele fac parte din opera lor. Ei cred într-o terapie, cum spuneam, într-o psihoterapie. Nu, nu m-am gândit la asta. Mai degrabă ceilalţi cred că vrei să le prezinţi o experienţă din care ar fi ceva de învăţat. E genul de poveste pe care ceilalţi fie vor s-o audă şi din care vor să înţeleagă ceva, fie nu. Pot fi voci care să reproşeze, dar nu îi obligă nimeni să se uite la film până la final. Nimeni nu e obligat şi chiar sunt curios să văd dacă va prinde.

Crezi că viaţa bate filmul?
Da, cam da. Spun asta şi din propria experienţă, şi din ale altora. Cred în chestia asta. Până la urmă, chiar şi faptul că facem filme realiste, că de cele mai multe ori încercăm să imităm viaţa spune multe. Orice imitaţie n-are cum să egaleze originalul. Pentru regizor, e o competiţie pierdută din start. Ne putem cel mult apropia, dar viaţa bate filmul.

Ce te motivează să faci în continuare filme?
Nu ştiu, e o chestie pe care, la fel ca şi muzica, o fac natural şi e distractiv pentru mine. Zic distractiv nu în sensul superficial, dar o fac cu plăcere, nu simt că muncesc şi e fun. La fel cum unii merg într-o vacanţă, pentru mine filmul e o aventură de genul ăsta. Îmi place foarte mult, e provocator, are adrenalină, e creativ. Este entertainment şi pentru mine, şi, sper, pentru public.

1 Comentariu pentru “Cu perseverenţă şi intenţii bune (Integral din DoR #7)”