Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Dincolo de zid (Integral din DoR #7.2)

December 28th, 2011
Tags: , , , , ,

Astă-vară, primăria din Baia Mare a construit un zid de beton între o şosea şi două blocuri în care locuiesc romi. Acuzele de discriminare şi segregare au dus povestea peste graniţe. Realitatea de la faţa locului e chiar mai sumbră.

__________________________________
Text de Oana Sandu
Fotografii de Mugur Vărzariu. (Pentru imaginile din Baia Mare, Mugur a câştigat o menţiune de la UNICEF în concursul “Photo of the Year”.)
Designul din ediţia tipărită a fost realizat de Radu Manelici
__________________________________

Trenul din Bucureşti până la Baia Mare face 14 ore şi opreşte în vreo 30 de staţii: timp berechet să citeşti o carte, să‑ţi recapitulezi întreaga viaţă, sau să te plictiseşti de moarte. Parcă nu e nimic mai departe decât reşedinţa celui mai nordic judeţ din ţară, la doar o oră distanţă de Ucraina şi Ungaria. Pitit între dealurile de la poalele Orientalilor, oraşul e traversat de râul Săsar, adică Râul Doamnelor, aşa cum metaforic se numea în 1329, la prima atestare documentară. Pe atunci, Baia – care în limbaj popular înseamnă mină, era un centru minier. A rămas aşa timp de sute de ani, pentru că masivii de aici ascund plumb, zinc, cupru, aur şi argint. Încă mai sunt zăcăminte de exploatat în munţii Oaş‑Gutâi, în special auro‑argentifere.

De fapt, o bună parte din faima oraşului cu aproape 140 de mii de locuitori, ţine de vărsările de cianuri din 2000 de la o fabrică de exploatare a aurului, unul din cele mai mari dezastre ecologice din Europa, după Cernobîl. Din ’97–’98, când Guvernul a început să închidă şi să conserve minele nerentabile, şi până în 2006, când Uniunea Europeană a cerut renunţarea la subvenţiile statului în industrie, minele din zonă s‑au închis una câte una. Din cei 28.000 de angajaţi care lucrau în 1990 în domeniu, acum mai sunt angajaţi 200 la compania minieră Remin Baia Mare, acum în insolvenţă.

Nici combinatul de cupru, Cuprom, nu mai produce nimic. Din vremurile bune a rămas amintire cel mai înalt furnal din România şi a treia construcţie industrială din Europa. Din cauza restructurărilor masive, Baia Mare a primit în 1999 statutul de zonă defavorizată, iar companiile care veneau aici primeau facilităţi fiscale de la Guvern. Lucrurile s‑au mai îmbunătăţit de atunci, iar băimărenii nu par nostalgici după minerit. Cei câţiva investitori veniţi în zonă, cum ar fi o fabrică de mobilă a unui grup italian sau un producător de confecţii belgian, au reuşit să mai ridice nivelul de trai.

Locuitorii – un melanj de români, maghiari şi romi – nu sunt nici veseli, nici posomorâţi. Sunt mai degrabă oameni de treabă, care toamna se bucură de castane, cărora le‑au dedicat o sărbătoare locală. Iarna asta sărbătoresc prima „Iarnă Băimăreană”, un fel de Crăciun vienez dominat de cel mai înalt brad din ţară, adus de cel mai tânăr primar de municipiu din ţară, Cătălin Cherecheş. Cherecheş e şi omul care a construit zidul care separă comunitatea de romi de şosea, iar zidul este motivul pentru care am venit la Baia Mare.

***

Din 2010, de când Italia şi Franţa au început expulzările, integrarea socială a romilor a devenit o problemă de politică internă şi imagine externă, în acelaşi timp. I se dedică din ce în ce mai multe vorbe şi rapoarte, iar politicieni români se întrec în declaraţii stângace – însuşi preşedintele a fost avertizat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, CNCD, pentru că a spus că diplomaţia e ineficientă dacă romii fură din autobuze. Forţaţi de grija Comisiei Europene, care şi‑a propus ca în următorii zece ani să eradicheze excluziunea socială, fiecare membru UE are de prezentat la sfârşitul anului o strategie de integrare a romilor. A României se redacta de zor la Guvern astă‑vară, în timp ce Cherecheş construia zidul.

Zidul este o construcţie de beton pe care primarul a comandat‑o în vară, la o lună după ce a fost ales, ca să separe strada Horea de două blocuri sociale, populate de familii de romi. E înalt de 1,60 de metri şi lung de 100 de metri, iar ridicarea lui a fost acompaniată de acuze de discriminare şi segregare rezidenţială venite de la numeroase ONG‑uri. Primarul plănuia un zid înalt de trei metri, dar s‑a răzgândit. Pe aceeași listă, erau un post de poliţie şi camere de supraveghere, dar instalarea lor a fost deocamdată amânată. Motivația primarului pentru toate acestea, așa cum a declarat presei locale, a fost că vrea să protejeze copiii de traficul de pe strada aflată la cinci metri de blocuri, dar și să instaureze „ordine și disciplină” în zonă.

CNCD a început să investigheze imediat dacă zidul discriminează, iar Baia Mare, după ani în care a apărut în presă doar ca fundal al unor poveşti miniere, a devenit exemplu modern de separare etnică. Cherecheş nici n‑a clipit. A negat că ar fi vorba de discriminare şi a spus că strategia lui de integrare a minorităţii rome include construcţia la marginea oraşului a unui cartier social în care plănuieşte să mute toţi romii care locuiesc acum în condiţii mizere, pe terenuri pe care le ocupă nelegitim şi abuziv în „pungile de sărăcie” ale oraşului. (Într‑o variantă delucru a strategiei naţionale de incluziune a romilor scrie că autorităţile trebuie să elimine desegregarea rezidenţială, iar atunci când se apucă de construit locuinţe sociale, construcţia să fie realizată cu mâna de lucru a viitorilor beneficiari.)

În Baia Mare sunt aproape 5.000 de romi. Dintre aceştia, aproximativ 2.000 locuiesc fără condiţii minime de viaţă. La sfârşitul lui septembrie, când am ajuns prima oară acolo, taximetristul care m‑a dus de la gară la pensiune mi‑a spus că strada pe care s‑a construit zidul este liniştită. „Dar n‑aţi vrea să intraţi vreodată acolo, în ghetou, unde e ceva de groază”, mi‑a spus despre cele două blocuri. I‑am zis că tocmai asta plănuiesc să fac, iar el mi‑a răspuns cu un „Aha” lung şi s‑a uitat atent la mine în oglinda retrovizoare. A tăcut tot drumul, nu înainte de a‑mi spune, la fel ca toţi ceilalţi taximetrişti peste care am dat, că zidul a fost o idee bună, pentru că mulţi copii ieşeau în stradă sau aruncau cu pietre în maşini şi provocau accidente.

Aşa crede şi primarul. Când l‑am sunat prima oară şi i‑am spus că vreau să ne vedem să vorbim despre zid, mi‑a spus tare şi răspicat „Nu este un zid. L‑aţi văzut? De ce îi spuneţi zid?”. Nici măcar gard nu este termenul corect, a adăugat el. Fraza corectă, mi‑a spus, e: „delimitare între strada Horea şi cele două blocuri sociale, proprietăţi ale Primăriei.”

Alexandru Banta, una dintre cele mai puternice voci care se opune zidului, nu e de acord. Banta mi‑a fost recomandat de cei de la Romani Criss şi Şanse Egale, ONG‑uri care, alături de Amnesty International, au protestat împotriva construcţiei. Într‑un reportaj de la Deutsche Welle, Banta a fost identificat ca purtător de cuvânt al comunităţii rome din oraş. Are 50 de ani şi stă într‑o garsonieră de aproape 20 de metri pătraţi într‑unul din cele două blocuri, cu cei şase copii, soţie şi socru. Trăiesc din alocaţiile copiilor şi indemnizaţia maternală a Marianei, soţia, care are grijă de fetiţa lor de un an şi două luni – în total aproximativ 900 de lei.

Pe Banta l‑am întâlnit la o cafenea în centrul vechi al oraşului. A venit îmbrăcat într‑un costum negru, lucios, cu cămaşă albă, vestă şi cravată asortate, cu picăţele albe. E un bărbat uscăţiv, cu ochi albaştri, curioşi, mustaţă şi cu părul grizonant strâns într‑o coadă lungă. Încruntat, mi‑a spus că zidul arată ca la puşcărie, că discriminează comunitatea, mai ales copiii, fiindcă‑i îngrădeşte. Se gândea chiar să scrie pe zid: „Jos fascismul, jos rasismul. Daţi drumul la vizualizarea copiilor.” La dezbaterea publică organizată de Primărie în timp ce zidul se construia, Banta a luat microfonul şi i‑a spus răspicat primarului că nu e de acord. De atunci, spune Banta, a început un război cu primarul, cu care se înţelegea bine când acesta era deputat.

Oricâte întrebări i‑aş fi pus despre cum e viaţa în ghetou, n‑aş fi aflat nici un sfert din poveste fără să văd ce e acolo. Aşa că am pornit cu el spre blocurile de după zid, unde locuiește alături de alte 200 de familii. Cât eram în taxi, cineva l‑a sunat pe Banta să‑i spună că nu mai e curent electric. A dat câteva explicaţii despre lipirea unor fire şi a închis. Deşi e o zonă periferică, cu maşina, din centrul vechi şi până pe strada Horea, faci cinci minute. În zonă sunt câteva depozite de materiale de construcţii, dar şi sediul odată‑funcţionalului Cuprom. După ce am trecut de un cimitir, o grădiniţă, un alt cimitir şi o casă, taxiul ne‑a lăsat chiar lângă intrarea de lângă zid.

Acesta înconjoară lateralele blocurilor sociale 46 A şi 46 B, şi blocul 6, la intersecţie cu strada Electrolizei. Din stradă, are în jur de 2 metri înălţime. Din curte, care e înălţată, are 1,60 de metri. Ambele blocuri au fost construite în anii ’70, A – pentru angajaţii combinatului Cuprom, B – pentru cei ai întreprinderii Antrepriză Montaj Instalaţii. Dacă A a fost ocupat de angajații Cuprom până când a fost vândut Primăriei, și, mai apoi, reabilitat, în 2009, B, lăsat în paragină, a fost ocupat abuziv de oameni fără locuințe până în 2000‑2001, când a ajuns în proprietatea autorității locale.

Majoritatea celor de aici supravieţuiesc cu ajutoare sociale (alocaţii pentru copii, indemnizaţii maternale, ajutoare pentru încălzire), iar aproape jumătate din locatarii celor două blocuri lucrează – majoritatea la Aramis, o fabrică de mobilă şi la Drusal, compania de salubrizare. Alţii se descurcă colectând fier vechi, iar restul trăiesc din containere, unde caută resturi de mâncare, haine şi orice altceva. Câţiva dintre ei au fost, de‑a lungul timpului, beneficiarii unor proiecte ale ONG‑urilor locale, unele dintre ele sistate. (Organizația Hope and Hopes for Children a ajutat câteva familii de aici cu alimente și cu plata restanțelor la chirie, dar din ce în ce mai multe familii cereau bani, așa că în 2009 au oprit plățile.)

Blocul 46A, în dreapta, are exteriorul curat, zugrăvit în alb, panouri verzi în dreptul geamurilor termopan şi mansardă. După renovarea din 2009, locatarii de aici au acum apă curentă, gaze, baie în cameră, curent electric. Pentru o garsonieră, fiecare familie are de plătit lunar o chirie de aproximativ 30 de lei, plus utilităţile. În doi ani, pereţii din scara blocului s‑au murdărit până aproape de tavan, iar uşile apartamentelor sunt zgâriate, mi‑a explicat Banta. Renovarea a fost opera fostului primar, Cristian Anghel, care a administrat Baia Mare din 1993 până în 2010, când a fost condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare cu executare, pentru abuz în serviciu. (Blocul 46A, pe care l‑a cumpărat pentru primărie în 2006 cu un preţ de patru ori mai mare decât cel al pieţei, a fost motivul pentru care a fost cercetat de procurori.)

În stânga este blocul B, care a ajuns în proprietatea primăriei acum zece ani, când o fabrică locală l‑a predat în schimbul ştergerii unor datorii la bugetul local. Fără să‑l reabiliteze, primăria l‑a transformat în bloc social, însă chiriaşii întârziau plata şi încet‑încet s‑au tăiat toate utilităţile. În spatele lui, pe o mică structură de beton, în mijlocul unui maldăr de gunoi, s‑a montat un robinet pentru apă, iar în vară chiria s‑a ieftinit şi a ajuns la şapte lei pe lună.

O sumă de nimic, pentru nimic.

Blocul are tot patru etaje, fără mansardă; tot două scări, dintre care una de serviciu. Dacă nu ar fi zecile de antene‑farfurii de la Boom TV şi Digi TV, rufele de la ferestre, copiii de la intrare, ai zice că e devastat şi părăsit. Pereţii exteriori sunt aproape negri, iar, răzleţ, câteva geamuri sunt încadrate în pătrate proaspăt zugrăvite în alb. Aproape toate garsonierele au câte o gaură spartă lângă fereastră, înnegrită de fum – pentru că oamenii se încălzesc cu sobe improvizate, de fontă, şi fac mâncare tot pe ele.

Am intrat cu Banta în 46B prin scara de serviciu, unde nu mai există nici balustrade la balcoane, nici tâmplărie la geamuri. Pereţii sunt decojiţi, cu câteva cărămizi lipsă, iar scările sunt rupte. La parter se simţea un miros puternic de fecale; pe măsură ce am urcat scările, mirosul s‑a pierdut, dar a rămas un aer închis, greu respirabil: fum, căldură, gaz din butelie. În garsoniere nu au grup sanitar, ci doar o baie comună la fiecare etaj. N‑au nici instalaţie de gaze și doar 19 garsoniere au curent electric – mulţi trag curent de la celelalte blocuri din zonă.

Banta s‑a mutat în 46B acum zece ani şi după puţin timp a ajuns şef de palier la etajul trei, fiindcă oamenii au văzut că‑i reprezintă în relaţia cu Primăria. Blocul, spune el, era „ca la Ben Laden, după bombardări”. Au scăpat cu greu de ploşniţe – nişte gândaci maronii, urât mirositori, care umblau peste tot prin garsonieră: prin pat, peste copii, în haine, în mâncare. O vreme i‑a strivit cu un cui, dar mirosul era prea tare, şi apoi a găsit o soluţie concentrată pe care a combinat‑o cu vopsea lavabilă şi a zugrăvit de mai multe ori.

Am ajuns la trei, la apartamentul 68. Uşa era deschisă şi în garsonieră erau vreo şapte oameni. Patru tineri, băieţii lui, încercau să înnoade un cablu. Venise curentul, dar nu reuşeau să pornească televizorul. Începuse să miroasă a fum, iar băieţii au râs. „Dacă sărim în aer?”, a întrebat unul dintre ei. Au râs şi mai tare, în hohote. „Cum să sărim în aer? Mie mi‑e frică doar de Dumnezeu!”, le‑a spus tatăl şi le‑a dat o rolă de scotch.

Este mult scotch în casa familiei Banta; pe sertarele dulapului sunt lipite două icoane şi alte fotografii: două cu Banta vorbind la microfon la dezbaterea despre zid organizată de Primărie, una alături de Elena Udrea. În imagine, Banta, cu părul mai scurt şi despletit ţine în mână un steag portocaliu, iar Udrea zâmbeşte larg. De vreo zece ani, soţia, uneori şi Banta, vând ambulant ziare prin oraş. Le iau de la chioşcurile de presă, le vând şi tot ce câştigă e din bacşişuri, între 25 şi 30 de lei pe zi. Înainte de criză, când mica afacere le mergea bine, cunoşteau multă lume pe teren: politicieni, doctori, oficiali.

Aşa au dat de cineva de la PD‑L, aşa au ajuns să împartă fluturaşi la un eveniment de partid, aşa au întâlnit‑o pe Udrea. Sus, pe rafturi, erau îngrămădiţi ursuleţi, căţeluşi şi alte animale de pluş. Un raft mai jos: medicamente, siropuri pentru copii, un iaurt de fructe Casa Bună. Pe patul de lângă geam stăteau Mircea, băiatul de 13 ani şi Alisia, de un an şi două luni, iar pe canapea, lângă soba de fontă, socrul lui Banta, cu ochelari de soare cu ramă metalică pe nas şi o figură absentă.

După ce au făcut televizorul să meargă, Banta m‑a luat de mână să cunosc alţi oameni din bloc. Mi-a spus că vrea să‑i întreb despre zid şi despre ce mai vreau eu. Am intrat fără să ciocănim la uşi. Niciuna nu era încuiată. Într‑o garsonieră se simţea un puternic miros de gaz, iar un bătrân stătea întins în pat, cu ochii închişi. „Să deschidem fereastra?”, i‑am întrebat. „Vă simţiţi bine? Miroase a gaz”. „Nu miroase”, mi‑a spus repede Banta. Bătrânul vorbea greu, aşa că am plecat spre alte camere. Am mai întâlnit un cuplu tânăr cu doi copii, care aveau casa ordonată. Pe o măsuţă, lângă combina muzicală acoperită cu un milieu, stăteau aliniate patru telefoane mobile.

La primul etaj am cunoscut o mamă singură cu doi copii care mi‑a spus că moare de foame, că nu‑i e ruşine că se ocupă cu fier vechi, că ia bani cu camătă, că nu poate deschide geamul fiindcă vin muştele în casă şi toată vara stă cu el închis. A tras tare, la intervale scurte, din ţigară şi a gesticulat, arătând uneori spre copilul creţ cu părul lung care dormea adânc în pat, învelit bine. Am întrebat‑o dacă e bolnav fiindcă nu înţelegeam cum altfel nu se trezeşte cu toată gălăgia din cameră. „Nu. Doarme”. Mi‑a arătat dulapurile goale, trântind uşile şi apoi şi‑a aruncat ţigara sub soba mică din fontă, pe linoleum. Am rămas cu ochii la ţigară, speriată că va lua foc. N‑a luat.

N‑am reuşit să stau de vorbă cum aş fi vrut cu toţi aceşti oameni. Păreau să aibă cu toţii alte preocupări decât zidul. Unii dintre cei cu copii mi‑au spus că zidul e bun pentru protecţia celor mici, alţii că nu ajută cu nimic, fiindcă poate fi escaladat uşor, iar copiii se fac nevăzuţi. Alţii mi‑au spus că din banii pentru construcţia lui, se putea reabilita blocul. Dar zidul în sine nu‑i interesa foarte tare şi ar fi vrut să‑mi spună mai multe despre nevoile lor: că nu au mâncare, că nu au apă, că nu au aer.

Explicaţia lui Banta pentru dezinteresul oamenilor faţă de zid ca mijloc de segregare, aşa cum îl percepe el, era frica. Unii se feresc să vorbească despre zidul construit de teamă că‑şi vor pierde locuinţa, mi‑a spus. Adică primarul şi „mâna lui dreaptă”, Pise, ar putea să nu‑i mai ajute.
Aflasem din presa locală despre Pise – era portretizat ca un bulibaşă al ghetoului. Banta s‑a strâmbat când m‑a auzit:„nu e niciun bulibaşă, e din altă parte”. Altă parte înseamnă că n‑are prea multă treabă cu comunitatea de după zid. Însă e important în alt ghetou al oraşului, un loc despre care auzisem deja că face 46B să pară un lux: Craica.

Aflasem din presa locală despre Pise – era portretizat ca un bulibaşă al ghetoului. Banta s‑a strâmbat când m‑a auzit:„nu e niciun bulibaşă, e din altă parte”. Altă parte înseamnă că n‑are prea multă treabă cu comunitatea de după zid. Însă e important în alt ghetou al oraşului, un loc despre care auzisem deja că face 46B să pară un lux: Craica.

***

Fără mine, nu intră nimeni [în Craica]”, mi‑a spus Pise imediat după ce l‑am cunoscut.

„De ce?”, am întrebat eu. „Nimeni de acolo nu are încredere în străini, fiindcă le‑au fost făcute prea multe promisiuni şi nu au fost ajutaţi”. Aşteptam amândoi să se‑ncarce un camion cu haine, mobilă şi jucării de la un ONG care voia să ajute locuitorii de acolo; el era cel care facilitase transportul.

Pise, pe numele lui complet Carol Jurisnicz, purta un costum negru, lucios, cu o cămaşă albă descheiată lejer la gât. Îşi căuta mereu reverul, pe care‑l mângâia încet ca şi cum ar fi găsit scame, apoi trăgea de el, de parcă voia să‑l aranjeze mai bine. Are 45 de ani, este om de afaceri şi deţine un magazin şi un club‑cafenea‑bar, Selena Diamant. E misterios când vine vorba de afacerile sale şi răspunde lapidar. Mi‑a spus că fiii lui, de 23 şi 26 de ani, au o firmă de construcţii la Londra, acolo unde au locuit cu toţii un an. Este fiul unui pastor penticostal, la liceu s‑a oprit la clasa a XI‑a şi pe la mijlocul anilor ’90 a fost instructor de dansuri ţigăneşti.

Din ’93, de când Anghel a devenit primar, îi ajută pe romii săraci. Asta pentru că „a făcut o juruinţă la Dumnezeu” ca 10% din câştigul său să‑l dea mai departe „amărâţilor”. În drum spre Craica, în timp ce scruma tacticos pe fereastra maşinii sale, un Audi Q7 negru, Pise mi‑a spus că zidul de pe Horea a fost ideea lui. Şi postul de poliţie, pe care primarul l‑a promis odată cu zidul ar fi fost propunerea lui, fiindcă ar limita debandada din ghetou. „Normal că ei ce ştiu mai mult decât să fure? Dacă eşti sărac, amărât, vrei, nu vrei, îl iei. Nu se cheamă neapărat că ai furat, dar l‑ai luat”.

Din torpedo a scos o citaţie – actul prin care tocmai îşi înfiinţase un ONG: Asociaţia pentru Dezvoltarea Comunitară a Romilor din Baia Mare. Şi‑a dorit o organizaţie pentru a câştiga fonduri europene. Vrea să aplice cu un proiect, alături de primărie şi un alt ONG, condus de un prieten de‑al său, unde este angajat şi fostul primar Anghel, eliberat condiţionat în februarie, după aproape 11 luni de detenţie.

Ca să ajungi în Craica trebuie să urci un dâmb şi să treci pârâul pe un podeţ de lemn. Ne‑am făcut încet loc printre cocioabele aşezate foarte aproape una de cealaltă. Unele sunt din pământ, din lemn, acoperite cu ciment sau ridicate din bolţari de BCA, cu rame de ferestre de lemn sau de PVC. De pe calea ferată se poate vedea toată aşezarea care se întinde cam pe un kilometru – cocioabe, gunoaie, câini slabi şi mulţi copii, mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcaţi –, cea mai mare „pungă de sărăcie” din Baia Mare. Sunt mai mult de 200 de cocioabe improvizate de‑a lungul unei căi ferate dezafectate. Aici locuiesc ilegal aproape 1.100 de oameni; peste jumătate, copii.

După Revoluţie, majoritatea romilor din zonă – cărora Ceaușescu le demolase casele și îi mutase în blocuri – nu au făcut faţă tranziţiei (taxe mari la utilităţi, locuri de muncă pierdute), dar nici traiului la bloc, aşa că au părăsit apartamentele de pe strada Păltinişului şi s‑au aşezat o stradă mai departe, lângă calea ferată. Pentru că nu au curent electric, apă curentă sau gaze, vecinii de la blocurile de peste stradă au pus de‑o afacere subterană şi îi racordează ilegal, cerând fiecărei familii lunar pentru consumul unui bec şi al unui televizor 150 de lei. Unii au mici gospodării: cresc porci sau găini. Vara incendiile sunt dese, iar când plouă, cocioabele sunt inundate rapid pentru că pârâul este plin de gunoaie şi se revarsă.

În toţi aceşti ani au fost lăsaţi în pace şi uneori întreţinuţi de către autorităţi – primesc ajutoare pentru încălzire, li s‑au construit podeţe, robinete de apă – toate acestea mai ales în perioade electorale, când candidaţii au nevoie de voturile lor. În aritmetica electorală a oraşului, 500 de voturi contează. Spre exemplu, la ultimele alegeri locale, aproximativ 200 de voturi au făcut diferenţa pentru ca primarul să câştige din primul tur.

Când mi‑a văzut aparatul foto, Pise m‑a îmbiat să filmez. „Chiar ar merita un reportaj”, mi-a spus. Oamenii au ieşit din case şi au aşteptat liniştiţi să vadă cine primeşte ceva. Nimeni nu s‑a năpustit asupra camionului, iar câţiva copii au venit pe rând, de parcă ar fi existat o listă şi numere de ordine. „Ia uitaţi ce copil blond are şi ea e neagră”, mi‑a spus arătându‑mi o mamă cu nouă copii, care alăpta un băieţel de un an, cu părul blond şi pielea albă. Femeia l‑a privit bucuroasă şi a tăcut în timp ce copilul îi trăgea de sfârc. Băieţelul, îmbrăcat într‑un tricou roz, pe care scria cu litere aurii You make me smile a zărit guma din gura lui Pise, a lăsat sânul mamei şi a întins mâna zicând „Aaaa”. Toţi aşteptau reacţia cu ochi mari, zâmbind forţat. Pise a ezitat şi a râs. După el au râs şi ceilalţi curioşi, iar mama s‑a încruntat un moment fiindcă soarele îi venea în ochi. Pise şi‑a scos guma din gură şi a îndesat‑o în cea a copilului. Cei adunaţi au aplaudat. Mama a zâmbit a mulţumire şi a primit în palmă o bancnotă de 50 de lei: „Să‑i spui bărbatului că eşti bine, să nu se‑ntoarcă acasă, să stea acolo şi să lucre”, i‑a ordonat bărbatul şi s‑a îndreptat spre ieşirea mică din ghetou, nu înainte de a le spune oamenilor „Dumnezeu cu voi!”. „Mergi cu Dumnezeu”, i‑au răspuns câţiva. S‑au uitat la el de parcă nu ar fi vrut să‑l vadă plecat.

Înainte să plecăm, Pise mi‑a arătat cele şapte‑opt podeţe de lemn. „Toate astea le‑am făcut eu”. L‑a completat rapid Marin, unul dintre aghiotanţi: „El le‑a făcut, cu primarul”. „Cel de acum sau cel de dinainte?”, i‑am întrebat. „Cătălin, da, pe vremea când era deputat. De câte ori au fost chestii din astea, cu campanii, cu din alea, câte ceva le‑am tot mai [dat], şi la ei, şi la cei de pe Horea. Acolo le‑am băgat instalaţii de curent cu Cătălin, canalizări de apă, în 2008, la parlamentare, pe banii lui le‑am făcut pe toate. Când nu mai pot, nu pot”. Mi‑a spus că se ceartă cu oricine dacă e nevoie să‑şi apere romii: pe Cherecheş l‑a atacat la o emisiune locală vara asta, când i‑a amendat pe romii care vindeau ilegal pepeni în stradă: „Păi, staţi, mă, le luaţi pâinea şi la ăştia, vreţi să‑i aduceţi şi pe ăştia la hoţie, păi unde vreţi să‑i băgaţi? Da’ cu
ce vă‑ncurcă, mă?”.

Şi‑a încruntat ochii, a dat din cap de câteva ori şi mi‑a spus: „Îi ţinem în şah până vine momentul: votul, pam‑bam. Manevre”. Şi‑a plesnit palmele tare, de două ori. (În vară, înainte de alegerile parlamentare, Pise s‑a ales cu un dosar penal după ce a fost implicat într‑un scandal violent. Potrivit presei locale, un alt autoproclamat lider rom l‑a acuzat de lovituri cu sabia, după ce s‑au certat pe zona de influenţă a voturilor.) Următorul vot important se dă la localele din 2012, când primarul Cătălin Cherecheș vrea să‑şi apere scaunul câştigat în mai 2011.

***

Într‑o zi de vineri, la 8 dimineaţa, Porsche‑ul Cayenne gri al lui Cherecheş era deja în parcarea primăriei. La intrare, stă un panou auriu cu numele şi anii de guvernare ai ultimilor 46 de edili. Cherecheş e prea proaspăt să fi fost trecut pe placă. Am ajuns în anticamera primarului cu Ramona, una dintre secretare, tânără, slabă, cu ochi verzi. Doi bărbaţi aşteptau să intre la primar, iar eu m‑am aşezat pe scaunul liber, lângă un lămâi înalt. Uşa era întredeschisă, îi auzeam vocea, îi vedeam profilul. Este înalt, brunet, are sprâncene bine definite şi buze subţiri. Ochii negri şi vii îi dau un aer de copil ştrengar. Dacă l‑ai vedea altfel decât îmbrăcat la costum, n‑ai zice că are 33 de ani.

Angajaţi din primărie intrau grăbiţi cu mape la semnat, iar secretarele tăceau, tastau rapid şi uneori se priveau crispate. În cele 15 minute cât am aşteptat, Cherecheş a vorbit de vreo trei ori la telefon. Îi ştiam deja vocea gravă, autoritară, cu un timbru puternic. M‑a dus cu gândul la o voce perfectă de radio. Una dintre conversaţiile lui telefonice a amuţit anticamera, spre disperarea secretarelor. „Auzi, pe colegii tăi îi doare tare capul?”, striga el în telefon. „Sunt oligofreni, schizofreni?” „Vă rog să vă mutaţi pe scaunul din faţa uşii ca să vă vadă că aţi venit, de acolo nu vă vede”, mi‑a sugerat zâmbind cea mai în vârstă dintre secretare.

Cherecheş este cel mai tânăr primar de municipiu din ţară. A fost ales în mai, când Guvernul a decis să facă alegeri parţiale, după ce oraşul a fost condus un an şi două luni de interimari. Mama sa, Viorica Cherecheş – Ica, cum îi spun băimărenii – conduce Spitalul de Boli Infecţioase şi Psihiatrie, iar tatăl său, Dorel Cherecheş – care a murit în 2001 –, a condus din ’90 Direcţia Silvică Maramureş. Este un om bogat; în declaraţia de avere din 2010, pe lângă terenuri şi case, apare şi o donaţie de la mamă în valoare de 1.500.000 de euro – donaţie din cauza căreia Agenţia Naţională de Integritate s‑a autosesizat. (Inspectorii nu au găsit însă nicio problemă cu donaţia, iar dosarul urmează a fi închis, potrivit unor surse din ANI.)

A studiat la Viena, unde a obţinut o licenţă în comerţ şi, în paralel, la Academia de Studii Economice din Bucureşti. După studiile la Viena s‑a întors în Baia Mare, fiindcă tatăl tocmai murise şi voia să fie alături de mamă. În 2003, a intrat în politică, pentru că voia să scape filiala PSD din Baia Mare de „nişte golani”. În 2008, a ajuns deputat în colegiul uninominal 2, din care fac parte şi cele două comunităţi de romi, Horea şi Craica. A părăsit partidul după ce a ajuns preşedinte Victor Ponta, pe care‑l consideră lipsit de orice viziune. S‑a înscris apoi în grupul independenţilor format de UNPR‑işti, iar apoi a ajuns în PNL, de unde a fost exclus pentru că a boicotat protocolul local PNL‑PSD. Pentru toate acestea, a primit în 2010 premiul „Traseistul anului” din partea Alianţei pentru o Românie Curată. Dansul politic al lui Cherecheş nu s‑a oprit aici: în primăvară, partidele din Uniunea Social‑Liberală i‑au cerut să candideze la primărie sub sigla lor.

Deşi e încă în luna de miere cu votanţii, Cherecheş nu mai are mult până la alegerile de la anul; printre băimăreni se simte deja febra electorală. Vrea nu doar un mandat, ci două. Adept al regionalizării, lui Cherecheş i‑ar plăcea ca după 2020, când termină cu primăria, să conducă viitoarea regiune Transilvania.

M‑a primit până la urmă, cu ochii în hârtii, şi cu o întrebare: „Ce părere v‑aţi făcut?”.

Nu ştiam ce mă întreabă. Ce părere mi‑am făcut despre ce? Despre zidul care i‑a adus notorietate? Despre faptul că pare construit de fapt ca să ascundă sărăcia de şosea? Despre cum odată ce am ajuns la Baia Mare am realizat că problemele minorităţii rome sunt mai mari decât zidul? Despre cum toate promisiunile şi construcţiile şi ajutoarele nu par cu mult mai mult decât o luptă pentru voturi? I‑am spus că am venit să aflu răspunsurile lui, iar el s‑a legănat adânc pe scaun şi s‑a strâmbat. Interviul a fost scurt, vreo 15 minute şi la început mi‑a răspuns lapidar, suspicios. Şi‑a verificat continuu telefonul, s‑a plimbat prin birou în timp ce a vorbit la el, a gesticulat. Nu‑i păsa că‑i aud conversaţiile, vorbea de parcă nu aş fi fost acolo. Este agitat şi când stă pe scaun. Simţi imediat când nu‑i convine o întrebare, fiindcă te săgetează cu ochi negri reci. Uneori, şi‑i dă peste cap şi se strâmbă. Mi‑a spus amuzat că a primit sesizări şi din Japonia și Canada, dar nu regretă deloc toată vâlva creată în jurul zidului: „98% dintre proprietăţile locuite au astfel de delimitări între zona de locuit şi zona de circulaţie. Şi eu am acasă acelaşi lucru.” Nu a vrut să‑mi spună nici în ce zonă industrială a oraşului vrea să construiască noul cartier social – câteva dintre opţiunile posibile sunt foste zone miniere, impregnate cu mirosuri puternice de metal ars.

Craica este cea mai mare dintre cele patru comunităţi de romi pe care Cherecheş vrea să le mute. Astă vară, Consiliul Local a anunţat că vrea să cumpere un teren de zece hectare pentru viitorul cartier. Decizia a stârnit numeroase reacţii, inclusiv din partea ambasadorului SUA în România, Mark Gitenstein, care a declarat că ambasada este îngrijorată de mutările plănuite, mai ales că ele vin după construcţia zidului. „Un gest neinspirat”, i‑a răspuns rapid primarul şi i‑a cerut ambasadorului să le ceară scuze băimărenilor. Gitenstein, care avea deja plănuită o vacanţă în Maramureş, a decis să includă oraşul în această călătorie şi să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. În Craica, Marin, „băiatul” lui Pise, a scos un cuţit din haină arătându‑l celor prezenţi, iar una dintre gărzile de corp ale Ambasadei i‑a spus: „Dacă mai faci un singur pas, te împuşc”. Marin s‑a speriat, a aruncat cuţitul lângă un gard şi apoi şi‑a cerut scuze. Biroul de presă al Ambasadei SUA nu neagă incidentul, dar spune că nimeni nu l‑a ameninţat direct pe Gitenstein, iar „situaţia s‑a rezolvat fără urmări neplăcute”. Ambasadorul a plecat declarând că va monitoriza în continuare situaţia de la Baia Mare pentru a se asigura că „romii au un cuvânt de spus în privinţa viitorului lor”.

Gitenstein este doar unul dintr‑o suită de oameni şi organizaţii care s‑au perindat prin oraş în ultimele luni, fie din proprie iniţiativă, fie din cauza vreunei declaraţii răzleţe făcute de primar: CNCD, Ministerul Muncii, Ministerul de Interne, Fundaţia Soros România, Consiliul Europei. Deşi ghetoizare şi sărăcie există şi în alte oraşe din ţară, un zid şi un primar care vrea să mute romii într‑un cartier dedicat există doar în Baia Mare.

Pe Cherecheş însă, nu‑l interesează sfaturile altora; nu s‑a sfiit să‑mi spună că nu dă doi bani pe ONG‑urile care au venit până acolo, iar sesizările de discriminare ale Amnesty International le consideră „nişte mofturi”, pentru că viitorul proiect social nu va segrega. Oamenii se vor muta voluntar acolo şi vor curăţa şi zona în care au stat ilegal, iar copiii vor fi duşi cu microbuzul la şcoli din oraş. L‑am întrebat dacă se bazează pe ajutorul liderilor romi. L‑a amuzat întrebarea asta. A râs şi mi‑a spus că este singurul lider al romilor şi nu vrea ca relaţia cu ei să fie gestionată de nimeni. „La mine nu funcţionează chestiunea asta cu liderii.”

***

Din oraşele de provincie şi până la Bruxelles, soluţiile de integrare a minorităţii rome se concentrează pe educaţie. Generaţiei actuale de romi adulţi i se cere puţin, iar şansele ei de a scăpa de sărăcie sunt minime. Altfel spus, mutatul şi diversele forme de ajutor sociale sunt, în cel mai bun caz, pansamente. Potrivit recensământului din 2002, în România sunt în jur de 530 de mii de romi, dar estimările europene recente vorbesc de 2 milioane și jumătate. În România sunt cei mai mulți romi din Uniunea Europeană. Sunt o minoritate tânără: 30% dintre ei au până în 15 ani. Pe lângă expulzările romilor din țări europene în care au plecat mai ales după aderarea la UE, problemele de acasă sunt legate de lipsa educației, a locurilor de muncă și locuirea în condiții mizere. Dacă generaţia adultă e pierdută, copiii mai au însă o şansă.

Aici intervine educaţia, care ar putea asigura acces la slujbe şi, implicit, un beneficiu statului. Într‑un raport din septembrie 2010, Banca Mondială pune egal între integrarea romilor şi dezvoltarea economică. Se estimează că integrarea lor pe piaţa muncii ar putea creşte produsul intern brut al României cu mai mult de 3%, iar avantajele economice ar ajunge la o jumătate de miliard de euro.

Dar falia între copiii romi şi piaţa muncii este încă mare – un studiu din 2010 al organizaţiei Agenţia pentru Dezvoltare Comunitară „Împreună” arată că 31% din 100 de şcoli monitorizate – din 70 de comunități rome din țară, printre care și cea din Baia Mare – practică încă segregarea. Potrivit cercetării, școlile cu un număr mare de elevi romi au profesori mai slabi și sunt mai prost dotate. Majoritatea profesorilor intervievați în studiu îi învinovățesc pe copiii romi pentru eșecul integrării și nu se gândesc să‑și schimbe metodele de predare. Copiii romi, spun ei, „nu se pot concentra” și „nu respectă regulile”.

În ghetoul Craica locuiesc aproape 600 de copii. Cam 60 dintre ei merg la şcoală. Conform unor documente obţinute de la Romani Criss, anul trecut, şcoala din apropiere nu a amestecat echilibrat copiii începând cu clasa I. În primele – A, B şi C – au fost trei, cinci şi, respectiv patru copii de etnie şi 25, 23 şi, respectiv, 24 de copii români, în timp ce D‑ul a avut 14 romi şi patru români. Mai grav este că la clasa a I‑a E au învăţat doar copii romi. Directoarea şcolii spune că situaţia se întâmplă pentru că, de obicei, părinţii romi îşi înscriu copiii prea târziu la şcoală, atunci când clasele sunt deja făcute. Deşi nu are cifre clare, mediatorul şcolar spune că, faţă de Craica, mai mulţi copii din blocurile de la zid ajung la şcoală. Însă o altă o problemă este că, nefiind vaccinați, copiii nu sunt primiți la grădiniță și mai apoi la școală. Din acest motiv, niciunul din copiii familiei Banta nu este la şcoală.

Autorităţile însă, nu cred că segregarea este o problemă reală. Anamaria Hitter, inspector școlar pe minorităţi, spune că toate şcolile din Baia Mare au clase mixte de romi şi români încă din 2007, de când Guvernul a emis ordinul de desegregare şcolară. Nu crede că profesorii discriminează, ci doar că uneori îşi pierd răbdarea să lucreze cu copii cu probleme, aşa cum susţine că sunt cei minoritari. „Îs mai problematici, nu au educaţie de acasă”, spune ea. „E profesorul de bun simţ, înţelege, dar până la o limită. Vin şi nespălaţi foarte mulţi şi e
neplăcut să‑i ţii de mână sau să stai acolo zilnic cu ei”.

Declaraţia lui Hitter pare scoasă din documentarul Şcoala noastră, filmat la 40 de kilometri de Baia Mare. Filmul urmăreşte, din 2006 până în 2010, povestea dulce‑amăruie a trei copii romi aflaţi în procesul de desegregare şcolară cerut de UE. Totul se petrece în orăşelul Târgu Lăpuş, unde primarul construieşte cu fonduri europene o şcoală într‑un cartier sărac de romi. Între timp, copiii de aici se duc la şcoala din centrul oraşului, unde sunt puşi în ultima bancă sau într‑o clasă specială de romi. O parte dintre profesori şi directorul şcolii îi consideră inferiori românilor şi le vorbesc când ironic, când jignitor. Când şcoala din cartierul lor este gata, primarul află că nu o poate deschide pentru că Uniunea Europeană interzice şcolile create special pentru romi. După patru ani, desegregarea şcolară se transformă într‑un eşec total: unii copii ajung într‑o şcoală specială, alături de elevi cu dizabilităţi, iar alţii abandonează.

E greu de crezut că şansele copiilor din ghetourile Băii Mari ar fi diferite din moment ce sărăcia, dependenţa de ajutoarele sociale, lipsa locurilor de muncă şi alţi factori îi împiedică pe părinţii romi, la fel ca‑n multe alte oraşe, să‑şi dea copiii la şcoală. Cherecheş spune însă că educaţia se face în şcoli, iar părinţii trebuie să‑nţeleagă asta. Pare convins că un cartier social ar soluţiona problemele de sărăcie ale oraşului şi că educaţia se poate face plimbând copiii din cartier până la şcoală şi înapoi. Se laudă şi cu un centru afterschool, ridicat recent la o stradă distanţă de blocurile de pe Horea.

„O să fie cel mai performant centru, eu am mai umblat prin ţară şi n‑am mai văzut aşa ceva”, mi‑a spus optimist Bogdan Gavra de la Serviciul de Asistenţă Socială când am vizitat clădirea afterschool‑ului, situată în spatele cimitirului Horea 2. Nu doar copiii romi din zonă ar putea învăţa aici înainte sau după şcoală, ci şi cei care vor fi mutaţi în noul cartier social, a adăugat Gavra. Luaţi cu microbuzul, duşi la şcoală, apoi la afterschool şi întorşi în viitorul cartier. Doar că centrul are 20 de locuri, departe de ce ar fi nevoie.

Când m‑am întors în Baia Mare în octombrie am întrebat două băimărence cu care am împărţit compartimentul de tren dacă le place cum e guvernat oraşul şi a fost cât pe ce să le stric prietenia de‑o viaţă. În timp ce Olga, 53 de ani, fostă lucrătoare în comerţ, nu vrea să audă de noul primar fiindcă „a pus pavele, borduri, sensuri giratorii şi zid la mizerie”, pentru Rosa, 68 de ani, casnică mai toată viața, Cătălin este frumos, „a dat mese” şi a asfaltat străzile din cartierul ei.

Olga a fost oripilată şi şi‑a dat ochii peste cap când a auzit cum vede Rosa integrarea romilor din Baia Mare: „Să le facă acolo un orăşel, să‑i bage acolo, să se învârtească roată ca şoarecii”. „Dar sunt şi ei suflete, chiar dacă sunt ţigani”, a reacţionat Olga. Supărate, un timp nu au mai vorbit, până când Olga a făcut‑o „nebună”, după ce la 4 dimineaţa, Rosa şi‑a deschis telefonul şi ne‑a obligat să ascultăm o manea.

Cât am stat în Baia Mare, m‑a urmărit una dintre întrebările retorice ale Olgăi: „Dar ce faci după zid? Îi închizi într‑un zid? Le dai să mănânce o dată pe zi ca la căţei? După ziduri trebuie să mai faci ceva.”

Dacă te plimbi prin Baia Mare şi‑i întrebi pe oamenii de pe stradă ce cred despre planurile lui Cherecheş cu romii, cei mai mulţi îţi vor răspunde, mai pe ocolite, mai direct, că primarul face foarte bine. „Eu i‑aş muta undeva în afara oraşului pentru că‑s focar de infecţie, pe lângă că‑s obraznici şi hoţi”, mi‑a spus o vânzătoare de 37 de ani, de la chioşcul de patiserie de lângă Spitalul Judeţean. „Chiar nu‑i în regulă: şi pe autobuze, nimeni nu‑i dă jos, călătoresc fără bilet, cu pungi, cu aurolac, cu miros”. O farmacistă de 26 de ani crede că zidul de pe Horea a fost o idee bună, dar „mai bine ar fi să‑i mute, că vor avea nişte condiţii”. Pe o mamă şomeră, pe care am întâlnit‑o în parcul din centrul oraşului, problema nu a afectat‑o în niciun fel, fiindcă nu stă într‑o zonă cu romi. Mi‑a spus că‑şi învaţă copilul să nu facă diferenţe la grădiniţă, între romi şi români. În faţa hipermarketului de lângă râul Săsar, o vânzătoare de 42 de ani s‑a fâstâcit până să‑mi spună că „le‑aș da foc la toţi, pe cuvânt. Pe ăştia nu pot să‑i văd a se integra într‑o societate. Nu le place să muncească, nu le place curăţenia, nu le place absolut nimic. Şi totuşi la fiecare intrare în oraş prima imagine sunt ţiganii.”

Chiar dacă zidul şi planul unui cartier social au întărâtat mai degrabă societatea civilă de la Bucureşti decât populaţia locală, au reuşit totuşi să anime viaţa politică a oraşului, mai ales printre partidele de etnie. În doar o lună de la ultima mea vizită, Pise a fost ales preşedintele Partidei Romilor, iar un al doilea partid, Alianţa Civică a Romilor, era în formare. O emisiune locală a dezbătut două zile la rând noile mişcări politice rome.

Doar că la prima vedere, nicio facţiune nu face altceva decât cele de până acum – se agită ştiind că e perioadă pre‑electorală, se erijează în reprezentaţii comunităţii, promit voturi, deseori livrează, se aleg poate cu o funcţie publică şi apoi jocul reîncepe. E dificil să integrezi o comunitate când aşa‑zişii reprezentanţi le repetă oamenilor că nu trebuie să facă nimic, că dacă cer, li se va da. La Baia Mare, ca şi în alte locuri, e cel mai simplu mod de a manipula o comunitate de care ai nevoie politic – fă‑i dependenţi.

Am văzut asta când am vizitat la sfârşitul lui octombrie Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă, care a organizat o bursă a locurilor de muncă pentru romi. (Şomajul în Baia Mare ajungea la 2,09% la sfârșitul lui octombrie, mai mic decât nivelul naţional de 4,93%.) La 9 dimineaţa, într‑o sală mică, cinci angajatori aşteptau plictisiţi la birouri. Alexandru Seregy căuta o femeie pentru curăţenie la spălătoria auto pe care o are din 1997. Pentru el, etnia nu e importantă: „Eu nu am nicio reticenţă, mai dificil e de lucrat cu noi”, mi‑a spus arătând spre pielea lui albă. După un sfert de oră, holul instituţiei se umpluse de oameni.

Cei peste 50 de romi care se strânseseră în holul Agenţiei au primit rapid nişte foi în care li se cerea să scrie datele personale, domeniul în care ar vrea să lucreze, cursurile de calificare pe care vor să le facă. Toţi au vânat orice om despre care bănuiau că ştie să scrie şi să citească. Cum eu aveam un pix şi un carneţel în mână, câţiva au venit la mine. Am ajutat doi tineri care mi‑au spus că nu ştiu să scrie, apoi pe alţi doi i‑am pus să încerce: scriau încet şi confundau nu doar literele, ci şi cifrele; citeau la fel de greu. Unii dintre ei nu fuseseră deloc la şcoală, dar alţii aveau patru clase sau gimnaziul. Mai toţi îşi doreau o slujbă la fabrica de mobilă Aramis şi nu doreau să audă de cursuri. „Nu ştim noi, pentru ce‑s alea?”. Fluturau foile albe în mână, derutaţi că nu ştiu dacă sunt completate bine, confuzi că nu ştiu ce să facă mai departe. Am aflat de la consilierul agenţiei, care monitoriza zâmbitor situaţia, că informaţiile vor ajunge „într‑o bază de date care să‑i centralizeze naţional”. L‑am întrebat dacă agenţia se gândeşte la cursuri de alfabetizare şi mi‑a spus că ar fi o idee, numai că deciziile vin de la Bucureşti.

La un moment dat, în holul agenţiei s‑a lăsat tăcerea. L‑am recunoscut pe Pise, care s‑a aşezat în mijlocul oamenilor şi a strigat „Linişteee!”. Forfota s‑a oprit şi mai toţi l‑au privit aşteptând să spună ce avea de spus.

„Aveţi o meserie? Are careva o diplomă?”, a strigat cât să se audă şi la etaj.

„Nuuu!”, a răspuns mulţimea.

„Nu are rost să vă înscrieţi la nimic, că orişiaşa‑orişiaşa şi nu vă dă muncă. Cei care sunteţi aici trebuie să discutăm pentru Aramis că voi acolo vreţi de muncă, aşa‑i?”

„Da, da”, a răspuns fiecare.

„Ori nu le mai complectaţi, că degeaba le complectaţi. Noi vom merge acum la doamna directoare că ne‑aşteaptă sus să discutăm cu dânsa câte locuri are pentru Aramis. Degeaba vă scrieţi şi tot vă scrieţi, că munciţi degeaba. Ş‑aşa, ş‑aşa. Nu vă mai agitaţi!”.

Mai târziu, înainte de o şedinţă la Partida Romilor în care Pise a anunţat că plănuia reluarea alegerilor prin care a ajuns preşedinte (fusese contestat cu o seară înainte la televizor de liderul celeilalte formaţiuni politice rome), l‑am întrebat pentru ce funcţie candidează la anul. Mi‑a spus că vrea să devină consilier local, dar că până atunci are planuri clare cu partidul şi ONG‑ul lui: un proiect de întreprindere socială, prin care romii să recicleze îmbrăcăminte.

Pregăteşte şi o vizită la Budapesta, unde o comunitate de romi are un proiect similar. „Exact modelul Craica era comunitatea şi acum sunt cu vile, cu palate”. Cu proiectul acesta vrea să aplice pentru fonduri europene. Pe planul doi: televiziunea pentru romi, cu reporteri de etnie şi emisiuni „gen Caravana Romilor, de la OTV” şi un ansamblu ţigănesc.

Mi‑a explicat totul detaliat, cu calm, căutându‑şi încet cuvintele, cumva convins şi mulţumit că toate sunt ca şi realizate. L‑am întrebat ce se mai aude cu terenul cartierului pentru romi şi discuţia s‑a înfierbântat. Supărat că primarul nu‑i mai răspunde la telefon şi SMS‑uri, a început să gesticuleze şi, într‑un final, să arunce cu mobilul pe birou. „[Despre] romi foarte puţin comunică, şi dacă nu există comunicare, îi bai. De azi înainte îi dau ceaiul, până amu’ te‑am ţinut aici”, şi‑a pus mâna pe piept, „dar de azi înainte îi bai”.

Două zile mai târziu, supărarea lui Pise pe Cherecheş trecuse şi cei doi au mers împreună în Craica să facă pe ghizii pentru o echipă de filmare de la Antena 3. Nu era nicio urmă de tensiune între ei – ba chiar preşedintele Partidei l‑a complimentat pe primar, la fel ca localnicii care s‑au luminat când le‑a promis lemne pentru iarnă. „Sănătate, să auzim numai de bine, domnul primar, că dumneavoastră sunteţi primarul nostru, tânăr şi frumos!”. Cherecheş a zâmbit şmechereşte, iar Pise a completat tare: „Păi, multe ţigănci le‑o votat numai pentru că e frumos”. Toată lumea a râs în hohote.

„Şi‑au făcut filiale noi, am înţeles”, i‑am spus lui Cherecheş în drum spre primărie despre partidele romilor.

„Nesemnificative”, mi‑a răspuns rapid. „Se plictisesc şi de‑asta. În perioada de campanie electorală, nu mai au partid, nu‑i mai interesează. Cei care au o inteligenţă nativă merg cu câştigătorul.”

***

Noiembrie l‑a ţinut ocupat pe Cherecheş cu proiectul „Iarna Băimăreană”, o sărbătoare întinsă pe toată luna decembrie, pentru care i‑a antamat pe Smiley, Ştefan Hruşcă, Gaşca de Acasă şi Narcisa Suciu, Alexandra Ungureanu şi alţii. Evenimentul a transformat Piaţa Revoluţiei din Baia Mare într‑un târg de Crăciun şi a costat Primăria aproximativ 400 de mii de lei. În târg se intră printr‑o poartă improvizată, de cetate medievală, şi imediat în dreapta e patinoarul pentru copii. Pe lângă scena mare se întind zeci de căsuţe de lemn unde se vând produse tradiţionale: kurtos kalacs, miere cu nuci, vin fiert, podoabe de Crăciun, fructe, mere, chiar şi pâine. Lângă standuri stă o iesle cu personaje din plastic din scena Naşterii Domnului, în mărime naturală.

În mijlocul pieţei, tronează cel mai înalt brad de Crăciun din ţară. Săptămâni întregi l‑a căutat primarul: are 28 de metri (cu tot cu steaua din vârf ajunge la 31‑32 metri), aproape 100 de ani şi cântăreşte şase tone. Reprezentantul firmei care a împodobit bradul spune că pentru a fi siguri că va fi cel mai înalt din țară au făcut o cercetare ca să afle înălțimea brazilor din celelalte orașe. Iniţial, Cherecheş a încercat să facă rost de un elicopter de la Ministerul de Interne sau de la cel al Apărării cu care să‑l transporte, dar din cauza ceţii şi a greutăţii, a fost adus cu un tir din pădurea din comuna Băiuț, la 80 de kilometri distanță. Cherecheş a supravegheat atent, sub blitz‑urile camerelor, transportul şi amplasarea bradului cu o macara, ale cărui peste 46.000 de led‑uri urma să le aprindă apăsând pe un buton, de 1 decembrie.

De Ziua Naţională, la televiziunea locală se vorbea despre patriotism şi bradul Primăriei. Nimeni nu prea mai vorbea despre zidul de pe Horea sau despre problemele romilor. Trecuse mai bine de o lună de la ultima mea vizită şi, între timp, Carol „Pise” Jurisnicz, preşedintele Partidei Romilor, a strâns aproximativ 2.000 de membri din rândul romilor de la periferiile oraşului şi‑n curând le va da carnete de membri, ca să‑şi facă filiala puternică. A renovat și scara blocului 46A, din sponsorizări. Spune că acum se înţelege bine cu primarul. Mai sunt „hârâieli” între ei, dar niciuna nu durează mai mult de trei zile. Pentru el, „gardul a fost o nebunie, la cât tam‑tam s‑a făcut”, dar nu crede că a fost ceva grav.

În aceeaşi zi, în ghetoul de pe strada Horea era linişte. La ‑5 grade, nimeni nu mai stă afară. Fumul de la sobele improvizate din garsoniere e parcă şi mai negru şi mai adânc. Banta era plecat la Arad, iar soţia abia se descurca cu cei patru copii mici: cea mică plângea, ceilalţi ieşeau afară, fugeau pe scări, nu‑i răspundeau când îi chema. Ar vrea să‑i vadă la şcoală, mi‑a spus, dar învăţătorii nu i‑au primit, fiindcă nu au niciun vaccin făcut. „Vorbesc urât”, mi‑a mai spus. „Imediat se vede caracterul de pe Horea”. Mariana era îngrijorată că primăria îi va muta, după ce, în ultima vreme, autorităţile au făcut razii în cele două blocuri, pentru a verifica situaţia restanţierilor. Autorităţile îi ameninţă pe locatari că dacă nu plătesc datoriile îşi vor pierde curând locuinţele sociale. Nu se ştie nici unde se vor duce la anul, când, după cum au fost anunţaţi recent, blocul 46B va fi renovat. De toate problemele astea se va ocupa Banta, reprezentantul blocului în relaţia cu Primăria. Din ghetou, nici Mariana şi nici copiii nu ştiau de sărbătoarea din centrul oraşului.

Afară, zidul care a stârnit atâtea controverse, fusese proaspăt acoperit din ordinul primarului cu un strat nou de ciment, după ce în noaptea de 23 noiembrie au apărut graffiti anti‑rasiste: „Stop Rasismul”, „Stop Segregare”, „Aici se termină U.E”, „Aici începe umilinţa”. Mesajele au fost scrise de Ene (de la „E NEdrept să fii condamnat din naştere la marginalizare”), un grup de tineri care spun că nu sunt din Baia Mare, au între 18 şi 35 de ani şi sunt studenţi, sociologi, jurişti şi simpli cetăţeni. Şi‑au explicat astfel pe Facebook protestul: „Protestăm împotriva unui sistem care devine pe zi ce trece mai intolerant faţă de romi, protestăm împotriva discriminării instituţionalizate, împotriva rasismului şi a altor asemenea comportamente degradante pentru condiţia umană. Vrem demnitate, egalitate şi respect pentru toţi romii. Nu mai vrem să fim cetăţeni de rangul 2!!!”

Zidul a fost sancţionat şi legal. La mijlocul lui noiembrie, CNCD a constatat că ridicarea unui zid despărţitor între locuinţele sociale ocupate în majoritate de romii din strada Horea şi strada principală discriminează. Primarul s‑a ales cu o amendă de 6.000 de lei, care n‑a părut să‑l deranjeze. A declarat atunci că îi va da în judecată pe membrii Consiliului şi că se gândeşte serios să mai ridice încă un zid. „Voi ataca decizia la Curtea de Apel Cluj şi o să vorbesc cu avocaţii să atrag răspunderea civilă asupra fiecăruia dintre membrii Consiliului ca să‑i târăsc în tot felul de procese.”

CNCD a recomandat și demolarea construcţiei, însă o decizie în acest sens poate veni doar din instanţă, iar organizaţia Romani Criss a început deja un proces prin care cere primăriei dărâmarea zidului. „Le urez succes şi lor, pe mine pur şi simplu mă distrează, mă joc cu ei cum vreau eu”, spune Cherecheş. „Pentru mine sunt nişte personaje care se află în treabă, pe mine mă interesează ce crede comunitatea”.

Primarul e hotărât să înceapă în primăvara viitoare construcţia cartierului social cu 1.000 de căsuţe pentru romii din Craica şi celelalte periferii, dar şi pentru alţi oameni săraci care nu‑şi permit o locuinţă. Despre loc nu se ştie decât că va fi undeva la marginea oraşului. Este convins că ce propune el este cea mai bună soluţie de integrare socială şi nu vrea să audă de ideile propuse de organizaţii de la Bucureşti.

Pe plan local, nici un ONG nu i se opune. Nici în Consiliul local nu are oponenți: „este disciplină. Consiliul local nu dezbate, lucrurile sunt clar stabilite, nu stăm la povești, ca pe vremuri”, cum l‑am auzit pe Cherecheș spunând la telefon. Până acum niciunul din cele două partide care l‑au adus la putere nu l‑au atenţionat că ar face ceva greşit. Cu Uniunea Social Liberală a bătut deja palma pentru alegerile de la anul, după ce, spune el, toate partidele au încercat să‑l racoleze.

Nici nu‑i de mirare având în vedere că la ultimul sondaj, în august, avea 76% şanse de câştig. Ziua României a fost sărbătorită în Piaţa Revoluţiei, la temperaturi între ‑3 şi ‑5 grade, de 4.000 de persoane, după estimările Jandarmeriei Maramureş. Cherecheş a petrecut mai toată ziua în mulţime, unde a dansat hore cu băimărenii. Oamenii se bâţâiau pe muzică populară, în faţa scenei sau la cozile lungi de vin fiert, kurtocs kalacs, carne de porc, slănină, caltaboşi şi tobă. Copiii dârdâiau pe lângă părinţi, cu privirea spre scena unde scria mare „Pune suflet pentru România” – mesaj inspirat din sloganul primarului, „Pune suflet pentru Baia Mare”.

La 16:50, ansamblul popular a terminat de cântat, iar prezentatorii au început să pregătească intrarea primarului şi momentul aprinderii bradului. Cherecheş, la costum, cu cravată roşie și o panglică tricoloră în pieptul jachetei negre, aştepta lângă scările scenei. Zâmbea, râdea şi‑şi verifica telefonul. S‑a apropiat de o fetiţă îmbrăcată în costum popular, cu care a făcut câteva poze şi apoi a luat‑o de mână şi a urcat cu ea pe scenă, în aplauzele publicului. La microfon, i‑a rugat pe părinţi să‑şi lase copiii pe scenă, să aprindă cu toţii luminiţele.

Din mijlocul scenei, flancat de copii, a spus mulţimii: „Împreună să aprindem luminile în acest oraş, simbolic. Acest oraş să fie luminat, să vină harul divin asupra noastră”. A primit rapid, din spatele scenei, un comutator alb cu fir, iar prezentatorii au început să numere descrescător de la zece, odată cu mulţimea bucuroasă. La zero, Cherecheş a apăsat pe butonul comutatorului, zâmbind larg. Bradul s‑a albăstrit, copiii au ţipat, iar băimărenii au aplaudat în timp ce pe fundal se auzeau acordurile piesei „Prince Igor”. •

* Vrei să ne sprijini să mai facem astfel de texte? Îţi lipseşte DoR #7.2 din colecţie? Cumpără-l din shop.

14 Comentarii pentru “Dincolo de zid (Integral din DoR #7.2)”

  • Daniela a scris:

    Mi-a luat ceva timp să citesc”reportajul”.Asta pentru că,aveam nevoie de oarece pauze…ca să mă pot integra in peisaj. Si sa pot intelege de ce segregarea nu-i afectează.Pentru ca nu-i afectează! Este doar o problema de imagine şi de muls fonduri.Si pentru ca nu mi-am propus sa dezbat această tema cu subiect infint,nu pot decat să mă inclin in fata voastra,oameni buni, pentru faptul că aţi avut răbdarea,putinţa şi bună-voinţa de a cerceta,scrie şi face cunoscut această realitate.Poate,unii ca voi vor mişca lucrurile în ţara asta.Cândva.Nu cred să mai apuc timpul. BRAVO!

  • dragos c a scris:

    felicitari pentru reportaj, este unul foarte bun, desi cam lung pentru citit dintr-o data.
    cat despre rezolvarea problemelor, cum spunea antecomentatoarea, poate candva se vor mişca lucrurile. nici tiganii nu vor sa munceasca (sau nu au unde), nici autoritatile nu se pricep sa faca ceva. cert este ca, asa cum s-a recunoscut in franta si germania, solutia practica nu este nicidecum multiculturalismul, ci aculturatia.

  • Alex a scris:

    Dragilor imi place de voi. Aveti subiecte interesante (ca aici), aveti o documentare exceptionala (ca aici) dar va rog nu neglijati felul in care va scrieti articolele (ca aici). Nu am reusit sa citesc povestea zidului din Baia Mare pana la sfarsit. Si e pacat. Un text atat de mare e greu de terminat fara ceva care sa ne tina,fara ceva zglobiu sau zguduitor in el. Acesta este studiul minutios documentat al unui eveniment dar eu va cumpar ca sa citesc povesti bine scrise. Scrieti cu har, nu doar cu harnicie.

  • ikinga a scris:

    Interesant, acum vreo 10 ani locuiam in Baia Mare si am frecventat si cartierul Hatvan, unde e o populatie mixta. Pe vremea aia era mai ales problema gunoaielor, dar din ce citesc se pare ca situatia s-a inrautatit, probabil romii se inmultesc. Ar trebui sa se intervina, copiii trebuie educati neaparat si mai ales fetele tinere, trebuie sa li se furnizeze metode contraceptive. Daca ar fi mai putini ar fi mai usor de controlat si integrat, altfel situatia va fi tot mai grava.

  • Cosmin a scris:

    Eu sunt nascut si crescut Baia Mare, oras relativ mic, dar frumos. E oarecum pacat ca a “reusit” sa iasa in evidenta in ultima vreme din cauza acestui zid, pentru ca pentru cei care il viziteaza are mult mai mult de oferit. Asa cum reiese si din textul de mai sus lumea se lasa foarte usor impresionata in perioada electorala si la cum stau lucrurile acum Chereches va castiga usor si urmatoarele alegeri. Lumea isi pune speranta in faptul ca e din noua generatie de politicieni si spera ca va fi o schimbare in bine. Cat despre comunitatea roma de pe Craica si din zona Horea e un subiect care de mult pentru baimareni nu mai e de actualitate. Vor fi foarte greu de integrat in societate pentru ca problema nu se rezuma doar aspectul financiar si social. Fac parte din 2005 dintr-o fundatie umanitara al carui principal scop e prevenirea abandonului scolar si am lucrat in calitate de voluntar cu mai multi copii proveniti din familii defavorizate din acele zone. Nu e deloc usor sa lucrezi cu astfel de copii, ai nevoie de multa rabdare, perseverenta si multa motivatie sa ajungi intr-adevar la ei. E mai mult o problema de mentalitate. Inainte sa poti sa schimbi ceva sau ii ajuti intr-adevar la un nivel fundamental ai nevoie ca ei ca accepte ceea ce vrei sa faci pentru ei si sa isi doreasca aceaste schimbari. Multa lume care traieste acolo de multe spune ca vrea sa invete, ca vrea sa munceasca si cand ajung la acest pas intr-un mod sau altul, renunta. Ca e mai usor sa trimita copii la cersit, ca e mai usor sa nu platesti utilitati sau chirie, ca e mai usor sa furi decat sa castigi pe cont propriu. E nevoie de mult mai mult decat simple blocuri in care sa se mute ca sa poti sa zici ca intr-adevar s-a schimbat ceva. E nevoie de educatie in forma ei fundamentala si cei de acolo trebuie sa o accepte si sa fie dispusi sa munceasca pentru a o obtine.

  • Pingback: Decât o Revistă » 2% pentru jurnalismul din DoR

  • cotos a scris:

    Sunt din Baia Mare, si vreau sa spun ca e un reportaj foarte bine organizat. Oricum, ca sa inteleaga cineva situatia cu rromii, eu consider ca ar fi trebuit sa traiasca in orasul nostru, sa vada totusi cate au facut sau n-au facut..
    Felicitari pentru articol…

  • Violeta a scris:

    Si concluzia care este pana la urma?

    Eu zic ca acest zid nu afecteaza pe nimeni. Pana la urma zidul ingradeste doar o latura a celor doua blocuri, iar tiganii au celelalte trei laturi libere. Iar zidul este util pentru conducatorii auto avand in vedere ca acum e mult mai greu sa te trezesti cu copii pe carosabil sau iti sparga copii de tigan parbrizul cu pietre.

  • Pingback: Soluții pentru problema rromilor din Baia Mare | Băimăreanul

  • arakelian a scris:

    statisticile arata ca un copil de rrom este integrat mai usor cu cat incepe o forma de educatie publica mai devreme.
    Este crunt ca gradinitele ii refuza pe motiv de nevaccinare. Exista tari intregi europene unde vaccinarea nu se practica, exista un procent de copii in Romania unde parintii ( cu educatie universitara si postuniversitara) refuza vaccinuri, si totusi acestia nu sunt marginalizati.

    Este greu de lucrat cu un copil special. Dar pana la urma, asta este adevaratul succes al unui cadru didactic: dintr-un copil dezavantajat, sa construiasca un viitor om.

  • Pingback: Decât o Revistă » 5 din 2011 (selecţia editorilor DoR)

  • Pingback: Curs de jurnalism narativ pentru studenți la redacția Decât o Revistă | Zăpăcita

  • Pingback: Cazul Heuberger. Directorul celui mai bun liceu din Maramureș, umilit de primarul Cherecheș

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #24

    DoR #24 * Feminin/Masculin

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă