Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Profesori în România uitată

December 16th, 2014
Tags: , , , ,

Ce înseamnă să faci școală în cele mai sărace comunități din România. Partea a doua a unui proiect editorial care urmărește primul an din proiectul Teach for Romania – prima e aici ● Publicat în DoR #18. ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Sorana Stănescu
Fotografii de Andrei Pungovschi

Fotografie de Andrei Pungovschi

Nici Iancu Gândac, și nici soția lui nu au mers vreodată la școală. Au cinci copii de școală, din care doar doi frecventează.

În casa lui Iancu Gândac e frig și ușa n-are geam, doar un cadru verde, din lemn scorojit, cu tăblie în partea de sus. De geam nu au bani, așa că tot ce-i separă de lumea de-afară e o perdea pe dinăuntrul ușii, care se umflă la fiecare adiere. Sunt multe muște în casă, deși e sfârșit de octombrie. Probabil vin să se dezmorțească la căldură, dar nu știu că în casă nu e foc mereu. Soba gri din fier, în care fac focul și pe care gătesc, e goală și nici lemne nu sunt pe lângă casă. Iancu și soția merg pe rând să aducă din pădure câte pot căra sau târî după ei, pentru că nu au nici căruț și nici căruță. Gaura din tavan prin care iese coșul sobei e mai mare decât diametrul lui, așa că pe acolo intră vântul, bate ploaia și, în curând, ninsoarea. În dreapta ușii e soba, în stânga un șifonier, trei paturi, iar pe pereți, patru carpete: cu căprioare, lei, tigri și o scenă biblică cu un păstor. În curte rufele se usucă mai mult pe gard, decât pe sfoară. Câte-o salopetă de nou-născut pe-un par, câte-o bluză de trening pe altul. În cocina porcului – mai degrabă o împrejmuire joasă din scânduri, decât un coteț de-a dreptul – țin porcul vecinului. Același vecin care le-a dat și ușa.

Și el e amărât, dar mai amărâți ca Iancu, 35 de ani, și soția lui, Natalia, 33, nu prea mai sunt în toată valea Gârcinului, un cartier din Săcele locuit de romi, la nici 30 de minute de Brașov. Casa e din lemn – odată a avut culoarea roz, trei metri pătrați pe patru, ridicată pe o fundație de bolovani la 50 de cm de la sol, cu două trepte strâmbe la intrare. Afară se aude un zumzet constant de la stâlpii de înaltă tensiune care sfidează cocioabele de pe pământ. Pe stradă sunt stâlpi noi de curent, dar puțini au avut bani să se racordeze la rețea. Pe Iancu l-ar costa 2.600 de lei, deși stâlpul e la trei metri de casa lui. Nici nu îndrăznește să viseze la banii ăștia. Casa cu totul a costat 3.600 de lei și de-abia a plătit-o.

Casa are o singură cameră; toaleta e în curte. Când psihologul școlii le-a făcut o vizită și l-a întrebat pe bărbat unde „fac copiii”, el a luat-o de mână și i-a arătat: în șopron. Copii au nouă: Andra, Elisei, Lidia, Silviu, Matei, Elena, Larisa, Valentin, Ana Maria. Cel mai mic are o lună, cel mai mare, 15 ani. Dintre cei cinci copii de școală, doar doi frecventează: Elena și Valentin. Pe Ana Maria au exmatriculat-o, pe Larisa o țin acasă ca să aibă grijă de frații mai mici când sunt ei la muncă, iar pe Matei nu l-au înscris în clasa pregătitoare, nici ei nu știu de ce.

La sfârșit de octombrie, Iancu și Natalia, cu tot cu fetița nou-născută înfășurată într-un pled au mers la ședința cu părinții a Elenei, din clasa a III-a. „Eu sunt aici doi ani, dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră”, le-a spus atunci învățătoarea Sabina Pop. „Dacă le dau temă, să stați să-și facă tema. Dacă trebuie să meargă după lemne, să meargă înainte sau după școală.”

„Școala-i sfântă”, a continuat tânăra de 22 de ani, de față cu directorul și cu mediatorul școlar, în timp ce una dintre îngrijitoare, rezemată de perete, o privea neîncrezătoare, cu mâinile în buzunare.

***

Sabina este cea mai tânără dintre cei 18 profesori ai ediției inaugurale Teach for Romania, un program educațional care există din 1990 în SUA și se desfășoară acum în peste 30 de țări. Programul recrutează cei mai buni absolvenți de facultate, pe care îi pregătește să devină lideri în educație și agenți ai schimbării. Ce-l face diferit de alte intervenții este că duce profesori bine pregătiți și extrem de motivați în școli și comunități sărace, în care e cea mai mare nevoie de ei.

Fotografie de Andrei Pungovschi

Studiile arată că, în afara familiei, profesorul este cel care influențează cel mai mult evoluția unui elev, astfel încât un profesor bun poate crește cu 40% performanțele școlare ale unui copil din medii defavorizate, față de doar 10% în cazul copiilor din medii favorizate. Altfel spus, programul nu există pentru cei care deja strălucesc, ci pentru ca societatea să nu-i piardă pe cei marginalizați.

Cei 18 profesori își vor petrece următorii doi ani la catedră în școli din comunități de romi, sate sărace sau izolate, de care majoritatea profesorilor se feresc. Cinci dintre ei sunt învățători, iar ceilalți, profesori de română, engleză, franceză, geografie, biologie, istorie și arte plastice. Disciplinele și le-au ales singuri, în funcție de specializarea pe care o aveau, iar școlile au fost alese pentru că acolo erau posturi pe care nimeni nu se înghesuia să le ocupe. Au intrat în sistem ca oricare alt profesor, în urma examenelor de titularizare și au același salariu ca și ei: puțin peste 600 de lei net un învățător și în jur de 800 un profesor, la care se adaugă o bursă din partea Teach for Romania.

Provocările din școlile în care predau ei n-au nicio legătură cu licitațiile pentru manuale, cursuri opționale de limbi străine, și nici măcar cu promovabilitatea. Elevii lor se confruntă cu sărăcia, cu mizeria, cu discriminarea, cu violența cruntă din familie, cu părinți care cred că e mai important să mergi după lemne decât să mergi la școală. Un elev din școala din Glina, de la marginea Bucureștiului, unde predă o colegă de-a Sabinei, a fost omorât de tatăl său. O profesoară de engleză în județul Călărași a fost sechestrată câteva minute în clasă de un tânăr care dăduse buzna în școală și voia să-i arate cine e șeful.

Sabina este învățătoare la Școala nr. 5 din Gârcin, unde mai sunt alte trei colege din program: Ramona Văsii, învățătoare, Ada Vlad, profesoară de engleză și Silvana Râpeanu – educație plastică. Sabina a renunțat la confortul vieții împreună cu părinții la Cluj, la un an de studenție liniștită ca masterand în Gestiunea și Protecția Mediului la Universitatea Babeș-Bolyai și la afacerea familiei pe care ar fi putut-o prelua în viitor. Acesta este primul ei loc de muncă. A închiriat un apartament în Săcele împreună cu Ada, și tot împreună merg la școală la ora 14:00 și se întorc la 17:30 (din cauza numărului foarte mare de elevi, se învață în trei schimburi, de la 07:30 la 17:30). Ada gătește, iar Sabina spală vasele și face curat. Când nu se pregătesc pentru ore, se joacă cu o pisică adoptată și, de două ori pe săptămână, merg la ore de salsa la Brașov.

Directorul școlii convocase ședința la clasa Sabinei pentru că o bătaie scăpase de sub control și îngrijitorii au trebuit să intervină ca să-i despartă pe elevi. Voia să le transmită părinților că riscă scăderea notei la purtare, mutarea disciplinară în altă clasă sau chiar mutarea în celălalt corp de clădire, „la Garaj”. Scăderea notei la purtare (sau repetenția) înseamnă că nu vor mai primi bursa socială.

Și Elena, fata lui Iancu, a rămas repetentă o dată în clasa a III-a. Tata spune că nu s-a mai dus de frica fostei învățătoare, care țipa la ea și o bătea. Elena confirmă că o trăgea de păr, dar spune că ea tot învățătoare vrea să se facă.

Nici Iancu și nici Natalia nu au fost vreodată la școală. Lui i-a plăcut să meargă cu oile de la nouă ani, ei îi era frică de mașini și de copiii mai mari, așa că a stat acasă. Acum regretă: „Ce rău e dacă nu știi o clasă, dacă nu știi o carte”, și vrea să-și dea copiii la școală „ca să aibă creierii deștepți”. După ședință, când au trebuit să semneze un formular, Iancu a făcut un X. Pentru copii ca ai familiei Gândac din Gârcin există programe ca Teach for Romania, care speră ca educația să rupă lanțul sărăciei și familia să înțeleagă că lumea e mai mare decât comunitatea lor și că, dacă se țin de școală, au o șansă.

***

Sabina a dat un nume clasei ei: „clasa călătoare” și le-a scris pe tablă celor cinci copii prezenți pe 15 septembrie jurământul: „Sunt un călător pe Pământ, sunt aici și voi învăța, cred în mine, cred că pot, sunt un om inteligent și bun”. La sfârșitul acelei prime zile, Sabina credea că elevii ei sunt dornici să învețe și că nu sunt atât de violenți pe cât fuseseră cei din satul vecin, unde predase timp de patru săptămâni în luna august, în timpul perioadei de pregătire pe care o presupune programul. Despre elevii dificili de atunci Sabina spunea că „mai rău de atât nu se poate”. Acum nu mai e așa de convinsă.

„Trei ore jumate cu ei te omoară”, spunea ea la început de octombrie, când recunoștea că se teme să nu devină asemenea profesorilor aflați deja în sistem: „Îmi vine să țip când îi văd că se ridică în mijlocul orei și se duc să se uite pe geam”. Copiii erau la nivelul clasei I, mulți erau repetenți și violenți, iar unii nu veneau deloc la școală. „Unul mi-a zis că o să vină când va avea papuci, iar o fată a venit cu pantofii mai mari ai bunicii. Mi-e puțin frică să mă duc în comunitate, se zice că sunt violenți, dar prefer să mă duc, decât să nu mă duc, vreau să vină copiii la școală.” (Vizitele acasă la copii constituie unul din elementele care diferențiază Teach for Romania: profesorii le cunosc familia, văd unde dorm, unde își fac temele, dacă e cald, dacă e lumină, dacă au apă.)

În Gârcin trăiesc 10-11.000 de romi, dar declarați sunt doar 300 (populația totală a orașului este 33.800 de persoane). Romii de aici nu au bulibașă, nu au clanuri și nici nu știu limba romani și de aceea nici nu își declară etnia. Cele mai frecvente nume de familie sunt Gândac, Brumar și Marșavela, pentru că sunt familii care au și câte 80 de membri.

Din cei 10 mii, primarul spune că aproximativ 500 lucrează – în special la firme de salubritate din Săcele și Brașov, iar între 450 și 1.000 primesc ajutor social. Restul trăiesc din munca cu ziua, din vânzarea ghebelor și a afinelor sau din alocațiile copiilor, iar media e de 8-10 copii/familie. „Oamenii lucrează numai la gunoaie, în altă parte nu”, confirmă și Viorel Sandu, mediator social din 2007, călcând atent printre maldărele de ambalaje, paie, haine și scutece folosite, care sufocă terenul din spatele școlii. El a fost mai norocos. A terminat opt clase și a lucrat paznic la un șantier, iar când s-a închis șantierul s-a angajat ca mediator. E un om la 1,85 m și vreo 100 de kilograme, are mereu o mapă neagră sub braț și nu ai vrea să-l superi. Locuitorii îl respectă: el îi descurcă cu ajutoarele sociale, cu bursele, cu înscrierile la școală, el le mai pune câte o vorbă bună la profesori.

În Gârcin, asfaltată este doar șoseaua principală – drumul național 1A, pe care trec în viteză tiruri dinspre Brașov spre Vălenii de Munte. Din ea se desprind spre deal și spre valea râului străduțe desfundate: Ghioceilor, Amurgului, Piscului, Râului. Deși vremea e încă uscată, toate ulițele sunt pline de noroi: din curți se scurg apa de la cișmele, lăturile de la vase sau apa din vana în care se spală copiii. Rar miroase a grajd, iar animale nu se aud: nu se aud cocoși, nu se aud găini, nu se aud porci. Doar câini care latră. Grădini sau pomi nici vorbă. De după garduri se ițesc fețe mici, curioase, ochi mari, picioare desculțe și urechi murdare. Câte un copil de doi-trei ani iese în fundul gol din vreo curte, iar o mână de om mare sau o înjurătură îl aduc rapid înapoi. Nimeni nu are canalizare, apă curentă sau gaz, și extrem de puțini au curent electric, deși străduțele sunt iluminate și există stâlpi de curent peste tot. Gardurile din lemn uscat, gri, sunt încropite. Casele, mici și strâmbe, sunt încropite și ele: unde nu mai e țiglă s-a pus tablă; unde nu mai e geam s-a pus carton.

***

Fotografie de Andrei Pungovschi

În pauze sau după ore, îmbrățișările sunt la ordinea zilei. Profesorii Teach for Romania încearcă să suplinească lipsa de afecțiune pe care o resimt majoritatea elevilor lor.

După ședința cu părinții, Sabina și Ada i-au făcut o vizită familiei lui Dragoș, unul dintre cei mai buni elevi ai Sabinei, deși și el a rămas un an repetent. Dragoș vine cu temele făcute, știe toate literele și se descurcă la matematică. Mai are cinci frați: trei mai mici și doi mai mari: Adi, într-a VI-a și Carmen, într-a VIII-a, de care mama e foarte mândră pentru că învață bine și nu a rămas niciodată repetentă. Stau pe ulița de lângă școală, așa că Dragoș și Adi mai degrabă sar gardul înalt din beton, decât să meargă roată și să intre pe poartă. Amândoi purtau în acea zi treningul lor cel bun, de mers la școală: al lui Dragoș e bleumarin, al lui Adi e bleu, amândoi sunt curați pe haine, dar murdari pe mâini și sub unghii.

Nici Vandana, mama lui Dragoș, nu a mers la școală, dar a învățat literele de tipar, știe să-și scrie numele și să citească la televizor. O duc mult mai bine decât familia lui Iancu: Marian, soțul ei, are patru clase și lucrează la Urban, „la mătură”. Ia în mână 560 de lei pe lună, la care se adaugă 200 de lei alocația pentru copiii mai mari și 200 alocația pentru mezina Daria, de 11 luni. Casa lor are două camere și patru paturi, două mese, un televizor Goldstar funcțional, un șifonier și ceva mobilă de bucătărie. Au cișmea în curte și un cauciuc de camion tăiat, pe post de jgheab, în loc de scurgere. În ziua aceea Vandana spăla rufe într-un butoi albastru. „Îl învățăm pe Dragoș să fie cuminte, vrednic, să nu fie împuțit, să meargă după furat. Vede la taică-so cât muncește să întrețină șapte guri. Și dacă n-am condiții, tot îi trimit la școală. Să învețe, să am un ajutor, ce n-am avut eu să aibă ei”, spune Vandana, în timp ce Adi și fratele de patru ani o îmbrățișează pe Ada, iar Dragoș și colegul și vărul lui, Alexandru, își îmbrățișează învățătoarea, pe Sabina, și îi fac turul casei.

„Văd sărăcie, mizerie, oameni cu o vizune limitată, copiii n-au exemple pe care să le urmeze, văd lipsă de suport, de afecțiune, de încredere”, a spus Sabina după acea vizită. „Mă sperie viitorul.”

Ori de câte ori cele două trec prin curtea școlii sau se opresc să vorbească cu câte cineva, copii de la toate clasele fac cerc în jurul lor, le îmbrățișează și le povestesc vrute și nevrute. O nevoie și o dovadă de afecțiune pe care Alina Gavrilă, director adjunct al școlii și profesor de geografie, le confirmă, dar pe care îngrijitoarele școlii – femei din comunitate angajate să mențină curățenia și disciplina în timpul orelor și în pauze –, le dezaprobă.

„Învățarea în cazul lor e mult mai eficientă dacă tu creezi climatul ăla de confort, încredere, afecțiune, ei fiind lipsiți de astea sau având mai puțină parte de ele din cauza sărăciei”, spune Gavrilă, care are 38 de ani, lucrează aici din 2002 și care în timpul discuțiilor, are mereu exemple de discursuri TED sau de articole străine despre educație, inteligență emoțională sau metode noi de predare. „Părinții sunt foarte prinși de traiul zilnic. Tu ce-ai face dacă te-ai naște în locul ăsta, dacă ai fi un părinte înconjurat de realitatea asta limitată?”

Gavrilă e acel director de școală pe care elevii îl respectă, dar de care nu fug, chiar și atunci când îi prinde sărind gardul. Știe că pentru a-i câștiga și pentru a-i învăța trebuie întâi să-i înțeleagă. „Uneori ți se pare că trebuie să fii supraom ca să fii profesorul ăla care să-i ajute pe ei.” Spune despre cele patru profesoare din program pe care le are în școală că au unele calități pe care și le-ar dori la toți profesorii: „Știu ce au de făcut, când, cum, și fac pentru că le pasă, nu pentru că le-o cere cineva. Iar comunicarea lor cu copiii e fantastică –  rămân după ore să vorbească cu ei, să lămurească lucruri pe care nu le-au putut lămuri în timpul orelor.”

Are încredere că vor reuși în cei doi ani să-și cunoască elevii, să le arate cum vor folosi în viața de zi cu zi ceea ce învață la școală, și apoi să-i aducă cel puțin la un nivel de trecere: pentru a ajunge la nota 5, un copil din Gârcin trebuie să muncească mult mai mult decât unul din oricare altă școală, pentru că startul lui în viață este deficitar, crede Gavrilă.

Iar pentru a face asta trebuie să te adaptezi nevoilor lor (Sabina a renunțat să predea, conform programei de clasa a III-a, tabla înmulțirii, și a început să-i învețe numerele pare și impare, iar la română în loc să predea substantivul și să le ceară compuneri, a reluat literele alfabetului) și să-i motivezi să vină la școală pentru că le place, nu doar pentru stimulente externe precum cornul, laptele, rechizite gratuite sau burse sociale.

Fotografie de Andrei Pungovschi

Deși în clasa a III-a, doar trei dintre elevii Sabinei Pop știu toate literele, așa că în primul semestru, la orele de română, au reluat alfabetul.

Școala din Gârcin are mai mulți elevi decât celelalte trei școli generale din Săcele la un loc: 1.400, și tot atâtea provocări. Cu toate acestea, școala și imensa curte cu nuci sunt mereu curate, nimeni nu umblă aiurea pe holuri în timpul orelor și nimeni nu are voie să fie în școală înainte sau după ce și-a terminat programul. Un portar, un agent de pază, doi îngrijitori și doi profesori de serviciu au grijă de asta. În plus, există supraveghere video, cu monitor de control la Gavrilă în birou. Cea mai mare problemă e lipsa spațiului: nicio clasă nu stă goală nici măcar o oră pe zi, iar curățenia între schimburi se face la foc automat. În pauzele de cinci minute profesorii de-abia au timp să ajungă de la o clasă la alta, iar sălile cu greu apucă să se aerisească de mirosul de hăinuțe nespălate cu zilele.

Anul trecut, din cei 74 de elevi care au terminat opt clase, doar 56 s-au înscris la evaluările naționale, și mai puțin de cinci dintre ei au luat peste nota 5. Toți 56, însă, spune directorul general Florin Moraru, sunt înscriși la liceu sau la o școală profesională în Săcele. Aici, însă, rezultatele nu se măsoară în promovabilitate sau în premii la olimpiade, ci în câți știu să scrie și să citească, câți termină gimnaziul și câți abandonează pe parcurs. (În România 17,3% din liceeni abandonează școala, comparativ cu 12% media UE, iar în rândul populației rome, acest fenomen e de două ori mai frecvent.)

***

În afara sărăciei și a lipsurilor, poate cea mai pregnantă realitate a vieții în Gârcin e violența: părinții își bat copiii, copiii bat alți copii, familiile și vecinii se ceartă între ei. Iancu a bătut-o mai demult pe Elena, până i-a rupt piciorul. Mama îl bate pe Darius, din clasa Sabinei, cu biciul, pentru că se urcă pe casă. Violența devine singurul mod în care copiii știu să își rezolve problemele la școală, iar toată lumea, de la îngrijitori la director, recunoaște că elevii Sabinei sunt unii dintre cei mai dificili.

În discuțiile din pauze, îngrijitorii se arată nemulțumiți că noile profesoare sunt atât de „bune” cu copiii: „Cu cât ești mai bun, cu atât ei se fac mai răi, sunt unele clase care vin doar pentru bătaie”, spun ele, pe când ceilalți profesori sunt mult mai severi de la început. „Nu să-i bată sau ceva, dar să fie mai severi.”

Sabina spune, însă, că nu asta este soluția. „Dacă eu veneam aici și făceam exact ce fac ceilalți profesori, veneam degeaba, puteam să rămân la Cluj și să-mi văd de treaba mea.” Ceea ce își dorește și directoarea este ca în interiorul zidurilor școlii copiii să se simtă în siguranță și să renunțe la agresivitate.

Fotografie de Andrei Pungovschi

La orele de engleză ale Adei Vlad, elevii iau și note de 9 și de 10, ceea ce nu se întâmplă la celelalte materii.

Sabina era fericită recent că după vacanța de la începutul lui noiembrie au fost trei zile în care copiii nu s-au bătut și în care a putut fi mai mult învățător și mai puțin gardian. Rezultatele și progresul la clasă se măsoară într-un „mulțumesc”, într-o bătaie care nu mai izbucnește sau într-o oră în care reușește să facă tot ce și-a propus, dar aceste ore sunt încă puține la număr.

În 20 octombrie, ora de matematică, la care a asistat și Mirela Ștețco, tutorele Sabinei din program, a mers prost. Voia să le predea numerele pare și impare, dar în loc de „cu soț” și „fără soț”, copiii spuneau „cu sos”, după care unul a zis „sos de pește” și așa au ținut-o toată ora. S-au ridicat din bănci să se uite pe fereastră, au început să se plimbe prin clasă, să se hârjonească, să vrea la baie, să vrea pauză. Înainte, la română, mersese mai bine, deși când trebuiau să facă un rând de „i” mic, făceau unul de „i” mare și invers, iar când unul termina de scris, altul de-abia începea.

Ștețco coordonează 10 dintre cei 18 profesori din program, iar colega ei, Adriana Sumănaru, pe ceilalți opt. Asta înseamnă că verifică zilnic planurile de lecție ale fiecăruia, că le fac vizite de observație la clasă și debriefing-uri după aceea. Ședința din acea zi dintre Ștețco, Ada și Sabina a început la opt seara și s-a terminat aproape de ora unu, cu un teanc de șervețele care șterseseră lacrimi. Întrebată de tutore cum s-ar simți dacă ar fi un elev în clasa ei, Sabina a răspuns: „E gălăgie, copiii se bat, nu învăț prea multe lucruri și nu înțeleg ce mi se explică”.

În camera lor de la etajul al treilea din Săcele, Sabina și Ada lucrează în fiecare seară și dimineață la planurile de lecție din ziua următoare, pe care apoi Ștețco le va corecta fie târziu în noapte, fie dimineața devreme și le va trimite înapoi cu modificări și recomandări. În „camera cu resurse” taie, decupează, lipesc, printează fișe de lucru individuale și tot acolo citesc împreună câte 20 de pagini în fiecare seară din Teaching as Leadership, cartea de căpătâi a programului.

În camera pe care o împarte cu cei opt frați și cu părinții, Elena își ține toate caietele și cărțile în ghiozdanul negru din plastic, agățat în cui lângă ușă, cât să nu ajungă frații mai mici la el. De lecții nu poate fi vorba. Când vine ea de la școală, la cinci jumate după-amiaza, e deja noapte, iar pe singura masă pe care o au arde doar o lumânare albă, groasă, iar frații cei mici roiesc în jurul ei. Unii se joacă, unii dorm, unii plâng. Din cauza asta, profesorii au renunțat să le mai dea teme. Știu că nu le vor face. Știu și ei că nu poți să-ți faci temele când ți-e foame, când ți-e frig sau când stai pe întuneric. E vânt, e iarnă și lui Iancu îi ninge prin acoperiș. ●


Seria completă Teach for Romania în DoR:

Sorana și Andrei au documentat primul an al Teach for Romania, din iulie 2014 și până în iulie 2015. Mai jos sunt toate materialele publicate:

● Episodul I / Septembrie 2014: Intervenția. Va reuși modelul Teach for Romania să transforme viețile copiilor pe care sistemul i-a lăsat în urmă?

● Episodul II / Decembrie 2014: Reportaj video la TVR în cadrul emisiunii Dosar România.

● Episodul III / Decembrie 2014: Profesori în România uitată (Decât o Revistă #18, Iarnă 2014-2015). Ce înseamnă să faci școală în cele mai sărace comunități din România: o poveste din Săcele.

● Episodul IV / Martie 2015: De profesie: învățător (Decât o Revistă #19, Primăvară 2014-2015). La 24 de ani, Ada Barbu își trăiește cel mai curajos proiect: să le deschidă mintea unor copii de șase ani din Ferentari, ca unul dintre cei 18 profesori ai primei generaţii Teach for Romania. Provocarea ei e de a transforma educaţia de la noi, și nu numai.

● Episodul 5 / Iunie-Iulie 2015: 18 profesori pentru România. După un an cu Teach for Romania în cele mai sărace școli din țară, 18 profesori își împărtășesc lecțiile și-și evaluează impactul asupra elevilor și comunității. 



Sorana Stănescu este reporter și a urmărit primul an al programului Teach for Romania (2014-2015). Andrei Pungovschi este editor foto și fotograf Decât o Revistă și colaborator al agenției France-Presse. Le poți scrie la dor@decatorevista.ro.

Această serie a fost documentată cu sprijinul Romanian-American Foundation și a donațiilor individuale a câtorva zeci de cititori. Le mulțumim.

LogoRAF



DoR (Decât o Revistă) este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonează-te ca să primești revista trimestrial (oriunde în lume); așa susții cel mai direct și eficient realizarea unor astfel de materiale.

6 Comentarii pentru “Profesori în România uitată”

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » Ce poți citi în DoR #19

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » De profesie învăţător (integral din DoR #19)

  • Pingback: Ia iniţiativa! – John Izzo | Zâmbet şi sănătate

  • Pingback: „E vânt, e iarnă și lui Iancu îi ninge prin acoperiș.” | Teach for Romania

  • Pingback: De ce nu putem avea profesori buni | Andressa

  • Pingback: [DoR #18] Profesori în România uitată – DOR

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă