Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[DoR #18] Copiii lui Ceaușescu

Lupta pentru reformarea sistemului de protecție a copilului din România. ● Publicat în DoR #18. Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Ana Maria Ciobanu
Ilustrații de Ruxandra Căvescu

Ruxandra Cavescu

O clădire lungă cu un singur etaj lucește în soarele de octombrie peste drum de o linie de tren dezafectată. Înăuntru miroase a curat, a vopsea și a mobilă nouă, iar câțiva bărbați fac ultimele verificări înaintea inaugurării primului Centru de Reconversie Profesională din Comănești, județul Bacău. Brazi înalți umbresc curtea și iarba pare și mai verde lângă galbenul vesel al tencuielii exterioare. Nimic nu amintește de Casa de Copii Preșcolari cu tencuială gri care a funcționat aici până la începutul anilor 2000. În locul paturilor și rafturilor din dormitoare, au apărut birouri pentru adulți. Toate toaletele au uși, spre deosebire de anii ’80, când numai toaleta angajaților se putea închide. În loc de cimentul pe care copiii erau încolonați dezbrăcați pentru spălat cu furtunul, a apărut gresia în care poți să te oglindești.

La câteva străzi depărtare, blocul gri în care funcționa Casa de Copii Școlari adăpostește acum birourile educatorilor și consilierilor care lucrează în casele de tip familial din zonă. Nici urmă de îngrijitoarele care-i puneau pe copiii răi să meargă legați de mâini și de picioare cei 500 de metri până la cantină.

Imaginează-ți cum ar fi arătat viața ta dacă erai unul dintre copiii care creșteau aici înainte de 1989 și fuseseși obraznic. Te așezai legat la masă împreună cu colegii tăi, așteptai să ți se pună mâncarea în față, te uitai la castroanele de tablă până când terminau ceilalți, apoi te întorceai flămând în dormitor. Umilința nu era întotdeauna suficientă. Urmau loviturile care-ți brăzdau adânc spatele și care te făceau uneori să fugi la gară. Întindeai mâna pentru câțiva lei, te cocoșai cărând pentru magazinele din apropiere și noaptea te cuibăreai în sala de așteptare. Când ți-era prea frig sau prea frică, te întorceai la centru să-ți încasezi pedeapsa pentru fugă.

Erai unul dintre cei peste 100.000 de copii ai lui Ceaușescu, așa vă numeau uneori doamnele care vă îngrijeau. Vi-l arătau în glumă în tablourile de pe pereți și vă spuneau că e tatăl vostru și lui trebuie să-i mulțumiți că trăiți. Grozăvia asta o învățaseră pe nesimțite din propaganda lui Anton Makarenko, sfătuitorul educațional al lui Lenin („Copiii din instituții sunt copiii statului. Tatăl lor este statul și mama lor este întreaga societate de țărani și muncitori”).

„Copiii lui Ceaușescu” v-au numit și jurnaliștii străini care au transmis lumii întregi imaginea sumbră a sistemului de protecție a copilului din România, când l-au descoperit în 1990. De atunci, însă, România a parcurs un drum lung: de la o țară în care organizațiile internaționale făceau muncă umanitară într-o goană disperată de a salva copiii, la una considerată model de succes pentru procesul de închidere a instituțiilor vechiului regim.

La 25 de ani distanță, aniversarea ar trebui să fie una fericită.

Ruxandra Cavescu

***

În noiembrie 1966, regimul comunist a decretat interzicerea avorturilor și a limitat accesul la contracepție. Un an mai târziu, cifra anuală a nașterilor din România s-a dublat, iar specialiștii estimează că numărul copiilor abandonați anual s-a dublat și el. Concomitent, statul a construit sute de clădiri mamut în care aceștia urmau să crească. Unul dintre cele mai mari centre din țară s-a construit la Târgu Ocna, în județul Bacău, cu 600 de locuri oficiale și până la 1.100 de băieți adăpostiți în perioadele aglomerate. Aici s-a brevetat tehnica Târgu Ocna, faimoasă și astăzi printre cei care au crescut sau au lucrat în sistem: ai între șapte și 18 ani și o femeie te apucă strâns de sub bărbie, îți răsucește pielea între degetele ei aspre, trage până simți cum îți crește gușă, apoi te pleznește puternic peste față, să te înveți minte să nu o mai superi.

Regimul comunist a oprit instruirea psihologilor și asistenților sociali astfel încât în centrele de plasament lucrau persoane fără studii de specialitate, care se descurcau cum puteau cu sutele de copii pe care îi aveau în grijă. Era la ordinea zilei ca medicii să le recomande mamelor lăsarea copilului în grija unităţilor sanitare („la creștere”) când simțeau riscuri în îngrijirea la domiciliu. Era la fel de comun ca o mamă să invoce sărăcia pentru a-şi lăsa copilul în spital, fără nicio consecinţă. Sloganul „statul i-a vrut, statul să-i crească” se înrădăcinase rapid în conştiinţa publică.

Una dintre primele măsuri luate după 1989 a fost legalizarea avortului, iar în 1990 în România s-au făcut circa un milion de întreruperi de sarcină. Maternitățile au continuat să fie pline de copii părăsiți și de mame care fugeau de responsabilități în papuci și halat.

Pe atunci, în fața centrelor de plasament parcau tot mai multe tiruri cu dulciuri și jucării. Dacă ai fi fost unul dintre acei copii, n-ai fi înțeles la început de unde atâta atenție. Nu văzuseși în viața ta un ziar străin. Nu te uitaseși la BBC sau la ABC, televiziuni care difuzau obsesiv imagini cu colegii tăi flămânzi și murdari. Supraveghetorii întindeau pături mari pe care se triau și se împărțeau ajutoarele, iar după ce plecau străinii, își luau și ei partea. Treptat, printre doamnele cu halate albe care se dezinfectau cu spirt după ce te atingeau, au apărut frustrările. Copiii lor nu primeau cât primeau amărâții ca tine.

Învățai primele cuvinte în engleză și zâmbeai la aparatul foto pentru străinii care promiteau că o să te ajute să pleci din România. Apăreai în documentare pe care nu le vedeai niciodată. Fotografiile tale aduceau fonduri și donații. Te abțineai să le pârăști pe doamnele care plecau acasă cu cadourile tale; de multe ori le dădeai tu din dragoste pentru vreuna care îți dădea mereu supliment la masă. Sau le dădeai copiilor mai mici, pe care-i numeai frățiori și surioare.

Era aprilie 1990 când medicul brașovean Andy Guth a pășit pe coridoarele lungi și albe ale leagănului Onești, o instituție din județul Bacău cu 400 de copii cu vârste cuprinse între zero și trei ani. Avea 30 de ani, terminase facultatea la Cluj și fusese repartizat ca director de leagăn în ultimele zile ale regimului. L-au întâmpinat asistente îmbrăcate în alb, pereți lipsiți de culoare și saloane uriașe cu pătuțuri de fier în care nu era nicio jucărie. Puțini copii se uitau la el; cei mai mulți se legănau sau își priveau insistent mâinile. Alții nu mergeau și nu vorbeau deși erau la vârsta la care ar fi trebuit. Câțiva, preferații îngrijitoarelor, cei care învățaseră să cerșească atenție ca să supraviețuiscă, erau OK. Doamnele îi luau acasă în vacanțe și de sărbători, iar unele dintre ele se pregăteau să-i adopte. Pentru ceilalți, viitorul nu arăta deloc bine. Dacă nu reușeau să bifeze etapele dezvoltării firești în opinia comisiilor de evaluare grăbite să facă loc pentru noul val de abandonați – vorbit, mers, făcut la oliță – când  împlineau trei ani erau transferați în cămine-spital pentru copiii considerați irecuperabili.

Guth a început să citească fișele copiilor și, în paralel, să reamenejeze de urgență instituția cu o sală de joacă și o cameră pentru recuperare fizică. Văzând că unii dintre copiii transferați în centrele pentru irecuperabili decedaseră, s-a dus să viziteze locul în care aceștia ajungeau. După ce a văzut condițiile animalice în care erau ținuți copiii cu dizabilități și că instituțiile aveau propriile cimitire, Guth a blocat toate transferurile – 80% dintre copiii care ar fi trebuit să ajungă în cămine-spital potrivit vechiului regulament au recuperat în câțiva ani întârzierea de dezvoltare și s-au integrat fără probleme în grădinițe și școli pentru copii tipici. Cazuistica documentată de noii directori de instituții a determinat Ministerul Sănătății să emită o derogare care să permită leagănelor să păstreze copiii până la vârsta școlară și să nu-i mai condamne la internare în instituții unde mortalitatea era deosebit de ridicată. (În 1989 peste 700 de copii muriseră în căminele-spital din România.)

Sub presiunea internațională, primii ani după Revoluție au fost dedicați închiderii leagănelor și căminelor-spital. Pentru că situația era atât de dramatică, nimeni nu mai avea timp și pentru închiderea robinetului, adică pentru prevenția abandonului. Pentru că locurile în leagăne erau tot mai puține, asistenții sociali proaspăt angajați nu știau încotro să se îndrepte cu miile de copii abandonați. S-a ajuns la situații incredibile în care „franzeluțele” (cum erau numiți nou-născuții înfășați strâns) să fie expediate cu salvarea înapoi la familia biologică. Livrarea era urmată de o negociere la poartă în care asistenții sociali încercau să convingă mamele să se răzgândească. Uneori reușeau, alteori mamele refuzau pentru că nu-și permiteau să-l crească (cel mai frecvent motiv), sau pentru că bebelușul avea probleme de sănătate.

Județul Bacău a fost primul din România care a scos copii din instituții și i-a mutat în case de tip familial pentru maximum 10 copii. Guth a făcut parte din echipa care a pilotat programul pentru 12 căsuțe și a văzut copiii din leagănul Onești înflorind după doar câteva luni de locuit într-un mediu în care li se acordau atenție și dragoste.

Energia schimbării a găsit ecouri și la nivelul guvernelor din acea perioadă și a dus la transformarea proiectelor pilot de succes la nivel local în politici publice pentru întreaga țară. Soluțiile caselor de tip familial și a asistenței maternale (pilotată tot în județul Bacău) au fost extinse la nivel național odată cu prima schimbare a legislației pentru protecția copilului, în 1997. Noua lege a introdus conceptele de copil aflat în dificultate (aplicabilă oricărui copil a cărui dezvoltare, integritate fizică sau morală sunt periclitate) și de măsură de protecție în funcție de interesul superior al copilului. Astfel, începând cu 1997, România a format și angajat asistenți maternali meniți să reprezinte o soluție temporară, de tip familial, până la găsirea unei soluții definitive – adopție, reintegrare, plasament în familia extinsă.

În 2003, mesajul din partea UE a fost ferm: dacă România nu va face progrese considerabile în reformarea sistemului de protecție a copilului, înseamnă că nu este pregătită să fie stat membru. Nu existau pârghii legale prin care UE să impună această cerință, dar aderarea României, spre deosebire de cea a Bulgariei, a fost condiționată de reformă.

În 2004, legislația a fost îmbunătățită din nou și s-au introdus prevederi pentru prevenția separării copilului de familie.

Costul lunar pentru îngrijirea unui copil în asistență maternală era de două ori mai mic decât soluția centrului de plasament și, până în 2008, aproape 21.000 de copii au ajuns în grija a 15.000 de asistenți maternali. Comparativ, în 2009, în Bulgaria, cu care am împărțit trecutul comunist dar și procesul de aderare la UE, existau doar 250 de asistenți maternali.

Succesul asistenței maternale în România a avut un efect de bumerang și, în lipsa unui sistem eficient pentru adopții, reintegrarea în familia biologică sau extinsă s-a transformat într-o soluție pe termen lung: peste 19.000 de copii se află astăzi în grija asistenților maternali și petrec în medie șase ani în familia substitutivă.

Ruxandra Cavescu

***

Bunăstarea copiilor din sistemul de protecție a fost unul dintre criteriile cele mai importante pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Țara era însă săracă și numărul de copii abandonați creștea constant. Anual, la începutul anilor 2000, peste 5.000 de copii erau părăsiți în spitale și maternități. Tot anual, circa 2.000 de tineri părăseau vechile instituții de plasament, cei mai mulți fără să știe unde o să locuiască, unde o să muncească și cum o să se îngrijească singuri. Cei care nu reușeau să se adapteze erau tot mai vizibili pe străzile din marile orașe și reprezentau cazuri noi și complexe care cădeau tot în sarcina asistenților sociali, care uneori simțeau că nu făceau altceva decât să care apa cu ciurul.

Erau ani tulburi, cu conflicte puternice pe câmpul de luptă al reformei sistemului. De o parte erau directori de instituții și angajați care doreau să-și păstreze slujbele și erau rezistenți la orice schimbare. De cealaltă parte, specialiști nou-formați care voiau să lucreze cu copiii cât mai repede, pentru a-i ajuta să recupereze. Între ei erau copiii: confuzi, visători, speriați. Cei mai mari aflaseră pentru prima oară că aveau drepturi și că se puteau opune tratamentelor îngrijitorilor. Unii n-o făceau, de frica pedepselor, alții protestau, cereau căldură, mâncare, concedierea supraveghetorilor abuzivi.

Televiziunile internaționale primeau mii de telefoane de la oameni care voiau să adopte orfani români. Nu se știe nici astăzi câți copii au fost adoptați internațional (se estimează cam 30.000) și care au fost destinele celor cărora li s-au pierdut urmele. UE ne presa prin vocea raportorului Emma Nicholson să încetăm traficul și exportul de copii. Se milita pentru adopții internaționale. Se milita împotriva lor. Se cerea închiderea instituțiilor mari. Se construiau centre moderne, dar cu capacitate rezidențială la fel de mare. Uneori se ajungea la anomalii de tipul renovat integral un centru de plasament de tip vechi, apoi închiderea lui în nici doi ani și transferul copiilor în asistență maternală și al adolescenților în internate și alte centre.

În 10 ani de la aflarea condițiilor în care trăiau copiii abandonați ai României, peste 200 de milioane de euro ajunseseră în România prin ONG-uri internaționale, UE, Banca Mondială și guvernele SUA și Marea Britanie. Banii pentru reformă veneau pe un puternic fond emoțional catalizat de imaginile puternice cu condițiile în care trăiau copiii.

În Europa de Est a anilor ’90, peste 500.000 de copii trăiau în aceleași condiții inacceptabile pe care Vestul le asocia cu România. Singura diferență era absența valului de finanțări și a organizațiilor non-guvernamentale internaționale și locale. Cei 100.000 de copii ai României fuseseră cei pe care lumea internațională îi văzuse cel mai des și mai toate eforturile și presiunile pentru schimbare îi vizaseră. UE nu părea la fel de îngrijorată când venea vorba de copiii Bulgariei, ai Serbiei, ai Armeniei sau ai Georgiei, care trăiau de asemenea în instituții mamut.

În 2009, Jocelyn Penner,  Deputy Advocacy Director pentru Europa de Est la World Vision International, se gândea că experiența României ar trebui să fie folosită de țările din zonă care au început schimbarea mai târziu, cu mai puțină presiune și mai puțini bani. Așa s-a născut proiectul regional ChildPact, o coaliție de 600 de organizații din domeniul protecției copilului din 10 țări din bazinul Mării Negre (România, Georgia, Moldova, Serbia, Kosovo, Bosnia, Albania, Armenia, Azerbaijan, Bulgaria), care lucrează împreună pentru a analiza problemele și succesele sistemelor de protecție și a cere guvernelor măsurile cele mai potrivite pentru reformă.

Deși România mai avea de lucru până la reflectarea în practică a legislației care asigură protecția drepturilor copilului, Penner vedea că mergeam în direcția potrivită. Participând la întâlniri la nivel european, vorbea de multe ori despre cum povestea României este una dintre cele mai frumoase povești despre repararea greșelilor și că ar putea servi drept model pentru reformele din Europa de Est și Africa. Reprezentanții României o priveau cu ochi mari și-i recomandau să nu mai spună asta public. Reacțiile astea îi întăreau și mai mult convingerea că unii români erau încă blocați în narațiunea anilor ’90, când toată lumea îi arăta cu degetul.

Cum te împaci cu trecutul și cum te uiți spre viitor sunt două întrebări de bază pentru progres, iar România, în graba de a rezolva problemele acute, nu a avut timp să-și asume cu adevărat greșelile și să-și sărbătorească succesele.

Discuțiile și schimburile de experiență între experții din cele zece țări membre ChildPact au dus la ideea dezvoltării unui index care să prezinte comparativ starea sistemelor din regiune. Lecția drumului pe care România îl parcursese merita folosită de toate țările aflate în curs de închidere a instituțiilor moștenite de la regimul comunist, așa cum lecțiile altor sisteme în materie de prevenție, alternative familiale, ne-ar putea ajuta să îmbunătățim capitolele la care încă mai avem de învățat.

ChildPact l-a ales pe Guth să dezvolte instrumentul de analiză, să recruteze experții de care avea nevoie pentru aplicarea lui, să-i instruiască și să centralizeze informațiile din toate cele 10 țări. În 2013, pornind de la Convenția ONU pentru Drepturile Copilului, a elaborat un instrument de navigare, mai precis un monstru de document Excel cu 500 de indicatori calitativi.

La 25 de ani de la numirea la conducerea leagănului Onești, Guth este expert internațional în protecția copilului, a participat la elaborarea strategiilor naționale în domeniu, a instruit sute de profesioniști și a analizat reforma României comparativ cu cea a Bulgariei. Deși când a început reforma România avea aproape de trei ori mai mulți copii decât Bulgaria, procentual situațiile au fost la fel de dramatice. În 1997, anul primei schimbări legislative majore, România număra aproape 100.000 de copii aflați în grija sistemului (1,7% din totalul populației minore). Trei ani mai târziu, când reforma a început și în Bulgaria, instituțiile lor numărau 35.000 de copii (1,78% din totalul populației minore). Concluzia studiului a fost că scenariul reformei în Bulgaria a fost mai lent decât cel din România (până acum au închis doar două instituții de tip vechi) chiar dacă datele problemei și măsurile luate au fost aproximativ aceleași.

Implementarea indexului Child Pact a început în 2014  cu România, Moldova, Bulgaria, Serbia și Georgia, iar echipa se așteaptă ca în 2015, când vor avea toate datele pentru regiunea Mării Negre, scorul României să fie mai mare decât al celorlalte nouă țări.

Rezultatele indexului pentru România nu au fost o surpriză pentru Guth și echipa pe care a coordonat-o. Cu toții știau că mai avem de lucru la calitatea serviciilor (o analiză recentă arată că 80% din centrele pentru copii cu dizabilități nu îndeplineau standardele specifice), sau la mecanismele de consultare publică cu societatea civilă și cu copiii direct vizați. România punctează slab și la finanțarea sistemului și a necesarului de resurse umane – de aici derivând și capacitarea redusă de a căuta familiile copiilor abandonați și de a le ajuta în scopul reunificării; și n-are nici resurse pentru prevenția abandonului (locuințe sociale, sprijin material direct), sau pentru învestirea unui avocat al copilului (instituție existentă în 40 de țări europene).

Cu toate astea, viețile a aproape 40.000 de copii români aflați astăzi în grija unor servicii de tip familial sunt mult mai bune decât ale generațiilor care au crescut în sistemul instituțional.

Dincolo de cooperarea regională și de procesul de învățare al statelor unul de la celălalt, indexul protecției copilului pentru România, crede Penner, ar putea reprezenta un bun instrument pentru vindecarea unei națiuni. Văzând unde este România astăzi, am fi în sfârșit pregătiți să închidem capitolul rușinos descoperit în anii ’90, spune ea.

„Stați drepți, depășiți trauma și terminați ce-ați început. Aveți motive să fiți mândri.”

***

La 24 de ani de la semnarea Convenției ONU pentru Drepturile Copilului, în România se simte un nou val de energie. Era nevoie de el după relaxarea post-aderare. O dată ce ne-am pus legislația și sistemul la punct, presiunile UE au scăzut și copiii au dispărut treptat de pe agenda publică. La fel cum au dispărut și mulți dintre donatorii internaționali. În aprilie 2014 s-a reînființat Agenția Națională pentru Protecția Copilului și Adopții (fondată în 2005 și desființată în 2012). Una dintre primele măsuri ale ANPCA a fost interzicerea instituționalizării copilului sub 3 ani (în 2013, 723 de copii cu vârsta cuprinsă între 0-2 ani au fost plasaţi în centre de primire în regim de urgență, centre de plasament).

Sorin Brașoveanu, directorul DGASPC Bacău se uită în urmă și i se pare că parcă ieri închideau Legănul Onești sau Căminul Spital Ghimeș-Făget și fotografiau lacătele. Pe atunci, spune el, noile echipe din sistem erau tinere, reprezentau primele promoții de asistență socială și kinetoterapie și visau să schimbe viețile copiilor. Era o noutate să le spui angajaților unei instituții de tip vechi că e timpul pentru pensionare sau instruire, că niciun copil nu va mai crește în astfel de spații. Era complicat să le explici mamelor educate în propaganda comunistă că statul nu le mai poate lua copiii la creștere.

Astăzi, asistenții sociali simt o schimbare de mentalitate. Motivul principal al separării copilului de familie este în continuare sărăcia, dar părinții nu mai cred că e mai bine să-și lase copiii la stat. Studiile, în special Bucharest Early Intervention Project – care a analizat comparativ o grupă de copii instituționalizați și o alta crescută în asistență maternală (de la primele luni de viață până la 12 ani), au demonstrat fără echivoc că lipsa de stimulare și de atenție inerente copilăriei într-o instituție produc o încetinire a creierului – mai mare sau mai mică în funcție de vârsta la care copilul este plasat într-un astfel de loc. Organizații ca Hope and Homes for Children România lucrează împreună cu autoritățile publice la închiderea tuturor instituțiilor și avem deja județe 100% „curate” (Bacău, Maramureș).

De la 700 de instituții mamut pentru 100.000 de copii câte număra România imediat după revoluție, astăzi mai avem 90 de centre structurate după vechiul model (în care locuiesc aproape 11.000 de copii) și 84 care au fost reamenajate în sistem modular, cu dormitoare cu mai puține paturi. Mai sunt de asemenea 58 de centre de plasament clasice pentru copii cu dizabilități și 45 de centre restructurate. În 24 de ani, de la o mortalitate infantilă post-natală de 18% în primul an de viață (8.471 de decese în 1990), România a ajuns la o rată de 4,2% (2.250 în 2009).

Cifrele care ne arată îmbunătățirea sistemului de sănătate și a îngrijirii în primul an de viață sunt însă aceleași care ne plasează în continuare pe primul loc în UE în materie de mortalitate infantilă. Specialiștii spun că la 10 ani de la introducerea noii legislații pentru protecția copilului, România a reușit să reflecte în practică aproximativ 50% din ce și-a propus pe hârtie.

Dacă te-ai afla în grija sistemului de protecție a copilului în 2014, în scenariul pozitiv, viața ta ar putea arăta așa. Ai patru ani, locuiești într-un apartament cu două dormitoare și o cameră de zi, stai la masă cu alți patru frățiori și surioare de vârste apropiate și înfuleci din plăcinta cu mere pe care a făcut-o doamna bucătăreasă (care nu poartă unifirmă) după ce v-a întrebat pe toți ce ați vrea să mâncați astăzi. Ai jucăriile tale, raftul tău cu haine – diferite de ale celorlalți – mergi la grădiniță cu copii cu părinți și nimeni nu-și dă seama că te afli în îngrijirea statului. Săptămânal, mama te vizitează, iar la sfârșit de săptămână te ia acasă. Un asistent social îți ajută familia să-și găsească un serviciu, să-și rezolve problemele care te-au adus în grija statului, și să te ia cât mai repede înapoi acasă. Știi unde te-ai născut și cine sunt părinții tăi, iar ei știu că apartamentul de tip familial în care stai e doar o soluție temporară.

Dar mai sunt scenarii posibile. Te-ai născut în 1996, într-o perioadă confuză, și ai scăpat printre degete sistemului. De câteva săptămâni dormi pe o bancă din Cișmigiu și astăzi ești fericit că ai reușit să-ți cumperi din banii pe care i-ai cerșit un ghiozdan bleumarin în care să-ți pui hainele groase și ce mai capeți de mâncare. Până acum îți țineai lucrurile într-o pungă și pe timp de noapte ți-era frică să nu ți le fure cineva. Te plimbi prin centrul Bucureștiului și când auzi vreo doamnă vorbind într-o limbă străină spui „hey mommy, give me money please”. Străinii au fost întotdeauna buni cu tine. Și doamnele de la centru erau bune. Ți-au spus să te mai duci la școală, că noua lege îți dă dreptul să rămâi în sistem până la 26 de ani dacă îți continui studiile (Un studiu din 2012 spune că numai 6% dintre tinerii de vârsta ta care cresc în sistemul de protecție merg la facultate. ). N-ai vrut să le asculți. Ai crezut-o pe mama ta, care te punea să cerșești când erai mic. Ai semnat la 18 ani că ești de acord să ieși din sistem și de la centru ți-au dat un card bancar pe care ți-au strâns alocația lunară din ultimii ani și un salariu minimum pe economie care să te ajute până te angajezi – în total vreo 3.000 de lei. Acasă, mama te-a pus să scoți banii de pe card, nu ți-a cumpărat nimic, apoi te-a gonit.

Pe banca din parc, cu ghiozdanul bleumarin și ochii negri rușinoși, ești o fantomă a vechiului sistem. Se speră ca până în 2020, termenul limită până la care România a promis că o să închidă toate instituțiile de tip vechi, o să fii o fantomă tot mai rară. Până atunci, ești aici. Așa cum sunt și îngrijitoarele îmbrăcate cu halate albe și papuci de spital din centrele de tip vechi care încă mai există în capitala României. Sunt drăguțe și îi știu pe toți cei 40-60 de copii cu nume, probleme, mâncăruri preferate și vise, dar umblă pe coridoarele lungi cu un snop de chei în mână, chei de la uși pe care numai ele le descuie. În spatele uneia dintre uși sunt zeci de calculatoare venite prin donație de la o mare companie pe care copiii le folosesc doar joia, doar sub supraveghere ca să nu strice ceva.

Tot o fantomă e și rușinea cu care trăiesc unii dintre copiii sistemului. Mulți ascund la școală unde locuiesc. Nu vor să li se spună căminiști sau orfani și să fie izolați. Puțini sunt cei care își asumă de unde vin și aceia, cred educatoarele, sunt și cei care depășesc mai ușor problemele emoționale.

Rușinea e și mai puternică pentru adulții de astăzi care au crescut în instituțiile de tip vechi. Puțini spun la facultate, la serviciu, sau în cuplu că fac parte din comunitatea sutelor de mii de copii care au trecut prin instituții de ocrotire în ultimii 50 de ani. Se tem că vor fi tratați condescendent, că vor fi reduși la povestea  melodramatică a orfanului (deși numai 2% dintre ei au fost cu adevărat orfani), că nu vor mai exista ca indivizi.

La 25 de ani la Revoluție, România mai are cel puțin doi pași importanți de făcut până la închiderea capitolului reformei: să asigure tranziția lină a copiilor care încă se află în instituții de tip vechi către serviciile de tip familial și să prevină separarea copilului de familie. Pentru copiii ale căror vieți au fost ciuntite de vechiul sistem, povestea luptei pentru reformă se va încheia abia când România își va asuma public trecutul și își va cere scuze oficial pentru una dintre cele mai mari tragedii din istoria drepturilor copilului. ●

Despre grafice: informațiile pentru intervalul 2002-2013 provin de la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. Cifrele pentru 1990-1997 au fost compilate din rapoarte UNICEF.

> Ana Maria Ciobanu va continua să scrie în 2015 despre sistemul de protecție a copilului, despre „copiii lui Ceaușescu” și despre cum putem să ne vindecăm de această traumă. O poți contacta la ana.maria.ciobanu@decatorevista.ro.

CITEȘTE ȘI: Ceaușescu’s ChildrenÎn octombrie 2014 Wendell Steavenson a fost în România ca speaker la conferința The Power of Storytelling și a documentat un text despre Vișinel Bălan un tânăr care a experimentat reforma sistemului de protecție a copilului, trecând prin multe dintre nuanțele ei – leagăn, casă de copii, asistență maternală, casă de tip familial. Ana Maria Ciobanu a sprijinit-o în acest demers. Poți să citești povestea lui în The Guardian.


● DoR #18 poate fi găsit începând cu weekendul 12-14 decembrie în librăriile/punctele de distribuție partenere sau pe shop-ul nostru (cu coperta la alegere sau ca abonament cu colecția completă de coperte). Decât o Revistă este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții.

13 Comentarii pentru “[DoR #18] Copiii lui Ceaușescu”

  • Pingback: Vișinel Balan in The Guardian! » VIȘINEL BALAN

  • Pingback: Decât o Revistă » Federeii – viața după instituționalizare

  • Stelian Juganu a scris:

    Felicitari din Inima, Ana Maria, pentru acest articol!!! Ai facut o imagine foarte reala a ceea ce a fost si este institutia inchisa din Romania! 🙂 Sa dea Dumnezeu ca aceasta imagine intr-o zi sa aiba o culoare mai frumoasa, mai optimista. 🙂

    Salutari! :*

  • Pingback: Realități simultane ale aceluiași sistem educațional | Gabriela Deleanu

  • Pingback: Curs de jurnalism narativ pentru studenți la redacția Decât o Revistă | Zăpăcita

  • ofelia a scris:

    SUB NICI O FORMA GRIJA FATA DE COPIL ESTE MAI MARE DECAT A FOST INAINTE DE 89 …..TOT CE SE FACE ESTE DOAR IN “DOCUMENTE” IN TEREN MUU COPIII INAINTE CRESTEAU LINGA PARINTI CARE AVEAU UN LOC DE MUNCA SI LU SE DADEA O CASA CONFORM CU NUMARU DE COPIII CEI DIN ORFELINATE NU ERAU CUM SE SCRIE SI NICI NU ERAU ASA MULTE ABANDONURI CA ACUM ,NU ERAU COPIII PE STRADA SAU PRIN CANALE , NU ERAU COPIII CARE SA NU URMEZE CURSURILE SCOLARE ASA CA INSTITUTIA” PROTECTIA COPIILULUI ” ESTE O SUGATIVA FINANCIARA FARA A DA REZULTATE POZITIVE , MAI MULT CA ATIT NU ADUCE BUNASTARE SOCETATI SI FAMILILOR ROMANILOR

  • Pingback: Federeii – viața după instituționalizare | Federeii

  • o femeie a scris:

    citesc articolul si cifrele si imi dau seama ca in 25 ani inca nu s-a schimbat atitudinea unor oameni: fac copii si asteapta statul sa ii ingrijeasca/ creasca/ sa le dea o casa si bani eventual.

    Abandonul a ramas ceva obisnuit: tigarile, alcoolul,tv-ul sunt mai importante pentru multi romani decat responsabilitatea.

    Or sa mai treaca o generatie pana cand oamenii vor intelege ca… nu e norma. Dar problema ramane la oamenii foarte saraci, care abia stiu sa scrie si sa citeasca. Catre ei trebuie sa le intindem o mana – noi in primul rand, pt ca noi avem luciditate.

  • aneta balaceanu a scris:

    Anul 1986 ın jud bacau spitalu judetean am nascut o fetita , Situatia materiala nu ma ajutat sA ıntretin fiind nemaritata , a fos luata de leaganul de copii de lınga Stadion ( numele numi mai aduc aminte ) de cıteva ori am vizitat acest leagan de copii aratındu mio doar la uşa , Dupa care am plecat ın jud, Constanta sa lucrez , La termen de 6-7 luni de zile mau anuntat ca a decedat , Neavınd cine sa o ia a fost data la Crematoriu ,cınd am venit doar certificatul de DECES mi sa ımınat ,Va rog din Suflet daca cineva citeşte şi ştie despre acest caz S-au ce aş putea sa fac sa aflu adevarul adevarat , Va rog contactati ma , Din inima va multumesc

  • aneta balaceanu a scris:

    numele fetitei decedate ANDREEA BALACEANU , Va rog cineva de competenta sa ma ajute pt ce trebuie sa fac sa aflu adevarul

  • tudoran alexandra a scris:

    buna ziua… ma numesc Tudoran Alexandra si va trimit acest mesaj in legatura cu o fata pe numele de Dulceanu Nicoleta Florentina. eu sunt fiica lui Andrei Gianina, si noi o cautam pe sora mea Nicoleta. din cate mi-a povestit mama mea, sora mea a fost bagata intr-un spital de catre o doamna de la o asociatie si dupa bagata la CAMINUL LEAGANUL DE COPII.eu impreuna cu mama mea vrem sa aflam unde este Nicoleta. va rog daca aveti informatii despre ea contactati-ma la acest nr:0768291727

  • Ioana Popa a scris:

    Sper sa va aplecati odata si asupra coruptiei din acest domeniu de la casele din Bacau pana la oamenii saraci pacaliti sa-si dea copiii in adoptie spre imbogatirea altora (vezi comentariul de mai sus). E frumos sa stam la povesti si sa scriem de bine dar e corect sa va documentati din mai multe surse cand scrieti un articol.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #25

    DoR #25 * Muncă

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă