Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Inegalitatea de acasă

July 6th, 2016
Tags:

Violența în familie era secretul românesc care nu uimea pe nimeni. În ultimii 13 ani au apărut mișcări sociale, legi și pedepse care au scos‑o de sub preş. Cu toate astea, ea persistă și societatea o tolerează.

Text de Ana Maria Ciobanu și Oana Sandu
Ilustrații de Tuan Nini

1Trapped Tuan Nini

Plecarea

Anul ăsta se fac patru ani de când, într‑o dimineață friguroasă între Crăciun și Revelion, Gabriela și‑a părăsit soțul şi satul din judeţul Dâmboviţa. Şi‑a trezit cele două fiice, a luat actele și câteva haine și a pornit spre un adăpost din București. În casa unde locuiau, soțul o bătuse de patru ori, o înjurase şi îi spunea adesea că nu e bună de nimic. Începuse și ea să creadă că e inutilă, că e vinovată că‑l înfurie, că e mai bine să aibă răbdare, poate se schimbă. Până și soacra, care la rându‑i fusese lovită de soțul ei, îi spusese că „femeia care ține de casă nu pleacă”. Dar ultima bătaie, în care el a tras‑o de păr și a târât‑o pe jos, a convins‑o să plece, chiar dacă nu mai avea serviciu și nici bani să‑și crească fetele.

Când a ajuns în adăpost, și‑a dat seama că trebuie s‑o ia de la zero. Habar n‑avea că șederea maximă acolo era de doar două luni. Habar n‑avea că ordinul de protecție, colacul ei de salvare, o măsură care obligă agresorii să stea la o distanță de cel puțin 200 de metri de victime, avea să se emită abia la trei luni de când a depus cererea la judecătorie. Habar n‑avea că, după ce i‑a expirat ordinul, SMS‑urile de amenințare pe care le tot primea aveau să‑i facă pe poliţişti să ridice din umeri. Habar n‑avea că Direcția Generală pentru Asistență Socială și Protecția Copilului nu‑i va subvenționa chiria pentru viitorul apartament pentru că nu a stat într‑un adăpost public, ci într‑unul al unui ONG. Habar n‑avea că noua viață va însemna să alerge de la poliție la psiholog, la ONG‑uri, la oameni care voiau să‑i doneze un frigider sau un televizor.

Uneori, ca să economisească banii de avocat, și‑a redactat singură acțiunile pe care le‑a depus în instanță. După trei ani și‑a găsit o slujbă de economist la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului. După un an, însă, a plecat simțindu‑se presată de noul șef, care‑i aflase problemele de acasă şi o ameninţa că o lasă cu copiii în drum dacă nu rămâne peste program. S‑a simțit din nou ca‑n serile când soțul îi reproșa că nu e bună de nimic.

Acum, la 43 de ani, este contabilă la o instituție financiar‑bancară și face naveta între București și Chitila, unde are biroul. Fiicele ei, de patru și șase ani, sunt la o grădiniță privată, pe care a ales‑o fiindcă are program până la șapte seara, când poate ajunge să le ia. Cea mare, care avea probleme de vorbire din cauza sperieturilor din timpul scandalurilor în familie, a făcut zeci de ore de logopedie și e mai bine acum. Cea mică, care s‑a născut prematur la doar șase luni și jumătate, și‑a îmbunătățit motricitatea și e mai puțin agitată datorită orelor de kinetoterapie. Acum corespondează prin e‑mail cu fostul soț, la nevoie, cum a fost când i‑a trebuit acordul să o înscrie pe fiica cea mare la școală. Amenințările lui au dispărut la un an de la plecare, dar reproșurile continuă.

Gabriela câștigă decent, dar, cu toate cheltuielile – de la avocați la creșterea copiilor –, tot are zile în care nu se descurcă. După ce și‑a schimbat jobul, a simțit nevoia să revină la psiholog pentru câteva ședințe. Durerile de coloană cauzate de izbiturile de podea s‑au întețit, iar stresul din ultimii ani i‑a provocat dereglări hormonale, care au făcut‑o să se îngrașe. Când a fost invitată în toamna lui 2014 să vorbească la o conferință TEDx despre experiența ei, a spus că cel mai mult și‑ar dori ca ONG‑urile și instituțiile publice să lucreze împreună, ca să construiască un lanț puternic de ajutor, ca unei victime a violenței în familie să‑i fie clar de la primul drum la poliție ce are de făcut mai departe: unde va sta, cum își va obține ordin de protecție, unde va găsi psiholog sau avocat: „Fiecare să colaboreze, astfel încât victima să nu rămână în faza de «am plecat și încotro o iau?», ca să fie sprijinită pe mai departe”.

*

Sistemul e o loterie

De 13 ani, România are legi şi servicii pentru protecţia victimelor violenţei în familie: adăpostire, consiliere juridică şi psihologică, formare profesională, susţinere financiară. Mecanismele s‑au construit treptat, cu avânt din partea organizaţiilor internaţionale şi cu efortul celor din „linia 1” – ONG‑uri şi instituţii care au lucrat constant cu victimele, dar şi cu mentalităţile unei societăţi care de multe ori lua în râs problema.

Suntem departe de începutul anilor ’90, când nu cercetase nimeni fenomenul şi nu erau cifre oficiale care să‑i confirme răspândirea. Astăzi ştim că, în 2015, Poliţia Română a înregistrat 33.317 acte de violenţă în familie, iar în 104 dintre cazuri victimele şi‑au pierdut viaţa. Ne‑am îndepărtat şi de începutul anilor 2000, când poliţişti, medici şi magistraţi nu se fereau să spună că „femeia şi‑o cere”. Am semnat convenţii internaţionale, am participat la sesiuni de formare peste hotare, am cercetat percepţii şi am pilotat modele de intervenţie.

Tot cifrele ne arată însă şi că suntem departe de alte ţări din Uniunea Europeană. Încă avem 13 judeţe în care nu funcţionează niciun adăpost pentru victime şi două judeţe – Constanţa şi Dolj –  care nu au niciun serviciu specializat. Mentalitatea s‑a mai schimbat, dar sondajele încă reflectă semnale îngrijorătoare: un sondaj INSCOP din 2013 arăta că 30,9% dintre români erau de acord cu afirmaţia că „femeile mai sunt bătute şi din vina lor”, 42,7% declarau că violența în familie nu este o problemă de interes public, iar 7,3% erau de acord cu afirmaţia „femeia este proprietatea bărbatului”. Nici încrederea în capacitatea autorităţilor de a rezolva o astfel de problemă nu e un punct forte – specialiştii estimează că numai 25% dintre victime depun o plângere penală împotriva agresorului. Breşele sistemului ies la iveală pentru publicul larg doar după evenimente tragice, mediatizate intens, precum crima petrecută în aprilie în București. O femeie de 37 de ani, mama unui copil de şase ani, a fost înjunghiată mortal de fostul iubit într‑un magazin din centrul orașului. Ea depusese o plângere penală pentru hărțuire la poliție la sfârșitul lui 2015, dar abia la începutul lui aprilie 2016 a fost trimis dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1. Polițiștii nu reușiseră s‑o convingă să ceară ordin de protecție.

După doi ani în care am intervievat pentru violenta.decatorevista.ro peste 20 de victime (soţii, iubite sau copii), dar şi medici, poliţişti, coordonatori de adăposturi, psihologi, agresori, activişti şi reprezentanţi ai autorităţilor din domeniu, am înţeles că există mecanisme prin care abuzul poate fi oprit, dar că sistemul este profund fragmentat şi îi lipseşte claritatea. Serviciile sociale nu seamănă de la un judeţ la altul, agresorii pot apela la consiliere specializată doar în Bucureşti şi Târgu Mureş, poliţia nu are proceduri unice de lucru cu victimele, medicii nu urmează aceleaşi protocoale. Ieşirea dintr‑o situaţie ca a Gabrielei devine loterie în funcţie de localitatea în care te afli, de educaţia pe care o ai şi de atitudinea autorităţilor cu care interacţionezi.

Legislaţia noastră foloseşte termenul de „violenţă în familie” pentru a desemna orice agresiune comisă de un membru al familiei împotriva altui membru. Legislația europeană foloseşte termenul de „violenţă de gen”, care cuprinde şi forme de violenţă din partea unui agresor din afara familiei (hărţuire sexuală la locul de muncă, agresiune sexuală, viol). După ce pui cap la cap statisticile din România, devine incontestabil că cele mai frecvente victime sunt femeile, urmate apoi de copii. Peste 28.000 dintre autorii infracţiunilor comise în familie anul trecut au fost bărbaţi. Camelia Proca, directoarea ALEG, o organizaţie din Sibiu care militează pentru combaterea tuturor formelor de violenţă ce au la bază diferenţele de gen, crede că pentru a putea dezvolta politici eficace de prevenire şi combatere, ar trebui ca ele să aibă la bază o înţelegere corectă a problemei. „Cauza esențială a violenţei de gen, atât în România cât şi în lume, are legătură cu inegalitatea dintre femei și bărbați şi cu prejudecăţile care asociază masculinitatea cu agresivitatea şi dominarea, iar feminitatea cu un trup frumos accesibil oricând. Atât timp cât vorbim doar de violenţă în familie şi credem că e cauzată de lipsa educaţiei şi de alcoolism, toate măsurile pe care le gândim vor rata sursa problemei.” Statisticile colectate de Poliţia Română arată că, în 2015, dintre cei 33.583 de agresori familiali (femei şi bărbaţi), doar 3.640 se aflau sub influenţa alcoolului când au comis fapta.

În cei doi ani de când scriem despre violenţă în familie, am încercat să vedem şi dincolo de lovituri, crime, abuzuri sexuale. Acestea reprezintă manifestarea extremă şi uşor condamnabilă a inegalităţii de gen şi putere, vârful unui aisberg pe care îl considerăm departe de noi. Inegalităţile pornesc însă de la banalităţi inofensive. O educatoare care spune „Tu eşti băiat, nu trebuie să plângi”, un tată care‑şi ceartă fiul pentru că se joacă cu fetele, o mamă care‑i spune fiicei că băieţii merg pe bicicletă, iar fetele se uită la desene animate, un soţ care ia cardul soţiei pentru că „e femeie şi cheltuiește”. Am căutat nu doar poveștile celor care au trecut sau trec încă prin diverse forme de violență, ci și pe cele care exemplifică breșele sistemului de ajutor, urmele pe care copiii din aceste familii le poartă pe mai departe și de unde vin prejudecățile unei societăţi tolerante cu violenţa. Cuvântul cel mai des rostit, atât de victime cât şi de cei care încearcă să ajute, a fost „ruşine”. Teama de a fi judecat de societate pentru că în cuplul sau în familia ta se întâmplă abuzuri împiedică mulţi oameni să sesizeze autorităţile, să ceară ajutorul părinţilor, vecinilor, colegilor de serviciu. Ruşinea de a fi lovit, fizic sau emoţional, naşte dileme, dezbateri şi modele de intervenţie care domină discuţia despre violenţă, nemailăsând loc pentru ruşinea de a lovi.

*

De ce nu pleacă

Dincolo de a reflecta dificultatea navigării sistemului care protejează victimele violenţei în familie, povestea Gabrielei poate fi şi unul dintre răspunsurile la întrebarea „De ce nu pleacă?” – cea mai frecventă curiozitate a celor din afara cercului violenţei. Faptul că mulţi dintre noi ne grăbim să întrebăm, uneori acuzator, de ce stă victima, fără să ne întrebăm de ce dă agresorul, ar trebui să ne pună pe gânduri.

„Societatea românească”, spune Simona Voicescu, directoarea organizaţiei Necuvinte, „este încă una tradițional patriarhală, care judecă o femeie când își părăsește partenerul împreună cu copiii ei, indiferent de motivele pentru care face asta”. Zicala „femeia trebuie să ţină de casă”, desprinsă din Vechiul Testament – „Femeile înțelepte zidesc casă, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor” (Pilde 14, 1) – e încă adânc împământenită în mentalitatea românilor, care declarau totuși în 2013, într‑o proporţie de peste 75%, că „o femeie poate să plece în orice moment din mediul abuziv.”

Elena, una dintre victimele pe care le‑am intervievat, nu a plecat timp de 11 ani pentru că trăia închisă într‑un cub opac din care nu vedea decât ce‑i spuneau bărbatul şi socrii. Măritată de la 19 ani, a îndurat înjurături, bătăi, dependenţa soţului de alcool şi droguri şi problemele cu legea ce l‑au trimis de mai multe ori la închisoare, convinsă că asta înseamnă să fie soţie şi mamă. „Lasă că îți trece. Asta e viața când te măriți”, îi spunea soacra după fiecare scandal. Când a depus plângere împotriva soţului, Elena a simţit că vede pentru prima oară „drept”, chiar dacă familia şi colegii de serviciu o blamau că „îl bagă la puşcărie pe tatăl copilului”. Argumentul ei a fost: „Vreau să‑mi iau puterea înapoi”.

Când cineva are o plasă de siguranţă – adică o familie înţelegătoare care nu a tolerat violenţa, prieteni, siguranţă financiară, stabilitate emoţională –  îi e uşor să spună că, indiferent cât şi‑ar iubi partenerul, ar ieşi pe uşă la prima umilinţă. Iubirea nu dispare însă miraculos o dată cu prima înjurătură. Pentru că nu ştie cum să‑şi repare persoana iubită, victima merge pe sârmă încercând să nu mai declanşeze comportamentul care a speriat‑o. E primul pas prin care îşi pierde puterea. Ştie că e nervos când n‑are cafea dimineaţa, aşa că se trezeşte mai devreme să i‑o pregătească. E absent şi arţăgos când merge la masă la părinţii ei, ajunge să nu‑i mai viziteze decât singură şi le respinge apelurile când e el de faţă. Îi ridiculizează slujba şi colegii, decide să nu mai vorbească despre muncă în preajma lui.

Partenerul înţelege că are numai avantaje dacă devine agresiv, iar asta îl încarcă cu putere. Pas cu pas, victima cedează controlul asupra propriei vieţi, „ca să fie linişte”. Renunţarea treptată la putere nu lasă vânătăi sau zgârieturi. Nici colega ei nu a mai fost la coafor de doi ani pentru că e scump şi pentru că „numai curvele se boiesc”. Şi bunicii ei se certau când unul dintre ei ascundea bani de celălalt sau când cheltuiau prea mult. Şi mama ei îi dădea salariul soţului, apoi trebuia să ceară voie ca să cumpere ceva. Agresivitatea creşte lent, ascunsă de ochii cunoscuţilor pentru că e doar o „scăpare” pe care victima crede că o poate preveni. Pe măsură ce violenţa creşte în intensitate, prevenirea ei devine o obsesie. În acelaşi timp, partenerul îi spune că o iubeşte şi că ar fi pierdut fără ea, că o să se schimbe şi are nevoie de ajutor. Se simte vinovată numai la gândul că i‑ar putea face rău părăsindu‑l.

Valentina Rujoiu, o profesoară de 37 de ani care predă planificare familială la Facultatea de Asistenţă Socială din Bucureşti şi care şi‑a susţinut doctoratul cu o lucrare despre violul marital, cercetează de 11 ani problema violenţei de gen. Împreună cu soţul ei, profesorul Octavian Rujoiu, a coordonat mai multe cercetări şi a intervievat victime, medici şi asistenţi sociali. Cei doi au ales să lucreze în echipă pentru că ea vine din asistenţă socială şi înţelege intervenţia la nivel individual, iar Octavian este sociolog şi are o viziune macro. În toţi aceşti ani, au ajuns la concluzia că mai toate problemele pe care le avem în cuplu şi în familie ni se trag de la faptul că am fost învăţaţi să nu vorbim despre ce simţim. „A vorbi deschis despre ce şi cum simţim nu înseamnă vulnerabilitate, aşa cum am fost învăţaţi să credem, ci înseamnă dobândirea libertăţii şi redescoperirea forţei interioare pe care cu toţii o avem: propriul sine”, scrie Rujoiu în volumul Violenţa intimă – abordare psihosocială.

2decenupleci Tuan Nini

Cât timp studentele o caută în pauze şi discută cu ea despre contracepţie, semn că nu au avut parte de astfel de conversaţii nici în familie, nici la şcoală, pe Rujoiu nu o miră când întâlneşte apoi femei din toate mediile geografice şi profesionale care ascund că sunt forţate de partener să întreţină relaţii sexuale. Aşa cum nu o miră când medici ginecologi îi povestesc că femeile cer reţete parafate pe care să scrie că urmează un tratament care le interzice temporar relaţiile sexuale. „«Soţul meu mă obligă să fac sex» semnifică trauma multor femei pe care, din diverse motive, acestea nu o fac cunoscută”, spune Rujoiu. „Unele o consideră un blestem. Altele se comportă conform moştenirii străbune: sunt obediente.”

Pe Nicoleta am cunoscut‑o la un an după ce fugise din casa soţului care o obliga adesea să întreţină relaţii sexuale şi care, dacă îl refuza, o lovea pentru că suspecta că a satisfăcut‑o altcineva. Desculţă şi cu tricoul sfâşiat după o luptă mută de aproape o oră, Nicoleta a alergat patru kilometri până la secţia de poliţie din următorul sat şi a ajuns cu o ambulanţă la un spital din Roşiorii de Vede. Șchiopăta, o durea capul și i se părea că nu o ia nimeni în serios așa murdară de noroi şi cu părul vâlvoi. Când i‑a spus ginecologului ce i s‑a întâmplat, omul a râs neîncrezător: „Viol între soți? Se poate?!”.

Fragmentarea serviciilor sociale pentru victimele violenţei în familie se reflectă şi în diferenţele de abordare pe care le au profesioniştii. Nicoleta a avut ghinionul de a se întâlni cu un medic care a luat în râs ce i s‑a întâmplat. Dacă am fi avut proceduri clare de lucru şi sesiuni de formare pentru medicii care iau contact cu victima unei agresiuni, un astfel de dialog nu ar mai fi avut loc. Proca, directoarea ALEG Sibiu, crede că atitudinea autorităților față de victimele violenţei de gen „afectează negativ aplicarea legii”. „Cazurile lor sunt de multe ori considerate minore, amânate, ca şi cum acolo unde e vorba de bătaie, viol, hărţuire se speră că părțile se vor împăca sau cel puţin că își vor continua conflictul tot în privat şi departe de autorităţi, deși eliminarea violenței ține de interesul public. Blamarea victimei este extrem de frecventă, chiar printre cei care trebuie să ofere ajutor, iar acest fapt conduce la dublă victimizare şi la un efect opus celui menit legii.”

Nicoleta a preferat să folosească şedinţele de consiliere psihologică gratuită la care a avut dreptul pentru consolidarea relaţiei cu copiii. A scris apoi într‑un jurnal detaliile abuzului, ca să se elibereze şi să le uite. În alte cazuri însă, medicii recunosc semnele violenţei şi încearcă să‑şi ofere ajutorul, dar se lovesc de un zid. „Când le întrebi ce au pățit, îți spun că au alunecat în cadă”, le‑a spus un ginecolog soţilor Rujoiu. „Atât femeile cât și bărbații cred că actul căsătoriei legalizează actul sexual fără consimțământ. Bărbatul are dreptul să ceară, iar femeia trebuie să execute în consecință. Consimțământul și plăcerea ambilor parteneri sunt elemente care nu se discută în cuplu.”

Unul dintre studiile soţilor Rujoiu a implicat interviuri în profunzime cu şapte medici din Bucureşti. Întrebat ce crede despre educaţia sexuală în societatea românească, unul dintre obstetricieni a răspuns că eforturile puţine ale familiilor şi şcolilor în care se vorbeşte despre sex sunt „înghiţite de masa celor care fac sex, dar consideră că este ruşine să vorbească despre cum se face sex”.

*

O istorie a controlului

Violenţa în cuplu nu este şi nu a fost o chestiune românească, ci a fost social acceptată şi legiferată (stabilindu‑se, de exemplu, cu ce instrumente poate fi lovită soţia – la noi fiind permis un băţ, nu mai gros decât degetul bărbatului) în mai toată lumea. În 1866 (cu un an înainte faţă de John Stuart Mill, primul parlamentar care a cerut dreptul de vot pentru femeile britanice), poetul şi gazetarul paşoptist Cezar Bolliac a susţinut în Parlamentul României universalizarea votului indiferent de clasă, avere sau sex. Lupta pentru acces la educaţie, drept de vot sau recunoaşterea dreptului de proprietate s‑a dus simultan în Marea Britanie, Noua Zeelandă, Statele Unite, dar şi la noi, unde 80% din populaţie trăia în mediul rural şi avea o educaţie precară.

În România secolului XIX, formarea unui cuplu reprezenta momentul când femeia îşi schimba stăpânul şi trebuia să îmbrăţişeze regulile soţului şi să le uite pe cele ale tatălui sau ale fratelui care o avea în grijă. „La nivelul culturii populare, femeia venea în familia bărbatului, ea trebuind să facă efortul de a se integra şi de a împlini cerinţele acestuia”, spune istoricul Nicoleta Roman, autoarea volumului Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX‑lea. Ritualurile de măritiș din toată ţara nu‑i prevesteau binele viitoarei mirese. „Plânge, plânge, tu lucrează / Că bâta‑i pe cui în casă / Îi sucită și julită, pentru tine‑i pregătită”, începe un cântec de nuntă din zona Ardealului. Pravila lui Vasile Lupu şi cea a lui Matei Basarab prevedeau că bărbatul avea voie să îşi sechestreze şi să‑şi bată soţia dacă greşea, „dar nu prea din cale afară”. Abuzul soţului era anticipat şi acceptat ca un element comun al vieţii de familie. Dintr‑o astfel de mentalitate s‑au desprins maxime care circulă şi astăzi: „Muierea d‑aia‑i muiere, să sufere”, „Bate‑o că ştie ea de ce‑o baţi” sau „Femeia nu e om”. (Un sobor de preoţi s‑a întâlnit în anul 581 la Macon, în Franţa, pentru a dezbate dacă femeia are sau nu suflet şi, după lungi dezbateri, a concluzionat că da, femeia este fiinţă omenească.)

Universalizarea votului în România a avut loc în 1938, dar, cum legea electorală prevedea că numai persoanele de peste 30 de ani, ştiutoare de carte, pot vota, iar peste un milion de femei erau analfabete (comparativ cu 200.000 de bărbaţi), dreptul de vot s‑a exercitat în fapt mai târziu. Constituţia comunistă din 1948 a reglementat votul universal, dar alegerile nu au fost libere în cei peste 40 de ani care au urmat.

3Pe-Sarma Tuan Nini

Mentalităţile arhaice s‑au împletit cu ideologia comunistă care susţinea că a rezolvat problema egalităţii între femei şi bărbaţi deschizând fabricile, uzinele şi universităţile tuturor oamenilor muncii. Femeia trebuia să fie mamă eroină, om politic care contribuie la întărirea ideologiei comuniste, gospodină, muncitoare şi tovarăşă de viaţă care are grijă să‑şi satisfacă bărbatul şi să nu‑l cicălească. După 1966, odată cu decretul care a interzis avortul şi contracepţia, corpul femeii a primit un al doilea stăpân: statul. În timp ce în discursul public femeia era numită „izvorul vieţii”, controlul ginecologic obligatoriu era metoda prin care statul se asigura că fiecare femeie fertilă mai tânără de 45 de ani naşte minimum patru copii. Controalele se întâmplau de cel puţin două ori pe an, neanunţate, iar femeile erau încolonate direct de la locul de muncă.

În aceiaşi ani, femeile din Franţa, SUA şi Marea Britanie cereau plata egală pentru muncă egală, creşe, acces la funcţii de conducere, autonomie sexuală, legi care să le protejeze de violenţă. La noi, nici bătaia, nici violul marital, nici hărţuirea sexuală nu erau interzise prin lege. Regimul comunist nu recunoştea existenţa violenţei în „celula de bază a societăţii”, dar amintirile majorităţii celor care au copilărit în anii ’70–’80 implică bătaia cu cureaua, spartul farfuriilor la nervi şi mame, surori, mătuşi şi vecine cu ochii vineţi.

Comunismul a adus, dincolo de controlul asupra corpului femeii, consolidarea poziţiei ei în societate prin implicarea în câmpul muncii. Sociologii care au cercetat problema inegalităţii de gen în societăţile totalitare au ajuns la concluzia că, în clipa în care bărbatul nu a mai fost singurul care aducea banii în familie, violenţa în cuplu a proliferat. Presupusa putere a partenerului ducea la conflicte pentru că un salariu mai mare, o educaţie mai bună, o capacitate mai mare de a se descurca îl puneau pe celălalt în poziţie de inferioritate şi‑l forţau să găsească o cale de a compensa în cadrul vieţii de familie ce pierduse în sfera publică. În lipsa legislaţiei şi a serviciilor sociale, violenţa în cuplu se gestiona la mica înţelegere, pe muţeşte, ca să nu afle lumea. Uneori, miliţienii se deplasau în casele unde victimele reclamau bătăi şi‑i „speriau” pe agresori ameninţându‑i că‑i pârăsc la serviciu şi că‑i dau afară din Partid. Violenţa împotriva copiilor nu era treaba străinilor, dar prospera. Teoreticiana feministă Mihaela Miroiu explică în Drumul către autonomie că „imposibilitatea controlului propriei reproduceri distorsionează dramatic şi relaţiile parentale. Maternitatea şi paternitatea, din alegeri personale, devin obligaţii politice.”.

Aşa că România s‑a trezit, după căderea comunismului, într‑o societate profund suspicioasă şi retrasă după anii de control impus de Securitate, lipsită de educaţie sexuală, vulnerabilă şi temătoare în faţa tranziţiei.

*

Începuturile activismului

Mijlocul anilor ,90 a fost perioada în care organizaţiile internaţionale iniţiau cercetări sociologice pentru a aduna primele cifre oficiale despre violenţa în familie. În paralel, coordonau sesiuni de formare pentru judecători, poliţişti, avocaţi, medici legişti şi ginecologi. În 1995, în timpul unei discuţii iniţiate de organizaţia americană Minnesota Advocates for Human Rights, în care s‑a pomenit că violenţa apare în special în familiile sărace şi slab educate, mai multe judecătoare românce au întrerupt şi şi‑au spus propriile poveşti despre abuz domestic. Vorbeau despre o problemă pe care o aveau acasă şi pe care o întâlneau în peste 60% dintre procesele de divorţ pe care le judecau. Aveau poate pentru prima oară un partener de dialog care nu căuta motive care ar fi putut să justifice violenţa. După un training pentru jurnalişti ţinut de aceeaşi organizaţie, una dintre participante a cerut să le vorbească activiştilor în privat şi le‑a povestit că fiica ei a fost lovită de soţ. Experții americani atrăgeau atenția că România nu are niciun fel de legislație care să apere victimele: Codul Penal nu făcea nicio diferență, la nivel de pedeapsă sau protecție, între infracțiunile de lovire obișnuite și cele din familie. Statul nu transmitea practic niciun mesaj negativ agresorilor familiali, actele lor nu erau condamnabile.

Erau anii revelaţiilor pentru mulţi dintre profesioniştii care interacţionau cu victimele violenţei în familie şi în cuplu. După un curs despre sex şi gen, un poliţist le‑a povestit lectorilor: „După 23 de ani de căsnicie, ieri când am ajuns acasă, am luat făcăleţul din mâna soţiei şi am amestecat în zacuscă. Iar ea a început să plângă.” Erau picături de schimbare, spune Ionela Horga, managerul organizației Institutul Est European pentru Sănătatea Reproducerii şi unul dintre lectorii de atunci: „Dacă un profesionist îşi schimbă atitudinea faţă de aproapele lui, este foarte probabil să o facă şi faţă de ceilalţi şi să contamineze în jurul lui”.

Apăruseră primele organizații nonguvernamentale în zona violenței și a drepturilor femeilor și, mai apoi, și primele finanțări, americane sau pe fonduri europene pre‑aderare. În Cluj, București și Constanța se deschiseseră adăposturi pentru victime. Mănunchiul de ONG‑uri pentru apărarea drepturilor femeilor, care abia își conturau vocea civică, s‑a mobilizat puternic în primul protest de stradă din aprilie 2000, ca reacție la un articol din revista Playboy intitulat Cum să‑ți bați nevasta fără să lași urme. Era un text cu sfaturi de lovire fără vânătăi, ilustrat cu fotografii în care un bărbat îmbrăcat în uniformă de polițist lovea o femeie. (Cel mai bun instrument ar fi fost bastonul din cauciuc.) Revista s‑a apărat spunând că a fost doar o glumă cu tentă erotică.

În 2000, presa nu scria deloc despre violență în familie, își amintește Daniela Drăghici, fosta coordonatoare a Coaliției de ONG‑uri pentru sănătatea reproducerii sexuale, care a protestat atunci în fața Senatului. „Se considera o chestiune privată, de ținut în familie și de rezolvat tot acolo: «Așa e normal să se întâmple, se rezolvă în familie, este o rușine». Sau se făcea mișto. Stigmatizarea victimei era sport național”. Playboy și‑a recunoscut greșeala şi a oferit 3.000 de dolari celor trei adăposturi. În același an, s‑a modificat și Codul Penal, permiţând astfel poliţiei şi Parchetului să intervină, la plângere, în cazuri de agresiuni în spațiul privat al familiei și introducând pedepse mai mari dacă victima e membru al familiei.

4Ce-Fac Tuan Nini

Apropierea de intrarea în UE și presiunea ONG‑urilor au ajutat ca, doi ani mai târziu, să apară prima lege care definește violența în familie ca „orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru al aceleiași familii, care provoacă suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material”. (Termenul „violență domestică” este considerat de către unii oameni din instituții și ONG‑uri mai cuprinzător decât cel impus de lege, care se referă la familie și nu la alți membri care conviețuiesc împreună în mod neoficial). Legea înființa Agenția pentru Protecția Familiei, în subordinea ministerelor Muncii și Sănătății, care urma, printre altele, să creeze, cu sprijinul financiar al consiliilor județene, adăposturi și centre de recuperare pentru victime, centre pentru agresori, dar și o linie telefonică gratuită de urgență.

Mihaela Săsărman, președinta asociației Transcena, parte din grupul de organizații de atunci, spune că prima lege nu a ajutat victima să se îndepărteze de cel sau cea care o abuzează, ci a propus medierea între cei doi. Organizațiile au cerut, încă de atunci, un ordin de protecție care să‑l fi îndepărtat pe agresor din casă, însă autoritățile au decis că o astfel de măsură ar putea încălca dreptul constituțional la proprietate al unuia dintre parteneri. „Cred că nici noi, care eram în cunoștință de cauză, nu ne‑am dat seama că atunci nimeni nu înțelegea care este acea stare de teroare continuă pe care o trăiește victima”, spune Săsărman. „Nu este ca și cum o vreme unul dintre soți ar avea o problemă la serviciu și atunci este mai irascibil și, după ce problema s‑a rezolvat și a aflat că este promovat, totul este bine. Violența domestică este o teroare continuă, un control continuu și începe în primul rând de la lipsirea de libertate și decizie a victimei. În cazul ăsta, care ar fi obiectul negocierii?”

După adoptarea legii, prima cercetare națională a arătat că violența în familie era fără îndoială un fenomen și, mai grav de atât, era tolerată de majoritatea românilor. Potrivit studiului realizat în 2003 de organizația Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 800.000 de femei suportaseră în ultimul an în mod frecvent violența în familie sub diferite forme. Mai mult de 340.000 de copii asistaseră la scene de violență fizică între părinți, 16% dintre cei intervievați declaraseră că „bătaia e ruptă din Rai” și 21% că „femeia este proprietatea bărbatului”. Noua lege nu aducea nicio măsură de siguranță. Când o femeie depunea o plângere penală la poliție împotriva soțului care a lovit‑o, variantele pe care le avea erau să se întoarcă la el sau să plece de acasă, în teroarea că oricând și oriunde ar putea‑o găsi. Ani mai târziu, celebra crimă de la Perla, în care un bărbat și‑a împușcat mortal soția și o colegă de‑ale ei și a rănit alte șase persoane în coaforul în care munceau, a fost posibilă pentru că femeia, deși se adresase poliţiei şi anunţase că se teme pentru viaţa ei, nu avusese la dispoziție un instrument prin care să‑l țină pe agresor la distanță.

Plângerile penale pe care victimele le depuneau la Poliție se dovedeau a fi inutile. Mai mult de jumătate dintre femei ajungeau să le retragă şi doar undeva spre 2% erau constituite în dosare penale. Într‑un studiu realizat în 2008, la comanda Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, se arăta că agresorul este cercetat în libertate pentru infracţiunea de lovire, ceea ce poate supune victima la presiune pentru a‑şi retrage plângerea şi, în acelaşi timp, la o situaţie de risc. În Belgia, spre exemplu, retragerea plângerii nu înlătură răspunderea penală a agresorului, procesul penal continuând independent de voinţa victimei.

În alte țări europene, legislația asigura deja ordinul de protecție. În Anglia, încă din 1996 legea permitea instanţei să emită ordin de restricţie care să‑l țină la distanță pe agresor și chiar să‑l evacueze din casă. Tot din același an, și în Austria a devenit obligatoriu ca agresorul să părăsească domiciliul comun, în cazul în care victima a suferit acte de violenţă fizică sau psihică. În 1998 și Turcia a introdus în legislaţia sa ordinul de restricţie, iar în 2001, Germania. În 2003, când România a respins introducerea ordinului, el a fost introdus în Spania, impunând și termenul limită de 72 de ore în care instanța să judece dacă îl acordă sau nu.

 *

Legislație

În 2005, existau în Parlament patru proiecte de lege care prevedeau această măsură, dar abia în 2011 au avansat discuțiile pe unul dintre ele, după ce a fost preluat de deputata PNL Cristina Pocora. Postul Acasă TV iniţiase campania „Durerea nu este iubire”, cu reportaje și mărturisiri sub anonimat ale femeilor victime, pentru a urgenta procedura parlamentară.

În toamna lui 2011, Centrul FILIA, o organizație tânără, formată dintr‑un grup de studente la specializarea egalitate de gen ale Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA), a organizat un protest în fața Parlamentului, cerând urgentarea ordinului de protecție. Oana Băluță, președinta FILIA în acea perioadă, spune că acela a fost momentul cel mai potrivit pentru a cere în stradă o schimbare. Lucraseră recent la o cercetare despre impactul crizei economice asupra femeilor, care le arătase că măsurile de austeritate luate de guvern erau devastatoare pentru femeile abuzate. Agenția pentru Protecția Familiei fusese desființată, nu se mai colectau date statistice, în țară erau doar câteva adăposturi care nu ajungeau nici pentru 5% din victime și, cel mai important, ordinul de protecție nu exista. România ajunsese singura țară din UE care nu avea o măsură de protecție pentru victimele violenței în familie. (În Bulgaria, spre exemplu, ordinul apăruse în 2005. Autoritățile de la Sofia s‑au inspirat după legea privind ordinul de restricţie a statului american Minnesota, potrivit căreia victimele sunt protejate imediat, fără a aduce dovada plângerii penale împotriva partenerului sau a unei cereri de divorţ).

În 2012, legea din 2003 a fost amendată și a fost introdus ordinul de protecție. Era o hotărâre judecătorească prin care agresorul era evacuat temporar din casa familiei și obligat să stea la o distanță de 50, 100 sau 200 de metri față de victimă și/sau copii. Când a promulgat‑o, pe 8 martie 2012, la trei zile de la crima de la Perla, președintele Traian Băsescu a declarat: „Nu o să mai fiți bătute acasă de bărbați. Dacă vă mai atinge cineva cu altceva decât o floare, să meargă în pușcărie”.

Dar amendarea legii nu a fost suficientă. Sistemele care urmau să implementeze ordinul de protecție – judiciar și polițienesc – dar și cel social, care ar fi urmat să protejeze pe mai departe victimele, nu erau pregătite. Chiar dacă legea spunea că „judecata se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat”, în practică se solicitau frecvent probe de la secțiile de poliție cu privire la plângeri, antecedente ale agresorului și istoricul altor violențe dintre agresor și victimă, ceea ce prelungea procesul și neliniștea victimei că este în continuare expusă. Ca o victimă să aibă succes, trebuie să depună, pe lângă cererea de ordin: certificat medico‑legal (întocmirea actului durează câteva zile), declarații de martor, înregistrări audio‑video sau plângerea penală depusă la Poliție.

5proprietartrupului Tuan Nini

Un studiu la nivel naţional, realizat în 2014 de Rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violenței împotriva Femeilor, arată că, în primul an de implementare a măsurii, durata medie pentru obţinerea unui ordin de protecţie a fost de 33 de zile. Anul trecut, în toamnă, o femeie din Vaslui a fost ucisă de soțul său, după ce în iulie depusese cererea pentru ordin de protecție. I‑a fost respinsă în septembrie, și, deși a atacat‑o cu recurs, a decis să o retragă, cu o zi înainte de a fi înjunghiată.

De la începutul anului 2016, durata emiterii ordinului în instanță s‑a scurtat la 72 de ore, printr‑o nouă modificare a legii, propusă de asociația Necuvinte deputatei PNL Valeria Schelean. Modificarea a stârnit reacții din partea Rețelei de ONG‑uri, care susține că noul termen face mai mult rău decât bine. Asta pentru că, spun ONG‑iştii, greul rămâne tot în instanțele aglomerate care, dacă nu au toate dovezile în dosar, ar putea să respingă mai ușor cererea de ordin doar ca să dea o soluţie în cele trei zile impuse acum de lege.

Aceste organizații vor să convingă autoritățile că cea mai bună variantă pentru un ordin de urgență este ca măsura să fie decisă de un polițist, imediat ce femeia depune plângerea. După 24 sau maximum 48 de ore, dosarul ar urma să ajungă la judecător, care ar decide dacă prelungește sau nu ordinul pe o perioadă mai lungă, de până la șase luni, aşa cum se întâmplă deja în ţări ca Austria sau Norvegia.

„Îl responsabilizăm [pe agresor], în primul rând, pentru că știe că, dacă își lovește familia, va fi în stradă. Sunt atâtea familii care sunt evacuate și nu ne punem problema că vor fi în stradă. De ce ne‑o punem pentru un om care își lovește partenera și încalcă un drept constituțional?”, a întrebat Andreea Bragă, președinta Centrului FILIA, în ședința din martie a grupului de lucru de la Consiliul Superior al Magistraturii, în care discuțiile despre ordinul de protecție s‑au blocat după ce un procuror a spus că ar trebui ca și agresorul să primească o locuință de urgență dacă este evacuat.

Organizația pe care Bragă o conduce face parte din Rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violenței în Familie, care, împreună cu o altă coaliție de ONG‑uri, Rețeaua Rupem Tăcerea despre Violența Sexuală, a convins CSM să organizeze un grup de lucru la care judecători, avocați, procurori, polițiști, experți ai ministerelor și ONG‑iști să discute modificări de lege importante: ordinul de protecție emis de urgență și înființarea unor centre integrate pentru victimele violenței sexuale – locuri  în care să primească ajutor medical, consiliere psihologică și juridică și să răspundă întrebărilor polițiștilor fără să facă și zeci de drumuri, cum se întâmplă acum.

Reprezentanții poliției, prezenți la întâlnirile lunare ale grupului, nu sunt însă de acord cu preluarea responsabilităţii ordinelor de protecţie de urgenţă, pentru că măsura le‑ar îngreuna munca. Un comandant din Inspectoratul General al Poliției a spus că polițiștii din teren nu sunt capabili să intervieveze victimele după un ghid de întrebări, pentru a decide dacă merită să primească sau nu ordinul. Polițiștii de teren își recunosc de multe ori limitele puterii. Gabriel Tănasie, agent în Craiova, ne‑a spus că atunci când primește un apel de la 112 referitor la un conflict violent în familie, nu poate intra în casă dacă una dintre părți nu deschide ușa. E valabil și în cazurile în care vecinii sunt cei care anunță un scandal. Tănasie spune că, din experiența sa, multe dintre femeile abuzate își retrag plângerea împotriva partenerului sau se întorc dimineața acasă, după ce au petrecut o noapte în adăpost. „Așa este împământenit în cultura noastră, din moși‑strămoși: femeia este obișnuită să îndure, să mănânce bătaie. Violența asta e generalizată peste tot.”

În 2014, potrivit statisticilor strânse de ONG‑uri de la inspectoratele de poliție, 68 dintre cele 878 de ordine emise au fost încălcate. (Cifrele nu reflectă întru totul realitatea, pentru că nu toate instituțiile au răspuns, unele declarând chiar că nu colectează deloc date – nici câte ordine sunt înregistrate, nici câte sunt încălcate.) Anul trecut, Poliţia a înregistrat 334 de plângeri pentru încălcarea ordinului, 296 fiind depuse de femei. Dacă un agresor încalcă ordinul, ar trebui să fie închis între o lună și un an. De multe ori, victimele sunt rugate de polițiști să‑i anunțe dacă observă că agresorul se apropie de ele. Asta pentru că, la nivelul poliției, nu există o procedură standard de monitorizare a ordinelor și nici de acțiune în cazuri de violență.

Sunt polițiști care au participat la cursuri de formare organizate de ONG‑uri și sunt șefi de secții de poliție care au vizitat alte țări, în delegații în care au văzut bune practici din sisteme de ajutor de succes. Fluctuația de resurse umane din poliție, la fel ca‑n multe alte instituții publice, este mare, așa că formările devin uneori inutile dacă nu sunt repetate periodic și pentru cei care intră în sistem. ONG‑iştii estimează că mai mult de jumătate dintre profesioniştii din sistemul public pe care i‑au format în ultimii 13 ani nu mai lucrează în domeniu. Pe de altă parte, în mediul rural, cursurile de formare ajung mai greu. Sunt numeroase cazuri de inconsecvență în procesul de tratare a unei victime într‑o secție de poliție, pe care activiștii le‑au observat de‑a lungul anilor, de la descurajarea femeilor să‑și reclame partenerii, până la sfătuiri false cum că este nevoie de trei plângeri penale ca agresorul să fie sancționat când încalcă ordinul. Sigur, sunt și polițiști care încearcă să ajute victima cu adevărat, căutându‑i un adăpost, dându‑i o cerere pentru ordin de protecţie sau punând‑o în legătură cu alte servicii de ajutor, dar cazurile acestea par să țină mai degrabă de motivația individuală a polițiștilor, nu de niște reguli impuse de instituție.

Nici justiția nu încurajează victimele. În 2014, din aproape 30.000 de plângeri penale la poliție, doar 4.000 au ajuns la procurori, iar dintre acestea, doar 69 în instanță. Restul rămân nerezolvate.

Organizațiile care au monitorizat implementarea ordinului de protecție au atras atenția că instrumentul riscă să devină doar un pansament ieftin și nu funcționează dacă nu se alocă timp și mijloace pentru justiție și poliție – instanțe specializate pentru violență în familie și brățări electronice pentru monitorizarea agresorilor cu ordin de protecție – și dacă nu se înființează adăposturi în toate județele, pentru ca riscul la care femeile se expun, după ce‑și denunță agresorul, să scadă.

 *

Adăposturile

Un adăpost, public sau privat, oferă victimelor, timp de două luni, o casă unde‑și pot recăpăta liniștea. Într‑un astfel de loc, alături de femei în aceleași situații, se autogospodăresc, își cresc copiii, sunt consiliate psihologic și juridic și încep, cu pași mici, să‑și facă planuri pentru noua viață. Adăpostul ar trebui să fie locul unde victimele își recapătă puterea: de a ieși din relația abuzivă, de a‑și găsi o nouă locuință sau un job, dar mai ales de a avea încredere în forțele proprii.

O analiză din 2013 a serviciilor sociale, realizată de mai multe ONG‑uri, a arătat că statul a înființat, la nivelul direcțiilor de asistență socială, mai multe centre de informare decât adăposturi. „Sunt multe centre de stat care stau goale, fără beneficiari, pe când cele ale ONG‑urilor sunt pline tot timpul”, spune Cristina Horia, directoarea Fundației Sensiblu, care a înființat în 2003 un adăpost în București.

Multe dintre adăposturi se află în municipiile de județ, ceea ce înseamnă că accesul victimelor din mediul rural este îngreunat. În plus, majoritatea celor administrate de stat cer victimelor care vor să fie cazate să prezinte certificate medico‑legale. Un astfel de document, valabil doar pentru violențe fizice, se obține și în zece zile. Camelia Proca, directoarea organizației ALEG, spune că regula este „o încălcare crasă a drepturilor victimelor și a tuturor principiilor în cazul violenței de gen”. Proca, a cărei organizație administrează o linie telefonică de consiliere, spune că, în toți acești ani, autoritățile nu au creat o hartă online a tuturor serviciilor sociale active, adăposturi sau centre de consiliere. Instrumentul pe care operatorii ALEG îl folosesc este site‑ul campaniei Tăcerea din Ochi, lansată acum câțiva ani de formația Taxi.

Pe de altă parte, centrele de agresori unde aceștia ar trebui să urmeze programe de consiliere psihologică, pe care tot autoritățile le‑au promis în lege, nu există. Doar două funcționează, unul la București, al Direcției de Asistență Socială, și altul la Târgu Mureș, administrat încă din 2007 de Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii. Unele ordine de protecție vin la pachet cu obligația agresorului de a se duce la psiholog. Nici aici nu există însă un mecanism de monitorizare, nu se știe dacă agresorii au făcut ore de terapie sau și‑au cumpărat o adeverință care să ateste asta, dacă au găsit un psiholog specializat în violență în familie și nici dacă au reușit să‑și schimbe comportamentul în cele șase luni de terapie, cât îi obligă instanța.

Săsărman, care lucrează de peste 20 de ani cu agresori domestici din penitenciare, spune că scopul principal al terapiei este ca agresorul să învețe să‑și controleze manifestările abuzive. Terapia de grup funcționează mai bine decât consilierea unu la unu impusă de lege, crede ea, pentru că „în relația unu la unu e mai greu să afli mecanismele care îl determină pe agresor să fie violent”.

Elena Micheu, director executiv la Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii de la Târgu Mureș spune că cei care veneau la centrul lor înainte să apară obligația prevăzută de ordinul de protecție erau personal motivați să se schimbe. Acum, majoritatea agresorilor vin pentru că trebuie. „Atitudinea este «eu n‑am reuşit, toţi sunt nişte proşti, şi judecătorul e un prost, el habar n‑are de realitatea din familia mea, nevastă‑mea e aşa şi pe dincolo».” Procesul de lucru cu agresorii s‑a lungit pentru că psihologii trebuie să insiste mult mai mult pe asumarea problemei.

6kidsdrawing Tuan Nini

De 16 ani, Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii a reușit să creeze la Târgu Mureș un sistem integrat de ajutor prin care instituțiile – poliție, spital, direcție de asistență socială –, dar şi profesorii sau membrii clerului, comunică. Atunci când ajunge în oricare dintre aceste instituții, victimei i se completează o fișă unică, care este introdusă într‑un program informatic, fiecare instituție cu rol de ajutor are aceleaşi date statistice şi fiecare știe ce are de făcut. „Odată ce victima dezvăluie secretul ei şi cere ajutor, sistemul se pune în mişcare”, spune Micheu. „Lucrurile ar putea fi atât de simple.” Deși l‑au prezentat autorităților, modelul răspunsului multisectorial de la Târgu Mureș nu a fost implementat la nivel național. În schimb, printr‑o decizie a Organizației Națiunilor Unite, alte 17 țări l‑au preluat și‑l vor adapta local.

 *

Linia de urgență

Însă, pe modelul reinventării roții, o variantă a modelului răspunsului multisectorial (nu cel de la Târgu Mureş) a fost implementată, printr‑un proiect controversat de fonduri europene, de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (ANES), instituția subordonată Ministerului Muncii care se ocupă de violenţă în familie și egalitate de gen. Departamentul pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați (transformat în Agenție în 2015) a reapărut în 2014, după trei ani de la desființarea din cauza crizei economice.

În 2015, România era printre ultimele țări din Uniunea Europeană fără o linie de urgență pentru victimele violenței, un număr la care se poate suna pentru ajutor și consiliere. Proiectul „START pentru o viață de calitate în siguranță”, în valoare de 38 de milioane de euro, finanțat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU), a înființat la sfârșitul toamnei linia de urgență 0800.500.333. Fișa fiecărei victime, al cărei caz este preluat prin telefon, este inclusă într‑un program informatic, pe care ar trebui să‑l acceseze toate celelalte instituții. Doar că, până acum, doar reprezentanții Agenției și operatorii call‑center‑ului au acces la baza de date. Până în aprilie 2016, numărul primise 528 apeluri. Dintre acestea, doar 161 s‑au transformat în cazuri care au avut nevoie de sprijin, îndrumare, servicii de găzduire, consiliere juridică sau psihologică.

În subsolul unei case din centrul Bucureştiului, doi operatori răspund la telefoanele fixe de pe birourile maronii care poartă încă etichetele finanţării europene. Operatorii îndrumă victimele către cei aproape 250 de experți din București și din țară care au fost angajați în cadrul proiectului și care, acum, după încheierea finanțării, lucrează voluntar, susțin reprezentanții Agenției. În cazul unei urgențe, când cel sau cea care sună se află într‑o situație gravă de pericol, tot ce pot face operatorii este să roage apelantul să sune la 112, fiindcă, deși este administrată de o instituție a statului, linia nu este integrată în Sistemul de Telecomunicații Speciale. Linia națională a fost slab promovată, o recunosc și majoritatea activiștilor cu care am discutat. Ar fi trebuit ca numărul de telefon să apară frecvent în spoturi TV și radio, în piețe, mall‑uri sau alte locuri aglomerate, în sediile tuturor instituțiilor publice, să fie vizibil online. (Agenția și‑a făcut site abia în primăvara asta; la 1 mai, pagina de Facebook a instituţiei avea 19 like‑uri).

Adrian Cheșnoiu, managerul proiectului, spune că numărul a fost promovat în provincie, prin „Serbările normalității”, o serie de concerte și dezbateri prin mai multe orașe din țară. La evenimente au cântat sau au vorbit CRBL, Anna Lesko, Ruby, Spitalul de Urgență, Corina, Andreea Marin, Geanina Corondan, Liana Stanciu, Iuliana Marciuc.

Agenția refuză să divulge onorariile pe care artiștii le‑au primit și motivele pentru care au fost aleși să reprezinte o campanie împotriva violenței în familie. Organizarea serbărilor a costat aproape trei milioane și jumătate de euro. Cu suma aceasta ar fi putut funcționa câte un adăpost în toate județele țării timp de patru ani, spune Ionela Horga. „În fiecare an ne milogim pentru o mânuţă de bani ca să ne menţinem serviciile pe care le oferim.”

Majoritatea ONG‑iștilor, fie că lucrează în zona de activism, fie în cea de servicii sociale, critică risipa făcută de Agenția pentru Egalitate de Șanse. Cristina Horia spune că întreținerea adăpostului Fundației Sensiblu, care oferă lunar opt locuri, costă anual 20.000 de euro. „Dacă există această disponibilitate de bani, ideal ar fi să fie folosiți în cel mai eficient mod. Asta înseamnă ajutor.”

Potrivit Agenției, 3.981 de femei au primit câte un curs de calificare profesională (croitorie, patiserie, babysitting) și o subvenție de 6.000 de lei care să le ajute la „îmbunătăţirea calităţii vieţii”. Suma nu era condiționată de nicio dovadă că banii vor fi folosiți pentru procese în instanță, consiliere juridică sau psihologică. Cheșnoiu spune că femeile care au declarat pe propria răspundere (după ce au citit ce înseamnă violenţă fizică, psihologică, economică, sexuală), că au fost abuzate, fizic sau psihic de partenerii lor, primeau acești bani pentru ele, nu ca să plece de lângă agresori. „Doar nu facem transhumanță cu victimele!”. Unele femei și‑au cumpărat electrocasnice, altele și‑au pus curent electric, spune Cheșnoiu. „Fiecare decide cum vrea să‑și îmbunătățească viața”.

Programul este cercetat penal la Ialomița, unde există suspiciuni că în satul Valea Măcrișului unele femei au primit banii, deși nu fuseseră abuzate. Presa a relatat că și într‑o comună din Dolj asistentele sociale ar fi primit indemnizația, fără să fi fost abuzate. Iar în comuna Macea din Arad există reclamaţia că subvenţia a ajuns la angajate de‑ale primăriei, în timp ce poliţia spune că în 2015 nu a înregistrat nicio plângere din partea unei femei abuzate.

„Nu au avut niciun control că beneficiarele lor chiar sunt victime”, spune Tudorina Mihai, de la asociația Front, care dă ca exemplu Spania, unde, ca să primești niște facilități financiare, trebuie să intri într‑un program de recuperare și să urmezi niște pași. „Nu dai bani pe stradă pe baza unei declarații că «eu sunt victima violenței»”.

La etajul clădirii în care se află call‑center‑ul și birourile Agenției (cumpărată prin același proiect), au fost amenajate patru dormitoare de urgență, fie pentru cei sau cele care sună, fie pentru cazurile în care polițiștii bucureșteni trebuie să adăpostească urgent o victimă. Organizaţiile din Bucureşti care au îndrumat două victime către Agenție spun că locuinţele sunt utile, în special când nevoia apare noaptea sau la final de săptămână, când e foarte greu să găseşti loc altundeva. Din iarnă și până în primăvară, dormitoarele au adăpostit trei femei (numai una identificată prin intermediul liniei de urgenţă). Camerele sunt reci, ca orice dormitoare nelocuite, iar frigiderele, goale, ca să nu se strice mâncarea furnizată gratuit, la nevoie, printr‑un parteneriat cu hipermarketul Carrefour. Aşternuturile colorate şi câteva pluşuri, spun reprezentanţii Agenţiei, le‑au cumpărat prin colectă de la angajaţi, pentru că nu se încadrau la cheltuieli eligibile.

Sunt mai multe semne de întrebare care rămân după proiectul START, finalizat în decembrie 2015: de ce lectori de la Academia Națională de Informații au format angajați ai instituțiilor publice în egalitate de șanse, în condițiile în care universitatea SRI încă segreghează pe sexe locurile la admitere? Cum sunt monitorizate cazurile victimelor care au primit cei 6.000 de lei? Cine evaluează activitatea experţilor din echipele judeţene de intervenţie care astăzi lucrează ca voluntari – mai ales în contextul în care organizaţiile susţin că au existat cazuri de urgenţe care au ajuns la linia de urgenţă şi au fost îndrumate către ele abia după mai multe zile?

7Masculinity Tuan Nini

Cheșnoiu spune că Agenția și‑a propus ca anul acesta să reglementeze ordinul de urgență și să introducă brățările electronice. Cu aceleași obiective se lăuda la începutul anului și Ministerul Muncii, care promisese că, până în aprilie, ordinul de urgență (eliberat în 24 sau 48 de ore) va exista și, mai mult, că, până în mai, agresorii vor fi monitorizați de polițiști prin brățări.

Pe lângă măsuri de rearanjare a sistemului legislativ și social, este momentul și pentru schimbări de finețe care să vorbească nu doar de efecte, dar și despre cauze.

*

Ce urmează

Anul acesta, România a ratificat Convenția de la Istanbul, un document din 2011 al Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, care evidenţiază faptul că aceste fenomene sunt o manifestare a relaţiilor inegale de putere dintre femei şi bărbaţi. Fiecare țară care‑l semnează este obligată să‑și armonizeze legislația cu prevederi din acest document. România va trebui să sancționeze penal violența psihologică, mutilarea genitală a femeilor, hărțuirea sexuală şi obligarea femeilor să se căsătorească sau să întrerupă o sarcină. Andreea Bragă spune că legislația românească ar trebui să sublinieze inclusiv că violența în familie înseamnă, în proporție covârșitoare, violență asupra femeilor. Ferirea de un astfel de concept, pe care unii îl consideră „feminism” sau „discriminare”, poate duce la situații hilare când, de dragul egalității într‑o societate cu trecut inegal, autoritățile distribuie locuri egale pentru femei și bărbați în adăposturi.

„Povestea asta este tot timpul legată de vina femeiască: „«de ce nu i‑ai gătit, mamă, că de‑aia te‑a bătut», «de ce îl toci toată ziua cu gura, normal că se enervează omul». La agresor e normal că se enervează, normal că e furios că și‑a pierdut locul de muncă”, spune Bragă. „La victime există acuze, blamare. Senzația este că suntem egali, dar suntem departe rău de o egalitate de facto. Nu neagă nimeni că nu sunt victime bărbați, dar violența domestică este un domeniu feminizat”.

Acum doi ani, când am solicitat Poliţiei Române cifrele pentru plângerile înregistrate pentru violenţa în familie, am primit un calup care cumula infracţiunile comise de rudele până la gradul IV şi ni s‑a spus că datele nu se colectează segregat pe gen şi că nu putem ști câte victime au fost femei. Anul acesta, când am cerut actualizarea cifrelor, am primit un tabel colorat care includea coloane separate pe gen şi relaţia cu agresorul – soţ/soţie, concubin(ă). Dincolo de totalul actelor de violenţă în familie comise în 2015 (33.317), acum puteam să vedem câţi dintre autori au fost bărbaţi (peste 28.000), şi câte dintre victime aveau sau avuseseră o relaţie cu agresorul (peste 16.000). De anul trecut, Institutul Naţional de Statistică a început să colecteze date pentru fenomenul violenţei în familie. Numărul de plângeri înregistrate creşte de la an la an, spun specialiştii, nu pentru că ar creşte agresivitatea, ci pentru că tot mai multe victime află cum se pot apăra.

Se fac paşi pentru schimbare, dar violenţa în familie e momentan o problemă atât de vastă încât, oricât ar încerca sistemul să o peticească, dă pe dinafară prin toate colţurile pentru că nu ştim cum să oprim robinetul care o alimentează. Lucrăm prea puţin cu agresorii, în vreme ce cercetătorii ca Rujoiu susţin că aceştia „nu sunt altceva decât victimele pe care societatea le formează”. O cercetare realizată în 2014 pe 1.200 de adolescenţi din România arată că primul incident violent apare în relaţia de cuplu în jurul vârstei de 16 ani. „Femeia trebuie bătută” e o vorbă pe care o auzi şi de la vecinul educat în comunism, şi de la puştiul de‑a X‑a. Cât timp nu vom împiedica perpetuarea stereotipurilor şi inegalităţii de gen din mentalul colectiv, legile şi serviciile nu vor schimba percepţiile care o generează.

8Teroare-Continua Tuan Nini

Legile şi convenţiile internaţionale stabilesc un cadru pentru sancţionarea unor atitudini, dar nu pot schimba atitudinile în sine. În ultimii 13 ani s‑au pus bazele unui sistem de protecţie a victimelor – fragmentat şi subfinanţat, dar existent. Schimbarea atitudinală are însă nevoie de mult mai mult timp. Când activiştii ies în stradă de Ziua Femeii şi înşiră pantofi de damă şi lumânări în faţa Primăriei Capitalei pentru a simboliza sutele de victime ucise de parteneri în ultimii ani, trecători şi trecătoare încă pufnesc în râs şi strigă „La cratiţă!”. „Schimbarea atitudinală durează mult şi nu poate să vină decât din interior”, spune Elena Micheu. Atât agresorul cât şi societatea trebuie să fie convinşi că stoparea violenţei aduce beneficii. Momentan ne găsim într‑un punct în care au de muncit atât comunitatea, cât şi cei care au puterea să schimbe cu adevărat ceva impunând standarde de calitate.

La nivel individual, schimbarea profundă se va întâmpla numai după ce vom înțelege că violența în familie nu e doar despre bătaie, nu e un subiect fabricat de Știrile de la ora 5 sau un fenomen marginal la care ne permitem să închidem ochii fiindcă „nu e despre noi”. Când vom înțelege că este despre cum ne construim familiile şi cuplurile şi cum ne creştem copiii, va deveni important pentru fiecare dintre noi ca prejudecăţile să nu ne mai dicteze rolurile într‑o relație.

„O abordare integrată ar trebui să includă şi educaţia”, crede Micheu, pentru că e „cel mai important factor de protecţie împotriva violenţei, iar lipsa ei este cel mai grav factor de risc”. A învăţa pe termen lung, încă de la grădiniţă, despre relaţii, despre încredere, despre a‑ţi exprima sentimentele, „ar fi un efort de bun‑simț”. „Nici o mie de legi din lume nu vor putea schimba problema dacă totul nu începe cu Eu. Eu ca profesionist, eu ca mamă, eu ca băiat, eu ca fată.” ●

***

Documentarea acestui material a fost sprijinită financiar de AVON România; mai multe texte din seria Toată lumea din familia noastră găsești pe violenta.decatorevista.ro.

Poveste publicată în DoR #24: „Feminin/Masculin”.  Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

11 Comentarii pentru “Inegalitatea de acasă”

  • Alina Demetra Sandu a scris:

    Este cel mai complex şi mai bun material pe care l-am citit vreodată, în legătură cu acest subiect. M-am umplut de lacrimi, de furie, de dezamăgire, de durere. Am trăit şi am auzit în irepetabile rânduri prejudecățile acestea care ne erodează societatea. Chiar în familia mea. De la un capăt la altul, ați scris totul intr-un fel în care informația şi emoția schițează împreună un portret perfect al mentalității românești. Superb! Vă felicit din suflet!

  • Ana O a scris:

    Multumesc mult pentru acest articol, e tare, tare tare necesar.

  • Alina A a scris:

    Foarte buna articolul. Din pacate, mai avem drum lung pana la o adevarata egalitate de gen. Dar incet, incet, vad ca se fac ceva progrese.

  • Radu a scris:

    Mi-a placut foarte mult articolul, l-am citit cap-coada 🙂 .

    E o problema foarte des intalnita in Romania, in special in mediul rural. Si majoritatea oamenilor/institutiilor se feresc sa o adreseze, prefera sa-si bage capul in nisip si sa se prefaca ca nu exista sau ca e ceva foarte normal.

    Sper ca, pe masura ce societatea romaneasca evolueaza inspre bine, aceste probleme sa fie din ce in ce mai rare 🙂 .

    Felicitari pentru articol. E foarte placut sa vezi o problema atacata in adancime in loc de 1 sau 2 paragrafe.

  • Bianca M a scris:

    Felicitari pentru articol. L-am citit si eu pe tot. Mai avem intr-adevar cale lunga. Din pacate ca societate suntem cu mult in urma. E trist sa auzi femei care spun despre femei ca si-au cautat-o sau ca nu e atat de frecvent cum credem. E mai frecvent decat credem si nu se intampla doar la tara. M-a umplut de tristete si afirmatia ca noi cei din anii 70-80 am crescut cu lovituri de curea si faptul ca ne intrebam de ce nu pleaca femeia, dar nu si de ce da barbatul. Si eu am facut-o si mi-a dat seama ca la fel ma intrebam: de ce nu a plecat? Dar nu mi-am pus problema de ce a dat el. L-am judecat ca avand o lipsa de caracter pe care nici acum dupa 30 de ani nu pot sa i-o iert.

  • Ioana Staniloiu a scris:

    Felicitări pentru articol!

  • Ileana a scris:

    Felicitari pentru articol !
    O spune un copil care a trait intr-o familie in care mama primea complimente de genul (de la tata bineinteles): ” Esti o proasta, niciodata nu o sa fii desteapta ca mine” insotite de altele si mai dure, si bineinteles bataia aferenta, mai ales cu capul de pereti : ” ca sa ramai nebuna, si sa imi bat joc de tine cum vreau eu”
    Iar eu personal eram sfatuita de mama: Nu te mai apara, lasa-l sa te bata, ca sa am liniste in casa. ( tot tata… )
    Sunt multe femei care devin victime, si chiar daca au o familie (frati, surori) numeroasa, nu gasesc nici un sprijin, si se complac in situatia asta: ca sa creasca copii cu tatal lor. Fals ! Copiii nu vor sa traiasca intr-un astfel de mediu.
    Felicitari pentru acest articol foarte bine documentat.

  • Olimpia a scris:

    Excelent documentat și argumentat aricolul. Ar merita pe deplin să fie premiată munca voastră dar, pe de altă parte, se impune să nu renunțați, ci să continuați documentarea și publicarea ei, până când cei în drept vor înțelege că nu de proiecte de fațadă avem nevoie, ci de implicare credibilă și eficientă care să ducă la stoparea și pe cât posibil, eliminarea fenomenului.

  • Pingback: Draga Femeie, vorbeste! Abuzul si violenta domestica exista doar in tacere! « MinuneMica.eu

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » Normalitatea celor 38 de milioane de euro

  • Zoltan Sz. a scris:

    Excelent articol. Foarte trist, dar excelent. Din pacate, violenta de gen si in special cea in familie sunt o problema extrem de grava si foarte raspandita. Un aspect deloc de neglijat e cred indiferenta: indiferenta organelor abilitate dar si a comunitatii. Vecinii apar doar pentru “interviul de dupa” cu celebra remarca “o mai batea din cand in cand, dar in rest era un om bun si harnic”. Politia la fel. Multi dintre cei care ar fi obligati prin fisa postului sa ne apere (in special in orasele mai mici si in mediul rural), asista nepasator la scenele de violenta (nu doar casnica). Violenta, de orice fel, nu merita toleranta si trebuie extirpata.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #30

    DoR #30 * Pași mici

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă