Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Cum ar fi (DoR #4)

Text integral din Decât o Revistă #4, toamnă 2010. Vă recomandăm să folosiţi Readbility la citirea pe ecran şi Instapaper la citirea pe mobil.

CUM AR FI
Au trecut 10 ani de când Doru Trăscău visa să cucerească lumea cu AB4. Acum se pregăteşte s-o facă cu The Mono Jacks.

Text de Cristian Lupşa
Fotografii de Cosmin Bumbuţ

La sfârşit de august, într-o sâmbătă, Doru Trăscău şi colegii lui din trupa The Mono Jacks s-au strâns în studioul de la subsolul unui club bucureştean ca să înregistreze câteva piese noi. Pe una dintre ele, Come Back Girl, o cântaseră într-un concert la care asistase şi directorul muzical al Radio Guerrilla, care le-a spus că piesa rupe şi că vrea s-o difuzeze. A fost un motiv la fel de bun ca oricare să coboare în „The Great Below”, studioul păstorit de muzicianul Andrei „Robin” Proca (vocalul Robin and the Backstabbers). Tot el le-a fost inginer de sunet iarna trecută, când au înregistrat un prim calup de piese, printre care şi mai cunoscuta Maria. Acum voiau să tragă ce compuseseră între timp – poate reuşeau vreo trei în cele două zile. Suficiente pentru un EP.

Pentru Doru, ar fi primul disc fizic după şapte ani, pauză cauzată nu doar de costurile de producţie sau tranziţia muzicii pe suport virtual, ci şi de un interminabil lanţ de ghinioane care au omorât şi reînviat trupa cu care şi-a făcut debutul în 2000 şi cu care mulţi îl asociază încă, AB4. În 2008, într-un moment de pauză cu AB4, Doru a pornit The Mono Jacks (TMJ). Voia să continue să cânte, să creeze, să tragă de un vis care poate părea naiv la un bărbat trecut de 30 de ani, căsătorit, tată şi cu o slujbă de birou: să reuşească în muzică. Sigur că ar fi fost frumos s-o facă cu AB4, prima dragoste. Dar de ce nu i-ar ieşi alături de Dorian, Alex şi Florin, The Mono Jacks?

_____________________________

Doru e un tip modest şi rezervat. Constituţia firavă nu-l evidenţiază în mulţime – bicepşii lui sunt cât încheietura altora. E osos, are părul blond-cenuşiu căzut peste frunte şi ochii albaştri impunători. S-a născut în aprilie 1978 în cartierul bucureştean Berceni, unde a copilărit cu fratele lui, George, partenerul preferat de bătaie (joaca se lăsa deseori cu sânge). Mama era învăţătoare, tatăl lucra la Poligrafie. N-au fost momente revelatoare în copilărie care să-l îndrepte spre muzică, deşi ar putea să construiască o legendă în jurul zilei în care a fugit de acasă, pedepsit fiind, ca să meargă cu clasa – şi cu Mihaela, colega de care era îndrăgostit– într-o excursie, iar la întoarcere şi-a luat o bătaie memorabilă de la tata. Ţine minte că era în baie, se spăla pe ochi de lacrimi şi îngâna ceva, când l-a auzit pe tatăl lui spunând: „Zi şi tu, mă nevastă, ce să-i fac? Hristosu’ mă-sii. Cincizeci de curele şi el cântă”.

În adolescenţă s-a apucat să zdrăngăne chitarele cu băieţii de la bloc, deşi nu prea gusta folkismele de foc de tabără pe care le cânta majoritatea. Şi-a făcut curaj şi s-a înscris cu un prieten la festivalul „Om bun” – cele două piese cântate atunci au fost prima urcare pe scenă. Victor Socaciu, care era în juriu, bătea din picior pe ritm. Au mai cântat la un festival, dar au fost eclipsaţi de alţi debutanţi, Talisman. Doru şi-a găsit locul în muzică lipindu-se de televizor când se dădea Alternative Nation pe MTV. Urmărea orchestraţia, structura şi apoi repeta de unul singur – cu chitara şi vocea – tot ce auzea la R.E.M., Live, Green Day şi, desigur, Nirvana.

Prin 2000, împreună cu un prieten basist, au intrat în formaţia Melcii Sprinteni. A venit un toboşar, a plecat basistul, apoi, la un moment dat, a venit Janin Pasniciuc (acum chitarist la Partizan) şi a tot adus oameni până s-a sudat o primă formulă. Şi-au spus R.A.M.A. (Regia Autonomă de Muzică Alternativă), nume la care au renunţat repede din cauza suprapunerii cu margarina. Şi-au spus apoi AB4, o trupă în care influenţa grunge-ului Nirvana era limpede: îşi încheiau concertele cu un cover după Smells Like Teen Spirit şi aveau şi un hit inspirat de About a Girl. Se numea Despre o tipă şi începea aşa: „Am nevoie de o prietenă, uşuratică / Cu vederi foarte largi şi carismatică”.

Pe atunci, rock în România era Iris, viitorul era Direcţia 5 şi, cu indulgenţă, Viţa de Vie. Timpuri Noi erau consideraţi underground, iar şcoala alternativă – Omul cu Şobolani, Coma, Implant pentru Refuz, E.M.I.L., AB4 – era condamnată la beciurile bucureştene. Dintre toţi, Doru ieşea în evidenţă: era o aşchie de bărbat, cu părul blond-platinat făcut ţepi, cu ochii albaştri subliniaţi cu dermatograf şi îmbrăcat în fustă (ulterior a pus pe el şi o blană, împrumutată de la o vecină). Şi era furios – avea un zbucium în priviri şi o descătuşare pe scenă care îl făceau greu de ignorat.

Astăzi e mult mai calm şi priveşte acei ani cu o nostalgie înţelegătoare. Nu e foarte mândru de calitatea sunetului de pe primul album AB4, Toxic, şi spune că îi vine greu să-l asculte. La machiaj şi fustă a renunţat după vreo doi ani – era încă prea mult pentru România şi-i era greu să-şi asume rolul de ciudat, mai ales la cântările din afara Bucureştiului.

Încet-încet, AB4 şi-a schimbat componenţa şi s-a fisurat. În 2003, când au scos Broken Trust, un album în engleză, aveau deja un italian în componenţă. În următorii ani, după ce Doru a încercat de câteva ori să-şi construiască o viaţă în Italia, au ajuns să fie trei. Activitatea muzicală era aproape inexistentă. AB4, îi place lui Doru să spună, e o poveste în care extazul alternează cu agonia. De fiecare dată când simţeau că vor reuşi, ceva îi aducea înapoi la linia de start. A reuşi – când eşti o trupă românească care cântă rock în engleză – nu înseamnă să fii Kings of Leon. Înseamnă să poţi să-ţi plăteşti chiria din muzică, să te ocupi doar de cântat, compus, înregistrat etc. La asta a visat Doru dintotdeauna.

De câteva ori, cu AB4, visul a fost aproape. Atunci când au câştigat „Best Romanian Act” la European Music Awards, dar apoi s-a spart trupa. Atunci când s-a mutat în Italia şi au relansat Broken Trust, dar casa de discuri a hotărât să nu-i mai promoveze. Atunci când şi-au regăsit vibe-ul creativ, dar celor trei italieni le era prea greu să-şi dea demisia şi să se mute în România. („Chimia s-a stins la distanţă. Ca să faci o bilă de foc, trebuie să fii acolo.”)

Ultima încercare au avut-o în 2009. Doru înfiinţase deja TMJ, dar a pus trupa pe pauză ca să înregistreze cu AB4 la Roma – „ultima şansă”, i-a spus el. Discul le-a rămas însă pe calculatoare, pentru că n-au avut bani să-l scoată. Ca să pecetluiască şirul de ghinioane, după ce AB4 au cântat la Sziget Festival, n-au reuşit să ajungă la timp la Bucureşti ca să deschidă pentru Editors.

_____________________________

Cu TMJ, Doru nu încearcă să reîmpacheteze AB4. A căutat oameni cu lucruri noi de spus şi i-a găsit. Cel mai bun semn e că la concerte nimeni nu cere AB4; un lucru de care se temeau. TMJ au un sunet proaspăt, cu acele condimente caracteristice indie-rock-post-punkului britanic şi american ferit încă de infuziile electro. (Doru a fost prins în ultima vreme de trupe ca Interpol sau The National.)

În studio, e animat, volubil şi se joacă cu corzile Fenderului. Simte presiunea, dar e pozitivă. Când Alex, basistul, se beşteleşte pentru că nu i-au ieşit notele, Doru îl consolează, povestindu-i cum odată era cât pe ce să facă un scor ridicol de mare la Tetris, dar a clacat exact când a observat ce bine îi merge. Doru şi-a câştigat autoritatea după ani de julituri, dar nu şi-o impune dictatorial. Preferă dezbaterile şi spune că n-ar putea crea fără ajutorul unei trupe. Oricâte idei ar avea despre ritmul tobei, Dorian sigur va aduce o floricică în plus ca să-l definitiveze.

„Bine, formaţia”, exclamă Doru după o dublă reuşită la Come Back Girl.

Sunt atenţi la fiecare sunet şi Robin îi ajută să decidă ce trebuie reluat. O fac cu drag de două, de trei, de şapte ori dacă trebuie. „Arta creşte odată cu tine”, spune Doru. Când era tânăr nu avea nici cunoştinţele, nici siguranţa de a bibili atât de mult compoziţiile; acum percepe mai bine particularităţile fiecărui instrument.

TMJ repetă de cel puţin trei ori pe săptămână, deşi toţi au un job de zi (în marketing, sales sau chiar la Stat). Doru e designer la gigantul jocurilor video Electronic Arts, unde cel mai recent a lucrat la varianta de mobil a FIFA 2011. Face design de ani buni, îi place, dar e secundar muzicii; mai degrabă o modalitate de a o susţine. „Vreau să fac muzică până la adânci bătrâneţi. La un moment dat voi face doar asta.” Doru e sincer cu visul său şi n-ai de ce să nu-l crezi. Dacă Matt Berninger de la The National a fost web designer înainte să abandoneze jobul pentru muzică, el de ce n-ar putea?

„Muzica e ca un drog. Să poţi să simţi că poţi fi în faţa unor oameni, să exprimi ceva şi lumea să te admire pentru asta e fantastic. De ce să nu continui?”

_____________________________

Laura şi Luca, băiatul lor de 3 ani, sunt cealaltă parte importantă a vieţii lui. E împreună cu Laura din liceu, de peste 15 ani, şi sunt căsătoriţi de şase. Laura e inginer şi n-are legătură cu muzica – e mai degrabă omul lângă care Doru îşi găseşte liniştea. Uneori, ea îi mărturiseşte că simte că-i scapă ceva la el, sau că e invidioasă că nu-l poate avea aşa cum e pe scenă. Şi mogâldeaţa de Luca e uneori gelos pe tati, mai ales când îl surprinde prin casă cântând la chitară. Atunci vine şi se strecoară în braţele lui, punându-se între Doru şi chitară. Uneori îl acompaniază la setul lui de tobe de jucărie. Până la urmă, Now in Stereo a devenit din EP, album. (DoR a organizat un concurs de design pentru copertă.) Va ieşi pe bune, palpabil, toamna asta.

Doru e fericit. TMJ au concerte, li se difuzează piesa la radio, au fani. E un moment propice, poate chiar unul crucial. Doru ştie că, dacă muncesc suficient şi continuă să creeze şi să cânte, nu e imposibil să ajungă la câteva sute de euro pe lună, de om, suficient cât să facă doar asta. „Va veni momentul când va trebui să rupem pisica în două. Sper doar să nu mai fie aceeaşi presiune ca la AB4.”

Nu e naiv. Vorbeşte din experienţa solistului de care s-a râs când a fost întrebat, la începutul carierei, ce vise are pentru AB4. A răspuns aşa: un concert unplugged à la MTV, un concert la Polivalentă, statueta pe arc de la MTV. Până la urmă, le-a bifat pe toate. Cu TMJ încă nu şi-a făcut o listă clară, dar e o imagine care-l tot urmăreşte: „Îmi imaginez un concert în Hyde Park în Londra, cu multă multă lume care la un moment dat acompaniază linia melodică a chitării.” •

_____________________________

6 Comentarii pentru “Cum ar fi (DoR #4)”

  • radu a scris:

    sper sa vad la hyde park, dar nu ca la sziget ci la main stage

  • cca a scris:

    sper sa strang suficient de multi bani intr-un timp atat de scurt si sa vin sa va vad la Londra 🙂

  • Pingback: The Mono Jacks – Now in Stereo | WetPaper

  • Pingback: Decât o Revistă » Seminariile DoR: Doru Trăscău, 30 ianuarie 2013

  • Pingback: O veste … nu prea ok | Raimondo-Mario Rupp

  • Pingback: Seminariile DoR: Doru Trăscău, 30 ianuarie - Fundația FFF

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #23

    DoR #23 * Recuperări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling

    Conferință 2015

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă