Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[EduDoR] Deficit de atenție

March 15th, 2017
Tags: , , , , , ,

În toamnă, nişte puşti din Piteşti s-au unit împotriva unui coleg de care se temeau. A vuit media, s-au creat tabere, s-au făcut plângeri. N-a câştigat nimeni, dar a pierdut toată lumea.

Text de Sorana Stănescu
Ilustraţii de Tuan Nini

Pentru 29 de copii de 13 ani de la o şcoală din Piteşti, 17 octombrie ar fi putut să fie o zi de luni ca oricare alta. Să înceapă cu o oră de fizică şi să termine cu sport, să-şi dea check in la şcoală şi să-şi mai facă în pauză câte un selfie, să meargă acasă şi, printre teme, să-şi scrie sute de mesaje pe grupul de WhatsApp RIP7BNaspa, cum fac de obicei. În schimb, au venit la şcoală înainte de opt şi au rămas în hol, unde s-au aşezat în semicerc cu faţa la intrare şi cu spatele la biroul directorului.

Iuliana Pîrvu, preşedinta comitetului de părinţi din clasă, le-a împărţit ecusoane cu „Sunt elev european şi am drepturi” şi foi A4 laminate: „Vreau să învăţ”, „Vreau respect”, „Vreau să fiu protejat”. De-o parte şi de alta îi flancau câţiva părinţi cu ecusoane-pereche „Sunt părinte european şi am drepturi” şi afişe cu „Protest clasa a VII-a B”.

Aşa i-au găsit colegul lor, Marius Rizoiu, şi tatăl lui, Viorel, un bărbat înalt, subţire şi obosit, cu cioc cărunt, pomeţi proeminenţi şi ochi afundaţi în orbite.

Vineri, toţi părinţii căzuseră de acord să nu mai intre la ore. Deciseseră şi conţinutul mesajelor, iar Iuliana Pîrvu făcuse afişele în dimineaţa protestului, aşa cum, în săptămânile şi lunile de dinainte, ea scrisese toate memoriile către Inspectoratul Şcolar, Protecţia Copilului, Poliţie, Salvaţi Copiii, Parchet, sperând că cineva le va rezolva problema.

Problema lor era comportamentul agresiv al băiatului cu cerinţe educaţionale speciale (CES) care stătea acum în faţa lor cu capul plecat şi mâinile încleştate pe ghiozdan, fără să fi apucat să-şi dea jos geaca şi căciula. Tată şi fiu, aproape înghesuiţi într-un panou galben cu scris triumfător „Diversity for special needs education 2013–2015”.

În următoarea oră, au venit televiziunile naţionale şi ziarele locale. Părinţii protestatari susţin că nu ştiu cine le-a anunţat. Au spus presei că de luni întregi Marius îi loveşte şi îi ameninţă cu moartea pe copiii lor, familia lui nu colaborează, orele nu se mai pot face. Pîrvu l-a întrebat agresiv pe tatăl băiatului: „Îmi puteţi garanta, în scris, mie şi celor 29 de familii, că într-o zi acest copil nu va lovi grav?”, el a răspuns stins: „O să vin să stau cu el”, iar directorul, apărut mai târziu, a spus că „triunghiul format din părinţi, copii şi cadre didactice trebuie închis”. După vreo două ore, Marius şi tatăl au plecat, iar copiii protestatari au intrat în clasă. Până seara, toate televiziunile naţionale spuneau povestea elevilor agresaţi de colegul lor, a părinţilor lor care făcuseră totul să îl integreze şi a familiei care refuză să îl mute. Era sfârşitul unei lupte şi începutul unui război.

Marţi, protestul a continuat în aceeaşi formă: cei 29 în hol, cu afişe în mâini, şi părinţi care făceau cu rândul să-i însoţească, în timp ce Marius şi tatăl erau în clasă, pentru o oră de biologie şi una de română. Cei 29 au primit absenţe. Tot marţi, presa a început să publice detalii care au nuanţat povestea: copilul are ADHD şi din această cauză a fost discriminat la şcoală, a supravieţuit unui cancer „cu 1% şanse la viaţă” şi e adoptat. A ieşit la iveală şi o pagină de Facebook, „29 de copii în pericol”, ulterior ştearsă, unde părinţii elevilor protestatari publicaseră două documente din dosarul şcolar al lui Marius, cu toate datele lui de identificare: CNP, adresă, tip de deficienţă; bileţele cu ameninţări care ar fi fost scrise de el pentru un coleg: „vreau să te spintec, să te omor”; şi procese verbale semnate de profesori că deranjează orele.

Părinţii celor 29 au spus atunci că ei protestează din cauza comportamentului violent al băiatului, că nu ştiau că ar avea ADHD şi că, dimpotrivă, în clasa lor mai e încă o fetiţă cu ADHD care s-ar fi integrat perfect. Internetul s-a împărţit în două tabere: pro-părinţi şi anti-discriminare.

Din a treia zi de protest, Marius nu a mai venit la şcoală, copiii au intrat la ore, Ministerele Educaţiei şi al Muncii au început să facă controale, iar instituţiile judeţene să facă şedinţe: la Prefectură, la Consiliul Judeţean, la Inspectoratul Şcolar. S-a vorbit despre „o situaţie de netolerat”, „desfăşurarea în bune condiţii a procesului educaţional”, „trebuie făcut ceva”.

Dar ce înseamnă când nişte copii de 13 ani se aliază împotriva unui coleg de-al lor? Cine nu şi-a făcut treaba, de s-a ajuns aici? Cine e victima şi cine e agresorul? Şi ce se întâmplă când suntem prea siguri de adevărul nostru şi încercăm să ne facem singuri dreptate?

 

Deoarece comportamentul lui Marius se înrăutăţise odată cu începerea clasei a VII-a – îşi ameninţa colegii şi îşi pipăia colegele – şi nimeni nu reuşea nici să îl potolească, nici să îl facă să plece din şcoală, în şedinţa de vinerea dinaintea protestului părinţii nemulţumiţi i‑au dat familiei Rizoiu un ultimatum. Luni, la opt, să vină cu o decizie: îl mută sau nu? Şi ca să fie siguri că obţin ce vor, în discuţii care nu au inclus familia băiatului, au hotărât ca, dacă el va veni la şcoală, să pornească protestul.

„Ni se spunea că trebuie să conciliem, să rezolvăm”, spune Iuliana Pîrvu. „Dar am ajuns la disperare, şi nu peste noapte, ci după zeci de ore în şedinţe.” Iar ea ar trebui să ştie cel mai bine, căci a participat la toate întâlnirile, a scris toate petiţiile, a apărut la televiziuni, a făcut pagina de Facebook pentru care avea să răspundă ulterior la autoritatea care supraveghează prelucrarea datelor cu caracter personal şi avea să iasă ultima de la Parchet în noiembrie. Dintre părinţi, pe ea, genul de mamă-leoaică, hotărâtă şi mereu cu vorbele la ea, tensiunea a atins-o cel mai mult, de nu mai voia să-şi facă controlul endocrinologic programat, convinsă că rezultatele analizelor vor fi luat-o razna. Pîrvu, consultant imobiliar şi voluntar la o asociaţie pentru copii cu cancer, e obişnuită cu emoţiile şi cu riscul: soţul său e instructor de paraşutism în Germania, iar fiul ei, colegul lui Marius, visează să facă Academia de Aviaţie.

În clasă, totul a fost bine până când, în 2016, în semestrul al doilea dintr‑a VI-a, a venit Marius, transferat de la A. Aproape toţi colegii lui cei noi învăţaseră în clasele I-IV în sistem stepbystep, adică au avut două învăţătoare şi au stat împreună zilnic până la ora 16. Copiii sunt extrem de uniţi, la fel şi părinţii. Îşi fac poze prin clasă, în care Marius nu apare niciodată, şi îşi serbează zilele de naştere fără el, pentru că „nu aduci pistolul la petrecere”, cum spune unul dintre ei. Unii părinţi se vizitează acasă. Pîrvu spune despre Cristina Radu, care e bibliotecara şcolii şi mama uneia dintre fetele din clasă, că e cea mai bună prietenă a ei, iar când vorbesc despre copii, toţi se referă la „ai noştri”.

Şcoala nr. 16 „I. L. Caragiale” e a treia pentru Marius. Conflictele par să-l fi urmărit peste tot şi erau ba din vina lui, dacă îi întrebi pe foştii colegi, ba din vina colegilor şi a şcolii, dacă o întrebi pe mama lui.

Noii colegi ştiau că la A, recunoscută drept o clasă violentă, Marius fusese bătut, dar şi că lovise, la rândul lui. Aşa încât a surprins pe toată lumea când, în primele săptămâni, era prietenos şi foarte politicos. „La început a fost foarte bine. Părea ciudat ce ziceau ceilalţi”, spune şefa clasei. Şi părinţii au fost impresionaţi după prima întâlnire, când familia le-a spus că e adoptat, că a avut cancer, că e în urmă cu materia şi că ceilalţi l-au marginalizat. „La şedinţă, plângeam toţi, eram zob”, îşi aminteşte Pîrvu.

După o vreme, Marius a început să vorbească în ore. Apoi să se ridice din bancă. Apoi să lovească alţi copii, astfel încât a terminat semestrul al doilea din clasa a VI-a cu media şase la purtare. Apoi să agreseze fetele şi să ameninţe că se sinucide: copiii spun că într-o oră a vrut să se arunce pe geam, în alta şi-a băgat compasul în mână de a ajuns la cabinetul medical. În multe familii, „ce a mai făcut Marius” se discuta imediat ce copiii intrau pe uşă. Se discuta între copii, pe grupul de WhatsApp, şi între părinţi, pe grupul lor de WhatsApp, din care nici Marius, nici mama nu fac parte. Se discuta la şedinţele cu părinţii, la care venea mai mult tatăl şi nu reuşea să dea o explicaţie sau o soluţie pentru comportamentul lui. Se discuta în cancelarie şi în biroul directorului, unde, spune acesta, în ultimul an ajungeau, pe rând, grupuri-grupuri de elevi să se plângă că îi loveşte.

Părinţii spun că cel mai afectat este un coleg pe care Marius îl suna cu număr ascuns noaptea, îl ameninţa şi îi trimitea bileţele cu „te omor”, „te spintec” şi SMS-uri cu „Eşti un laş şi nu mai vrei să fii prietenul meu”, confirmă tatăl acestuia. Băiatul a avut nevoie de 15 şedinţe de consiliere psihologică. Familia lui nu are nici înregistrări ale convorbirilor, nici SMS-uri, pentru că a resetat telefonul. Mai există doar câteva bileţele, într‑un scris aproape ilizibil. Într-unul, cu titlul Proces Verbal, scrie: „Subsemnatul Rizoiu Marius, vreau să îl dau în judecată pe elevul Flavius, pentru că vrea să îmi fure câte ceva din bancă. Eu nu îl mai sufăr pe acest elev deoarece mă ameninţă, mă înjură, se răsteşte la mine. Eu vreau să îl spintec, să îl bat, să îl omor în autobuz.” Ştia să facă procese verbale pentru că şi lui i se făcuseră. Şefa clasei spune că, în pauze, Marius scria pe tablă adresa şi numărul de telefon al băiatului şi îi îndemna pe ceilalţi: „Să mergem să îl spintecăm!”. Iar alteori zicea că în geaca lui e o cameră care îl înregistrează.

Pe un alt coleg, Marius l-a ameninţat că îi împinge pe scări fratele mai mic, încât acesta ajunsese să îl păzească în fiecare pauză şi să se bucure când e răcit şi stă acasă.

O colegă povesteşte că i-a învineţit braţul stâng în timpul unei ore de informatică, în luna mai – unul dintre primele incidente serioase. „Dădea cu tastatura în bancă, i-am spus să înceteze şi m-a prins de mână”, spune fata. Părinţii au vrut să depună o plângere la poliţie, dar n-a fost acceptată, pe motiv că agresorul e minor, aşa că i-au trimis la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Argeş (DGASPC). Răspunsul scris al instituţiei a fost că mama lui Marius nu crede că a avut loc acest incident şi că „fiica dvs. nu îl suportă pe fiul său”, dar l-a inclus pe băiat într-un program de consiliere psihologică.

Nu înţelegea ce înseamnă „nu”, spune şefa clasei şi cea care şi-a asumat, fără să i-o ceară nimeni, rolul de a-l potoli pe Marius. Nu înţelegea că nu vrea să o pupe pe braţe într-o zi în care purta tricou. Nu înţelegea că nu voia să o ia în braţe. „Mă întindea pe bancă, mă înghesuia într-un colţ al clasei, voia să mă pupe. Nu ştiam ce să fac. Mă gândeam că dacă mă depărtez prea repede îl enervez. Când făcea aşa mi-era… nu scârbă, dar nu îmi plăcea.” Iar când i-a cerut s-o lase în pace, i-a zis şi ei că o spintecă.

Mama acesteia a sunat-o pe mama lui Marius în octombrie şi a rugat-o să vorbească cu el pentru ca băiatul „să nu mai aibă contact fizic” cu fata. Când a revenit la şcoală după protest, Marius o considera din nou cea mai bună prietenă şi era mult mai liniştit. „Nu ştim ce gândeşte şi ce planuri are”, spunea şefa clasei la mijloc de ianuarie 2017, cu un uşor amuzament care arăta că ar fi depăşit situaţia. „Şi acum îl mai apucă să mârâie sau să râdă, dar e mult mai OK.”

Comportamentul lui nu are legătură cu vreun profesor sau cu vreo materie, şi-au dat seama colegii, care nu ştiu că ar suferi de ceva, ci doar că e „bolnav din dragoste”.

Poliţia a venit la un moment dat să le vorbească despre prevenirea violenţei. Ce au înţeles copiii a fost că amenda e mai mare pentru acte de violenţă în şcoală. Aşa încât unul dintre părinţi i-a găsit la sfârşitul orelor făcând socoteala cât i-ar costa să-l bată pe băiat în afara şcolii.

Cu toţii, de la părinţi, la directori, la copii, dau toate aceste exemple când vorbesc despre Marius, dar, cu cât sunt mai des repetate, cu atât detaliile devin incerte: n-a încălecat pervazul, ci doar s-a grăbit să se ducă la geam într-o pauză, după ce în oră spusese că e nervos şi că se sinucide, iar compasul şi l-ar fi împuns ori în încheietura mâinii ori în dosul palmei, dar nu i-a curs sânge şi nu a ajuns la cabinet, spun copiii care au fost de faţă.

Scăderea rezultatelor la şcoală era a doua mare nemulţumire a părinţilor. Orele nu se mai puteau ţine pentru că profesorii pierdeau timp să-l potolească pe băiat. A VII-a B se transformase din cea mai bună clasă (spun cadrele didactice şi directorul) într-una la care profesorii nu mai voiau să intre şi scriau procese verbale, pe care le dădeau elevilor să le semneze: „Elevul Rizoiu Marius a deranjat în mod constant procesul de predare, adresând cuvinte injurioase colegilor de clasă, ameninţând cu acte de violenţă pe elevul…” (ora de fizică, 15 septembrie 2016); „Elevul Rizoiu Marius deranjează constant ora, foloseşte expresii de genul «vreau să-l spintec», «să-l fac harcea-parcea».” (ora de engleză, 20 septembrie 2016); „Elevul Rizoiu Marius a deranjat ora, a râs, a glumit, a mâncat hârtii, făcând un adevărat circ.” (ora de română, 11 octombrie 2016). Aceeaşi profesoară de română spunea însă în ianuarie că sunt în şcoală elevi mult mai agresivi decât el, iar în trecut îi dăduse şi mamei lui un bileţel asemănător, în care confirma că băiatul nu deranjează orele.

„Până la urmă toţi ne comportam curajos, la modul: «Ce poţi să ne faci? », spune fiul Iulianei Pîrvu, un puşti rârâit şi cu un cap mai mic decât Marius, pasionat de aeromodele, Pokémon anime şi street dance. „Dar te simţi ciudat când se uită la tine aşa urât şi-ţi zice: «te tai, te omor!»”. „Faceţi voi, adulţii, ceva, că noi nu ştim ce să mai facem”, i-ar fi spus mamei lui înainte de protest.

 

Şcoala şi Protecţia Copilului consideră că au făcut tot ce era nevoie: de doi ani, Marius avea un manager de caz, adică un asistent social care trebuia să urmărească situaţia lui la şcoală şi în familie şi, din vară, după incidentul în care îi învineţise mâna colegei, făcea consiliere cu un psiholog al DGASPC. Mai mult, în septembrie 2016 fusese creată o „comisie de integrare”, formată din Inspectoratul Şcolar, DGASPC, şcoală şi familie, care a decis ca el să stea la cursuri numai trei ore pe zi şi să fie însoţit de un adult. Deşi părinţii lui acceptaseră condiţiile, nu îl însoţiseră în zilele de miercuri, care le reveneau, şi îl lăsaseră să stea la şcoală toată ziua, nu doar cele trei ore.

Ceilalţi adulţi care ar fi trebuit să îl supravegheze erau: Cristina Radu – bibliotecara şcolii (lunea), Pîrvu (marţea), profesoara de sprijin (joia) şi psihologul şcolii (vinerea).

„Cred că au fost cele mai grele ore din viaţa mea”, spune Pîrvu despre cele două zile în care a stat în clasă. „Începe şi face ca în filmele de groază.” Se schimbă la faţă şi respiră greu pe nas, îl imită femeia. „«Marius, ce ai?», «Sunt nervos.»”.

„În a doua săptămână în care am stat cu el am auzit un freamăt în clasă. Era în picioare, schimonosit la faţă, cu mâna ridicată deasupra colegului din faţă. Eu am văzut compas, dar nu ştiu dacă avea pix sau compas, n-am stat să-l caut. Am înnebunit. Am pus mâna pe mâna lui, deşi ştiam că n-am voie, şi am coborât cu el la Protecţia Copilului, care era în şcoală. Am zis: (…) dacă nenoroceşte un copil de faţă cu mine, eu răspund”, continuă Pîrvu. „E dual copilul ăsta, cred că ştie foarte bine ce face. Cu cei de Protecţie, avea faţă de spăşit. Când am închis uşa s-a întors spre mine şi a rânjit.”

După a treia zi de protest, Marius n-a mai venit la şcoală până la sfârşitul lunii. A fost bine, spune fiul Iulianei Pîrvu, „n-a mai avut cine să ne ameninţe”. În schimb, a venit la ei în clasă într-o zi Narcis Sima, psihologul lui Marius de la DGASPC, şi i-a rugat să scrie toţi pe aceeaşi foaie ce îşi doresc de la băiat şi să semneze. „Vreau să pleci”, „Să nu mai fii violent”, „Să fii cuminte”, au scris unii. „Să fim ca fraţii”, „Să fim prieteni”, au scris alţii. Copiii spun că i-au transmis clar psihologului că vor ca Marius să plece, dar acesta părea că nu înţelege şi le mulţumea că vor să-l integreze. Părinţii n-au fost anunţaţi de vizită şi au considerat-o un abuz. Luciana Hăloiu-Richardson, analist comportamental, spune că elevii au răspuns prin contagiune şi, ca atare, irelevant. Ea ar fi stat într-un colţ al clasei câteva zile, fără ca elevii să ştie de ce e acolo, să-şi culeagă datele şi apoi să decidă metodele de intervenţie. Sima a refuzat să stea de vorbă cu noi despre Marius. Singura lui declaraţie a fost în timpul protestului, în presă: „copilul nu are întârziere cognitivă şi nu prezintă un pericol social”.

În săptămâna de după protest, de partea lui Marius a ieşit public o serie de ONG-uri. Într-o scrisoare semnată de alte 27 de organizaţii, Centrul de Resurse Juridice (CRJ), care luptă pentru respectarea drepturilor omului şi a egalităţii de şanse, a cerut Ministerelor Muncii şi Educaţiei să explice în ce fel au fost respectate drepturile lui Marius la educaţie şi integrare şcolară. Iar Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi (CEDCD), alt ONG din Bucureşti, a anunţat că a depus o plângere penală pentru şantaj şi incitare la ură sau discriminare împotriva a patru părinţi care şi-au folosit propriii copii şi pe colegii lor ca „instrumente de ură împotriva unui copil cu dizabilităţi”, fără să spună, nici până în ziua de azi, cine sunt cei patru părinţi.

Tot CEDCD a depus la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) o plângere împotriva directorului şi a psihologului şcolii, a inspectorului şcolar general şi a celui pentru învăţământ special, pentru „pasivitate şi măsuri abuzive care au făcut posibilă situaţia revoltătoare de la Piteşti”. Jignirile directorului, bullyingul la care a fost supus zilnic, hate speech-ul de pe pagina de Facebook sunt tratamente injuste şi degradante, explică preşedinta CEDCD, Mădălina Turza. Ea însăşi este mama unei fetiţe cu sindrom Down care în 2014 a fost bătută de profesori într-o şcoală specială din Bucureşti, împotriva cărora a depus o plângere penală (dosarul e încă în lucru). Acum este în Statele Unite, la University of Minnesota, unde studiază politici publice în domeniul persoanelor cu dizabilităţi, cu o bursă Fulbright.

Turza spune că mama lui Marius contactase CEDCD la începutul lui 2016, spunând că băiatul e marginalizat şi umilit în clasă şi că nu se poate înţelege cu conducerea. Organizaţia a studiat cazul şi a decis să trimită adrese la şcoală, inspectorat şi DGASPC despre tipul de servicii de care ar fi trebuit să beneficieze, şi spune că acest caz nu diferă de alte sute de cazuri care ajung în atenţia lor. Pentru unele, organizaţia ia poziţii publice şi trimite scrisori deschise autorităţilor, pentru altele oferă asistenţă juridică. În cel mai recent caz pe care l-au reprezentat, al unui copil cu sindrom Down din Botoşani, CNCD a recunoscut, pentru prima dată, că şi unii părinţi ai colegilor se fac vinovaţi de discriminarea din şcoală. Turza a scris pe Facebook, în postarea care anunţa această victorie, în ianuarie 2017: „Urmează grupul de la Argeş”.

Diferenţele între cazul lui Marius şi alte cazuri care le ajung în atenţie au fost, spune ea, organizarea protestului şi faptul că patru lideri ai părinţilor au conexiuni în media locală. „Dacă tu faci o campanie publică şi spui că copilul e un monstru, chiar dacă el ar fi, nu mai e discriminare, e instigare la ură şi discriminare”, spune Turza. Pentru că el nu e singurul copil cu nevoi speciale, când îl discriminezi pe el, îi discriminezi pe toţi. „Codul Penal defineşte exact ce au făcut oamenii aştia acum”, spune Turza. Indiferent care e diagnosticul şi dacă părinţii îl ştiau sau nu, atâta timp cât există un diagnostic care certifică o dizabilitate, tot se fac vinovaţi de discriminare.

În cazul lui Marius, raţionamentul lui Turza e că agresivitatea există tocmai pentru că are această dizabilitate.

Niciunul dintre cele două ONG-uri nu a vorbit însă şi cu părinţii colegilor lui Marius şi nu a consiliat familia Rizoiu sau pe ceilalţi să comunice şi să colaboreze. CRJ spune că a formulat scrisoarea publică în baza informaţiilor din presă din timpul protestelor. Ulterior au mers şi la Piteşti cu un terapeut, au sfătuit familia să îl mute pe Marius şi s-au oferit să găsească în Piteşti o şcoală cu experienţă mai bună în incluziune. Pentru că păreau că acceptă, CRJ nu a mai considerat necesar să vorbească şi cu celelelalte familii din clasă, numai că părinţii lui Marius nu au mai contactat organizaţia. Mai mult, CRJ a refuzat invitaţia la o discuţie trimisă în scris de avocata părinţilor protestatari, pe motiv că solicitarea a fost prea formală.

Pe de altă parte, preşedinta CEDCD, care a depus plângerile, spune că nici nu intenţiona să vorbească şi cu părinţii celor 29: „Nu avem resursele necesare să ne ducem la fiecare şcoală din ţara asta şi să facem asta”. Şi nici nu a răspuns SMS-ului şi mesajului de pe site pe care Pîrvu i le-a trimis cu mai bine de zece zile înainte să înceapă protestul şi a invitaţiei la dialog trimise de avocată după protest.

Cât timp la televizor şi pe Facebook continua dezbaterea asupra cazului – cine şi cum ar trebui să facă integrarea?, sunt profesorii pregătiţi să lucreze cu copii cu nevoi speciale?, de ce nu au toate şcolile psiholog? –, Marius şi mama lui erau la Spitalul de Psihiatrie „Dr. Alexandru Obregia” din Bucureşti, pentru un consult neurologic şi unul psihiatric. Şcoala şi Prefectura spun că ele au cerut reevaluarea medicală. Familia spune că vizita fusese programată înainte de protest.

Conform documentelor medicale pe care mama ni le-a pus la dispoziţie, diagnosticul neurologic a fost în parametri normali, iar cel psihiatric – intelect de limită şi „alte tulburări de funcţie socială în copilărie”, adică nişte tulburări de comportament care îngreunează integrarea. Recomandările au fost consiliere individuală şi de familie, precum şi terapie de grup pentru a învăţa să relaţioneze. Adică „nu are nimic, trebuie doar să se comunice atent cu el, are o tulburare de adaptare din cauză că el nu a stat mult la şcoală”, spune mama.

 

Nu era prima dată când mama şi copilul stăteau în spital împreună. Au început când avea trei ani, imediat după ce îl adoptaseră, când l-au operat de hernie inghinală. Apoi la nouă ani, timp de o lună, la Grigore Alexandrescu, când i-au extirpat nişte ganglioni axilari şi au aşteptat un diagnostic care nu mai venea. Imediat după aceea la Fundeni, pentru o lună de tratament intensiv şi ulterior şase cure de chimioterapie. Apoi, la 12 ani, la Marie Curie, când a avut apendicită gangrenoasă.

Rodica Rizoiu n-a avut o viaţă uşoară şi acum duce şi greul familiei. Ea pe la medici, ea pe la şcoli, ea la Protecţia Copilului, ea la televiziuni, ea cu facturile. O femeie de 46 de ani, de 1,70 metri, cu părul roşcat până la umeri, braţe puternice, mâini muncite şi ojă pe unghii rar, când apucă. E asistentă medicală la un centru de îngrijire pentru bolnavi neuropsihici din Bascovele, la 29 kilometri de Piteşti. Le dă medicaţia, le serveşte masa, îi însoţeşte la spital dacă e nevoie. Mai are patru fraţi şi lucrează de la 16 ani, de când a terminat zece clase şi părinţii nu au lăsat-o să-şi dea „treapta” pentru că nu-şi mai permiteau s-o întreţină la liceu. A muncit doi ani la seră, cinci la o fabrică de textile, şase ca portar la căminul unde e acum, încă şase ca infirmieră şi apoi ca asistentă, după ce a terminat liceul şi a făcut postliceala de asistente.

Tatăl, Viorel Rizoiu, e muncitor calificat la Administraţia Domeniului Public din Piteşti şi a avut şi el probleme serioase de sănătate: un limfom malign operat şi urmat de chimioterapie în 2014 şi un chist pe plămân în 2015, care l-a lăsat cu grad de handicap şi doar jumătate de normă la serviciu. „Munceşte ca să ne fie bine la toţi, numai la şcoală să nu-l trimiţi”, spune mama. Nu-i place agitaţia, nu-i place să stea „ca un prost” pe hol. „Suferă enorm în el, lasă capul în jos şi tace. De-asta nu mai suportăm şedinţele, pentru că tot timpul, tot timpul, au fost numai acuze.”

Şi-au dorit un copil, dar nu au putut avea unul. După 14 sarcini pierdute, spune femeia, l-a văzut pe Marius abandonat în Spitalul de Pediatrie din Piteşti. Ea avea 34 de ani şi făcea practică la şcoala de asistente, el avea un an şi a fost primul care a întins mânuţele către ea. Am zis: „Pe el îl iau, indiferent ce mi-o da Dumnezeu”. Procedurile de adopţie au durat doi ani, timp în care copilul a stat la o familie de asistenţi maternali.

L-au luat acasă pe 29 iunie 2006. „A fost bucurie mare, sufletul nostru, ochii noştri din cap.” Chit că şase ani după aceea a făcut numai schimbul trei, ca să fie acasă ziua, chit că în prima lună a slăbit 10 kilograme încercând să-l facă să recupereze întârzierea în dezvoltare: nu mergea, nu vorbea, nu suporta baia şi pieptănul, nu ştia să dea cu piciorul în minge şi la zgomote îşi băga degetele în urechi, fiindcă crescuse în curte cu un abrict, un fel de cuţit electric de rindeluit lemn. De la DGASPC nu au cerut şi nici nu li s-a oferit niciun sprijin: cum să-l crească?, cum să-l facă să depăşească cei trei ani de întârziere?, la ce şcoli să meargă?.

La botez, Marius îl întrerupea pe preot cu câte un „Amiiiin”, căci începuse să rupă câteva cuvinte, povesteşte cu voce moale mama şi scoate un album cu fotografii cât o viaţă de copil. „Aici era la noi în curte, cu naşa. Aici eram în pădure, ne dusesem la fântâna de leac, de Izvorul Tămăduirii. Aici cu taică-so. Aici începuse să meargă. Aici cu bicicleta, prin casă, îl învăţam să meargă. Ce nu a avut copilaşul ăsta… Aici prin curte, îl învăţam poezii. Aici a început să mănânce singur. Aici eram la Mănăstirea Slănic. Aici în Orăşelul Copiilor. Aici la Muzeul Satului.” De când era mic, cel mai mult îi place ciorba. Plus „cărniţă la grătar” şi „dulciurele”, dar din astea nu are voie prea multe, explică mama în diminutive un regim pe care încă încearcă să-l facă să-l respecte la patru ani după „problemele lui”.

Despre operaţiile lui Marius mama vorbeşte cu lux de amănunte. Cum după o zi cu febră şi dureri în zona axilei stângi n-a fost mulţumită de diagnosticul medicului din Piteşti şi a plecat cu maxi taxi la Bucureşti; cum a ajuns la Grigore Alexandrescu, unde o lună nu au reuşit să-i pună un diagnostic; cum lua cărţile de medicină din cabinetul doctoriţei şi încerca să rezolve singură puzzle-ul. Cum, după ce i-au extirpat ganglionii axilari, avea în continuare febră şi într-o zi a primit un telefon că ar fi limfomul non-Hodgkin, o formă de cancer care se dezvoltă în sistemul limfatic, şi că trebuie să aştepte rezultatul încă unei analize pentru a vedea dacă are vreo şansă de vindecare. De aici a dat ea interpretarea de „1% şanse la viaţă”, pe care a spus-o presei în timpul protestului şi pe care o repetă oricând cu convingere.

„Apoi m-au trimis la Fundeni. Am zis că ăla e ultimul meu drum”, spune mama şi începe să plângă. Au urmat o lună în spital şi şase cure de chimioterapie în toamna şi iarna 2011-2012. Încă are în portfard un carneţel mic, negru, în care a trecut schema de tratament pentru fiecare cură. Unele perfuzii i le schimba chiar ea. Tatăl venea când putea, în weekend. Şi prin spitale, şi pe la şcoli, a cam lăsat-o pe ea cu toate, dar nu-i reproşează nimic. Băiatul e convins că mama l-a salvat, mama e convinsă că Dumnezeu l-a salvat. Marius nu pleacă nici acum de acasă până nu bea aghiasmă şi nu se dă cu mir, iar la biserică merge aproape în fiecare duminică.

După chimioterapie s-a maturizat brusc, spune mama. S-a schimbat mental şi vorbea „altfel, mai spre adult”. Atunci s-a gândit că ar fi bine să meargă la un psiholog. Marius s-a dus câteva luni la un cabinet privat, până când psiholoaga i-ar fi spus mamei: „nu ştiu ce să mai fac cu el, că îmi dă el mie sfaturi, n-are rost să mai veniţi”.

A lipsit mult de la şcoală pentru că între cure nu avea voie să iasă din casă din cauza sistemului imunitar scăzut, aşa că în noiembrie 2012 a obţinut şi primul certificat de orientare şcolară, un document eliberat de Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională (CJRAE) pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale, care stabilea că are dreptul la învăţământ la domiciliu. Mama spune că profesorul de sprijin nu a venit niciodată la Drăganu, unde locuia familia atunci, pe motiv că nu avea cu ce să se deplaseze cei 30 kilometri de la Piteşti, deşi microbuze existau. Familia nu a cerut un alt profesor. „Pe mine nu asta mă interesa. Ştiţi ce mă interesa? Copilul meu să fie bine.”

În anul următor s-au mutat la Piteşti şi l-au adus pe Marius în clasa a IV-a, la şcoala de care aparţineau cu domiciliul. Nici aici nu a avut profesor de sprijin, spune mama. Învăţătoarea povesteşte că Marius se bătea des cu colegii, că îi mutase scaunul lângă catedră, că ea pleca acasă cu bluze rupte din încăierările pe care încerca să le despartă şi că se bucura când el lipsea, pentru că putea recupera materia. Dar că niciunul dintre colegi nu îl atinsese cu un deget în prezenţa ei.

„Învăţătoarea (…) lipsea mult, îi găseam încăieraţi”, spune mama. Îi călcau pe caiete, îi aruncau ghiozdanul şi căciula. Ajunsese să nu mai scrie nici două propoziţii. „I-am zis lui taică-so: hai să-l mutăm. (…) L-am salvat din ghearele morţii şi acum ce facem?”

La începutul clasei a V-a au luat la rând şcolile din zonă şi au ajuns la actuala, „I. L. Caragiale”, unde director în 2015 era Nicolae Ghiorghişor, profesor de religie şi „pâinea lui Dumnezeu”, spune mama. Numai că rapid au început conflictele. Colegii îl strigau „pocitule”, „strâmbule”, „mustăciosule”, zice ea, şi se băteau, spune Marius. Aşa că mama a început să stea la şcoală în timpul orelor, când în clasă, când afară, la început din proprie iniţiativă, apoi la cererea scrisă a dirigintei. „Şi şcoala s-a învăţat aşa, bine mersi, că stăm noi la uşă, or eu îmi doresc să capete autonomie personală, să fie şi el liber.”

Din cauza violenţelor, părinţii au făcut plângeri, cerând ca Marius să plece din şcoală, ceea ce familia a refuzat. Aşa că directorul Alin Vlad, revenit în funcţie în septembrie 2015, după un an şi jumătate la Inspectoratul Şcolar, i-a convins să se mute de la A la B, actuala lui clasă, cu copii mult mai liniştiţi, unde Marius confirmă că a fost primit foarte bine şi că nu a fost bătut. Când a început să deranjeze lucrurile şi aici însă, în primăvara lui 2016, şcoala a insistat din nou ca mama să stea la uşă, reclamaţiile s-au adunat, astfel încât în iunie tensiunea era explozivă.

Mama spune că acum începe să resimtă şi fizic presiunea la care a fost supusă. Criză de fiere în zilele protestului şi, mai nou, puseuri de hipertensiune. Tot timpul a fost între ciocan şi nicovală. De exemplu, spune că ONG-ul Mădălinei Turza o sfătuia încă din primăvară să denunţe public că Marius e discriminat în şcoală, dar că ea nu a vrut nici scandal, nici atenţia presei. Mai mult, susţine că decizia de a-l ţine pe Marius acasă două săptămâni după protest i-a fost impusă de Prefectură şi DGASPC, cu aluzii că ar putea pierde copilul. În acelaşi timp, ONG-ul o sfătuia să continue să meargă la şcoală. Şi cu noi, mama a acceptat să vorbească doar la recomandarea Mădălinei Turza.

Şi, ca să nu mai spună că nu îşi poate însoţi copilul la ore, pentru că centrul unde lucrează ea ţine tot de DGASPC, directorul general i-a zis că îi vor face programul astfel încât să poată. „Bine, zic, dar la mine se gândeşte cineva dacă mai pot?”, a spus mama. „Asta e, sunt riscurile dumneavoastră”, i-ar fi răspuns el. Directorul DGASPC neagă că acest schimb de replici ar fi avut loc, dar confirmă că instituția a prioritizat, într-adevăr, nevoia mamei de a-și însoți copilul la școală. Şi acum Rodica Rizoiu detestă cele trei ore pe care le stă zilnic la şcoală. În prima butonează telefonul, în a doua citeşte Psaltirea Maicii Domnului, în a treia de-abia aşteaptă să se sune şi să plece.

„Cinci operaţii, cinci anestezii nu i-au afectat şi lui creieraşul? (…) Nu înţeleg de ce unii oameni, ştiind că a trecut prin atâtea, zic: «Nu mă interesează, e copilul vostru».” Se referă la toţi părinţii colegilor pe care i-a avut Marius şi care, spune ea, nu l-au acceptat tocmai pentru că fusese bolnav şi se acomoda mai greu. La directorul Vlad, care i-a spus că un părinte e obligat să facă orice pentru copilul lui. La profesorii care, spune ea, n-au ştiut să-l ajute.

 

La ora 13, pe 9 noiembrie 2016, în faţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, un reporter îşi dicta ştirea la telefon: „Sunt 28 de copii care au venit acum la Parchet după plângerea penală făcută de o asociaţie din Bucureşti privind discriminarea unui copil.” Cineva filma cu telefonul, altcineva îşi ridica aparatul foto deasupra mănunchiului de umbrele deschise, îngrămădite în dreptul intrării, unde un jandarm trecea în registru datele din buletin. Nu erau 28, ci doar 26 de copii de clasa a VII-a, vreo 28 de părinţi şi doi avocaţi. La 13:24 intraseră toţi. Primii aveau să iasă după două ore, ultimii după vreo şapte.

Au fost împărţiţi la patru procurori şi audiaţi pe rând. Atât copiii, cât şi părinţii aveau calitatea de martor şi nu şi-au putut da declaraţiile unii în faţa altora, ca să nu se influenţeze, lucru pe care l-au aflat de abia atunci. De faţă au fost însă patru reprezentanţi ai DGASPC şi cei doi avocaţi: unul îl reprezenta pe băiatul sunat şi ameninţat de Marius şi al doilea – pe restul. Deşi părinţilor li s-a părut abuzivă, procedura a fost corectă, conform unei prevederi din Codul de Procedură Penală care spune că, dacă există suspiciunea că părintele ar putea influenţa mărturia minorului, poate fi prezent în schimb un reprezentant al autorităţii tutelare.

Martorilor li s-a cerut să povestească tot ce se întâmplase în clasă de când se mutase Marius, dacă şi ei îl provocaseră sau îi puseseră porecle şi cum s-a purtat directorul cu el.

Cât au durat audierile, în holişorul de la intrare era tensiune ca la un examen. Câteva mame păzeau ghiozdane şi fumau ţigară după ţigară în curte, în timp ce din dulăpiorele încuiate sunau pe rând telefoanele pe care copiii nu avuseseră voie să la ia cu ei. „Gabi era speriat?”, „Ar fi trebuit să intru eu, nu taică-so, că el se enervează şi cine ştie ce spune…”, „Ce te-au întrebat, te-ai descurcat?”. Făceau presupuneri: care or fi cei patru părinţi vizaţi de plângere, că de chemat fuseseră chemaţi toţi. Nimeni nu îşi închipuise că protestul le va aduce familiile în faţa procurorilor. După ce discutaseră chiar să îşi mute cu toţii copiii din clasă, părinţii erau hotărâţi să dea în judecată inspectoratul şi DGASPC-ul pentru că permiseseră ca elevii să fie puşi în pericol în şcoală, deşi cunoşteau situaţia.

Părinţi şi copii au plecat de acolo în acea seară speriaţi şi confuzi (unii copii întrebau chiar dacă vor ajunge la închisoare), convinşi că li se face o mare nedreptate şi că acest ONG reuşise să răstoarne lumea împotriva lor. Erau siguri că făcuseră tot ce ţinuse de ei: îl primiseră bine pe Marius, încercaseră să medieze conflictele, ceruseră de nenumărate ori ajutorul autorităţilor, se oferiseră să îi plătească un psiholog, stătuseră cu el în clasă să îl păzească. Şi tot ei erau cei acuzaţi.

„În conflictul ăsta pare că noi nici nu existăm, există doar familia Rizoiu”, a spus Pîrvu în acea seară. „Am fost trataţi ca nişte infractori.”

Marius a fost prima dată la un psihiatru când era în şcoala primară; i-a spus că are ADHD şi i-a dat medicaţie. După chimioterapie, s-a dus la un alt psihiatru, care i-a spus că nu are ADHD şi i-a dat un medicament pentru stimularea circulaţiei cerebrale. L-a luat şi pe ăsta. Povestea s-a repetat de mai multe ori: în cinci ani, doi medici i-au zis că are ADHD, alţi trei şi un psiholog i-au zis că nu are. „Ei sunt specialiştii, noi pe cine să credem?”, spune mama.

Ce i-au zis doctorii a spus şi ea în câteva emisiuni TV imediat după protest: că ar fi avut ADHD, dar că nu mai are, că părerile sunt împărţite. A fost suficient să-i inflameze şi mai mult pe ceilalţi părinţi şi să-i convingă că cineva minte şi că mama nu i-a dat copilului tratamentul prescris. Părinţii, directorul şi diriginta spun că nu ştiau că Marius ar avea ADHD. Ştiau doar de acel certificat de orientare şcolară pentru deficienţă de tip somatic (care a apărut şi pe Facebook), care îi dă dreptul la o programă simplificată şi la profesor de sprijin, deşi mama spune că a dus la cabinetul medical al şcolii şi documente care atestă ADHD (la dosarul medical profesorii nu au acces). Legea nu obligă însă familia să anunţe şcoala dacă copilul are vreun diagnostic medical sau vreun handicap şi nici să obţină un certificat de orientare şcolară.

ADHD sau tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie este o tulburare psihiatrică, manifestată prin incapacitatea copilului de a se concentra asupra unui anumit subiect sau unei sarcini. Cele mai recente studii spun că nu există un mod clar de diagnosticare şi de tratament, că mediul poate exacerba simptomele şi că, de fapt, nici nu ar fi o boală propriu-zisă. Asociaţia Americană de Psihiatrie estimează că în SUA 15% dintre copii ar fi diagnosticaţi cu ADHD, dar că ponderea celor care suferă în mod real e de trei ori mai mică. În ultimii ani, supradiagnosticarea la nivel mondial, dar şi în România, a fost impulsionată de lobby-ul industriei farmaceutice şi de anumite cutume culturale. La noi, unde cuminţenia şi liniştea sunt valori supreme în şcoală şi corecţiile fizice ale profesorilor nu mai sunt acceptate, am întâlnit foşti oficiali din Ministerul Educaţiei care vorbeau de „o epidemie de ADHD”, în timp ce statisticile oficiale sunt contradictorii. Centrul Naţional de Sănătate Mintală spune că în perioada 2009–2015 au fost diagnosticaţi cu ADHD 31.000 de copii, în timp ce Ministerul Sănătăţii vorbeşte de 8.500.

În cazul lui Marius, tocmai diagnosticul de ADHD e cel care a inflamat televiziunile, a polarizat publicul şi a tranşat cazul în ochii ONG-urilor. „[Diagnosticul de ADHD] a fost cumpărat de presă, pentru că e mai cunoscut”, spune Turza, preşedinta ONG-ului care a depus plângerea la Parchet.

La capitolul documente – ce ştia şcoala, ce avea mama şi cât dădea mai departe – lucrurile sunt confuze. Suspiciuni există de ambele părţi: ba că mama ar fi tăinuit diagnostice psihiatrice pentru că nu i-ar fi convenit, ba că şcoala ar fi avut tot, dar nu i-ar fi păsat. Pe noi mama ne-a lăsat să răsfoim dosarul gros, din plastic, cu toate documentele medicale: RMN-uri amestecate cu analize de sânge, cu fişe de externare, cu reţete şi cu certificate de orientare şcolară. „Suntem o carte deschisă şi n-avem nimic de ascuns.” Şi la fel s-ar fi dus şi la şcoală: „Alegeţi-vă ce vă trebuie”.

Directorul Vlad spune că Marius nu are cerinţe educaţionale speciale şi că e foarte inteligent şi convingător. „Dacă stai de vorbă cu el cazi pe după scaun. (…) I-a dat cineva acest somatic, că e întârziat. M-am dus la colegi: «Mă, la voi e întârziat?». Nu, are note de şase, şapte, opt” ( în realitate, majoritatea notelor sunt de cinci şi şase şi câte-un 10 la muzică şi religie).

Conform profilului de LinkedIn, Vlad a predat 15 ani la o şcoală din Mioveni şi din 2008, la Şcoala nr. 16. A făcut şi afaceri şi i-a mers bine, spune chiar el, dar prin anii 2000 a renunţat. E un temperament vulcanic. Vorbeşte grăbit, uneori fără subiect în propoziţie, e convins că şcoala a făcut tot ce trebuia şi se contrazice singur. Ba spune că Marius „nu e bolnav”, ba că mama nu îi dă medicamentele de care ar avea nevoie. „Care e cerinţa lui educaţională specială?”, spunea în biroul lui înainte de vacanţa de iarnă. „Nada, zero. Somatic înseamnă că ai avut o boală internă şi atât. Ai stat acasă, ai mai pierdut din materie, o recuperezi. El n-are nimic aici” şi arăta spre propria tâmplă. Că doar se interesase şi el ce înseamnă CES. O întrebase şi pe mama lui, care e medic generalist şi mai făcuse gărzi la spitalul „unde sunt dilăi. Şi mi-a zis: cu nebunul şi cu beţivul nu te pui niciodată”. Directorul spune că ceilalţi 29 „sunt mai discriminaţi decât Marius. Pe el îl bibilim şi pe ceilalţi i-am dat la spate.”

Confuzie a fost şi în rândul părinţilor colegilor lui Marius. Prin „somatic” ei înţelegeau probleme de mers, o dificultate dată de operaţiile din zona inghinală, că doar de-aia fusese scutit şi de sport până în clasa a VII-a. Deşi e ilegal, acces la dosarul lui Marius de la şcoală le dăduse chiar diriginta, Alina Nicola, a recunoscut bibliotecara Cristina Radu, în timp ce Pîrvu spune că celor două documente pe care le-a pus pe Facebook le-a făcut ea o poză în timpul unei şedinţe a comisiei de integrare. Nicola a intrat în concediu medical în zilele protestului şi a revenit la şcoală abia în ianuarie, timp în care a refuzat să vorbească cu noi. Părinţii celor 29 şi directorul spun că s-a îmbolnăvit din cauza presiunii la care a fost supusă.

„O operaţie e o traumă şi poate duce la tulburări emoţionale”, explica, la început de ianuarie, psihologul Augustina Ene. Ea coordonează departamentul de asistenţă psihopedagogică la CJRAE şi a preluat cazul lui Marius după protest. A acceptat să stea de vorbă cu noi numai pentru că familia făcuse asta înainte. La Marius, explică ea, cerinţa educaţională specială decurgea tocmai din limfomul malign care l-a ţinut mult timp în spital.

 

Familia Rizoiu locuieşte într-un cartier mărginaş, într-o garsonieră minusculă primită cu chirie de la primărie, dintr-un fost bloc de nefamilişti renovat, la căpătul unei alei dincolo de care şuieră vântul în hău. E un bloc lung, cu balcon pe toată lungimea, întrerupt din loc în loc de bucătăriile pe care oamenii şi le-au închis cu aluminiu şi termopan. Rufe îngheţate pe sârmă, carpete ovale întinse peste balustradă, gunoaie în jur, tomberoane răscolite, miros de ceapă pusă la fiert. Din afară, pare o înghesuială de suflete, de vise, de dorinţe şi de neputinţă.

De cele mai multe ori, Marius e acasă fie cu mama, fie cu tatăl. Cu amândoi e doar în weekend, la casa lor din Ursoaia, la 30 kilometri, şi asta pentru că bunica bolnavă de Alzheimer are nevoie de îngrijire şi părinţii fac cu rândul: la serviciu, cu bătrâna la ţară sau cu Marius la Piteşti. Garsoniera e atât de mică, încât Marius şi mama nu pot fi nici fizic la o distanţă mai mare de câţiva metri unul de altul. Perdeaua grena dintre hol şi dormitor şi cele două uşi din sticlă, de la baie şi bucătărie, nu ţin loc de intimitate. De dormit, cei doi dorm împreună sau, când e şi tatăl, Marius doarme pe un fotoliu-pat care aproape blochează holul îngust. De la începutul lui februarie în familie a intrat şi bichonul Rocky. Orice, numai să fie băiatul fericit.

Când îl cunoşti, Marius dezarmează prin politeţe, maniere, ochi blânzi care privesc de cele mai multe ori în jos şi zâmbet. „Numele meu este Marius Rizoiu”, spune când îţi deschide uşa garsonierei. E brunet, are 1,70 metri, început de mustaţă, voce în schimbare şi pleoapele uşor căzute. „Stinge lumina pe hol şi aprinde-o aici, puiule”, vine rugămintea mamei. E atent la carneţelul în care scrii, la becul roşu al reportofonului şi după două ore îşi pune capul pe umărul tău cu o familiaritate nepotrivită. Îi cere mamei voie la ureche când vrea să meargă la toaletă şi îşi cere scuze când o întrerupe.

A făcut înot şi handbal înainte să fie scutit de sport. Îi plac desenele cu Tom şi Jerry şi Scooby Doo şi citeşte Contele de Monte Cristo, pe care i-a dăruit-o profesorul de istorie. Îţi povesteşte despre tabăra de la Sâmbăta de Sus, unde a fost cu alţi copii diagnosticaţi cu cancer şi despre cetatea Făgăraş. Din când în când îşi încalecă inelarul peste degetul mic, un tic. Îşi găseşte mai greu cuvintele şi are articulaţia gleznei insuficient de mobilă – nu prea poate să stea pe vine. I se trage de la primii ani de viaţă, când a stat numai în pătuţ. A doua oară când te va vedea va fi mândru să-ţi spună că a luat un şase la română şi va încerca să-ţi arate cum a sărit la groapa cu nisip. Va continua să-ţi vorbească cu „dumneavoastră”, deşi insişti să-ţi spună pe nume. Apoi, ca tu să poţi vorbi în linişte cu mama lui, se va duce la vecina care are o fetiţă cu tetrapareză spastică, ce mereu se bucură când îl vede.

Mama e convinsă că Marius nu înjură, pentru că ea nu l-a auzit niciodată. Că nu scoate zgomote ciudate, deşi colegii spun că s-a întâmplat şi când era ea pe hol. Că el nu e agresiv şi că, dimpotrivă, ceilalţi îl provoacă şi îl reped. Dacă le-a atins pe fete a fost ori de drag, ori din întâmplare, iar ei oricum sunt la vârsta la care le arde de „pupăceli” şi „toţi fac aşa”. Spune că i-a vorbit despre bolile cu transmitere sexuală, i-a explicat că fetele au ciclu şi că nu are voie să le atingă dacă ele nu vor. Despre şefa clasei, Marius i-ar fi spus că o place, pentru că e „bună, blândă şi îl ascultă”. Mama nu ştie de ce e obsedat de sânge, pentru că nici o găină nu taie de faţă cu el, iar la televizor nu se uită singur. Doar o dată, cu mama lângă el, a apucat să vadă o scenă cu vampiri care sugeau sânge – „poate de-acolo”.

Marius recunoaşte că a scris acele bileţele pentru că voia să-şi verse nervii, dar nu le-a dat nimănui, ci le-a mototolit şi le-a aruncat la coş, de unde colegii le-ar fi luat. Neagă că şi-ar fi băgat compasul în mână. Şi el, la rândul lui, e sunat de colegi cu număr ascuns. O fată l-a ameninţat că îl omoară. Odată a venit acasă cu urme de degete pe gât din cauza unui coleg. Acelaşi care i-ar fi zis: „O prind eu pe mă-ta pe stradă şi îi dau un şut în fund de nu se vede”, şi atunci Marius l-a ameninţat că îi aruncă fratele de la etaj. „El crede”, spune mama. Marius nu distinge nuanţe, deşi ea i-a zis să nu mai pună la inimă tot, dar să strângă probe, „ca să aibă şi ei ceva”. Aşa le-a spus ONG-ul.

Mama se bucură că băiatul are gânduri să facă liceul şi să devină şofer profesionist. Iar cât trăieşte ea, Marius nu va ajunge la o şcoală specială, ştie că acolo sunt trimişi de-a valma copii cu probleme, sunt abuzaţi de personal şi nu au vreo şansă de integrare în societate.

Rodica Rizoiu e convinsă că directorul şi bibliotecara „conduc şcoala” şi că pe băiatul ei vor să îl dea afară, mai ales de când „au ridicat şi ei capul” şi „au apelat la Bucureşti”. N-ar putea spune exact ce are directorul cu ei, doar că „aşa e firea lui”, că nu îi plac copiii cum îi plăceau fostului director, că se acoperă numai de hârtii şi nici măcar la salut nu-i mai răspunde.

Iar despre Cristina Radu, bibliotecara şcolii şi consilier judeţean, spune că e pornită pentru că fetiţa ei e hipoacuzică (poartă permanent o proteză auditivă), iar copiii hipoacuzici „nu sunt aşa susţinuţi cum sunt cei cu ADHD”. Radu spune că ea a ales să nu îi facă fetiţei un certificat de handicap sau de orientare şcolară, tocmai pentru că ar „atârna greu în viaţă”, că nu are nimic personal cu familia Rizoiu şi crede că băiatului i-ar fi mai bine într-un colectiv mai mic.

Conspiraţiile, presupunerile şi convingerile personale se înlănţuie într-o argumentaţie pe care fiecare tabără şi-o construieşte pe zi ce trece. Directorul e convins că DGASPC nu a luat nicio măsură pentru că Rodica Rizoiu lucrează acolo, aceasta e convinsă că în toamnă şcoala i-a făcut lui Marius program de trei ore tocmai ca să îi pună absenţe şi să îl exmatriculeze în baza lor, iar unii dintre părinţi se întreabă dacă între implicarea ONG-ului şi faptul că familia şi-a luat Logan nou e vreo legătură. Când am întrebat-o, mama a râs şi a spus că se aştepta la asta. A scos mapa neagră în care ţine facturile şi graficul de plată pentru maşină: leasing pe cinci ani, cu un avans de 9.000 de lei adunat din împrumuturi şi 1.800 de lei economiile lor de peste vară. Căci s-au învăţat să ţină de bani şi de mâncat mănâncă numai din ce produc: au porci, oi, capre, vacă, curcani, solar cu roşii şi castraveţi, iar toată munca la ţară numai ei doi o fac.

 

Modul în care a fost gestionat cazul lui Marius de adulţii şi instituţiile responsabile arată, pe de o parte, incapacitatea şi incompetenţa sistemului educaţional de a include cu adevărat copii cu cerinţe educaţionale speciale şi, pe de altă parte, cât de mult dăunează lipsa de comunicare reală într-un ring fără arbitru.

Nici mama, nici şcoala, nici ceilalţi părinţi nu-şi reproşează nimic. Mai mult, directorul se mândreşte chiar că ar fi una dintre cele mai bune şcoli „pe treaba asta”, adică pe incluziunea copiilor cu cerinţe educaţionale speciale. În 2013–2015 au fost şi într-un proiect de 42.000 de euro, bani europeni, pe tema diversităţii oportunităţilor pentru elevii cu nevoi speciale. Fondurile s-au dus pe nişte schimburi de experienţă la şcoli partenere din Turcia, pe serbări şi făcut de mărţişoare cu copii de la o şcoală specială din Argeş.

Ministerele Muncii şi al Educaţiei, care au fost în control la Piteşti la o săptămână după protest, au transmis într-un comunicat comun condamnarea „atitudinii intolerante şi discriminatorii” de care a avut parte Marius şi au spus că vor spori cursurile pentru profesori în domeniul educaţiei incluzive.

Legea spune că, în baza certificatului de orientare şcolară, copiii cu CES au dreptul, în funcţie de nevoi, la curriculă adaptată (conţinut simplificat, evaluare separată), la un profesor de sprijin (care ar trebui să lucreze în clasă cu profesorii de specialitate pe metodologii adaptate de predare, nu să umple goluri la toate materiile într-o oră pe săptămână, cum se întâmplă în realitate) şi, dacă e cazul, la asistenţă psihologică. Toate acestea – inclusiv modificările la fiecare materie – trebuie detaliate într-un Plan de Intervenţie Personalizat (PIP) făcut de şcoală. Iar de anul trecut, copiii cu CES primesc şi o alocaţie zilnică de 16,60 lei şi bani pentru rechizite, îmbrăcăminte şi transport: între 498 şi 844 de lei pe an.

De când a venit la actuala şcoală, Marius a avut materie simplificată; a avut şi profesor de sprijin, o oră pe săptămână, cu care lucra la materiile la care avea nevoie; psiholog a primit de la DGASPC. Cu toate astea, situaţia la clasă în septembrie era dramatică şi mama nu vedea vreo îmbunătăţire după consilierea psihologică. Mai mult, constituirea „comisiei de integrare” care a decis în septembrie ca Marius să stea trei ore la şcoală şi să fie, practic, păzit de un adult, a fost – dacă nu un abuz –, cel puţin „o grabă”, spune Augustina Ene. „Nu există aşa ceva, nu avem bază legală [pentru o asemenea comisie].” Au încercat să gestioneze conflictul şi atât, fără un interes real pentru copil, spune ea, iar măsura a fost luată fără a-l reevalua pe Marius psihologic şi educaţional şi fără a fi trecută în PIP, singurul document care stabileşte ce face şi ce nu face un elev cu CES la şcoală.

După protest, Ene a început un proces de consiliere cu Marius şi, o dată la câteva săptămâni, cu fiecare dintre părinţi. A căutat să-l includă şi într-un grup de dezvoltare personală, ca să înveţe să relaţioneze cu copii de vârsta lui, dar nu există aşa ceva în Piteşti. S-a întâlnit şi cu profesorii şcolii, şi cu ceilalţi părinţi, şi cu colegii lui Marius, iar în semestrul al doilea vrea să se întâlnească şi individual cu aceştia. Până acum, e singurul specialist care a vorbit cu toată lumea şi în care şi familia lui Marius, şi ceilalţi par să aibă încredere.

Din noiembrie şi până la sfârşitul semestrului I, în urma propriei evaluări şi diagnosticului de la Obregia – intelect de limită, probleme de comportament – Ene a stabilit prin PIP ca Marius să vină tot câte trei ore pe zi, însoţit de unul dintre părinţi, pentru că numai aşa el se simte în siguranţă în clasă.

Deşi mama era hotărâtă să nu mai stea pe hol, Ene a convins-o că e pentru binele lui Marius. Nu i se încalcă, ci i se oferă educaţie atât cât poate el să ducă, spune ea. „Cum să ceri unui copil care nu poate, să stea la şase ore? Atunci de ce îi dau certificat [de orientare şcolară]?” Adaptare înseamnă să îi modifici şi programul, nu doar programa, într-un mod justificat, nu „pentru că vreau eu, şcoală”.

Hăloiu-Richardson, analist comportamental, spune că ceea ce ar fi trebuit să se întâmple e, în primul rând, terapie de grup, deoarece colegii lui Marius nu ştiu nici acum ce au greşit şi vor avea la rândul lor copii pe care îi vor creşte în spiritul: „Nu vă apropiaţi de handicapaţi, că uite mie ce mi s-a întâmplat”. În al doilea rând, sistemul ar trebui să plătească un însoţitor specializat care să îl ajute să se integreze la şcoală, să iasă cu el pe hol când e nevoie sau să-i mărească timpul petrecut în clasă, dacă e pregătit. Nu mama, nu bibliotecara, nu şefa comitetului de părinţi. Sunt puţini astfel de însoţitori în ţară, iar acolo unde sunt, sunt plătiţi de părinţi cu 20-25 de lei pe oră, spune ea.

De-abia la sfârşitul anului Ministerul Educaţiei a introdus în legislaţie conceptul de „facilitator” (un părinte sau cineva specializat), dar e neclar cine şi dacă îl va plăti. E mai degrabă un mod de a forţa şcolile să-i accepte pe însoţitori în clasă, pentru că destule nu o făceau. Dar, chiar dacă asta s-a schimbat după protest şi chiar dacă la şcoala din Piteşti mai sunt câteva mame care stau pe hol asemenea Rodicăi Rizoiu, nu familia, ci şcoala ar trebui să asigure educaţia incluzivă, pentru că nici părinţii protestatari, nici părinţii lui Marius nu ştiu, nu pot şi nu ar trebui să facă mai mult. Integrare înseamnă să pregăteşti copilul pentru mediu, incluziune înseamnă să adaptezi puţin mediul, ca lui să-i fie bine. Nu exista una fără alta.

Acest caz ne spune însă că, la noi, incluziunea, empatia şi acceptarea se vor câştigate într-o sală de judecată, în şedinţe sau în sentinţe, când ele ar trebui cultivate şi exersate cu fiecare generaţie în parte. Când nu se întâmplă asta, nu e de mirare că un „Marius” aruncă în aer toate formele fără fond şi 30 de copii de 13 ani devin victimele sistemului şi ale părinţilor protectori.

 

La câteva zile de la începerea semestrului al doilea, situaţia la Piteşti era calmă, dar nici pe departe rezolvată. Pe 16 februarie, cât timp Marius era la a doua oră cu profesoara de sprijin (acum lucrează cu ea două ore în loc de una), mama a dat o fugă până la bancă să plătească rata la maşină şi să-i cumpere o gecuţă, apoi s-a grăbit să-l aştepte în faţa clasei. Băiatul a ieşit cu geaca descheiată, ghiozdanul pe-un umăr şi vesta de uniformă, uşor strâmbă, ţinând în mână o foaie de mate cu exerciţii cu radicali, cea mai recentă provocare din viaţa lui.

După protest, din clasă au plecat doi elevi şi unul a venit de la clasa paralelă. Părinţii celor 29 aşteaptă în continuare ca Parchetul să dea un răspuns în privinţa cercetării penale şi au renunţat pentru moment să mai dea în judecată inspectoratul. Directorul şi psiholoaga şcolii au fost audiaţi la Consiliul pentru Combaterea Discriminării, dar nu există încă un verdict.

Hăloiu-Richardson e convinsă că Marius ar trebui să se mute într-o altă şcoală, pentru că aici nu mai poate fi vorba de incluziune. Şi Ene spune că e acceptat în clasă, dar copiii nu relaţionează cu el. Până şi părinţii celor 29 cred că acum e şi mai discriminat. Marius însă nici nu vrea s-audă. Vrea să le demonstreze că au greşit protestând şi că el „nu e aşa rău şi viclean cum spun ei. Mi-aş dori din tot sufletul să se facă orele şi să fiu ca toţi ceilalţi.”


Notă: Numele elevilor au fost schimbate sau eliminate, pentru a-i proteja.

Articol publicat în DoR #27: #nevedem?. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

3 Comentarii pentru “[EduDoR] Deficit de atenție”

  • Mara Capac a scris:

    Din nefericire, cred că mai există multe astfel de cazuri,dar pârghiile de gestionare a acestor probleme nu sunt vizibile în sistemul nostru de educație, ba chiar împiedicate de mentalități rigide ale semenilor noștri.

  • c. p. a scris:

    Cine e victima şi cine e agresorul?
    „Mă întindea pe bancă, mă înghesuia într-un colţ al clasei, voia să mă pupe. Nu ştiam ce să fac. Mă gândeam că dacă mă depărtez prea repede îl enervez. Când făcea aşa mi-era… nu scârbă, dar nu îmi plăcea.” (colega)
    “Dacă le-a atins pe fete a fost ori de drag, ori din întâmplare, iar ei oricum sunt la vârsta la care le arde de „pupăceli” şi „toţi fac aşa”.” (mama)
    „Munceşte ca să ne fie bine la toţi, numai la şcoală să nu-l trimiţi” (mama despre tată)

  • Alin a scris:

    Din pacate Marius, colegii, parinti, scoala si autoritatile statului, televiziunile si senzationalul sunt personificari ale personajului colectiv numit romani(noi). Parca mai mult cat niciodata, in aceste zile lucrurile sunt mai evidente.

    Lipsa de implicare: profesorii nu fac decat sa mearga la scoala de la o leafa la alta, ministerul educatiei schimba legi dar nu e in stare sa creasca nivelul de implicare al elevilor si al profesorilor.

    Televiziunile si senzationalul aplatizeaza si mai mult circumvolutiunile ramase.

    Comunitatea mica si inchisa incapabila sa se uite afara din patratica ei, prin solutiile gasite nu fac decat sa transforme un bulgare de zapada intr-un bolovan capabil sa provoace o avalansa.

    Mama, tata si copilul: este foarte clar ca au nevoie de consiliere dar nu are cine sa ofere… din nou nu avem specialisti.

    Parintii colegilor, directorul, profesorii: scoala romaneasca inca pregateste “elite” – nu exista cale de mijloc ori faci facultate ori nu iei bacul. Toleranta zero, agresivitate pe toate planurile, lipsa de cultura, iar informatia e luata de pe internet. Evident ca pe internet apar doar oamenii care se vaita nu cei care au gasit solutii.

    Oare pedagogia mai e materie de studiu pentru cei ce vor sa devina profesori?

    Uitati-va la Marius, cuminte dar cu scapari. Uitati-va la actuala guvernare. Nu vi se par identinci?
    Uitati-va la institutile statului – scoala, directia de protectie, asistenta sociala etc totul o mediocritate. Pana la varf in ministere

    Marius e copil agresiv si ameninta? avem deputati(deci ipmplicit persoane adulte) cu imunitate care o fac.

    Deci despre ce vorbim aici? Despre noi si doare. Mai ales ca articolul ne atinge pe toti. Implicati sau nu. Toleranti sau nu. Copilul nu eprodusul sistemului ci e insusi sistemul. Si noi suntem la fel de bolnavi ca el pentru alegem sa ignoram, sa incalcam reguli, pentru am ridicat nepasarea la rang de arta.

    PS: Acum parinte fiind cum pot sa imi educ copilul sa mearga pe trotuar cand acesta nu mai exista pe el fiind parcate masini.
    Cum pot sa imi educ copilul sa fie politicos in trafic cand la fiecare ploaie hainele lui sunt pline de stropi de la masinile trec razant pe langa noi, care se grabesc, care nu ar inceti pentru nimic in lume. Ce va face copilul ajuns adult – va renega educatia si va “trai” in masina pentru a nu mai fi umilit de altii.

    PS2: Draga C.P.: Oamenii sunt diferiti -unii prefera sa se balacareasca in scandaluri si nu vor sa renunte chiar daca nu au dreptate, altii vor sa iasa repede din conflict desi au dreptate. Asa cum leoaicele vaneaza si leii mai putin. Din articol nu reiese nimic de vreun tatic care sa ia pozitie ca a protestat. Poate nici lor nu place la scoala si sa fie tarati in scandaluri cu toate ca nici ei nu ar fi de acord. La fel cum mamele sunt protective cu copii lor in timp ce tatii ii lasa copii sa experimenteze pe pielea lor cazaturi, julituri etc.
    Nu neg ca o parte a comportamentului nu ceea ce ar trebui la varsta lui dar a scoate din context textul despre tata mi se pare deplasat. Sunt sigur ca la o a doua citire a textului vei gasi probleme in toate taberele implicate.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă