Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Din spatele cortinei roz (DoR #7.1)

Notă: Acest text a câştigat locul III la categoria Eseu la concursul Superscrieri 2012.

Am trăit ani de zile ascunzându-mi identitatea sexuală, de teama intoleranţei celor din jur. Apoi am evadat.
__________________________________
Text de Laurenţiu Olteanu
Ilustraţie de Ioana Şopov
__________________________________

I-am auzit prima oară pe ai mei vorbind despre libertate la finele lui 1989. Nu era libertatea sucită a poeziilor patriotice sau a trecutului incert din manualele de istorie. Era libertatea noastră, una cât se poate de reală. Pentru libertate, tata a plecat în toiul nopţii spre Piaţa Universităţii şi s-a întors acasă abia după două zile, cu chipul pământiu şi ochii în lacrimi. Libertatea a făcut-o pe mama să îmbrăţişeze necunoscuţi pe stradă şi să strige în gura mare: „A fugit Ceauşescu!”. La televizor, unii oameni păreau speriaţi, reclamau că nu vom şti ce să facem cu atâta libertate. Pentru o vreme însă, ai mei au mers pe vârfuri de fericire. Vecini şi prieteni se adunau la noi acasă şi povesteau în cuvinte noi ceea ce a fost, făceau planuri pentru ce va fi.

Viaţa mea era de asemenea în tranziţie. Aveam 11 ani şi simţeam că încep să las în urmă copilăria. Deodată eram printre cei mai înalţi băieţi din clasă, braţele mi se lungiseră parcă nefiresc şi nu ştiam ce să fac cu ele, o umbră întunecată mi se ivise deasupra gurii, tenul îmi era plin de cratere dureroase, iar vocea îmi scăpa de sub control în unduiri nearmonioase.

Tranziţii şi mai neliniştitoare se petreceau înăuntrul meu, căci aceleaşi semne exterioare le regăseam când studiam înfăţişarea băieţilor de vârsta mea şi lucrul acesta îmi stârnea emoţii şi sentimente pe care nu le puteam înţelege. Începusem să îi privesc altfel, mă fascina agilitatea şi încăpăţânarea lor, determinarea lor de a le impresiona pe fete. Îmi doream un prieten, însă admiraţia care se ascundea în spatele acestei dorinţe – pe care o consideram nefirească – mă făcea să mă îndepărtez tot mai mult de ei şi să mă apropii de fete. În mijlocul prietenelor de la bloc nu trebuia să îmi ascund afecţiunea: cântam împreună, inventam jocuri trăsnite şi, ocazional, le ascultam micile destăinuiri. Înţelegeam perfect că Radu are cei mai frumoşi ochi albaştri, că Tudor are un râs atât de dulce şi că Vlad este inteligent şi sensibil.

Însă când rămâneam singur încercam să-mi analizez propriile ciudăţenii. Mă întrebam de ce comportamentul meu era diferit de al altor băieţi. Oare cei din jur vedeau şi ei aceste insinuante diferenţe? De bună seamă că da, altfel nu aş fi fost numit „fătălău” pentru că ieşeam la joacă cu fetele şi pentru că îmi era teamă de mingea de fotbal. Apoi am aflat în curtea şcolii ce înseamnă „homosexual”, împreună cu toată gama de apelative. Înţelegeam din dialogurile colegilor de şcoală că nu exista nimic mai revoltător şi scârbos decât sexul între doi bărbaţi. Homosexualii erau nişte bolnavi, nedemni, care nu se gândeau decât la sex. Deşi nu vedeam prea bine legătura dintre ceea ce simţeam şi actul sexual descris de puştii de vârsta mea în expresii vulgare, aveam pentru prima dată o posibilă explicaţie. Apoi, dacă exista un cuvânt pentru astfel de oameni, însemna că nu eram singurul.

Ai mei nu discutau aproape niciodată subiectul. Făcea parte dintre acele lucruri numite obscene, pe care nu le discuţi cu părinţii, iar eu nu ştiam cum să provoc un asemenea dialog. Dacă totuşi subiectul era deschis de un film sau de o relatare întâmplătoare, se mulţumeau să rezume:„A, deci este d-ăla”. „De care?”, încercam eu să forţez, însă întrebarea părea să deranjeze. „Ei, d-ăla, parcă nu ai auzit, nu ştiu de ce pui asemenea întrebări.”

Pe la 12 ani am primit cadou de la tata o ediţie cartonată a Legendelor Olimpului. La sfârşitul cărţii erau imagini întruchipând zeii antichităţii, printre care şi un Apolo cu trupul perfect, gol puşcă. Am încercuit cu un creion sexul lui Apolo şi m-am dus la tata să citim împreună. Când am ajuns la pagina cu pricina, tata a rămas mut pentru câteva secunde şi apoi a închis cartea. Plin de emfază, a început un discurs despre importanţa cărţilor şi eu am înţeles că făcusem o mare greşeală. M-a întrebat atunci de câteva zeci de ori: „De ce ai făcut asta?”, însă oricât aş fi vrut să încerc să îl lămuresc, mi-a fost teamă de privirea lui ameninţătoare şi nu mi-am găsit cuvintele. În cap îmi suna stupid un şir de cuvinte. Homosexual. Bulangiu. Poponar. Fătălău. Oare cum îmi imaginasem că voi găsi răspunsuri la el?

Am încercat și să mă apropii de un băiat de vârsta mea. Uitam de prietenele de la bloc, mă duceam la noul meu amic acasă şi ascultam împreună benzi la magnetofon, făceam lecţiile împreună sau desenam cel mai puternic robot. Ba uneori reuşeam să adun destul curaj să mă apropii şi de mingea de fotbal. Mă gândeam că tata va fi mândru de mine şi totul era bine pentru o vreme.

Însă nu numai eu priveam cu interes potrivnica ghicitoare a sexului; amicii mei pasageri aveau şi ei curiozităţile şi instinctele lor: Bogdan îmi propunea să ne uităm la casetele porno ale tatălui lui, Nicu era curios să ne măsurăm distrugătoarele din pantaloni şi Vlad îmi povestea în detalii obscene ce i-ar face Mariei dacă l-ar lăsa să o atingă cum îşi doreşte. Toate discuţiile despre sex mă stânjeneau. Mă simţeam provocat într-un fel anapoda şi în scurt timp mă reîntorceam la prietenele mele, care mă întâmpinau vesele, fără întrebări şi fără reproşuri. În mijlocul lor puteam încă să mai fiu copil. Eram vechiul lor prieten şi nu păreau să bănuiască nimic.

Erau deja prea multe semne şi riscam să fiu expus: nu îmi plăcea fotbalul, aveam prea multe prietene, eram visător şi poate un pic prea sensibil. Mi se părea că până şi notele mari de la şcoală m-ar fi putut da de gol. Petreceam multă vreme în faţa oglinzii, asigurându-mă că nu se vedea nimic. Aveam platfus, a trebuit să port şi ochelari, dar parcă defectele mele nu se limitau la atât. Îmi studiam mişcările şi mersul, aveam grijă să stau doar în anumite poziţii. Nu analizam motivul noii mele obsesii. Era pur şi simplu ceva ce făcea parte din mine, un aspect al personalităţii mele pe care nu trebuia să îl arăt nimănui sub nicio formă.

Nu ştiam exact ce anume încerc să ascund, dar eram tot mai convins că ciudăţenia mea, în măsura în care aş reuşi să o descifrez, ar explica lucruri pe care altfel nu le puteam înţelege. Tata părea mereu nemulţumit de viaţa pe care o ducea alături de noi, iar mamei îi dădeau lacrimile când mă lua în braţe. Se certau mereu – fie din motive care îmi scăpau, fie din cauza mea. Apoi tata a plecat în Italia. În ultimii ani fuseserăm nişte străini care locuiseră în acelaşi apartament, astfel încât noua situaţie îmi aducea uşurare.

***

În ultimii doi ani de gimnaziu dorinţele mele ascunse au căpătat forme concrete, transformându-se în fantezii sexuale pe care le consideram ruşinoase. Plin de remuşcări, încercam să înţeleg cât de puternice erau aceste dorinţe. Era oare ceva ce inventasem din plictiseală? Aveam prea multă imaginaţie? Mă întrebam dacă nu cumva sunt homosexual doar pentru că am auzit vorbindu-se despre asta. Aveam un test rapid pe care-l făceam în staţia de autobuz. Căutam cu privirea ceea ce înţelegeam că reprezintă un om frumos, bărbat sau femeie, şi mă întrebam: „Ce simt acum?”. Încercam să identific propriile impulsuri sexuale, mă luam la rost, fără să las loc ezitării: „Sunt cu adevărat un poponar?”.

Cazul perfect era când ocheam un cuplu de îndrăgostiţi, căci atunci aveam posibilitatea comparaţiei directe. „Care îmi place mai mult? Sunt mai sexy picioarele ei sau braţele lui?” De multe ori eram nevoit să refuz un răspuns. Care era până la urmă diferenţa dintre frumuseţe şi senzualitate, după ce anume trebuia să mă uit? Îmi spuneam: „Uite, sunt drăguţi amândoi şi par să se înţeleagă bine”. Alteori, însă, rămâneam uimit de felul în care buzele lui se arcuiau în timp ce vorbea; mişcările lui păreau atât de ferme şi sigure şi era atât de simplu pentru acel băiat din staţia de autobuz să ţină lumea la degetul mic. Mă întorceam supărat acasă şi îmi promiteam că data viitoare o să fac mai bine la testul rapid.

În 1993 am început liceul. Cam în aceeaşi perioadă, ai mei au decis că singura şansă de a-şi salva căsnicia era ca mama să plece şi ea în Italia. Am rămas acasă cu bunica. Faptul că nimeni nu ştia zbuciumul meu interior mă făcea să mă simt mai singur decât eram. Uimit, constatam că aveam libertatea pe care şi-o dorea orice puşti de vârsta mea, însă mă întrebam prosteşte ce aş putea face cu ea. M-am apropiat de doi amici mai vechi din cartier, atras fiind de aerul lor rebel. Voiam să mă revolt, să pot spune ceva cu voce tare. Ea a fost prima fată pe care am sărutat-o şi el primul băiat de care m-am îndrăgostit lulea.

Petreceam serile de vară la ea acasă (ai ei plecau des din oraş) sau prin parcuri, ascultând The Doors şi îmbătându-ne cu alcool ieftin. „Come on baby light my fire”, cânta Jim Morrison. La televizor era un film sexy din anii ’70, în ton cu muzica, iar el îşi aranja erecţia din pantaloni şi privea întărâtat când la ea, când la mine. Printre aburii de alcool totul părea posibil. Am încercat să le spun: „Este ceva în neregulă cu mine şi aş vrea să ştiţi asta”. Imediat ce mi-am auzit vocea am regretat, mi-am amintit de toate invectivele din curtea şcolii şi mi s-a făcut teamă. Chiar cu câteva zile în urmă discutaserăm despre ura lui Jim pentru homosexuali. M-au privit întrebători şi a trebuit să îi mint. „Cred că îmi place prea mult băutura.” Am râs cu toţii.

Seara următoare băuserăm din nou prea mult şi zăceam cu faţa în jos pe canapea, într-o transpiraţie rece, dârdâind de frig. El s-a aşezat peste mine, m-a strâns în braţe şi apoi mi-a luat capul între palme. „Dacă eşti poponar, o să te omor cu mâna mea, o să te scot din mizerie. Îţi promit asta.” Greutatea corpului lui şi buzele-i fierbinţi lipite de urechea mea tocmai îmi confirmaseră acest lucru. Eram poponar şi îmi plăcea mizeria în care mă aflam. Aş fi vrut să fiu al lui, atunci şi acolo.

A doua zi am decis să renunţ la noii mei prieteni, la răzvrătire şi la alcool, dar am păstrat muzica lui Jim.

Cercurile de prieteni din şcoala generală şi din faţa blocului s-au rupt şi urma o nouă provocare: liceul. Învăţasem din trecut, eram mai sigur pe capacitatea mea de a interpreta un rol, doream cu orice preţ să mă integrez, să fiu un tânăr normal. Adunasem toate acele lucruri inconfortabile pe care adolescenţa le adusese în viaţa mea şi le vârâsem într-un sertar ascuns al sufletului meu, sperând că la un moment dat vor dispărea. Am început să percep jocul relaţiilor sociale, să intuiesc reguli şi să prevăd comportamente. Foloseam aceste noi informaţii pentru a-mi construi o imagine: eram băiatul inteligent, un pic secretos cu propriile gânduri, însă gata să asculte păsurile prietenilor şi să le dea sfaturi. Eram cel care dansa în mijlocul ringului la baluri, cel care izbucnea în hohote de râs la teatru uimind întreaga sală, cel care începea să cânte pe stradă. Eram când liniştit şi ironic, când excentric şi zgomotos, după cum mi se părea că mă vor cei din jur.

Ca orice adolescent, căpătasem mândria mea şi ar fi fost un coşmar să fiu umilit din cauza sentimentelor pentru cei de acelaşi sex cu mine. Glumele răutăcioase din curtea şcolii generale se transformaseră în constatări rostite pe un ton fals indiferent. „Cred că amicul tău e gay”, i-a spus un tip unei prietene de-ale mele. Eram la o petrecere unde, din fericire, nu cunoşteam prea multă lume. M-am uitat la el şi i-am văzut zâmbetul zeflemitor. „Uită-te, e fetiţă.” Am râs amuzat sub privirile arzătoare ale celor din jur. „Eşti rău”, i-a reproşat amica mea, iar asta m-a durut şi mai tare. Nu aveam nevoie de apărare, ci de o voce care să afirme contrariul. „Ba nu sunt deloc rău. Am trăit în State un an de zile şi am mai văzut d-ăştia. Îţi zic eu, e poponar.” Am plecat fără să spun nimic.

Printr-a X-a, colegii mei se lăsau cuprinşi de iubiri colosale, vorbeau cu patimă de dorinţe carnale, iar în gaşca în care mă învârteam se legau primele relaţii şi apăreau primele drame. Îmi doream o aventură care să mă situeze în rândul prietenilor mei, voiam să vorbesc noaptea la telefon, să chiulesc şi să merg la întâlniri în Parcul Icoanei sau la cofetăria de peste drum de liceu. Dacă pe cei din jur părea că îi păcălesc destul de bine cu aerul de băiat pretenţios şi cu mintea ascuţită, mai greu era să mă conving pe mine însumi. Dar nu am abandonat proiectul – eram decis să îmi dovedesc că se poate. Dorinţa de integrare îmi dădea putere să lupt. Așa cum alţii învăţaseră să scrie cu mâna stângă, aşa trebuia să învăţ şi eu să iubesc o femeie.

Aveam 15 ani când ea a reapărut în viaţa mea. O ştiam de când eram mici şi ne jucam în părculeţul din faţa blocului. Avea ochii uşor migdalaţi, gura în formă de inimioară şi probabil cei mai frumoşi sâni din lume. Citea cu o viteză fantastică şi memora cantităţi inimaginabile de informaţie. În rochiţele ei de vară îmi părea când un fluturaş, când o zeiţă. Am decis să mergem împreună la mare şi, după tatonările şi timiditatea primelor zile, în cea de-a patra seară, am dansat, am băut vin şi apoi ne-am sărutat – o dată şi încă o dată. A doua zi m-am trezit cu ea în braţe şi am simţit că aş putea fi al ei.

La început a fost bine. Aveam o prietenă frumoasă, inteligentă, eram iubit şi asta îmi dădea încredere în mine. Tot ce fusese mai greu trecuse, mă gândeam că e posibil ca treptat să mă vindec. O iubeam şi cum ar fi putut să fie altfel, când ea reprezenta garanţia normalităţii mele? Aveam intimitatea aceea dulce pe care nu o trăisem cu nimeni altcineva şi sexul pasional ce punea capăt învolburărilor de spirit adolescentine. Mai erau încăpăţânarea ei de a mă provoca şi tandreţea cu care căuta să o protejez. Nu în ultimul rând, îmi era cea mai bună prietenă şi, cu excepţia fascinaţiei şi dorinţelor mele sexuale ascunse, ştia tot ce se întâmpla cu mine.

Mă simţeam bine în jurul prietenilor mei, eram în sfârşit unul de-ai lor. Eliberat de teama deconspirării, am reuşit să leg relaţii mai durabile cu alţi băieţi de vârsta mea. Ieşeam împreună cu gaşca în oraş, mergeam în excursii. Peste tot, noi doi eram eternii îndrăgostiţi, tot timpul de mână, mereu cu o vorbă de alint şi o mângâiere pentru celălalt. Voiam să îi dau toată afecţiunea pe care şi-o dorea: era felul meu de a-i mulţumi, dar şi de a alunga obsesiile şi neliniştea ce îmi chinuiau gândurile.

Anii de liceu au trecut şi am intrat la facultate. Ai mei au decis să se despartă însă, dar era de așteptat: mama s-a întors în ţară, tata, pe care nu îl văzusem de ani de zile, rămânând la Roma. Mă întâlneam cu iubita mea în fiecare zi şi, deşi discutam rar despre asta, planurile de viitor erau oarecum clare atât pentru noi, cât şi pentru cei din jurul nostru. Eram îndrăgostiţii din liceu care se vor căsători la un an-doi după ce şi-au terminat studiile. Ea visa la nunta perfectă şi o casă de vis. Eu îmi doream o fetiţă frumoasă care să-i semene şi un fiu care să poarte numele băiatului cu buze senzuale de care mă îndrăgostisem întâia oară.

Aşa cum îmi dorisem la 14 ani, eram acum înscris pe o traiectorie care îmi pecetluia confortabil normalitatea.

Când eram singur însă, descopeream cu deznădejde că orientarea mea sexuală era aceeaşi. Privirea, vocea, corpul unui bărbat puteau să mă provoace în continuare într-un fel în care ea nu reuşise să o facă niciodată. Nu eram orb, realizam cât de aparte era frumuseţea ei delicată şi cât de dulce îi era tandreţea, însă dorinţele mele sexuale erau altele. Plângeam când eram singur şi mă întrebam de ce nu reuşesc să o iubesc până la capăt. De ce mereu îmi reveneau în minte obsesiile acelea murdare, de ce mă vedeam sărutând un bărbat, de ce tânjeam să îi văd trupul gol şi să îl ating? Îmi ştergeam lacrimile şi îmi spuneam că trebuie să încetez cu aceste depresii, că în jurul meu aşteaptă o lume, dar mai ales ea.

Alteori, mă jucam cu ideea unei aventuri sexuale cu un bărbat, deşi habar nu aveam unde şi cum aş fi putut să întâlnesc pe cineva. Îmi spuneam că era o cale sigură de a înţelege cu ce am de luptat. Însă nu puteam îndura gândul mai mult de câteva minute: nu aş fi putut să îi fac asta, aş fi fost un monstru. Mă învinovăţeam pentru modul perfid în care încercasem să justific o eventuală capitulare. Eram un om slab.

După cinci ani, simţeam că nu mai rezist, că tot acest tumult interior trebuia să ia sfârşit. Ne-am despărţit pentru câteva luni, timp în care am jucat rolul iubitului gelos, deşi nu era cazul. Singurătatea a fost chinuitoare, căci nu eram pregătit să îmi asum orientarea sexuală; lupta mea interioară era şi mai aprigă, mă consuma şi mai tare. Nu aş fi făcut destăinuiri nimănui – eram convins că să mă ascund era cea mai bună opţiune. Auzisem de bărbaţi care se întâlneau pentru sex în Parcul Operei sau la toaletele din Piaţa Universităţii. Asta însemna să fii homosexual – să scrii mesaje obscene pe pereţii toaletelor şi să te tăvăleşti cu străinii prin parcuri. Nu puteam să accept un asemenea destin. Aşa că am luat o decizie de moment şi am sunat-o.

În câteva zile eram iarăşi la mare. Scenariul s-a repetat şi, după doar câteva zile, eram din nou împreună. La întoarcere, am lăsat-o în faţa blocului şi am pornit grăbit spre casă. M-am închis în camera mea şi am ridicat receptorul telefonului. Urma să îi spun că totul a fost o greşeală. Nu am format numărul. În schimb, am ascultat minute întregi tonul de ocupat.

Nimic nu a mai fost la fel. Eu am început să îmi joc rolul mecanic. Ne vedeam mai rar pentru că mama ei nu mai era de acord cu relaţia noastră şi ea nu avea curajul să o înfrunte. Sexul devenise şi el tot mecanic şi se întâmpla tot mai rar. Cred că şi ea începuse să înţeleagă, poate nu neapărat orientarea mea sexuală, cât faptul că nu răspundeam sentimentelor ei. Bănuielile aveau un substrat pe care nu îl înţelegea şi asta o făcea nesigură, căuta mereu confirmări şi eu mă întrebam inutil de ce era furioasă. Voia certitudinea unui viitor şi unei familii cu mine, iar eu îi reproşam în gând că îi ofeream tot ce puteam. Cred că eram neatent la suferinţa ei, pentru că eram prea preocupat de teama propriului eşec. Aşa am ajuns în cel de-al şaptelea an al relaţiei noastre.

***

Aveam 22 de ani când moartea bunicii din partea mamei m-a făcut să înţeleg ridicolul pariului pe care îl făcusem cu mine însumi. Când se face simţită în ecuaţia vieţii, moartea modifică perspectivele. Faptul că bunica şi-a luat viaţa a însemnat ruperea pentru multă vreme a oricăror legături pe care le aveam cu mama; erau prea multe reproşuri de ambele părţi. Dacă aş fi putut, aş fi şters cu buretele tot trecutul.

M-am mutat singur. Aş fi putut să locuiesc cu iubita mea, însă îmi căutam singurătatea şi o preţuiam, voiam să mă strecor printr-o uşă lăturalnică din viaţa mea. Mă priveam în oglindă şi vedeam un străin, îmi spuneam că trebuie să evadez pentru a avea o şansă la fericire. Umbrele morţii mă făcuseră să vreau mai mult de la viaţă decât să fiu câştigătorul unui joc mincinos. Pentru prima dată, realizam cât de important este să fii acolo unde îţi doreşti, alături de un el pe care nu îl ştiam, dar pe care aş fi vrut să încerc să îl caut.

Mă gândeam apoi la iubita mea, la cea care odată fusese un copil ca şi mine. Nici timpul ei nu stătuse în loc. Toţi acei şapte ani irosiţi din viaţa ei erau acum o incredibilă povară. Întâlnirile noastre deveniseră un chin: ea nu îmi mai era iubită, ci martirul meu personal.

Nu i-am mărturisit nimic şi nici nu i-am cerut în vreun fel iertare. I-am spus doar că relaţia noastră nu mai putea continua. În ticăloşia mea, m-am convins că era cea mai bună soluţie pentru ea: o despărţire rapidă, fără explicaţii. Ne-am întâlnit peste câteva luni la o cafea. Conversaţia curgea anevoios printre priviri incerte şi gânduri nerostite. Purtam măştile foştilor iubiţi care merg fericiţi înainte. Ne-am despărţit ca doi amici care urmau să se revadă peste câteva zile. Nu ne-am mai întâlnit de atunci. I-am scris câteva rânduri câţiva ani mai târziu, dar nu i le-am trimis niciodată:

„Am uitat strălucirea ochilor tăi atunci când întâlneau privirea mea, am uitat cum te cuibăreai în mine şi că eram eroul tău din basme. Am mai uitat pasiunea primei nopţi şi extazul celor ce au urmat. Cât de familiar îmi era glasul tău şi cât de mult tânjeam să îţi văd chipul. Am uitat cum am devenit bărbat. Nu mai ţin minte bucuria împărtăşită a cuvintelor nerostite şi tandrelor atingeri. Ai devenit o umbră aruncată într-un colţ pustiit al sufletului meu şi te-am dat uitării de frica amintirii tale. Te-am uitat şi, mai ales, am uitat să îmi cer iertare.”

***

Înveţi să trăieşti pe ascuns. Lumea te vede schimonosit, deşi nu ţi se oferă un diagnostic cert: este de vină sufletul sau mintea? Aberaţia se ascunde undeva înăuntrul tău, în sânge, în ţesuturi, în oase – sau este vorba de circumstanţe sociale şi familie în care ai crescut? Când te ascunzi de cei din jurul tău, te fereşti şi de tine însuţi. Nu eşti prieten, nu eşti fiu, nu eşti coleg. Ai impresia că pentru cei din jur eşti doar o iluzie, o umbră a ceea ce ai fi putut reprezenta dacă ai fi fost liber să te prezinţi în faţa lumii aşa cum eşti.

În iarna lui 2001 locuiam singur într-o garsonieră din Berceni şi luam în fiecare zi metroul până la Universitate, unde era sediul firmei de audit financiar la care mă angajasem după licenţă. Seara mă duceam la internet caféul de la colţul blocului şi intram pe #gaybucuresti, chat-roomul folosit la vremea respectivă de comunitatea gay ca mijloc principal de comunicare. La început nu îmi dădeam nicio întâlnire, voiam doar să văd ce se discută. Din acest motiv eram numit uneori teaser. În realitate, la doar 22 de ani, îmi era teamă de lipsa mea de experienţă cu un bărbat. Oscilam în căutările pe chat de la iubirea vieţii mele, la sexul pentru o noapte, găsind astfel pretexte pentru a evita orice întâlnire. Treptat însă, mi-am învins timiditatea şi am realizat că îmi ridic false probleme. Voiam să cunosc oameni ca mine. Ieşeam seara cu prietenii şi, cândva după ora 12 primeam un mesaj și mă scuzam spunând că trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Orice întrebări erau blocate de zâmbetul meu tâmp care se voia misterios.

Nu pot spune că aveam prieteni în comunitatea gay; poate doar câteva cunoştinţe cu care mă vedeam din când în când. Şi totuşi era un pas – acum existau oameni care ştiau că sunt gay. În cele şase luni de când avusesem primul date, scenariul se repetase de câteva ori: o conversaţie interesantă pe chat, o întâlnire la o cafea cu un tip, apoi o noapte mai mult sau mai puţin fierbinte. Totul se sfârşea, dacă nu imediat, atunci după câteva săptămâni. Mergeam în unele weekend-uri în Queens, clubul gay bucureştean din acea vreme. Mă convingeam că ies la agăţat însă de fapt îmi doream un prieten cu care să pot vorbi despre ceea ce simt. Percepeam această dorinţă ca pe o slăbiciune şi încercam cu atât mai mult să mă conving că tot ce vreau este să fac sex cu un bărbat. Era ceva simplu în chestia asta, în a te dezbrăca în faţa unui străin fără să îţi pese dacă îl vei mai vedea vreodată. Uneori o făceam. Singurul lucru care îmi trăda emoţia era acest tremur nefiresc ce îmi cuprindea tot corpul. „Ţi-e frig?”, mă întreba amantul de o noapte. „Nu, mă simt foarte bine. Îmi place.”

Tot pentru sex am crezut că mă duc în Queens şi în acea seară de iulie din 2002. Căldura nefirească de afară se mai domolise şi nu mai aveam răbdare să stau în casă. Ne-am văzut pe ringul de dans – ne-am apropiat, am început să dansăm pe o melodie caraghioasă, să râdem fără motiv, apoi să ne atingem, să ne sărutăm. Nu îmi puteam desprinde privirea de a lui, zâmbeam amândoi şi nici nu era nevoie să vorbim. L-am întrebat totuşi cum îl cheamă. Alin. El era Alin şi eu păream să gravitez în jurul lui în timp ce lumea toată îşi pierdea conturul. Şi el dansa cu mine, mă săruta, se atingea de corpul meu. Privirea lui părea să facă cât o mie de cuvinte. Deodată, această uşurinţă m-a tulburat şi am vrut să ies de sub proiecţia ameţitoare a stroboscopului de deasupra noastră. Înainte să plec acasă, i-am dat numărul de telefon şi l-am invitat la mine a doua zi.

Când a apărut în staţie, mi-a zâmbit timid. Am mers acasă şi am mâncat, am vorbit despre muzică şi despre Queens şi despre comunitatea gay din Bucureşti. Îmi spunea că aproape toţi cei din jurul lui ştiau că este gay. Eu simţeam că duc o viaţă dublă, dar nu i-am spus asta. Mă gândeam cum să fac să îl sărut. Oare era prea devreme? Am mai vorbit un pic, ne-am aprins o ţigară. Conversaţia curgea de la sine şi asta făcea şi mai mult să îmi doresc să îl ating. M-am apropiat de el şi i-am trecut mâna prin păr. L-am sărutat. Ce am simţit atunci – tremurul acela, vibraţia extraordinară ce ne traversa trupurile la unison – acesta este cel mai de preţ crâmpei de memorie ce îl port în suflet.

***

Nu ne puteam desprinde unul de celălalt. Trupurile noastre se căutau cu înfrigurare. Prietenii lui glumeau:„Sunteţi ca nişte ventuze”. Împărtăşeam aceleaşi momente de bucurie şi aceleaşi mici tensiuni zilnice. În garsoniera noastră din Berceni, eram iubiţi. Când ieşeam în faţa blocului, deveneam colegi de apartament. Luam metroul şi astfel ne transformam în buni tovarăşi până când ajungeam acasă la un prieten sau altul. Acolo ni se permitea să fim din nou împreună. Trebuia să respectăm aceste reguli, să voalăm o parte din ceea ce simţeam că era autentic.

Mai existau şi mici scăpari. Ne întâlneam în oraş după serviciu şi eu uitam că trebuie să îi întind mâna şi mă trezeam cu buzele apropiate de chipul lui. La restaurant îmi dădea să gust din mâncare cu furculiţa lui. Îi spuneam „baby” fără să îmi dau seama şi el se uita uneori prea insistent în ochii mei. Odată, ne-am oprit la taraba unui domn care vindea roşii la gura metroului şi am început să ne sfătuim câte kilograme să luăm, apoi am început să le alegem.

„Uite, mai mari şi mai frumoase”, spunea unul.

„Nu, mai mici că sunt mai gustoase”, era mai expert celălalt. Locuiam de mai bine de trei ani împreună şi de bună seamă comunicam în limbajul specific unui cuplu aflat într-o asemenea situaţie. Vânzătorul însă a izbucnit de supărare: cum îşi permiteau doi poponari să îi atingă roşiile?

Am fi vrut să nu ne mai ascundem de părinţi, de vecini, de colegii de serviciu, de restul lumii. Vorbeam despre asta şi ne recunoşteam unul celuilalt teama. Așa ne obișnuiserăm amândoi să privim lucrurile, aveam impresia că asta așteaptă de la noi majoritatea, inclusiv părinţii noştri. Să spui că eşti homosexual însemna să dezamăgeşti, să provoci repulsie, să cerşeşti milă. Îţi spui că ura nu te are pe tine ca obiect, este prea iraţională ca să fie aşa. Lumea vorbeşte despre poponari la modul general, nu ştie cine suntem. Însă corul de voci continuă ori de câte ori are ocazia şi nu ai cum să nu te simţi doborât. Îţi piere curajul de a fi tu însuţi şi accepți etalonul majorităţii ca singura scală de raportare. Adevărul lor devine şi adevărul tău.

Eu le-am spus în sfârşit unor prieteni apropiaţi că sunt gay. De cei mai mulţi însă am continuat să mă ascund pentru că nu voiam să fiu judecat. În cap îmi rulau tot felul de scenarii improbabile: că îmi vor spune să plec din casa lor, că vor da din cap şi apoi vor dispărea cu totul din viaţa mea. Fără vreun motiv clar, stabilisem că nu mă vor accepta şi am preferat să pierd treptat aproprierea lor sufletească. Mi s-a părut că această cale mă va răni mai puţin şi m-am refugiat în cercul de amici al lui Alin.

Decisesem că familia mea nu are cum să înţeleagă şi foloseam minciuna împotriva lor: Nu înţelegeţi? Ei bine, atunci nu mă veţi şti niciodată. De fapt, nici măcar nu încercasem să le explic. Bunica din partea tatei era îngrijorată. „Tot singur, mamaie? Nu te vezi şi tu cu o fată?” Cu tata era mai uşor pentru că era în Italia; conversaţiile erau destul de rare şi reuşeam să inventez o poveste care să evite întrebările. Cu mama mă vedeam rar şi mă întrebam ce mă opreşte să încerc să o am mai aproape: o moarte din trecut sau viaţa mea din prezent?

Discuţiile cu colegii de serviciu evitau şi ele anumite zone. Cariera mea avansa rapid, însă aveam certitudinea că orientarea mea sexuală nu ar fi fost acceptată la muncă. Unul dintre partenerii firmei îi înjura de fiecare dată când avea ocazia pe „jidani”; nu aveam curajul să aflu ce avea de zis şi despre homosexuali. În acelaşi timp mulţi dintre colegi îmi erau dragi şi îi simţeam ca pe nişte prieteni. Pentru unii am inventat o iubită misterioasă, probabil căsătorită (asta explica de ce nu eram văzuţi împreună niciodată), pe care o chema Paula. Era complicat să povestesc ce planuri de vacanţă aveam cu colegul meu de garsonieră –convieţuirea noastră era deja un indiciu de care îmi era teamă. La întoarcerea din călătorii, îmi petreceam jumătate de zi selectând fotografiile. Mereu era ceva care m-ar fi putut trăda: în Marmaris fusesem prea lipicioşi, iar la Mamaia apăream mereu îmbrăcaţi în hainele celuilalt.

La marșul gay pride din Bucureşti nu am fost niciodată şi nici puţinii noştri prieteni gay nu mergeau. Fiecare avea ceva de riscat, însă de cele mai multe ori motivele erau că îşi vor dezamăgi părinţii şi îşi vor pierde jobul. Migram cu toţii de la un cerc restrâns la altul, poposeam dintr-o oază gay-friendly în alta.

Pe atunci, dacă m-ai fi întrebat ce mă opreşte să ies la marș, aş fi replicat scurt că nu aveam chef să arunce nişte idioţi cu roşii în mine. Mergeam doar la proiecţiile de film cu tematică gay ce făceau parte din festival şi asta era de ajuns să mă facă să mă simt ipocrit; îmi lipsea curajul de a fi mândru. În weekend mergeam în singurul club gay din Bucureşti, cel în care ne şi cunoscuserăm. Era singura opţiune pentru că nu doream să ne petrecem seara ascunzându-ne.

Însă în universul nostru restrâns eram fericiţi şi mă gândeam adeseori, cu infatuarea specifică îndrăgostitului, că ceea ce trăim noi doi este unic, ireductibil. Îmi spuneam că viaţa este un exerciţiu de rezistenţă şi că dragostea are grijă să te împingă mai departe.

***

În vara lui 2005, am vizitat un prieten care se mutase pentru studii la Bruxelles. Amintirea emoţiei pe care o simţeam amândoi datorită simplului fapt că ne puteam ţine de mână pe stradă mă face şi astăzi să zâmbesc. Priveam pe ascuns la trecători, vânam un semn cât de mic de respingere, de condamnare. Ne-am plimbat prin Bruxelles, ne-am îmbrăţişat pe malul Senei, ne-am sărutat în mijlocul pieţei din centrul Amsterdamului.

Odată ce ai respirat aerul răcoros al libertăţii, cu greu îl mai poţi uita. Ne-am întors în garsoniera noastră din Berceni şi am început să căutăm o portiţă de evadare. Am petrecut luni întregi făcând planuri de emigrare. Mai întâi în Canada, apoi în Australia. Era dificil: nu aveam economii cu care să construim un nou început, condiţiile de emigrare erau severe, trebuia să ne echivalăm studiile şi asta putea să dureze ani de zile, iar discuţiile de pe forumuri cu cei ce deja făcuseră pasul acesta erau uneori dezamăgitoare. Ni se spunea că este foarte dificil să îţi găseşti un job, că „nimeni nu se uită la tine”, că eşti străin pentru toată viaţa şi acolo, dar şi în ţară. Însă nimic nu ne putea sta în cale, ştiam că era o chestiune de timp.

Unii prieteni înţelegeau noua noastră obsesie, ne spuneau că în ţară nu vom reuşi niciodată să trăim aşa cum vrem, că iubirea noastră merită mai mult. Alţii spuneau că am luat-o razna, că tot ce este important avem aproape: iubirea noastră, familia şi prietenii, o casă şi nişte venituri decente. Nu ne imaginam nici unul ce se afla la capătul acestor căutări, tot ce ştiam era că trebuie să fugim şi că la final de drum vom fi împreună, mână în mână.

Nu a mai fost nevoie să completăm formulare de emigrare. Povestind cu o amică despre vacanţa de vară în Belgia, am aflat că o companie de consultanţă financiară face angajări la Bruxelles. Totul s-a întâmplat foarte rapid. În toamna lui 2006 mi-am îmbrăţişat iubitul, rudele şi prietenii şi m-am suit în avion, iar la începutul lui 2007, după ce România a intrat în UE, mi s-a alăturat şi Alin.

De la moartea bunicii nu mă întâlnisem cu mama decât sporadic şi, de fiecare dată când ne vedeam, ne şi certam. Ajunsesem în Bruxelles de vreo câteva zile când m-a sunat. Vocea ei se auzea stins prin telefon, înfundată de lacrimi. Mă agitam dintr-o parte în alta a apartamentului, furios pe ea pentru că insistase să avem această discuţie la telefon, dar mai ales furios pe foştii vecini din Berceni, care îi povestiseră în detaliu despre relaţia dubioasă pe care fiul ei o avea cu un băiat cu păr şaten care locuise la aceeaşi adresă.

„Iartă-mă, dar trebuie să ştiu. Nu pot trăi aşa, fără să am o certitudine”, îmi spunea mama. Am intuit că un singur lucru o poate convinge şi i l-am mărturisit ca să scap. „Sunt fericit. Asta ar trebui să conteze, nu? Nu este îndeajuns că sunt fericit?” Preţ de câteva secunde nu s-a mai auzit nimic în telefon, iar apoi mama a spus: „Te rog, nu îmi mai vorbi aşa. Nu îţi bate joc de mine”.

Nu ştiu dacă plângeam sau râdeam însă vederea îmi era tulbure şi aveam vocea gâtuită. „Sunt fericit, mama. Sunt fericit şi aşa mă trezesc şi apoi adorm în fiecare zi. Mă uit în jurul meu şi nu văd om mai fericit decât mine. Îl iubesc şi nu mi-am imaginat niciodată că pot trăi ceva atât de frumos.”

Alin era încă în ţară când îi spuneam mamei toate acestea. I-am mărturisit cum umblam pe străzile Bruxelles-ului cu paşi nesiguri, cum distanţa aceea de peste două mii de kilometri îmi îneca sufletul în durere, cum aşteptam cu emoţie fiecare seară pentru a auzi vocea iubitului meu. Mama mă liniştea şi plângea cu mine la telefon, iar eu mă simţeam după atâta vreme, din nou, copilul ei.

De atunci am început să vorbim mai des. Ne-a şi vizitat de două ori. Se miră cât suntem de frumoşi împreună şi ce noroc am avut să ne găsim.

Tatălui meu i-am spus trei ani mai târziu. Fiind atât timp departe unul de celălalt, îmi era greu să găsesc un moment în care să mă confesez. Ocaziile erau oricum rare şi mă întrebam ce va face cu această informaţie. În 2009, când am împlinit 30 de ani, i-am scris un email şi mi-a răspuns a doua zi. Mi-a spus că se bucură că nu sunt singur şi că mă iubeşte.

Bunica, mătuşile şi unchii mei au acum încă un nepot. Îl cer mereu la telefon. Sunt topiţi după Alin, iar eu îi înţeleg foarte bine.

***

România e astăzi locul în care am familia şi o parte dintre prieteni. În momentul în care mi-am conştientizat pe deplin normalitatea nu am mai admis să mă ascund de oameni, indiferent că aceştia se află în jurul meu sau la o distanţă de trei ore cu avionul. Le-am spus tuturor pe cine iubesc, iar astăzi nu mai există teamă şi nici ruşine în viaţa mea. Prietenii şi colegii din România au aflat din discuţii sau dacă nu aşa, atunci măcar de pe Facebook. Nimeni nu mi-a strigat sau reproşat nimic. Câţiva m-au contactat pentru că voiau o confirmare şi le-am oferit-o. Distanţa face lucrurile mai uşoare, dar tind să cred că reacţiile lor nu ar fi fost cu mult diferite dacă aş fi fost în România, aproape de ei.

Când am ajuns în Belgia, am decis că voi spune cine sunt de la început. Dacă vrei să mă cunoşti, atunci trebuie să ştii că sunt gay. Ceea ce fac în pat contează prea puţin. Este foarte important însă pe cine şi cum iubesc pentru că aceasta este cea mai mare parte din mine.

Pentru cei de aici, relaţia mea cu un alt bărbat este ceva firesc; schimb cu colegii de serviciu anecdote ale vieţii de cuplu, iar prietenii spun că nu ne pot imagina altfel decât împreună. Acum realizez că înainte de toate trebuia să mă conving în primul rând pe mine, şi nu pe ceilalţi. Încă mă întreb uneori dacă aş fi reuşit fără să plec din ţară, dacă aş fi putut să adun suficient curaj şi încredere încât să îmi ridic vocea, să înfrunt opinia unei majorităţi gălăgioase, dar care altfel îmi rămâne necunoscută.

Deşi am plecat de bună voie din România, când revin în ţară simt că am fost alungat. Poate nu atât de oameni, cât de propriile gânduri, de nevoia unei autoacceptări care nu putea fi întregită acolo. Mintea noastră este prizoniera particularităţilor care alcătuiesc realitatea imediată a vieţii. Faptul că citeşti despre oameni liberi nu te ajută să înţelegi cu adevărat cum se trăieşte liber.

În Belgia m-am schimbat. Pe stradă le zâmbesc trecătorilor. Nu mi se mai pare ciudat că tipul care tocmai trece pe lângă mine fredonează o melodie, ba chiar sunt atent să văd dacă are voce frumoasă. O înţeleg pe doamna care merge în faţa mea şi se opreşte brusc să admire peisajul. Nici eu nu mai trăiesc într-o eternă grabă. Lui Alin îi spun la fel de des „te iubesc”, dar încerc să i-o arăt şi altfel. Îmi fac mai mult timp să citesc şi să scriu. La 30 de ani am învăţat să merg pe bicicletă.

Fericirea este greu de pus în cuvinte. Vara asta s-au împlinit nouă ani de când sunt împreună cu Alin. Ne schimbăm şi totuşi suntem în continuare atât de aproape; uneori am impresia că am ajuns să coexistăm ca faţete diferite ale aceleiaşi fiinţe. Dimineaţa, în pat, îl iau în braţe şi lumea se închide în jurul nostru. Ameţit de somn, mă las cuprins de o dulce confuzie – pentru câteva secunde linia de demarcaţie dintre trupurile noastre dispare. În libertatea acestei îmbrăţişări găsesc toată fericirea de care am nevoie. ●

* Vrei să ne sprijini să mai facem astfel de texte? Îţi lipseşte DoR #7.1 din colecţie? Cumpără-l din shop.

28 Comentarii pentru “Din spatele cortinei roz (DoR #7.1)”

  • Pingback: Decât o Revistă » 5 din 2011 (selecţia editorilor DoR)

  • Marian a scris:

    Ma bucur ca iti este bine. Ne-am intalnit ultima oara cand stateai in garsoniera din Berceni. Nu am banuit niciodata ca ai fi gay si nu mi-am imaginat vre-odata ca este atat de greu sa fi gay. Am simtit ca era ceva cu tine… erai tulburat. Iti doresc toata fericirea din lume.

  • ana a scris:

    ma emotioneaza pana la lacrimi ultimul paragraf. e atat de frumoasa fericirea, e atat de dulce si fiecare are o definifie a lui si numai a lui a fericirii. oamenii pur si simplu nu pot accepta ceea ce este diferit si e pacat. fericirea e scopul suprem, trebuie sa lasam fiecaruia libertatea de a isi cauta propria lui reteta.

  • Queeditch a scris:

    Mi-a plăcut foarte mult ce și cum ai scris. E o poveste frumoasă, ce merită cunoscută de cât mai multă lume. 🙂

    Îți doresc să ai parte în următorii ani de aceeași fericire pe care o trăiești în prezent. O continuă celebrare a iubirii, așa cum meriți. 🙂

    Q

  • Mr. T a scris:

    Felicitări pentru deschidere. Mi-a plăcut extrem de mult tot ce am citit.
    Cu siguranță articolul asta ii va ajuta pe mulți sa-si largeasca orizonturile… Sa înțeleagă mai bine… 🙂

  • Damned a scris:

    Felicitari! m-as foarte bucura daca povestea ta, care imi pare nu numai cunoscuta, dar mai ales traita indeosebi de mine, ar putea fi la indemana celor care gandesc homosexualitatea ca fiind defaimatoare. Nu este neaparat necesar sa te regasesti intr-o astfel de descriere, intocmai, ci sa constientizezi ca aceste sentimente sunt autentice, fara prefacatorii (cine ar alege calea asta daca cu buna stiinta alegi repulsia celorlalti?…).
    Intr-un final consider ca fiecare peste isi cauta apa care ii prieste iar daca autorul a gasit libertatea de exprimare intr-o alta tara, este de laudat nu numai taria de caracter de care a dat dovada, dar si aprecierea mea pentru societatea care a inteles ca nu orientarea sexuala, cultura, culoarea pielii, sau oricare alta caracteristica , ar putea face diferenta intre normal si anormal.
    Felicitari inca o data

  • alexa a scris:

    minunat. am citit articolul aproape dintr-o rasuflare. Fii liber si fericit! 🙂

  • Claudiu Stanescu a scris:

    Foarte frumos.A fost o placere sa citesc.Astfel de povesti de viata,vor ajuta enorm.

  • mihi a scris:

    Fiecare gay cred ca a trait ceva asemanator, eu traiesc o poveste asemanatoare in Italia si sunt FERICIT!Sunt gay dar nu ma doare ce spune lumea.Ai mei au inteles tot intr-un tarziu, dupa ani si ani de ascunzisuri.De prieteni nu mai ma ascund…daca ma accepta asa, e ok, daca nu…nu-mi sunt prieteni.

  • traitul a scris:

    Doar cine a trecut prin astea le poate intelege.Unii vin cu sfaturi sau condamnari.Comunistii a bagat pe multi in inchisoare.Am intalnit un fost comunist care incerca sa-mi explice,ca in ev,mediu erau arsi pe rug.Nu stia ca si acuma exista tari unde comunistii sunt condamnati,si astia sau inscris voluntari in partid,ori gay, asa sau nascut si nu au nici o vina,si nici nu nenorocesc popoare.!

  • Catrinel a scris:

    Te felicit din suflet pentru ca esti tu insuti oriunde ai fi. Iti trebuie mult curaj ca sa fii atat de fericit pe cat esti tu 🙂

  • Adi a scris:

    🙂 habar nu ai ca cat de mult ma recunosc in prima parte a povestii tale. Plang (si pot sa spun asta pentru ca nimeni nu stie cine sunt)… plang si sper ca intr-o zi o sa gasesc si eu o persoana a mea.

    • Felix a scris:

      Adi, e intotdeauna un feed dinspre atitudinea ta spre ce percepe cel din jur.

      Primul pas al libertatii e sa te eliberezi in fata propriei persoane.

      Probabil ca asta e cel mai important sens al termenului “pride”.

      Atunci inveti sa te iubesti pe tine, nu sa traiesti sentimente negative.

      Si, iti amintesti feed-ul acela ? Cand tu stralucesti, cand tu esti puternic, cand tu esti, cum zice englezul “self-confident”, cei din jur iti vor simti puterea interioara.

      Prina titudine, prin alegerile de vestimentatie, prin inflexiunile vocii.

      Vei da senzatia de om puternic, nu de victima.

      Nu, nu nseamna ca te vor accepta doar din cauza asta.

      Dar nu vor mai vedea un om la care “se pot da”, vor vedea un om sigur. Si vor fi mai politicosi, cei educati, cel putin.

      Norocul nostru este ca aceasta proprie persoana e cu noi mereu, chiar si in momentele in care nu mai e nimeni in jur si, chiar daca nu se supune, asculta mereu ce avem de zis.

      Te poti invata sa te iubesti pe tine, nu narcisist, ci sanatos, incredere in sine, la asta ma refer, si atunci vei fi cu adevarat liber acolo unde conteaza.

      Restul e doar mediu.

      Mindset: daca omul tau potrivit are nevoie de sustinere ? E un om neincrezator mai puternic ca unul hotarat ?

      Cum incepi sa te iubesti ? Simplu.

      Pune-ti foarte serios intrebarea : ce am eu de oferit si daruit.

      Primul raspuns va veni sigur din minciuni puse in capul tau de altii.

      Continua, nu te opri.

      Societatea ne vrea standard, sa producem bani, alte minciuni.

      Continua, nu te opri.

      Sapa pana la capat. Pana iti sangereaza toate minciunile. Si te vei gasi pe tine.

      Si eu credeam ca sunt ceva neplacut, insignifiant.

      Dar am sapat in mine, pana la capat. Si am aflat ce sunt. Ce sunt eu de fapt. Un romantic profesionist si un bun analist si sfatuitor. Chiar nestiind am schimbat putin, in bine, vieti de oameni.

      Da, sunt lenes, da, sunt bautor, da, fumez, da, etc, etc, etc.. dar cu fusul nu amesteci jarul si cu vatraiul nu torci lana.

      Pus la locul potrivit capacitatilor mele pot fi mai pretios ca aurul.

      In rest… ce-mi pasa ? Nu sunt afacerist sau academician, nu bubui de geniu si nu sunt mare ninja.

      Atata am, atat sunt. Dar unde trebuie, unde mi-e folosul, sunt cel mai bun.

      Cauta-te pe tine. In tine.

      De ce zic astea ?

      In ziua cand tu te vei privi in oglinda cu admiratie, a le dezvalui celorlalti cine esti cu adevarat va fi o bagatela.

      Reactiile lor vor fi semi-insignifiante. Ii vei uita pe cei ce urasc si vei aprecia pe cei ce te apreciaza.

      Vei gasi noi si noi prieteni, atrasi de stralucirea unui om puternic.

      Poti fi de orice orientare, rasa, credinta, etc. Vor iubi increderea ta.

      Si, mai tarziu pe acest drum, nu se vor mai crampona de ce considerai odata ca ar fi mai precaut sa ascunzi.

      Iar calmul interior ce vine, Adi, calmul launtric, acea pace, trebuie sa o experimentezi personal.

      Incepe totul cu o intrebare sincera si raspunsuri oneste.

      Ce am eu de dat ? Cine sunt eu ?

  • Andrei a scris:

    Ma inclin.

  • chriss a scris:

    Felicitari , o poveste dureroasa , dar cu happy end … multi gay trec prin asa ceva din pacate , totusi o oarecare evolutie in bine se observa , nu mai e chiar asa socant sa fi gay nici in Romania.

  • Silviu a scris:

    Superb. Ma inclin !

  • Chris a scris:

    Stiu ca asa era inainte! Erai cumva insemnat daca erai gay! Eu am avut noroc ca m-am nascut mai tarziu! Apropo de faza cu rosiile de la gura de metrou, mie si iubitului meu mi s-a intamplat la fel insa cu strugurii! M-am regasit in foarte multe din cuvintele tale! Iti multumesc ca ai avut curaj in cele din urma si iti doresc tie si iubitului tau SA FITI IUBITI SI OCROTITI!

  • Titi a scris:

    Chiar trebuie sa emigram cu totii sa ne traim LIBERTaTEA SI IUBIREA!?

  • Dragos a scris:

    Trairile mele in adolescenta au fost apropiate de ale tale. Dar nu atat de intense. Cred ca orice adolescent trece in aceea perioada prin aceste dileme chinuitoare. Eu am ales sa fiu hetero. Dar am ramas cu o mica spaima de impulsurile homosexuale din mine. Iti multumesc pentru acest articol fiindca am descoperit frumusetea umana din spatele oricarei alegeri sexuale. Iubirea si umanitatea sunt mai importante decat felul in care facem sex.

  • Ileana a scris:

    Emotionanata si minunat scrisa povestea ta. E tare tarziu, dar nu m-am putut desprinde de ea.

  • Mihai a scris:

    Foarte frumos ! Poate o sa reusesc si eu asta 🙂

  • Pingback: am uitat să îmi cer iertare | Blogul unei fete greu de mulțumit

  • anna a scris:

    nu sunt prima, și probabil nici ultima persoană emoționată până la lacrimi citind articolul Tău. mă bucur nespus pentru fericirea voastră, și sper ca și alții să aibă șansa să cunoască această fericire, indiferent de orientarea sexuală

  • gogu a scris:

    interesanta povestea gay-lor…am reusit acum sa va inteleg cat de cat, dar aceasta optiune a voastra tot anormala ramane:) (explic imediat)

    este alegerea voastra, o transformare psihica pe parcursul vietii care se produce datorita unor evenimente “incerte” pt mine, deoarece nu am studiat acesta problema inca.

    Voi afirmati ca asa v-ati nascut. Dar nu e asa, daca va nasteati gay, ceea ce vi se pare normal, ar fi trebuit sa va nasteti si cu un sistem reproductiv “normal”….sistem pe care nu il aveti.

    Toata aceasta transformare psihica se petrece pe parcursul vietii exact asa cum ai spus si tu in acest articol.
    Dar daca transformarea aceasta are loc, asta nu inseamna ca este normal. Ce este normal?
    Sa definim normalul.

    Spre ex, este normal ca un pix pe care il arunc in sus, sa cada inapoi? Normal. De ce? Ce este oare normalul?

    Forta gravitationala automat il va trage inapoi. Ce este forta gravitationala si de ce actioneaza ea astfel? Asta nu stiu nici eu, nici tu, niciun om de stiinta, dar din punctul meu de vedere de creationist, asa a vrut creatorul sa fie normal, adica sa existe o forta gravitationala care sa tina lucrurile legate pe pamant, nu sa pluteasca aiurea prin spatiu…(PS: fara ea, NIMIC nu ar fi existat azi)

    Prin urmare, normalul il poate defini doar cel care a creat acel lucru. Ca sa fiu mai concret, daca eu creez un automobil, automat eu ma pot numi creatorul acelui automobil. Daca eu vreau ca acel automobil sa aiba 7 roti, atunci pentru mine este normal ca acel automobil sa aiba 7 roti. Niciun alt om nu ma poate contrazice ca acest automobil creat de mine, este anormal. Poate anormal raportat la ce au creat ei, dar raportat la ce am creat eu, nu, deoarece eu hotarasc normalul automobilului, sau obiectului creat.

    Asa este si cand vine vorba de “normalul” relatiilor. Pentru o tara crestina, daca, creatorul a creat lumea, el a creat parte femeiasca si parte barbateasca si el a creat NORMALUL ca acestia sa fie pereche. A impartit darurile lui in doua, dand jumate femeii, jumate barbatului.

    Prin urmare, daca functiile tale psihice se transforma in timp, tinzand sa perceapa nevoia de un partener de aceleasi sex, asta nu inseamna ca este normal, raportat la normalul pe care tocmai l-am explicat.

    Ambele sexe au acele “daruri” de care vorbeam si pentru aceste motive un “sex” se “indragosteste”de altul….
    Ca sa ma exprim altfel, sexele sunt alfa si omega, de ce ai avea nevoie de alfa cand tu esti alfa? sau invers…? simplu: datorita unei “dereglari” psihice…si n-o spun cu rautate 🙂

    Iar de la iubire si pana la act sexual, e cale lunga, nu e una si aceeasi cum multi ca voi credeti. Daca alegeti sa fiti gay doar pt actul sexual, deja problema e clara.

    Dumenzeu ne iubeste pe toti, barbat sau femeie, asta nu inseamna ca e bisexual, ci inseamna ca voi nu stiti ce inseamna iubirea. Si eu iubesc pe tata, pe fratele, pe varul, dar nu in modul in care voi prezentati iubirea. “Iubirea” pe care unii dintre voi o prezinta o pot avea doar fata de o femeie, deoarece eu sunt alfa si nu am nevoie de alfa, ci de beta, sau invers…sper ca am fost pe inteles….

    • Felix a scris:

      Gogu, gogu, gogu.

      Normalul este o opinie, cea comun acceptata de marea majoritate a indivizilor dintr-o anumita zona, intr-o anumita perioada de timp.

      E doar o parere.

      Tu amesteci normalul cu realitatea.

      Era normal odata ca doar pasarile sa zboare si sa nu poti face tone de metal sa stea in aer.

      Dar realitatea a adus oamenilor care cercetau subiectul, legile aerodinamicii. Si acum avioane de pasageri, construite din sute de tone de metal, zboara constant, fara probleme.

      Era normal odata ca doar materialele usoare sa poata pluti.

      Dar realitatea a adus Legea lui Arhimede. Orice pluteste daca e doar putintel mai usor decat greutatea volumului de fluid in care e pus obiectul. Cel mai mare vas maritim este un super-petrolier construit peste 80% din otel naval si cantareste aproape 215000 tone doar el, fara petrol.

      Era normal odata ca numai zeii sa locuiasca in cer.

      Dar realitatea a adus oamenilor care cercetau legile gravitatiei si au descoperit viteza de scapare necesara unei rachete, au descoperit propulsia lichida si acum construim noi statii spatiale unde era normal sa fie doar locul zeilor.

      Normalitatea e doar o parere.

      Realitatea spune ca in multe din speciile de animale un procent din populatie este homosexual.

      Homosexualitatea este un fenomen natural firesc.

      Si iubesc realitatea pentru ca, inevitabil, de fiecare data, ea a avut si are ultimul cuvant de spus, nu normalitatile oamenilor.

      Pentru ca era o vreme cand o lesbiana ar fi fost ucisa cu pietre sau arsa pe rug. Era normal. Si eu nu as mai fi putut ave cel mai bun prieten pe care l-am intalnit vreodata in viata mea de provincial.

      Realitatea mi-a salvat prietena de normalitatea ta.

      Iar intr-o zi, cand cei ce studiaza realitatea, ne vor fi ajutat sa mergem deja si pe alte planete, iar universul s-ar hotara sa mai faca Terrei una ca treaba cu meteoritul si dinozaurii, tot realitatea saraca ne va fi salvat si jalnica specie, si dreptul unora sa trambite ce “e normal”.

      Tie iti doresc un singur lucru, gogule:

      Ca, mai incolo pe drumul vietii, o persoana draga tie sa fie vindecata de un medic gay.

      Sa vedem atunci cum scoti camasa in fatza persoanei din oglinda.

      Si nu, imi pare rau, dar realitatea zice ca iubirea apartine tuturor, nu doar celor “neprihaniti. Da, gogu, chiar si maimutelor din jungla.

      Tuturor.

  • Oana Melinte a scris:

    Iti jur ca m-ai emotionat intr-atat de tare, incat mi-au dat lacrimile!

  • Dan a scris:

    Multumesc frumos pentru povestea ta. Ma ajutat sa fiu putin mai linistit sufleteste si mi-a domolit putin trairile si zbuciumurile interioare pe care le am si eu bineinteles.

    Mult curaj tuturor

  • Alina a scris:

    Foarte frumoasa totusi povestea ta! Pacat ca baietii buni ca Gogu tot nu inteleg nimic. Ei inca mai cred ca pot discuta asta asa relaxat, iar ca homosexualitatea sau bisexualitatea este o alegere. Eu stiu ca singurul lucru pe care l-ai avut de ales a fost daca sa ii minti pe toti, inclusiv pe tine, sau sa fii autentic cu ceea ce simteai si iti doreai. Nu e vorba de homosexualitate aici, ci de adevar. Care ADEVAR nu le este chiar asa de drag oamenilor. Nu pe cat se lauda.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #25

    DoR #25 * Muncă

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă