Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

De ce Tudor Giurgiu

Tudor Giurgiu e cel mai ocupat om din filmul românesc. Organizează, construiește, produce, plănuiește, vinde, iar cu De ce eu? dă startul unui cinema cu impact social. ● Publicat în DoR #19. ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Cristian Lupșa
Fotografie de Alex Gâlmeanu

Giurgiu_DoR19_Galmeanu

Ultima treime a filmului De ce eu? începe cu o scenă în care tânărul procuror, hăituit de sistem, părăsit de prieteni și cuprins de îndoieli vecine cu paranoia, se aruncă într‑o piscină. Personajul e un bărbat de 29 de ani, cu mimica pe atât de fermă precum are pielea, iar gravitatea cu care spintecă apa cu braţele e însoţită de acorduri ameninţătoare. Melodia din fundal e Oameni noi, de la Luna Amară, și scena e montată în așa fel încât primul vers să coincidă cu momentul în care, după primul bazin, făcut aproape cu ură, procurorul se agaţă de margine. Părul scurt și până atunci arcuit e acum pleoștit, picuri de apă i se preling pe faţă și pe umeri, iar ochii, sângerii aproape, sunt păziţi de cearcăne ca niște umbre. Într‑un tremur de cadre, privește în gol, către noi, spectatorii.

„Privește – viermii ce‑i hrănim”, se aude vocea lui Mihnea Blidariu și procurorul clipește.

Nu e neapărat subtil ce face regizorul Tudor Giurgiu în această scenă, dar e eficient. Atât procurorul, jucat de un Emilian Oprea tensionat și plin de îndoieli, cât și noi, din sală, privim. El, spre un viitor care nu mai are nicio legătură cu ce trăise până atunci, populat de fantomele care l‑au schingiuit pentru că s‑a împotrivit voinţei șefilor, noi, spre el, cu stânjeneala omului care asistă pe neașteptate la un moment de vulnerabilitate extremă a altcuiva.

„Vorbește – despre cum trăim”, continuă Blidariu și procurorul se aruncă înapoi în apă, un botez care vine prea târziu pentru o ispășire. „Chinuiţi. Umiliţi. Rece și‑anonim.”

Și eu, și tu, și cel de pe scaunul de lângă tine, și cei de pe rândul din faţă, ne‑am simţit cel puţin o dată așa. Singuri, anonimi, neimportanţi, oricând sacrificabili de forţe pe care nu le înţelegem și care nu au nicio nevoie de noi. De ce eu? e un film despre ce facem când suntem singuri în faţa sistemului, când valorile personale se află în contradicţie cu cele instituţionale, iar Giurgiu insistă că întregul conflict, întreaga dramă, e în acea privire de animal rănit care simte că nu mai are de la cine să ceară ajutor.

În secvenţa imediat următoare, muzica se oprește și îl vedem pe procurorul Cristian Panduru, cu aceiași ochi injectaţi, aceleași cearcăne, aceeași angulaţie uscăţivă a fălcilor, spălându‑se pe faţă în chiuvetă și privindu‑se în oglindă.

E un ecou al unei scene din prima treime, când Panduru, pe atunci băiatul de aur al Parchetului General, un tânăr care a ars etape și a ajuns să închidă judecători și deputaţi pentru corupţie, începe să‑și pună pentru prima oară întrebări despre noul caz pe care l‑a primit și capacitatea sa de a‑l duce la capăt. Trebuie să ancheteze un procuror din vestul ţării, despre care șefii îi spun că e un șpăgar șantajist, cu legături cu interlopii traficanţi de petrol, dar lui Panduru nu‑i iese nicicum această socoteală. După ce îl aude pe procurorul orădean descriindu‑l la televizor ca fiind tânăr și manipulat, Panduru intră la baie să se spele pe faţă – modul lui de a‑și limpezi gândurile, de a‑și pune armura, nu fără mândrie, de a se recompune înainte de o nouă bătălie.

Pe când reface rutina în ultima treime, nimic nu mai e la fel. Panduru a decis că nu are suficiente probe pentru o condamnare, motiv pentru care șefii, care primiseră ordine de sus ca acest dosar să meargă înainte, îi dezmembrează viaţa bucăţică cu bucăţică. Se spală, se șterge și apoi, într‑un exces de vanitate, își ridică părul de pe frunte ca să vadă cum va cheli și‑și freacă pielea cu gel împotriva căderii părului. Apoi îl vedem în oglindă, cu gulerul cămășii albe încheiat cu nasturi, cravata perfect strânsă și sacoul care i se așază pe umăr ca o platoșă. Iese din curtea blocului în care locuiește și el, și mătușa lui, învelit în palton, cu servieta într‑o mână și cu cheile de la mașină, în cealaltă.

Mașina, o Dacia 1310 de‑un albastru sumbru, cu numărul de înmatriculare NUP, e prăfuită, tocită și Panduru observă că i‑a fost tamponată aripa din spate. Învârte cheia în portieră și melodia de la Luna Amară revine în fundal: „Minciuna – e tot ce mai avem. Minciuna – e apa ce o bem.” Face câţiva pași s‑o examineze, apoi trece în spatele mașinii și privește neliniștit în jur înainte să se urce la volan.

„Te iubim. Te slăvim. Comandant suprem.”

Ochii sunt motivul principal pentru care Giurgiu l‑a ales pe Oprea pentru rolul principal. I s‑a părut că privirea e similară cu ce văzuse în imaginile cu Cristian Panait, procurorul care a inspirat filmul și care s‑a sinucis în aprilie 2002, după o perioadă de dezmembrare psihologică similară cu cea din film. Giurgiu poartă după el povestea de vreo 10 ani, dar doar în ultimii patru a lucrat serios la ea, ajungând până la urmă să facă filmul despre care spune că e cel mai important din cariera lui.

Înainte să mergem mai departe, trebuie să punem cărţile pe masă: sunt cel puţin două povești pe care le poţi spune despre Tudor Giurgiu, iar scenele cu procurorul în piscină și la chiuvetă, subliniate de muzică, sunt exemplul perfect pentru ambele.

Una e cea pe care o spun și probabil vor continua s-o spună unii critici: că Giurgiu e un regizor competent, talentat, preocupat de poveste, dar fără capacităţile autoriale și programul estetic al colegilor de generaţie, artiști cum sunt Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu sau, mai nou, Radu Jude. Că e un regizor care nu se poate abţine să nu strecoare momente lirice și romanţioase în filme, cum e scena cu piscina, subliniindu‑le cu o tușă care pentru unii e sinonimă cu un tip de compromis pe care nu îl faci în artă: compromisul de a te gândi la public, de a vrea să‑l aduci în sală și, odată în sală, de a încerca să‑l treci printr‑o experienţă care se simte și în stomac, și în inimă, nu doar în cap. Că a debutat în 2006 cu un film îndoielnic și inegal, Legături bolnăvicioase, în care camera neastâmpărată a privit relaţia de dragoste dintre două studente din tot soiul de unghiuri discordante, asta în perioada în care alţii făceau capodopere minimaliste și riguroase și inventau Noul Val. Că în 2012 a ieșit cu Despre oameni și melci, o comedie despre niște muncitori care vor să doneze spermă ca să‑și salveze uzina auto, și a susţinut sus și tare că el vrea public, că fără spectatori vom avea un cinema apreciat artistic dar auster, formalist, cu filme văzute doar de câteva mii de oameni. (Melci a fost văzut de 65.000 de spectatori, imens pentru un film românesc; Q.E.D., printre cele mai bune filme românești din 2014, de nici 5.000).

Dar există o poveste mai interesantă, care are la fel de multă legătură cu privirea neliniștită a procurorului și cu muzica care îngroașă senzaţia de singurătate: Giurgiu încearcă să reconstruiască în filmele lui emoţii pe care le‑a trăit. Pentru că trăiește furibund, mereu cu ochii către mâine și următorul proiect și următoarea aventură, are nevoie de filme ca să‑și așeze viaţa în matcă și să‑i dea sens. În Legături bolnăvicioase a încercat să înţeleagă Bucureștiul și cotloanele lui ascunse, un oraș care l‑a speriat în 1990, când s‑a mutat de la Cluj, dar care apoi l‑a cucerit cu „haosul lui bine orchestrat”. În Melci a vrut să refacă atmosfera haiducească a anilor de după Revoluţie, când nimic nu părea să corespundă promisiunilor post‑decembriste, dar, în același timp, totul era posibil. Iar De ce eu? e, simultan, un portret al unui om singur, cum a fost și Giurgiu după ce în 2005 a preluat conducerea TVR doar ca să fie scuipat afară doi ani mai târziu, dar și o revanșă.

Giurgiu spune de fiecare dată că a început să facă De ce eu? ca un film autobiografic. Nu știa cum să vorbească despre ce i s‑a întâmplat în TVR, cum a fost să ajungă la 33 de ani în fruntea unui mamut naţional și cum a fost când, doi ani mai târziu, se scria pe toate gardurile că a furat bani, că și‑a favorizat firmele și soţia în obţinerea de contracte și că, pe scurt, a distrus un bun naţional perfect funcţional înainte de venirea lui.

Când a regăsit povestea procurorului Panait a început să vadă asemănări care l‑au apropiat de personaj: aceeași generaţie, amândoi fani Dinamo, amândoi fani de karaoke, amândoi cu ambiţii similare când au venit la București, amândoi mândri de primii bani pe care i‑au câștigat și pe care i‑au dat pe câte o Dacie 1310, amândoi obsedaţi de muncă și, deși Giurgiu nu o spune, amândoi cu o imagine publică corectă, dar misterioasă.

A documentat atât de mult personajul real încât a ajuns să‑și pună de nenumărate ori întrebarea dacă face un documentar sau un film de ficţiune. Întreaga echipă a fost contaminată de personalitatea lui Panait – un procuror tânăr, intransigent, corect, iubit de studenţii lui de la Drept și admirat de mai toţi cei din viaţa lui. Aproape prea perfect pentru un personaj de film, ceea ce regizorul Lucian Pintilie i‑a și spus lui Giurgiu de la început: nimeni nu vrea să vadă filme despre oameni perfecţi.

Dacă Giurgiu a vrut să facă un film despre sine și despre ura și scârba cu care a plecat din TVR, a reușit, în timp, să‑l ascundă într‑un film care e un tribut adus lui Panait (chiar dacă unii critici contestă asta). În genericul de final apare o propoziţie care subliniază că scena sinuciderii procurorului e filmată pe aceeași terasă din centrul Bucureștiului de pe care s‑a aruncat procurorul.

Zilele de filmare pe care le‑au petrecut în casa lui Panait și a mătușii sale au unit echipa și au fost bântuite de un sentiment straniu. Oprea își amintește că era destul de încărcat și fragil în ziua în care au filmat scena de pe terasă. Umbla în mână cu o carte de‑a lui Panait pe care o ceruseră de la mătușă (Quo Vadis) și la un moment dat i‑a spus ajutorului operatorului să‑l agaţe dacă se va dezechilibra, pentru că intenţiona să pună măcar un picior sus pe balustradă. Când a făcut‑o, l‑a văzut pe Giurgiu în casă, în spatele monitorului, făcându‑i semne disperate să se oprească. Oprea spune că și‑ar fi dorit inclusiv să se arunce de pe clădire, dar nu l‑au lăsat cascadorii pentru că i‑au spus că n‑ar ști cum să cadă pe pernă și că ar putea muri. Spune că a trebuit să‑și reamintească tot timpul că singurătatea extremă în care ajunsese Panait, senzaţia că nu mai are pe nimeni și niciun motiv să continue, nu i se aplică și lui.

„În ciuda emoţiei, eu nu eram singur cum a fost omul ăla, părăsit de toţi”, spune Oprea, pentru care De ce eu? e debutul în film după ani de teatru la Buzău. „Nimeni nu știa ce se petrece cu el, nici măcar mătușa și maică‑sa. Nimeni nu știa ce e în sufletul lui. Iar eu eram înconjurat de oameni faini, de toată echipa de filmare, care era superemoţionată. La scena aia nimeni nu mai vorbea.”

Oprea spune că Giurgiu l‑a tratat mereu ca pe‑un frate mai mic – au ieșit la tenis, la bere, i‑a făcut rost de bilete la concertul Depeche Mode când nu se mai găseau niciunde – și că, în acea zi, pe terasă, a venit la el să‑l asigure că nu are de gând să‑l chinuie. Nu voia să fie regizorul care împinge actorii în situaţii extreme doar ca să obţină o reacţie. Asta poate și pentru că Giurgiu a fost și el acolo, a privit și el în gol și știe că nu poţi să ieși din astfel de stări decât dacă simţi că îi ai pe alţii lângă tine să te prindă.

Altfel, cazi.

Amintirile lui Giurgiu, care va împlini 43 de ani pe 20 iunie, sunt o succesiune de cadre de film, pe care le punctează cu „n‑am să uit”, „îmi amintesc” sau chiar „mi‑a rămas în cap imaginea”. Poveștile lui au mise‑en‑scène‑ul făcut, nu e nevoie decât de „acţiune” – cum l‑a dus o colegă de‑ale mamei la Viaţa merge înainte cu Julio Iglesias și s‑a prăbușit de plâns, cum intra la cinematograful Republica din Cluj, orașul natal, cu abonament, cum cobora printr‑un atelier de reparaţii de televizoare din complexul alimentar Mercur într‑un videoclub clandestin, unde a văzut E.T., care l‑a rupt.

Mama lui era medic, iar tatăl era cercetător fizician și, pentru că nu primeau repartiţii împreună, Tudor a crescut în primii ani cu bunica, la Sibiu. S‑au mutat împreună în apartamentul din Cluj – în care părinţii locuiesc și acum – abia pe când Tudor era gata de școală, puţin intimidat de gașca de la bloc și încă îndrăgostit de doamna educatoare Virginia, o brunetă cu fundul bombat.

Îi plăcea fotbalul și a fost, pe rând, suporter „U” Cluj, Craiova în perioada de glorie, Steaua și apoi – și până acum – Dinamo. Campionatul mondial din 1982 l‑a văzut în pădurea de pe dealul Feleacului, unde pâlcuri de mașini se adunau meci de meci, bărbaţii montau antene ca să prindă semnal de la unguri și stăteau cu televizoarele pe capota mașinii. Între meciuri, făceau grătare.

Deși scria, făcea teatru la școală, vedea filme și citea almanahul Cinema, nu era niciun dubiu că va da la medicină. Dar apoi a venit Revoluţia, un punct de inflexiune la care revine de fiecare dată când explică cum a ajuns unde e.

L‑am văzut făcând‑o în ianuarie la Cluj, unde venise să petreacă o seară cu studenţii de la Universitatea Tehnică și să le dea sfaturi și poveţe de leadership. Purta o pereche de blugi tociţi, pantofi maronii, un tricou albastru în V și un hanorac negru cu umeri de piele. Pe nas avea inconfundabilii – în ultimii ani – ochelari cu ramă albă, cumpăraţi din New York. Vocea lui era caldă, sinceră, coerentă, iar întreaga naraţiune, cum îi șade bine unui regizor căruia îi plac poveștile, era plină de suișuri și coborâșuri.

Revoluţia mi‑a deviat și bulversat viaţa, le‑a spus Giurgiu studenţilor, dându‑le și un sfat pe care l‑a repetat în mai multe forme de‑a lungul celor aproape două ore: dacă ai un vis e bine să‑l urmezi când ţi se oferă șansa. Nu amâna momentul, pentru că s‑ar putea să nu mai revină.

A hotărât că voia la film, nu la medicină. Familia a fost traumatizată, așa că, de dragul compromisului, a dat la amândouă. Era la Costinești cu prietenii când tatăl l‑a anunţat la telefon că luase o notă proastă la anatomie și era sub linia admișilor. A intrat la regie de film în București, un ardelean speriat de un oraș gigant, unul dintre cei mai tineri din generaţie. Nu doar atât: crescuse cu filmele de la Republica, pe când colegii erau fluenţi în Cinemateca bucureșteană și vorbeau de regizori de care Giurgiu nu auzise niciodată. Mai timid din fire, s‑a intregrat greu. Stătea în centrul Bucureștiului în garsoniera unei mătuși, apoi a moștenit apartamentul altei mătuși care stătea în același bloc, un apartament cu o terasă gigantică, unde a dat ulterior petreceri memorabile, care au inspirat inclusiv un scenariu de scurtmetraj cu o scenă de sex pe un acoperiș. Piscina gonflabilă care a zburat într‑o noapte de pe terasă și n‑a mai fost găsită niciodată e doar una dintre amintirile de atunci.

N‑a știut ce viitor are cu o facultate de regie, mai ales că în România anilor ’90 tinerii absolvenţi nu făceau film, așa că s‑a apucat să lucreze la filmele seniorilor, ca să înţeleagă ce făceau toţi oamenii de pe platou: electricieni, actori, producători etc. La E pericoloso sporgersi, al lui Nae Caranfil, a cărat cabluri, a făcut sandvișuri, a direcţionat figuranţi; la Prea târziu, al lui Pintilie, a ajuns prim‑asistent de regie.

Regizorii mai în vârstă îl îndemnau să se care din ţară, dar Giurgiu, spirit antreprenorial, și‑a făcut o firmă – i‑a oficializat existenţa luându‑și un fax. A învăţat despre producţie și distribuţie de film, s‑a apucat să facă reclame și videoclipuri pentru Atomic TV și așa l‑a prins anul 2000, un an important în cinemaul românesc pentru că nu s‑a produs niciun film. (În 2001 avea să apară Marfa și banii, al lui Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu, și nimic nu avea să mai fie la fel.)

Cam pe atunci s‑a gândit că dacă tot nu există un festival de film în România, să facă el unul. La o ţuică într‑un restaurant bulgăresc din Varșovia, după o consultare ce aduce a banc, cu un bulgar, un polonez și un neamţ, a decis să‑l numească Festivalul de Film Transilvania (TIFF), ajuns acum la a 14‑a ediţie.

Naraţiunea vieţii lui Giurgiu pare azi închegată și o recunoaște și el, mai ales că a legat el însuși bine firele în ultimii ani. Dar pe atunci, nu urmărea niciun fel de program – încerca tot ce apuca și cam tot ce i se propunea, ca un copil bezmetic cu un surplus de energie.

Era mai degrabă intuiţie și intuiţia, dublată de o forţă rară de construcţie, e una dintre calităţile lui principale. Giurgiu se potrivește definiţiei antreprenorului, mi‑a spus Mihai Gligor, care i‑a fost alături în primii ani de TIFF ca manager al logisticii festivalului și apoi a condus un festival de film în Qatar. „Are idei pe care alţii nu le au, cu mult înainte.” TIFF e poate cea mai importantă, dar festivalului i se adaugă compania de producţie (Libra Film) care tocmai a împlinit 20 de ani, cea de distribuţie (Transilvania Film), eforturile de promovare a filmului românesc prin AFPR, care organizează premiile Gopo, și altele.

La întâlnirea cu studenţii, povestea cu TIFF a venit cu câteva lecţii importante. Dacă te lupţi ca un câine și ești încăpăţânat și îţi folosești orice contacte ţi‑ai făcut de‑a lungul anilor, poţi să construiești ce‑ţi dorești. Dacă transmiţi încredere și echilibru echipei, ei vor trăi cu senzaţia că totul merge minunat, chiar dacă proiectul nu are niciun ban în bancă. Cristian Hordilă, festival managerul TIFF spune că prezenţa lui Giurgiu în echipă funcţionează ca un energizant moral.

„E un om care e puternic prin deschiderea cu care abordează orice relaţie interumană”, spune Hordilă. „Este nehotărât și indecis în aceiași măsură în care e încăpăţânat și perseverent.”

E un lucru pe care îl afli repede despre Giurgiu: e workaholic. O spune și el. Încontinuu face ceva și probabil ar lua‑o razna dacă n‑ar fi așa. Când l‑am însoţit într‑o zi la mixajul de sunet pentru De ce eu? era cu Blackberryul în mână și în fiecare moment de respiro mai rezolva ceva: ba planurile pentru promovarea filmului, ba anunţul că a fost selecţionat în secţiunea secundară a festivalului de la Berlin, ba ora unei reclame pe care urma s‑o filmeze, ba niște dosare pe care Libra le depunea pentru finanţare, ba programul unor întâlniri pentru TIFF. De fiecare dată când ne‑am văzut venea de la o întâlnire și pleca către alta și n‑a fost zi în care să facă doar un singur lucru. Când am făcut fotografiile, cu o săptămână înainte de premiera din România, când nu privea în cameră, privea în Blackberry (Hordilă și alţi colegi încearcă să-l convingă să treacă la un smartphone contemporan, mai ales că cel pe care îl are scârţâie adesea și e plin de mii de contate). Pe lângă mailuri, avea întâlniri cu echipa de promovare, unele pentru a strânge fonduri pentru TIFF, alta cu un consilier al președintelui, care voia să știe nevoile filmului românesc și tot așa. Într‑o zi a avut nevoie de o baie fierbinte și niște vitamina C ca să adoarmă, pentru că era chiar mai epuizat decât de obicei. Uneori, de oboseală, adoarme în mașină când e la drumuri cu echipa prin ţară.

Oprea l‑a întrebat odată dacă a descoperit cumva ziua de 36 de ore. Gligor spune că în echipa TIFF se glumea că în vacanţe Giurgiu își face curat prin mailuri sau citește legea cinematografiei din Cehia, pentru că așa se relaxează. Soţia lui, Oana, cu care se știe din anii ’90 (nu ne‑am suportat la început, spune ea) și care i‑a produs toate filmele, spune despre el că e „maniac” și că „lucrează ca bou’”. Ea nu reușește să gestioneze mai multe proiecte simultan decât cu tabele, pe când Giurgiu pare neobosit. Ea se trezește aproape în fiecare noapte să strige după el să închidă calculatorul și să treacă la culcare.

Oricând îl întrebi pe Giurgiu ce face, el va spune că e mai rău ca niciodată, că are un milion de lucruri pe cap, dar asta și pentru că e un control freak și un micromanager care nu poate să nu se implice în fiecare detaliu. În zilele timpurii ale TIFF vedea fiecare comunicat de presă și mereu găsea câte ceva lipsă. La De ce eu? știa aproape fiecare mișcare, inclusiv calendarul de montare a banerelor de promovare prin oraș. Nu se scuză. Din contră: consideră atenţia la detalii una dintre principalele lui calităţi. Oamenii care au lucrat cu el spun că uneori împrăștierea atenţiei îl și costă: întârzie la întâlniri pentru că a stat la birou să mai dea încă un mail. Mai uită că a luat o decizie într-un anume fel și întreabă mirat: „Eu am spus asta?”. Îl înnebunește pe șoferul Libra pentru că mereu mai are ceva de rezolvat exact când ar trebui să plece spre aeroport. Uneori șoferul îl lasă pe el să conducă, doar să n‑audă că din cauza lui a pierdut avionul. Recent a fost cu Oana și cu fiul lor, Ștefan, la Paris și el a plecat grăbit mai departe, spre Marsilia, luând și pașaportul băiatului; a trebuit să orchestreze din tren o trimitere urgentă la Paris.

„Asta‑i trauma majoră”, mi‑a spus. „Că nu poţi să te focusezi și să zici: fac doar o chestie.” I‑am spus că își creează singur aceste probleme și mi‑a răspuns, oarecum în glumă: „Da, da’ io cred că am o tulburare de personalitate de fapt.”

„Ăsta ar fi un test care ar trebui să mi‑l fac: trei luni fără ceva de făcut”, a continuat, deși nu părea deloc convins. „Am mai auzit prieteni neimplicaţi în festivaluri și producţie și mă gândeam că trebuie să fie foarte mișto să n‑ai tot calvarul ăsta pe care până la urmă tu ţi l‑ai… Nu e altcineva care s‑a băgat în deep shit – tot tu ești.”

Cel mai adânc rahat în care nerăbdarea și obsesia pentru schimbare l‑au băgat pe Giurgiu a fost Televiziunea Română, a cărei conducere a preluat‑o în 2005, la nici 33 de ani. Instinctul îi spunea că nu putea să refuze o astfel de provocare, deși toţi prietenii și cunoscuţii l‑au avertizat că e o cloacă, că e plin de securiști, că sunt găști, că e un cuib de viespi, că va ieși prost. El se întreba cât de rău putea să fie cu adevărat și credea că dacă tot a rămas în ţară să schimbe ceva, de la cârma TVR ar avea mai multe pârghii. Doi ani mai târziu, atât cât îi prezisese și Oana, a ieșit de acolo praf. „Nu zâmbeam. Eram stresat, obosit și nu mai vedeam lucrurile mari.”

A supravieţuit atunci unui atac susţinut al presei vremii, cu Jurnalul Naţional vârf de lance, și acuzelor că a furat, că și‑a favorizat firmele, că a scos bani din TVR pentru peliculele pe care le producea soţia. Oana era însărcinată în luna a opta și ţine minte că o zi‑două au ignorat atacurile, apoi au început să se îngrijoreze, mai ales după ce chiar și tatăl ei i‑a sunat să‑i întrebe dacă nu cumva era adevărat ce se scrie.

„Era muci”, mi‑a spus Oana despre Tudor. „Era făcut cârpă.”

Scena preferată a lui Giurgiu din De ce eu? e legată de acele momente de confuzie din TVR, despre care n‑a vorbit niciodată pe îndelete. În film, procurorul Panduru vine într‑o luni dimineaţă la birou să redacteze hârtia care spune că nu există probe suficiente ca să continue să‑l urmărească pe procurorul orădean. Înainte s‑o ducă șefilor, într‑un birou cufundat în tăcere, se apropie de geam în lumina soarelui de dimineaţă. E într‑un costum bleumarin închis și stă cu mâinile în buzunar, privind în gol. Nici procurorul și probabil nici Giurgiu n‑au privit pe geam cu ușurare – în film, Panduru știe că pe acea hârtie e sfârșitul vieţii lui profesionale. La 29 de ani s‑a pus de‑a curmezișul șefilor și, în cel mai bun caz, avea să ajungă magistrat în vreun orășel de provincie, nici vorbă de cazuri de amploare, ţinut cursuri la Drept sau altele. Giurgiu spune că ţine minte că stătea la fel în birou pe‑atunci, singur, ca într‑o colivie.

Într‑o seară, după zile de atacuri constante, Oana spune că s‑a speriat, pentru că nu‑l văzuse niciodată atât de șifonat. Era ca o legumă, incapabil să mai facă sau să mai articuleze ceva – era convins că de atunci încolo lumea avea să‑l vadă ca un escroc care a „devalizat TVR”, dar era terifiat că prietenii și cunoscuţii ar putea crede la fel. Oana a compus atunci un e‑mail pe care l‑a trimis la zeci de apropiaţi, mulţi dintre care se gândiseră că n‑ar fi oportun să‑l deranjeze în așa momente dificile. Oana le‑a cerut să‑i scrie lui Tudor și să‑i spună că sunt alături de el; de a doua zi au început să curgă mesajele, de la glume la îmbărbătări serioase. Giurgiu a rămas pe terasă. Panait în realitate, și Panduru în film, s‑au aruncat.

„Nu am făcut niciodată filme despre înfrângeri, despre oameni care pierd bătalii”, a scris Giurgiu acum câţiva ani într‑un document în care schiţa conceptul filmului. Cu De ce eu? a vrut să exploreze cum poate un om puternic să fie distrus în 20 de zile și împins la sinucidere. Dar a vrut de asemenea să arate că justiţia românească din 2015, chiar dacă are destule probleme, nu mai e cea din 2002, și că oamenii ca Panait n‑au avut norocul să aibă o mână care să‑i tragă înapoi. El, da.

După filmul de debut și după experienţa de la TVR, Giurgiu n‑a știut pe ce să se concentreze. Nu mai simţea o pornire de a se întoarce pe platou și nici nu știa dacă mai are rezerve de energie pentru regie. Așa că s‑a concentrat pe TIFF și a început să producă filme, printre care Undeva la Palilula, despre care crede că a fost „bumbăcit” pe nedrept de critica tânără, și Katalin Varga, care a câștigat un Urs de Argint la Berlin în 2009. A făcut și un documentar și câteva scurtmetraje (printre care Superman, Spiderman sau Batman, cu care a câștigat în 2012 premiul pentru cel mai bun scurtmetraj din partea Academiei Europene de Film), dar nu s‑a înhămat la un lungmetraj.

„M‑am întrebat: eu ce fac? Cred sau aș putea fi mai bun producător decât regizor și, deci, n‑ar fi mai bine să renunţ?” Întrebările pe care și le punea au coincis cu perioada de boom a filmului românesc, în care aproape fiecare festival însemna un premiu și o cărămidă la construcţia Noului Val, cu o estetică pe care Giurgiu o aprecia, dar nu voia s‑o replice.

„Locul unde [eu și Puiu, Porumboiu, Rădulescu etc.] ne despărţim total e concepţia că filmul nu e o artă pentru public, or eu mă hrănesc din asta. Pentru mine e esenţial. Aș suferi foarte tare dacă filmele mele n‑ar fi văzute.”

Când a dat peste scenariul de la Melci, să adune public a fost printre scopurile principale. A vrut de asemenea să vadă dacă procesul de a face lungmetraj mai poate să‑i aducă bucurie, sau dacă va fi o chestie total traumatizantă. (Răspunsul a fost „bucurie”.)

În tot acest timp, Giurgiu a fost probabil mai puţin critic cu colegii regizori decât au fost ei cu el sau cu proiectele lui – la Gopo sunt unii care nu participă sau refuză vehement și public premiile, iar dinamica dintre TIFF și regizorii români a avut și momente mai nefaste, ca atunci când Cristian Mungiu n‑a venit cu După dealuri în festival, iscând o întreagă discuţie despre cine pe cine ajută: festivalul pe regizori, sau filmele festivalul.

Când am întrebat‑o pe Oana despre motivele pentru care Tudor continuă să construiască pentru întreg cinemaul românesc în loc să se mărginească la propriile proiecte, și‑a ridicat palma stângă la tâmplă și a scuturat‑o a nebunie.

Giurgiu continuă să creeze astfel de proiecte deși spune că încercarea de coagulare a lumii filmului românesc e sortită eșecului. Crede că generaţia lui a ratat o mulţime de șanse și o parte din De ce eu? e despre aceste ratări. La scară macro, spune el, generaţia lui n‑a reușit să schimbe mare lucru în România, asta și pentru că forţele contra cărora luptau, și care pe Panait l‑au învins, au fost prea puternice. La scara cinematografiei crede că momentul Noului Val a fost ratat și că în viitor se va spune așa: Noul Val a fost cea mai importantă mișcare în istoria filmului românesc („pe mine n‑o să mă treacă acolo”), s‑au făcut filme care au luat premii și au fost văzute în toată lumea, dar structural, în ceea ce privește finanţarea, numărul de săli, digitizarea arhivelor sau educaţia cinematografică, nu s‑a întâmplat mai nimic. Ba e chiar mai rău în unele locuri: „Bani mai puţini, instituţii mai slabe, nimănui nu‑i pasă de filmul românesc. Noi n‑am reușit datorită orgoliilor, a egourilor, a luptelor intestine. În loc să fim o voce suntem 10 care se bat cap în cap. E un eșec total.” (La Cluj, în ianuarie, un student a început o întrebare așa: „Cinematograful românesc e pe val, am văzut într‑un ziar…”. Giurgiu l‑a întrerupt zâmbind: „A fost. Cred că era un ziar mai vechi.”)

Asta nu înseamnă că Giurgiu, deși și‑a regăsit energia creativă, s‑a oprit din a încerca să schimbe lucruri la nivel de sistem. Deși sistemul l‑a bătut măr, crede în continuare că doar de sus, de la conducerea CNC sau a Ministerului Culturii se pot schimba lucruri. „Oana dacă aude că eu sunt preocupat de politică, moare”, mi‑a spus râzând. „Gluma ei favorită e că peste 20 de ani ea se va retrage pe o insulă în Grecia să croșeteze, iar eu voi dormi în Senat.”

Ultimul lucru pe care l‑ai putea crede despre Giurgiu dacă îl vezi azi e că a fost vreodată atât de singur ca în perioada care i‑a inspirat filmul. E mereu în mijlocul a zeci de oameni, mereu calm, zâmbitor și generos. S‑a plimbat cu De ce eu? prin ţară timp de două săptămâni, însoţit peste tot de o echipă loială de actori – ei răciţi și obosiţi, Giurgiu în vervă. La petreceri, de la Berlinală la București, era mereu în mișcare, având grijă să se oprească pe la toţi. La lansări a avut mii de oameni: prieteni din diferite orașe, cei care l‑au sfătuit la film, actori, regizori, politicieni, inclusiv fostul președinte Traian Băsescu. Schimbă mailuri cu Monica Macovei și se sună cu Tudor Chirilă. E mai mereu la televizor, la radio sau prin vreo publicaţie. Are o reţea atât de extinsă încât nu pare că există lucru pe care să nu‑l poată face sau om la care să nu poată ajunge imediat. Poate de aceea e ușor amuzantă întrebarea pe care a primit‑o la mai fiecare proiecţie din noiembrie încoace: dacă a încercat cineva, mai precis mașinăria PSD‑ului (care conducea România în 2002) sau serviciile să oprească filmul sau facerea lui. Giurgiu glumește că uneori, mai ales când filmau pe strada pe care a locuit Panait, se uita stânga dreapta să vadă dacă e vreo mașină suspectă, dar trebuie să recunoască că în afară de inerentele greutăţi cu strângerea de bani (filmul e o coproducţie cu bulgarii și ungurii) n‑a întâmpinat nicio piedică.

E greu să‑ţi imaginezi că cineva ar putea să‑i pună piedică lui Tudor Giurgiu. Poate răzbunarea lui cea mai importantă după TVR a fost să‑și întărească poziţia, să fie sigur, odată și pentru totdeauna, că nu v‑a mai fi niciodată atât de vulnerabil. Are pielea atât de tăbăcită încât criticile la adresa filmului sau alte atacuri nu‑l mai ating cum o făceau odată. Știe ce i se va reproșa, știe ce a pus în film și nu va plăcea, dar mai știe și că are o miză pe care n‑a avut‑o cu filmele precedente – să vadă dacă dincolo de a fi văzut de public, filmul poate avea un rol de schimbare. S‑a gândit iniţial să ceară redeschiderea dosarului morţii lui Panait, dar, chiar dacă s‑ar întâmpla, ar fi inutil, pentru că s‑a prescris. S‑a gândit să înceapă o discuţie publică despre cum se fac unele numiri de procurori, dar oameni din sistem l‑au convins că astăzi, deși mai sunt lucruri de îmbunătăţit, justiţia funcţionează mult mai bine decât atunci.

La începutul anului a sunat‑o pe Laura Ștefan, un expert anticorupţie de la think tankul Expert Forum și s‑a prezentat ca fiind Tudor Giurgiu, regizor, și i‑a spus că vrea să discute cu ea despre cum ar putea să transforme mesajul filmului într‑un dialog public. Ștefan spune că bineînţeles că știa cine e Giurgiu și că i s‑a părut minunată ideea de a adăuga o latură activistă filmului și de a transmite tinerilor din orice sistem, chiar și celor din companii private, că Panaiţii de azi nu mai sunt așa de singuri ca Panaiţii de ieri.

Pentru Ștefan și alţi oameni cu experienţă în justiţie, filmul lui Giurgiu e o călătorie în timp către niște vremuri tulburi în România, dar și o oportunitate de a discuta despre câte s‑au schimbat de atunci și despre faptul că toţi oamenii sunt o colecţie de lumini și umbre și că nu trebuie să fii un înger ca să fii un om care‑și face treaba bine.

„Cel mai important e să facem oamenii să se gândească la ce vrem de la România de mâine”, mi‑a spus Ștefan. „Știm unde suntem și acum și, datorită filmului, știm de unde venim.”

Giurgiu și Ștefan plănuiesc să organizeze dezbateri în facultăţi și să colecteze poveștile cât mai multor oameni care s‑au ciocnit cu superiorii sau care au fost puși în faţa opţiunii de a închide ochii la nereguli și a rămâne în joc, sau a refuza, cu riscul de a‑și îngropa viitorul profesional.

Anul trecut, Giurgiu a petrecut două luni în SUA cu o bursă Eisenhower acordată unor lideri din diverse profesii din întreaga lume, care i‑a permis să călătorească și să întâlnească cam pe cine și‑a dorit – raportul lui de lucruri de făcut de la finalul programului e plin de idei. Construcţia de iniţiative activiste pe lângă filme e una dintre ele. Spune că poate așa e perioada asta din viaţă în care e acum, dar simte că un regizor și orice creator de fapt ar trebui să fie mai implicat: „Mi se pare mai important să vorbesc despre eduaţie, sănătate, relaţia toxică dintre justiţie și politică, media. Am în laptop un folder numit Filme cu filme pe care le producem sau le regizez și acolo am trei alte foldere – Educaţie, Biserică, Sănătate – unde se adună multe”.

Deși spune că e gol, obosit și că ar vrea să se adune, Giurgiu n‑ar fi Giurgiu dacă n‑ar vorbi despre ce urmează în viitor: vrea ca De ce eu? să aibă o viaţă cât mai lungă (a început bine, cu aproape 20.000 de spectatori în primul weekend), dar visează să facă și un film mic, la vară. Până atunci mai are TIFF, unde anul ăsta vrea să ajungă cu proiecţiile în zona căminelor studenţești și eventual în niște piscine. Apoi sunt filmele pe care Libra trebuie să le producă, inclusiv unul nou de Radu Mihăileanu. Apoi e întreaga listă pe care a făcut‑o după SUA, pe care sunt organizarea de workshopuri pentru a învăţa artiștii să devină mai antreprenoriali, pornirea unui fond de film documentar, creionarea unei strategii de predare a cinematografiei în școli ș.a.m.d. Apoi e filmul pentru care a și primit finanţare de la CNC anul trecut, Apropierea, un film de dragoste într‑o Spanie toridă și prăfoasă, adaptat după un roman de Marin Mălaicu‑Hondrari. Apoi sunt visele de a face și alte genuri, poate chiar și un serial de televiziune.

„Cred că sunt încă la o vârstă cu multe pe cap”, le‑a spus studenţilor de la Cluj. Iar când l‑au întrebat și mai direct unde se află acum în viaţă și în carieră, a dat un răspuns pe care numai el, etern nemulţumit de ce‑a reușit să facă, putea să‑l dea: „Pe Everest, la 2.000 de metri, dar încă n‑am dat de greu”.

Pentru perioada care urmează și‑a schimbat și ochelarii albi, trecând la unii cu o ramă de‑un gri‑închis, metalic, pe care i‑a scos în public la o premieră de gală cu politicieni și oameni din justiţie, unde n‑a ratat ocazia să vorbească despre nevoile structurale ale filmului românesc. I‑am trimis un mesaj să‑l felicit – și pentru premieră, și pentru noii ochelari maturi prin care vede azi lumea. Mi‑a răspuns imediat, ca un om mereu cu Blackberryul în mână:

„La filme noi, oameni noi :). See u”. ●


DoR #19 poate fi găsit începând cu weekendul 13-15 martie în librăriile/punctele de distribuție partenere sau pe shop-ul nostru. DoR este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții. Dacă preferi varianta electronică a acestui număr, găsești PDF-ul aici.

1 Comentariu pentru “De ce Tudor Giurgiu”

  • o femeie a scris:

    m-ati convins sa vad filmul.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #32

    DoR #32 * Vară 2018

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă