Pledoaria lui Patrick Brăila

Mă numesc Patrick Brăila. Am 30 de ani și sunt un bărbat transgender.

Așa m‑am pomenit. N‑a fost niciodată vorba să aflu ceva despre mine. Așa m‑am perceput întotdeauna – băiat.

De mic. Nu mică, nu pot să mă refer la mine la feminin. Chiar dacă vorbesc despre mine înainte de coming out, sau înainte de tranziție, sau înainte de orice. De mic, când vorbeam despre mine la feminin aveam o reținere. La început poate nu conștientă. Mai târziu, am ales să mă refer la mine la neutru – evitam exprimările care să folosească adjective sau pronume feminine.

Uram să port fuste și voiam să port pantaloni, haine de băiat. Ultima fustă am purtat‑o la serbarea de la sfârșitul clasei a IV‑a – era o fustă mini, neagră, ușor creponată, mulată pe picioare și pe cur. Îngrozitor.

În clasa a V‑a am renunțat la cercei. La banchetul din clasa a VIII‑a am purtat haine de fată – adică pantaloni de fată, o bluză de fată și niște pantofi de fată. Pantofi cu platformă, negri, din piele întoarsă, cu scai. Pantaloni și pantofi pe care i‑am purtat și în vara clasei a IX‑a, când am fost în tabără la Năvodari. Dup‑aia gata, n‑am mai purtat nimic de genul ăsta.

Am avut norocul să mă pot manifesta destul de liber. Ai mei aveau suficientă încredere în mine, fiindcă le‑am dovedit că pot să aibă. Nu‑mi impuneau să mă îmbrac cu anumite haine, să mă joc cu anumite jucării. Tata e inginer, de curând a rămas fără job fiindcă lucra la combinatul de apă grea care s‑a închis, și mama e medic de familie. Mai am o soră mai mare cu un an și patru luni. Noi am crescut la bunici, dar nu la aceiași – ea a crescut la părinții lui tata și eu, la părinții mamei. Doar de vreun an am devenit mai apropiați, de când și eu, și ea am început să fim bine.

Eram foarte atașat de mama și ea era foarte grijulie și atentă. Când eram mic și era mai frig, aveam mai multe straturi pe mine, izmene, pantaloni, ștrampi (pe care îi uram). Țin minte că îmi aranja foarte frumos hainele, maioul, tricoul – pac! băgate frumos în ștrampi – pac! înc‑un strat, o bluză, pac! pantaloni. Asta e o amintire. Alta e că pe la șase ani m‑a pocnit o gripă, era vară, trebuia să plec în tabără și n‑am mai putut să merg. Febră, șosete cu oțet. M‑am trezit într‑o dimineață, când eram mai bine deja, și am găsit‑o dormind, așezată pe jos și cu capul pe pat, lângă mine. Mi‑e foarte dragă amintirea asta.

De tata n‑am fost foarte apropiat, fiindcă mai bea și mai erau scandaluri. Apropierea față de el a venit târziu, la 20 și de ani, când am început să fiu atent la de ce‑uri. Atunci, pe de‑o parte l‑am iertat, pe de alta, am început să‑l admir. Am mult din caracterul lui. El e cu verticalitatea, cu ajutatul oamenilor, cu capacitatea de a fi un team maker. Și de a fi drept și de a lupta – și el în sinea lui a fost un rebel, acolo în jobul lui din combinat, cât a putut.

Bunicii mei sunt icoanele mele. Bunică‑mea e cel mai ambițios om pe care îl cunosc. A fost tot timpul cu școala, cu seriozitatea. I‑am făcut cadou odată un registru mare, să‑și scrie memoriile. A scris patru sute și ceva de pagini. Și a zis: „Trebuie să fac și o erată. Și un arbore genealogic”.

Bunicu‑meu a murit în 2012, unul dintre anii mei cei mai grei. El își dorea foarte tare să mă fac și eu profesor de română, ca el. Analizam cu el fraze din România Liberă, era abonat. Eram bun la română, îmi plăcea mult gramatica. Stăteam pe umărul lui, în pat, el citea și mă întreba de părțile de vorbire și era foarte mândru că le știam.

Vacanțele erau cu mers prin sat, la scăldat, la pește, ne mai luau bunicii la muncile câmpului să învățăm ce e responsabilitatea. Aveam prieteni, și fete și băieți. Băieților li se părea interesant că jucam fotbal – și eram chiar bun. Și la tenis cu piciorul.

Îmi doream să fac toate lucurile pe care le făcea văru‑meu, care e cu patru ani mai mare. Voiam să mă duc la fotbal pe terenul mare din sat – dar nu ajungeam să joc acolo. Nu prea mă lăsa bunică‑mea, zicea că sunt prea „mică”, că trebuie să fiu cuminte, că nu mă duc eu cu băieții. Pe de altă parte, nici ăștia nu voiau să aibă după ei o fată. Așa că stăteam cu băieți mai mici și fete de vârsta mea. Voiam să plec fără să zic unde și să stau mai mult, cum stătea văru‑meu, el putea să alerge și să exploreze și să se ducă mai departe. Voiam să fac toate lucrurile pe care le făceau băieții și nu înțelegeam de ce nu pot.

Când mergeam la scăldat, nu cred că eram încă la școală, purtam slip, nu costum de baie. Aveam un slip băiețesc, albastru, care‑mi plăcea mult. Și țin minte că am venit odată de la râu, cu buzunarele de la pantalonii scurți pline de nisip ud, pe care mi l‑am îndesat în slip. Ca să văd cum dă. Mă uitam în jos și‑mi plăcea ce vedeam. Eram mulțumit. Mi se părea foarte tare. Conștientizam rațional că fac ceva neobișnuit, dar emoțional era OK. Era un sentiment de confort pe care nu‑l simțeam de obicei. Pur și simplu mă bucuram de firescul momentului.


Exista o oarecare neconcordanță între corp și cum mă simțeam. Dar, un timp, n‑a fost așa o povară.

Pe la 10 ani m‑am îndrăgostit prima oară. Eram la țară, într‑o vacanță de vară. Din când în când, mergeam la un izvor din apropierea casei, să iau apă. Din când în când, mai cobora la izvor o fată. Îmi plăcea foarte mult și mergeam tot mai des, doar‑doar ne‑om sincroniza. Eu eram un băiețoi. Aveam skateboard, eram tuns rap. Ea era timidă, avea părul scurt, ochii albaștri sau verzi, zveltă, frumoasă. Singura apropiere a fost într‑o horă. Pe 15 august, când e ziua satului, ne‑am nimerit să ne ținem de mână. O dată.

Nu‑mi negam sentimentele, nu mi se păreau nefirești. Dar, în aceeași măsură, raționalul îmi zicea că nu e firesc. Că, până la urmă, pentru toți ceilalți sunt fată și fetele nu se îndrăgostesc de fete.

La 12 ani, eram în clasa a VI‑a și m‑am îndrăgostit de o fată de clasa a VIII‑a. Într‑o zi, mi‑am făcut curaj și m‑am dus după ore să vorbesc cu ea. Dar norocul meu a fost că, pe când mă îndreptam spre ea, ea a trecut prin fața mea și s‑a întâlnit cu prietenul ei. Și n‑am apucat s‑o opresc. Am zis: Asta e, nu mai ai cum să deschizi subiectul ăsta.

Un an mai târziu, am combinat‑o pe chelnerița de la barul de lângă școală. Avea vreo 17 ani și se tot băga în seamă cu mine, că „ce băiat drăguț”. Într‑o sâmbătă, în drum spre casă, am intrat la bar și‑am zis: „Hai să‑mi dai un suc”. Am intrat în vorbă, ne‑am văzut de vreo două‑trei ori. Până mi‑am dat seama că avem cunoștințe comune. Era teren minat, m‑am retras. Apoi, până la 17 ani nu m‑am mai îndrăgostit. Acum, povestind, îmi dau seama. Poate momentul ăla a blocat ceva.

Altfel, eram popular, aveam mulți prieteni și‑mi plăcea să fiu în preajma lor. Eram sociabil, activ, am lucrat și la televiziunea locală – făceam o emisiune pentru tineri. Multe fete îmi ziceau: „Mamă, ce m‑aș îndrăgosti de tine dac‑ai fi băiat”. Hah!

Nu‑mi permiteam să fiu rebel. Trebuia să gestionez ce aveam în mine și ce simțeam că e, să spunem, neconform. Și atunci, atitudinea mea prietenoasă era sinceră, dar de la un punct era ușor exacerbată, ca să nu am parte de atitudini negative. Nefiind sigur pe mine și nefiind confortabil cu mine, m‑ar fi destabilizat și mai tare. Am acceptat să fiu cuminte. Să merg pe burtă, să‑mi văd de drumul meu – în termenii general știuți, școală, facultate etc. Ca metodă de supraviețuire.

Atitudinea asta conformistă cred că și acum o am, dar tot în ideea asta: nu înțeleg cum aș putea să schimb lucruri în bine fiind doar un revoltat. Mă alimentez cu revolta și cu nedreptatea, dar încerc să le transform în ceva constructiv. Nedreptatea față de mine și față de comunitatea trans. Cum trăim noi e nedrept. Nedreptate e și că nimeni nu știe nimic despre asta. E nedrept până și faptul că nu pot să mă duc să înot. E nedrept că Patrick Brăila nu există. Pentru statul român, nu există.


Primul moment de răscruce a fost la 17 ani. Până atunci, am fost un copil fericit și un adolescent OK – care se simțea băiat, nu gândea niciodată despre el la feminin, dar care considera în naivitatea și inocența lui că ceva, cumva, se poate face, că toată lumea va înțelege și că voi putea să trăiesc ca băiat fără prea mari bătăi de cap. Ce mare șmecherie? Bun, a fost o mică neconcordanță la naștere, dar se poate.

Până la prima mea relație.

Am cunoscut‑o pe mIRC. O tipă cu 15 ani mai mare, din București, care a intrat în vorbă cu mine fiindcă i‑a plăcut nickul meu – eram Simon Says. Am început să vorbim, eu am început să inventez povestea unui băiat din Turnu Severin, dintr‑o familie obișnuită, cu părinți OK. Era povestea perfectă. Ea s‑a îndrăgostit treptat, eu m‑am îndrăgostit din prima.

Era prima dată când o femeie îmi dădea genul ăsta de atenție, mie ca băiat. Pe internet, la distanță, m‑am simțit în siguranță să fiu eu.

Prima dată ne‑am întâlnit în octombrie, a venit ea la Turnu Severin să mă cunoască. Până atunci nu‑i spusesem nimic altceva decât ce eram și ce simțeam. Ceea ce nu era în concordanță cu realitatea fizică. Îmbrăcat, arătam ca un puști supercool. Dar corpul meu era și nu era al meu.

Mă prinsesem cum e cu bindingul – să‑ți maschezi sânii – prin clasa a VI‑a, a VII‑a. Am tot avut tentative – costumul de baie dintr‑o bucată mi s‑a părut că îi strânge un pic, dar nu era mare fâs. Până am văzut un film, Shakespeare in Love, în care tipa își prinde sânii cu o bandă. Acasă aveam o centură din‑aia pe care o prinzi pe tine să transpiri, din cauciuc elastic, mă legam cu aia. Mai târziu, am descoperit centurile medicale care se prind în jurul abdomenului după operații. Am văzut asta la bunică‑miu, când era în spital operat de fiere. Am făcut rost de una și am folosit‑o mult timp, până mi‑am luat una specială. Apoi, packingul – să‑ți bagi ceva în chiloți. La început, șosete. Dup‑aia m‑am prins, că tot căutam, îmi băgam niște prezervative în care băgam vată.

Nu simțeam tot timpul nevoia. Când plecam de acasă, când mă vedeam cu iubita mea. Și când mă binduiam și mă packuiam, automat intram în cu totul altă stare. Masculin și atât. Cu totul.

Povestea cu ea a durat din iulie până în decembrie, când a plecat din țară. În timpul ăsta ne‑am văzut de trei ori. La un moment dat, a trebuit să recunosc toată treaba, moment care a aruncat‑o într‑un mare haos și o mare durere. Pe net i‑am spus. Ea se prinsese, dar m‑a așteptat pe mine să îi zic. I‑am zis că sunt fată, asta‑i situația. Mă simt așa, sunt cine m‑ai cunoscut, dar mă împiedică corpul ăsta.


Atunci a început căzătura. După ce a plecat ea, am suferit ca un câine. Nu dormeam nopțile, eram la pământ. Nu aveam cu cine să vorbesc despre asta, o duceam singur, singur, singur. Ai mei simțeau că ceva nu e în regulă și, într‑o seară de iarnă, maică‑mea m‑a întrebat: „Ești bine?”. Și eu am zis nu și m‑am dus la mine în cameră. A venit și ea și s‑a așezat pe pat, eu stăteam pe birou și i‑am zis: „Mamă, eu nu simt ca o fată”.

Nu știu dacă a zis ceva, stătea pe pat întinsă, a stat așa un timp, dup‑aia s‑a ridicat și a ieșit. Și aia a fost.

Eu așteptam să mă întrebe ceva. Să mă întrebe: Adică vrei să faci operațiile și să devii băiat cu totul? Și eu aș fi zis: Da. Nu mă așteptam să știe ce înseamnă asta, dar mă așteptam să mă creadă. Că nu vorbesc prostii. Că nu e ca și cum ai zice: Îmi doresc o bicicletă de ziua mea.

N‑am mai vorbit despre asta, dar era o tensiune în casă. Până când, la un moment dat, mama a venit la mine și a zis: „Hai să mergem la Timișoara la un doctor”. Am mers la un ginecolog, mi s‑a uitat între picioare, apoi m‑am îmbrăcat și m‑am așezat la biroul lui, scria ceva acolo, și i‑am zis: „Știți, domnul doctor, motivul pentru care sunt aici e că vreau să devin băiat și mă interesează ce trebuie făcut în privința aceasta”.

Doctorul s‑a oprit din scris, a ridicat privirea, asistenta, lângă el, s‑a blocat, a ridicat privirea, se uitau la mine. Și doctorul abia a îngăimat ceva de genul: „Doar la București știu că se fac astfel de operații”. Deci nu mă puteți ajuta, vă mulțumesc, la revedere. Am ieșit, a intrat maică‑mea. A ieșit după 10 minute, plânsă. Am venit acasă, asta a fost.

Eram în haosul ăsta. Îmi doream să vină ai mei și să mă întrebe și să mă sprijine. Să vină și să‑mi zică: OK, povestește‑ne, ce putem face pentru tine? Eram într‑o hazna. Pe de‑o parte din cauza despărțirii, dar pe de alta, din cauza înțelegerii situației mele în lumea asta. Știam: Băi, ești în belea total. Ai pus‑o. Nimeni n‑o să te vrea, ești vraiște, nu știi ce‑i cu tine. Știi ce ești dar nu vezi cum să ajungi acolo. N‑ai niciun reper, nu știi unde‑o să te duci, ce‑o să faci. Ești singur, n‑ai nici cui să‑i spui.

A fost prima ciocnire dintre identitatea mea reală și lumea exterioară – percepția celorlalți.  Începeam să am o idee cum funcționează lumea de fapt. Am înțeles că lumea nu percepe altceva decât femei și bărbați. Și eu automat nu mă încadram. Eram outsider. Eram respins. Așa că am tras, ca să mă încadrez.


Timp de 11 ani mi‑am construit cazul. Atunci, la 17 ani, am realizat că a fi trans e o chestie al dracului de complicată, cu foarte multe consecințe pe toate planurile. De‑asta, de atunci și până când am început tranziția, la 28 de ani, a fost planificare. M‑am gândit la toate măsurile de precauție, ca atunci când încep să am siguranța că o să am lângă mine familia, prietenii, o să am din ce să trăiesc.

Pe de altă parte, mă feream să caut, să citesc despre condiția mea pe internet. Dacă citeam despre tratament, operații, costuri, mă panicam. Pentru că realizam ce implică: bani, durere și lipsa garanției rezultatelor. Pe atunci, pentru mine tranziția însemna în primul rând operații.

Cu ai mei mă prinsesem destul de repede că nu e combinația potrivită. Tata, când i‑a spus mama ce‑i spusesem eu, a zis: „Ah, sigur e o fază, o să treacă”. Am băgat la cap, am lăsat‑o așa atunci. Iar după episodul cu ginecologul, mi‑am zis: Mai multă grijă, ești pe cont propriu, trezește‑te. De tine depinde și trebuie să muncești foarte mult la asta. Nu poți să te încrezi în oricine.

Așa că i‑am lăsat pe ai mei să creadă că e o fază și n‑am mai vorbit despre asta. Dar, înțelegând ce se întâmplă cu mine și ce mă așteaptă, mi‑am propus să îi țin aproape. Am vrut să le ofer suficient de multe dovezi ca ei să înțeleagă că au făcut o treabă bună, că ce mi se întâmplă nu are în niciun fel legătură cu ei, că îmi asum tot ce fac și că o să fiu lângă ei indiferent ce s‑ar întâmpla.

Am știut ce am vrut, am trecut OK prin liceu, am ajuns la ce facultate voiam – regie de film –, m‑au văzut crescând, preocupându‑mă, primind păreri pozitive din partea celorlalți. I‑am lăsat să se apropie și de fetele pe care le‑am iubit, le prezentam ca prietenele mele.

Am avut tot timpul încredere în ei. Nu am luat niciodată în calcul varianta nefericită. Varianta în care nu mi‑ar mai fi vorbit. Și nu le‑ar mai fi păsat de mine. Nu m‑ar mai fi iubit.


Cum mă simțeam. Gândește‑te așa. Ești într‑o zonă crepusculară tot timpul, nu e nimic palpabil, nu poți să pui mâna pe nimic din jurul tău. Ceilalți sunt pe linii drepte – linii drepte – linii drepte. Tu nu ești pe o linie dreaptă, trebuie să cârmești, să tragi de hamuri, într‑o căruță – cu roți dintr‑alea de lemn – noaptea – pe ploaie – toamna – și vin băieții ăia de la Travis din spate, băieții ăia palizi, și schiaună: Why does it always rain on meee?

Simțeam că fac parte dintr‑o rasă inferioară. Din cauza rușinii și a durerii și a fricilor nu mă simțeam demn să fiu pe același nivel cu oamenii ceilalți. Nu mă simțeam demn să fiu printre ceilalți – cei la care mă uitam în sus și către care aspiram. Îmi era rușine că sunt așa cum sunt. Că nu aparțin.

Raportat la exterior apare rușinea. Rușine să fii diferit, rușine de ce vor spune ceilalți, rușine împroșcată peste tot. Și poți să te gândești că poți să o combați – fiind public, fiind vizibil, cum am ales eu să fiu –, dar tot o ai. Când mă duc acasă, de exemplu, trebuie să mă rad, fiindcă bunică‑mea nu știe. Și mi‑e tot timpul rușine să‑mi pună mâna pe față și să simtă. Mi‑e rușine să mi se ridice pantalonii și să‑mi vadă părul de pe picioare. Mi‑e rușine.

E un serial, Rectify, cu un tip care la 17 sau 18 ani fusese condamnat la moarte pentru că violase și omorâse o fată. De fapt el nu era vinovat de crimă, dar o luase în cârca lui. 20 de ani a stat într‑o cameră de doi pe trei, izolat. Puține cărți, câte un camarad prin zid. După 20 de ani, un avocat reușește să redeschidă cazul și tipul e eliberat temporar. Iese, la aproape 40 de ani, și pentru el e: Wow, asta‑i lumea reală?! E fascinat de puful din perne, de înghețată. Nu înțelege, e copleșit de lumea exterioară. Așa m‑am simțit eu, 11 ani – ca în ăia doi pe trei. Și așa m‑am simțit când am început tratamentul hormonal.

Hai în pușcărie. Sub birou, cu lumina stinsă, ghemuit și dorindu‑mi moartea. Rugându‑mă din răsputeri să mor, să nu mai fiu. Nopți albe. Apoi, facultate, muncă, iubită. M‑am hrănit mult făcând bine. Fie că am stat câteva ore în gară cu o bătrână care pierduse trenul, fie că am făcut un ONG cu niște puști de liceu în Severin – am făcut seri de film, campanii de donare de sânge și alimente. Minimul ca să supraviețuiesc.

Toată șmecheria e să transformi cel mai dureros lucru despre tine în cel mai bun.

28 de ani, până am început tratamentul hormonal, cel mai dureros era că sunt trans. Uram chestia asta cu patimă. Aș fi vrut să fiu orice altceva. Un șobolan, orice ar fi fost mai bine. N‑aș putea să mă întorc acolo, n‑aș mai rezista cinci minute. Nu. Dacă m‑aș trezi în haosul în care eram înainte, m‑aș arunca pe geam în secunda doi. Și dacă n‑aș muri, m‑aș arunca în drum în prima mașină.


În 2012, la 27 de ani, am decis că e momentul să încep serios tranziția, să nu mai fie doar prospectare. Începusem și să cunosc persoane trans, la întâlnirile pe care le organiza Robyn McCutcheon. Robyn a lucrat la ambasada SUA și e prima persoană care a tranziționat în timp ce lucra la Departamentul de Stat. Și‑a început tranziția în România și încerca să ajungă la cât mai multe persoane trans și să formeze un grup de suport. În ultima vineri din lună, își punea casa la dispoziție, gătea, și se adunau oameni care discutau despre orice, stăteau împreună.

Atunci am început să asimilez termenul de transgender. Până atunci, nu‑mi asimilasem niciun cuvânt. Pentru că era o problemă intimă și nu mă interesa nimic altceva, comunitatea, să‑i ajut pe alții, nu acordam o importanță atât de mare termenilor.

Am considerat că primul pas e să mă duc la ai mei, să le zic care‑i treaba. Mă simțeam pregătit. Le‑am zis că mă duc în weekend acasă și că am să le spun ceva foarte important. Ei își făcuseră tot felul de gânduri despre ce‑aș putea să le spun, ori că sunt lesbiană, ori că mă mărit. A venit ziua de duminică – vineri și sâmbătă nu am îndrăznit să le zic nimic –, când am stat cu ei la masa din bucătărie, eu stând picior peste picior destul de relaxat, tot fumând câte‑o țigară, și le‑am zis fix așa: „Mai țineți minte ce v‑am zis la 17 ani?”.

Au avut o reacție din asta, nu, nu, nu, fără să spună nimic.

„Eh, n‑a fost o fază.”

Taică‑meu: „Deci vrei să te faci băiat”.

M‑am bucurat că mi‑a luat vorbele astea din gură și am zis: „Da”.

Maică‑mea a intrat în silenzio stampa, n‑a mai zis absolut niciun cuvânt. Taică‑meu a zis: „Da, tată, eu înțeleg, că am citit mai mult la viața mea”.

Maică‑mea, la un moment dat, s‑a ridicat de la masă, s‑a dus în pat și se uita fix. Nu mai ajungea nimic la ea. N‑am mai văzut‑o niciodată așa. Nimic, se uita în gol.

Eu eram în culmea fericirii că le‑am zis. Îmi imaginasem deja de multe ori momentul ăsta. Îmi imaginasem curajul de a le spune. Îmi imaginasem cum stau la masă și le spun fix chestia asta, că așa vreau să încep: Mai țineți minte ce v‑am zis la 17 ani? Nu a fost o fază.

Asta a fost pregătirea mea din ăștia 10 ani. Pentru asta am muncit eu 10 ani. Pentru argumentul ăsta.

Nu a fost o fază.


Tot timpul am știut că rezolvarea depresiei mele nu sunt antidepresivele, ci începerea procesului de tranziție. A tratamentului hormonal, mai exact.

Primul pas este obținerea raportului psihiatric. Să fii trans e catalogat în DSM, biblia internațională a psihologilor și psihiatrilor, cu diagnostic F64 – din tulburare de identitate de gen a devenit, la ultima revizuire, disforie de gen. Diagnosticul impune niște condiții: să nu ai tulburări de personalitate, să nu ai alte condiții medicale care să explice disforia de gen. Cât timp e catalogat acolo, trebuie să ai o hârțoagă de la medicul psihiatru, care folosește la orice pas din tranziție. Niciun medic endocrinolog nu te va vedea fără raport, este considerat probă de căpătâi în instanță pentru schimbarea actelor ș.a.m.d.

Am fost de bună credință și conformist, gândindu‑mă că alții știu mai bine decât mine – niște specialiști. Planul era să obțin raportul psihiatric și să găsesc un medic endocrinolog care să mă ducă prin tranziție, rămânând ca partea legală și cea chirurgicală să se rezolve pe parcurs. Procedura e personală, în România nu e nimic reglementat.

În 2012 mi‑am luat raportul psihiatric, de la singurul medic psihiatru care vede persoane trans de mai bine de 10 ani și știe despre ce e vorba. Raportul are două pagini și spune, pe scurt, că se îndeplinesc condițiile să fiu trans și se recomandă începerea tratamentului hormonal. În paralel, am mers și la un medic endocrinolog. O tipă care, în prima fază, mi‑a zis: „De ce vrei să faci asta, că ai fi frumoasă și ca fată”.

Mi‑a prescris analizele și, când au venit rezultatele, nivelul mai mare de testosteron și mai mic de progesteron i‑a dat de înțeles că aș avea o hiperplazie a glandei suprarenale – care debifează unul dintre criteriile de diagnostic. Mi‑au dat puțin lacrimile la ea în cabinet, n‑am mai putut, m‑am așezat și‑am zis: „OK, se întâmplă asta, încă o problemă”. Nicio clipă nu am crezut că aia ar fi cauza felului meu de a fi. Era încă ceva de rezolvat. Și ea mi‑a zis: „Vino peste șase luni”. N‑am putut să‑i explic că s‑ar putea să nu mai am șase luni, că e incredibil de mult. Și, pe de altă parte, m‑am întrebat ce să fac în alea șase luni. Nu mi‑a dat niciun tratament, doar mi‑a spus să mai slăbesc.

Drept urmare, nu m‑am mai dus la ea. Am găsit altă endocrinoloagă și am dat 250 de lei pe o consultație de un sfert de oră în care mi‑a zis că analizele nu arată clar că sufăr de hiperplazia glandei suprarenale. I‑am spus că îmi luasem niște testosteron din Chișinău, mi‑a zis să‑i trimit pe mail prospectul și, dacă vreau, să merg la Elias să o caut. Am simțit din atitudinea ei că nu vrea să se ocupe de chestia asta, așa că nu m‑am mai dus nici la ea.

Testosteronul îl cumpărasem de la farmacie. „Niște testosteron, vă rog”. „Poftiți”. Atât. Costa cam 10 lei o fiolă. Nu e aprobat de Minister, pentru că nu respectă toate standardele și nu e aceeași concentrație în fiecare fiolă. Dar, în Moldova, cumva se vinde. Am fost extraordinar de bucuros când m‑am văzut cu el în mână, dar mi se părea firesc să fiu pe mâna unor medici care să‑mi prescrie niște analize, în funcție de ele să adapteze dozele, să‑mi spună la ce să fiu atent, să urmărească schimbările.

Pe bloguri și în articole văzusem care sunt rezultatele tratamentului și mi se păreau atât de îmbucurătoare, încât efectele adverse erau un risc pe care mi l‑aș fi asumat oricum. E important să ai o stare a sănătății foarte bună, altfel riști să câștigi în greutate foarte ușor – din fericire, la mine nu s‑a întâmplat –, să devii hipertensiv – asta s‑a întâmplat –, să faci diabet – mai ales că eu am în familie. Dar trebuia să încep, ce vedeam și cum mă vedeam pe mine era suficient de încurajator.

În vara lui 2013, ai mei mi‑au făcut legătura cu un ginecolog care mi‑a deschis o ușă către o endocrinoloagă de la Parhon. A fost prima care mi‑a explicat ce face testosteronul, chimic, cum se poate transforma în colesterol, că o supradoză poate să fie nocivă, a insistat pe riscuri și pe importanța vieții sănătoase. Pe înțelesul meu. Uau, mulțumesc!

Mi‑a mai dat un set de analize și o pastilă care să testeze funcționarea glandei suprarenale – nu era hiperplazie. Mi‑a prescris și un gel cu testosteron, pe care să‑l aplic pe biceps și să‑l las jumătate de oră să acționeze. Cu promisiunea că mă întorc săptămânal la ea, să urmărească progresul.

Eram în al nouălea cer. M‑am dus la farmacie, mi‑am luat 30 de pliculețe de gel și, în culmea fericirii, am început să mă dau. Dar simțeam că încă nu e ce trebuie. Am știut că nici ăsta nu e momentul, dar eram foarte bucuros că se întâmpla.

Peste o săptămână m‑am întors la ea, cum stabiliserăm. Atunci mi‑a luat rețeta de testogel și mi‑a pus în față scrisoarea metodologică de la Institutul Național de Medicină Legală. Mi‑a zis că trebuie să opresc tratamentul, că nu pot face nimic fără avizul de la INML, dar că îmi poate deschide niște uși să mi‑l iau.

Scrisoarea metodologică spune că pentru un caz de persoană trans se înființează o comisie specială care începe un soi de investigație. Pe de‑o parte, medicală: te dezbracă să ți se uite între picioare, să‑ți măsoare, să te dreagă, să te facă. Trebuie să stai internat pe la Parhon, pe la Obregia, trebuie inclusiv să te uiți la pete de cerneală. În paralel, se organizează anchete sociale – la locul de muncă, în familie, printre prieteni –, să vadă dacă treci testul la viață reală. Adică trebuie să trăiești ca genul pe care spui că îl ai – vestimentație, atitudine, să te prezinți ca atare – înainte de a face orice.

Cândva, cineva a scris scrisoarea asta metodologică, pentru că INML‑ul nu‑și dorește să aibă de‑a face cu astfel de cazuri. Ancheta durează minim un an, dar poate dura și trei și nu garantează nimic. Iar cei care au trecut prin ea au trecut cu greu, forțați, fără să înțeleagă că e total aberant.

Dar eu eram în continuare de bună credință. În ideea că oamenii nu sunt fundamental răi – da, au niște rețineri, așa au crescut și au învățat, dar pot să ajung la ei dacă mă duc cu deschidere și asumat. Am sunat‑o pe doctoriță, dar nu mi‑a mai răspuns.

N‑am apucat să mă gândesc prea mult ce să fac, fiindcă a venit cancerul mamei. Două luni am stat cu ea prin spitale, eu fiind sprijinul ei și ghidând‑o și pe partea emoțională, și pe organizare, și pe gândit următorul pas. Mi‑am asumat și asta. După ce am dus‑o pe mama acasă, am mai sunat‑o o dată pe endocrinoloagă, nu mi‑a răspuns. Și aia a fost.


Prefer să aleg cu grijă ușile pe care trebuie să le deschid. Medicii au fost ușile la care, dacă nu se răspundea din prima, nu mai insistam. Ai mei au fost ușa la care, oricât de mult ar trebui să bat, trebuie să se deschidă.

Îmi era tot mai greu să merg acasă, pentru că simțeam că mă întorc acolo unde nu pot să fiu eu. Tata m‑a sunat într‑o seară, beat, și mi‑a zis: „Eu vreau să rămâi cum te‑a făcut Dumnezeu”. Am închis: „Nu pot să vorbesc despre asta acum”. M‑a mai sunat de câteva ori, nu i‑am mai răspuns. Peste o zi sau două m‑a sunat și și‑a cerut iertare. Maică‑mea nu prea are obiceiul să comunice, ține totul în ea foarte mult. I‑am dus și ei raportul psihiatric să‑l citească, a zis: „Da, aici scrie ce nu‑mi convine mie”.

În ideea că le‑ar prinde bine să interacționeze cu cineva într‑o situație similară, m‑am dus la Craiova să mă întâlnesc cu mama unui puști trans. Ea a fost acolo pentru el, l‑a ajutat să înceapă tratamentul la 17 ani, l‑a ajutat și cu schimbarea actelor, l‑a ajutat și cu operația de sus, acum încearcă să‑l ajute și cu operația de jos. O mamă care l‑a susținut 100%. Tata mi‑a spus: „Da, tată, mi‑ar plăcea s‑o cunosc”. Maică‑mea, când i‑am zis că m‑am dus tocmai fiindcă ar putea să vadă că nu e capăt de lume, mi‑a zis: „Nu vezi că pentru mine e?”.

Le‑am scris și o scrisoare la un moment dat – mi‑a luat câteva luni să le zic că le‑am scris‑o și să se ducă să o caute, în sertar la mine în birou. Le explicam cum au fost pentru mine ăștia 10 ani, tot ce n‑au văzut și n‑au știut, și de nopțile nedormite, și de plan, și de efort, și de mers înainte, și de dragoste și că asta speram de la ei. Și că sunt un caz norocos fiindcă sunt lângă mine și mi‑au oferit dragoste. În PS – scrisoarea era mai mult către maică‑mea – i‑am mulțumit lui taică‑meu, că e cel mai bun tată din lume și că‑mi pare rău că mi‑a luat atât de mult să‑mi dau seama de chestia asta.


14 decembrie 2013. Era aniversarea mea și a prietenei mele, de șase ani. Am zis să facem ceva drăguț, ce n‑am mai făcut niciodată, așa că ne‑am dus la Bistro Tormen, pe Regina Elisabeta. O bodegă cu lambriuri pe pereți, unde servesc tăntici în uniformă albă și vin bețivi obișnuiți ai casei. Am mâncat o ciorbă, îmi luasem un telefon nou, supermișto, făceam poze.

Ne‑am cunoscut tot pe mIRC, ea avea 16 ani și eu, 18. M‑am îndrăgostit, bineînțeles. Am fugit de acasă să o cunosc, apoi ea s‑a împăcat cu iubitul ei, am suferit iar ca un câine. Ne‑am împăcat, iar am fugit de acasă să o văd, iar s‑a despărțit de mine. După vreo trei ani m‑am reîndrăgostit de ea. Am reînceput relația și abia atunci i‑am spus. Până atunci nu știa, ne văzuserăm doar o zi și trei zile. A dispărut iar. Până s‑a întors și a rămas.

Ea a fost alături de mine în tot procesul ăsta, punând fericirea ei și planurile ei pe locul doi, preocupându‑se în primul și în primul rând de mine, să aibă grijă de mine și să facă tot ce poate ca mie să‑mi fie bine. A fost sursa mea principală de supraviețuire și am acceptat‑o ca atare. Am primit‑o – fără să mă gândesc că nu e drept, că nu e corect.

Ne‑am întors acasă. Stăteam pe canapea, pornisem televizorul, am luat o gură de apă, am pus sticla jos, m‑am uitat spre canapea și am văzut‑o curbată la mijloc. Am trăit într‑o secundă toate momentele cu maică‑mea după ce a ieșit din spital, când a mai stat la mine vreo două săptămâni, să se pună pe picioare. Am văzut hanoracul de pe mine, pe care scria „Parental Advisory / Explicit Content”, am luat sticla și am început să lovesc cu ea în masă. Mă gândeam că‑mi vine să sparg tot, dar nu pot să fac asta, cedez, cedez, nu se mai poate.

Ea a zis: „Hai să facem injecția”. Da, frate, ăsta‑i momentul. Și a mai zis: „Vreau să ți‑o fac eu, măcar să zic că mi‑am făcut‑o cu mâna mea”. Atunci am râs.

Ea nu mai făcuse o injecție în viața ei, eu eram speriat, mi‑era frică de ace (acum nu suport să‑mi facă altcineva injecția). A luat o seringă, a tras niște apă, a încercat‑o într‑o portocală, să vadă cum se face. Am tras din fiolă, nu mă prindeam de ce nu se trage, dup‑aia m‑am prins că e uleios și trebuie să trag încet. Am scos aerul, cum văzusem la mama că se fac injecțiile, și m‑am întins pe burtă în pat. Ea tremura cu seringa, la un moment dat: Ce s‑a întâmplat? Ah, acul – în cur. A apăsat, a apăsat, dup‑aia l‑a scos.

− Gata?

− Da.

Băi, și atunci, am simțit o eliberare absolut incredibilă. Nu știu dacă o să mai simt vreodată eliberarea aia. Nu știu. Nu cred. Nu știu dacă aș mai simți‑o dacă mâine m‑aș trezi cu pulă. A fost pur și simplu: Uaaa! Deci asta e viața reală? Poate să fie așa? Poți să te simți așa? Cu toate că efectiv îmi scosese acul din cur și atât.

Eram în vrie totală. Eram în culmea fericirii. Mi se părea de la o zi la alta că mi se duce vocea‑n jos, mi se părea doar mie bineînțeles. Am fost de Revelion în Serbia, cu gașcă mare, superdistracție. În timpul ăla o mai ardeam și cu altă fată, prietena mea simțea lucrurile astea, pe mine deja nu mă mai interesa nimic, nimic, putea să se dărâme lumea în jurul meu – eu făcusem asta și eram cel mai șmecher, cel mai tare. Am făcut‑o, băi, am făcut‑o, după atâta timp, am făcut‑o, gata! Gata, capitolul ăsta se încheie, băga‑mi‑aș pula în viața mea de dinainte, acuma sunt eu în sfârșit!

Am simțit că îmi pun toată viața mea de dinainte într‑o pungă și îi fut cu toată puterea mea un șut. Marș de aici! În punga asta intrând inclusiv relația mea cu ea. Tot.


Am început cu o injecție de testosteron la două săptămâni. Dup‑aia le‑am rărit la trei săptămâni, apoi, la o lună. În România nu se vinde legal, din ce știu eu nu se găsește în farmacii tipul ăsta, la concentrația asta. Piața e neagră și e pe internet, o știu cel mai bine băieții care merg la sală și noi. Pentru procesul de schimbare a actelor, voi avea nevoie de o scrisoare de la un endocrinolog, care să scoată în evidență durata tratamentului și efectele – dar nu și proveniența testosteronului.

Primul efect a fost cel psihologic, de eliberare. Al doilea a fost cel de libido crescut. Fix un băiat la pubertate. Ai fute tot, oricum, oricând, acum! Efectul ăsta se menține – bine, nu mai e la fel. Când se eliberează testosteronul, maxim la două săptămâni după ce fac injecția, știu că o să mă pocnească.

Crește energia. Am avut o perioadă în care, după injecție, mă trezeam la cinci dimineața. Ce fac acuma? Ca la mahmureală, dar fără mahmureală. E închis la Mega n‑am ouă să‑mi fac și eu o omletă, ce să fac, hai să mai dorm puțin, nu pot să dorm.

Ciclul nu mi‑a mai venit după prima injecție. Vocea s‑a dus în jos, cam după o lună jumate, două. A mea încă se mai rupe. Am trecut și prin perioada acneică, abia recent s‑a dus. Și m‑a năpădit părul. Nu neapărat în barbă, în primul rând pe picioare. Cât am putut, m‑am dus la bazin. La vestiarul de fete, în costum de baie. Ultima oară când m‑am dus, mi se termina și abonamentul, țin minte că m‑am uitat spre burtă și am văzut atacul părului. Aoleu, și aici? Nu‑mi place să atrag priviri, vreau să trec neobservat, stau într‑un colț și observ. În ultima seară am dat 100 de bazine.

Încet‑încet au început să‑mi apară și fire în barbă. Un smoculeț aici, încă unul aici, vedeam progresul de la o lună la alta. Nu era în ritmul pe care‑l voiam, era cam leneșă barba mea. Îmi place barba și tot timpul m‑am imaginat așa. Mă uitam în oglindă și vizualizam cum ar fi. Și preferam să vizualizez în loc să o desenez, sau să‑mi lipesc una – mi se părea fals, voiam să am barba mea. Acum o am doar când sunt în București. Când merg acasă, o rad. Și port pantaloni lungi, chiar dacă e cald.

Pielea s‑a schimbat, consistența pielii. Miros altfel. Mai acut, mai acru, e mai greu mirosul – lucru care‑mi place. Miros și a iarbă uneori – iarbă verde din pipă. Serios, știi când ai un prieten care are iarbă la el și miroase după el? Așa.

Am observat cum, dintr‑o dată, aveam mușchi mult mai mulți. Pantalonii mă încap altfel, cămășile stau altfel pe mine. La un moment dat, am avut senzația că mă strâng adidașii – într‑adevăr, acum port cu un număr, un număr jumate mai mult. Nu m‑am îngrășat deloc, și fiindcă am rezolvat problema cu mâncatul compulsiv. Nu mai simțeam nevoia să dau iama în frigider de fiecare dată când eram într‑un moment mai greu.

Mă exprim mult mai greu. Înainte, eram mai cursiv și mai spontan în vorbire, dar nu aveam atât de multe procese cognitive. Acum, gândesc o grămadă, dar nu‑mi ies atât de ușor cuvintele. Dar asta din cauza depresiei, care mă bloca total. Asta a fost combinația: estrogen – depresie, testosteron – eliberare.


Nu vreau să las ce am între picioare să‑mi fută feng shuiul. Da, ascult ce am între picioare, încerc să fac pace cu ce am între picioare. Dar deocamdată nu simt că de asta depinde condiția mea de bărbat.

Înainte de tranziție, varianta cea mai plauzibilă pentru operația de jos era faloplastia. E cea mai aproape de realitatea anatomică masculină, dar e îngrozitor de scumpă, intervențiile și recuperarea sunt complicate și rezultatele nu sunt garantate. Acum iau în considerare histerectomia. Și nu pentru că aș vrea‑o neapărat – ar însemna să nu mai pot dona un ovul pentru a avea un copil –, ci fiindcă de mai bine de doi ani ovarele sunt în hibernare și apar complicații. Pentru operația de sus – mastectomie masculinizantă – a început să crească nevoia, dar sunt prudent, fiindcă vreau să fie făcută în cele mai bune condiții.

Folosesc o proteză penilă. Pentru purtat, pipi și interacțiune sexuală – 200 de dolari, din Taiwan. Eu am folosit‑o doar în două direcții, sexual și de purtat. Proteza are în interior un tub, prin care se introduce o tijă dintr‑un plastic ușor flexibil, care o ține erectă. Există și proteze strict pentru purtat, costă vreo 70 de lei. Uneori am chef să nu‑mi pun. Ca să‑și ia reperele dacă aparții unui gen sau altul, am observat că oamenii se uită în primul rând la față. Dacă nu se dumiresc cu fața, se uită mai jos. Dacă tot nu se dumiresc, se uită și mai jos.

Există și Lamborghiniul protezelor penile pentru bărbații trans. Costă 1.400 de euro și e dintr‑un silicon avansat, cu un sistem ca cel care se introduce în penisurile bărbaților impotenți, o pompiță care‑l bagă în erecție. Ți‑l fac personalizat, după mostre de culoare de piele. Dacă aș avea unul, m‑aș încumeta inclusiv să fac nudism, așa de bine arată. Așa, aș face doar pe o plajă pustie. Ca să evit priviri, să nu mă simt analizat. Oamenii nu ar ști ce să creadă. Oamenii nu ar ști ce sunt, de fapt.

Încerc să‑mi sparg barierele emoționale sexuale, pentru că îmi dau seama că au o latură de presiune socială. În cap mi‑e clar: sunt bărbat, mă îndrăgostesc de femei. În inimă mi‑e clar. Dar când vine vorba de sexualitate, simt că nu mai am opreliști mentale și că asta nu afectează în niciun fel identitatea mea de gen și cum mă percep eu.

Poate fi frustrant, fiindcă implică și pe altcineva – așa că apar întrebări și trăiri în plus de gestionat. Dar poate fi și supersexy. Poate să‑mi dea experiențe din care să cresc. Și atunci, pe cât de mult pot, mă axez pe partea asta. Așa mă ajut să‑mi rezolv și din frustrări: întâmpinându‑le, adresându‑le față în față, nu punându‑le într‑un sertar pe care să‑l închid.


De când sunt în tranziție am realizat multe lucruri. Uneori îmi place să mă izolez. Și când n‑am unde, îmi pun o pernă în cap. Și stau un pic așa. Stăteam aseară și am realizat că perioada de euforie de la începutul tranziției și perioada de chimioterapie a maică‑mii coincid. De fapt, la nivel metaforic, ea mi‑a dat din nou viață. Pierzându‑și ea puterile, eu mi le câștigam, îmi creșteau mușchii, pierzându‑și ea părul, eu mi‑l câștigam, creștea pe mine, ea se sleia, eu eram zeu.

Singura direcție în care am mai avut putere să rămân realist și consecvent a fost perioada de chimioterapie a maică‑mii. Mă duceam cu săptămânile acasă, stăteam cu ea pe cât de mult posibil – cu toate că eram în euforia asta.

Când mă întorceam în București, Dumnezeule mare! Party după party după party după party. Nopți albe. Plecam. Veneam. Beam. Fără 500 de whisky sau vodcă pe seară nu discutam. Banii se terminau, contractul de job mi se încheiase în decembrie 2013, oricum consideram că și capitolul ăla e închis și că și pe plan profesional pornesc pe altă cale – dar nu mă interesa planul profesional. Combinații. Nici măcar nu simțeam că trebuie și e corect să mă gândesc la prietena mea. Nu înțelegeam ce se întâmplă în ea, prin ce haos trece.

Am iubit‑o și o iubesc foarte mult, e femeia pe care am iubit‑o cel mai mult. Și am în continuare un sentiment de vinovăție față de ea, legat și de dor – dar simt că n‑aș mai putea să fiu cu ea. M‑am schimbat atât de mult și așteptările ei sunt altele. Pe de altă parte, mai am foarte multe de trăit, de experimentat, pe cont propriu. E unul dintre sacrificiile și pierderile tranziției.

Când am început să ne liniștim, și eu, și mama, la fel, a coincis. Lent, ea a început să reînflorească și eu am început să mă potolesc, să‑mi găsesc traiectoria, să răsuflu și să zic: Hai să pornim pe poteca asta. Ca‑n poezia lui Robert Frost, The Road Not Taken. Asta cred că înseamnă să fii trans. Să alegi să mergi pe poteca cea mai puțin umblată.


Într‑o seară eram anxios. Și prietena mea mi‑a zis: „Nu vrei să bagi o meditație?”. Până atunci mai băgasem de vreo trei ori, dar adormisem. Mi‑a pus pe YouTube, m‑am întins în pat, am lăsat o lumină mai mică și am băgat căștile în urechi. Și aia a început: să conștientizezi unde ești, să fii atent la respirație, să te încarci cu lumină, blabla. La un moment dat, te invită să stai tu cu tine față în față.

Eu m‑am văzut, aici în fața mea, pe mine zâmbind ca într‑o poză de‑a mea, în care am un zâmbet ca în Tânăr și neliniștit, așa, peste umăr. Poza e din decembrie 2014, la un an după ce am început tratamentul. Fața aia a apărut pentru o fracțiune de secundă. Apoi zâmbetul s‑a transformat într‑un rictus de Joker, iar fața s‑a transformat într‑o mască, pe care nu puteam să o dau jos sub nicio formă. Și, dintr‑o dată, lângă mine cu fața de Joker am apărut eu înainte de tranziție. Percepându‑mă ca pe o fată, la care mă uitam cu drag și duioșie.

La un moment dat, tipa din meditație zicea să‑ți imaginezi că din suflet îți pornește o lumină roz care îți înconjoară eul. La mine era o lumină care pornea din piept și făcea un contur cu amândoi. Și el a început să crească în înălțime și ea să scadă. Ea treptat a dispărut aproape, el n‑a devenit foarte mare, doar a mai crescut puțin. Și m‑am apropiat de el și m‑am uitat cu drag la el. Înțeleg ce simți, înțeleg prin ce ai trecut. Încercam să‑i văd ochii, dar erau doar două găuri negre în masca aia. Și spre finalul meditației am reușit să‑i întrezăresc ochii și masca a început să se dizolve în față, ca să capete trăsăturile feței mele. Dup‑aia m‑am trezit.

Înseamnă, cred, că așa cum m‑am imaginat eu înainte să încep tratamentul și așa cum m‑am pregătit în toți cei 11 ani jumate nu seamănă cu ce am devenit. Testosteronul nu rezolvă toate problemele – e mult mai complicat. Nu mă refer din punct de vedere fizic, cu asta sunt OK. Nici profesional – sunt un regizor care a reușit să facă un film și care în sfârșit și‑a găsit drumul în artă, și prin partea socială, care e foarte importantă. Asta vreau să fac mult timp de acum încolo: să fiu un regizor de film și activist trans. Și să pot să trăiesc din asta.

Mă refer la cum am evoluat ca bărbat. Cu multe ratări, multe regresii, mult mai puțină empatie și mult mai multă durere‑n cur și mai puțină disponibilitate. Dar, pe de altă parte, mult mai liniștit și mai conectat la lume. Un om mai puțin panicat, care înțelege ce se întâmplă în jurul lui.


Mă uit în jur și mă întreb foarte mult: De ce? Mă ajută să nu discriminez și să nu mai simt încrâncenare. Mi‑e mult mai ușor să înțeleg o atitudine homofobă, sau transfobă, sau rasistă, pentru că îi găsesc răspuns în parcursul omului respectiv. Cât timp înțelegi niște tipare sociale și că atitudinea și părerile de acum sunt aproape în totalitate învățate și dobândite, renunți la orice sentiment negativ și nu condamni oamenii, ci încerci să ajungi la ei.

De exemplu, eram la FAQiff – Festivalul Internațional de Film Feminist & Queer, pe care l‑am organizat cu câțiva prieteni anul trecut. Era sâmbătă, cu vreo trei calupuri de scurtmetraje. La primul calup intră un domn, vechi client al cinematografului, care mă întreabă:

− Ce‑i aici?

− Un festival de film. Puteți să vă luați bilet, e o serie de scurtmetraje, eu le‑am ales, vă invit. În pauză, iese, vine la mine:

− Nu vă supărați, dumneavoastră ați ales filmele?

− Da.

− Dar de ce ați simțit nevoia să puneți filme de genul ăsta, printre alte filme? Cu bărbați, care fac una alta.

− Adică de ce am pus filme cu bărbați gay printre alte filme?

− Da.

− Păi asta e tematica festivalului. Șă știți, e o lume destul de diversă și am vrut să arătăm asta.

− Eu nu sunt de acord cu asta. Eu cred că ar trebui separați.

− Cum adică?

− Păi nu știu, să fie puși într‑un loc, să se știe că acolo sunt și să nu deranjeze pe nimeni.

− Păi și de unde știți cine e homosexual, sunt tot felul de oameni, arată în foarte multe feluri, n‑aveți de unde ști.

− Ei, eu știu acuma că mai există și printre noi. Da’, uite, eu pe fiul meu l‑am învățat să fie dur, nu i‑am dat niciodată afecțiune.

− Păi și l‑ați întrebat vreodată dacă el ar vrea?

− Nu, am considerat că nu trebuie să‑i dau, nici eu n‑am primit la rândul meu. Îl învăț dur.

− Aha. OK, uitați, eu pe fiecare om pe care îl întâlnesc îl invit să nu gândească în termeni de ură, ci să‑și pună în primul rând întrebarea: De ce? De ce cred că e așa? Și ce înseamnă că e așa? Și, de fapt, omul ăla face ceva rău în jur? Și eu, în experiența mea, cum am crescut și cum am învățat? Dacă credeți că văzând încă niște filme sau gândindu‑vă la cele pe care le‑ați văzut puteți să vă întrebați întrebări de genul ăsta, eu consider că mi‑am făcut treaba și vă mulțumesc că ați fost.

Și omul și‑a mai cumpărat un bilet și a mai stat la un calup.

Cred că majoritatea oamenilor au nevoie de un barem, de niște reguli, de niște limite. Nu au obișnuința să‑și pună întrebări – despre ei, în primul rând. Și atunci, iau lucrurile ca atare. Am citit recent despre un studiu în care unor oameni li s‑au dat să asculte niște plânsete de bebeluși. Automat, ei au considerat că dacă plânsetul e puțin mai ascuțit aparține unei fetițe și, altfel, aparține unui băiețel. De când te naști începe catalogarea feminin‑masculin.

Ajungem la etichete. Mie nu‑mi prea plac cuvintele. Dar înțeleg că sunt esențiale în toate demersurile, de orice fel. Cuvintele devin etichete când sunt folosite în sens peiorativ. Până atunci, sunt termeni cu care poți să te asociezi sau să asociezi pe cineva și e absolut OK, cât timp le folosești cu mintea deschisă, cu respect, cu cât de multă înțelegere. E vorba de atenție și de empatie. Se aplică la orice.

Etichetele nu dispar, doar se divid – și, în cazul ideal, se divid atât de mult încât nu mai există. E ce e. Te gândești că nu poți descrie un om prin 50 de etichete care toate i se potrivesc, așa că îl lași să fie. Dar nu știu dacă vom ajunge vreodată acolo.


Am înțeles inclusiv cum e să ai privilegiul bărbatului alb. Când mă duc la magazin, sunt tănticile alea care se bucură și chicotesc că sunt drăguț cu ele. Înainte nu erau la fel de drăguțe, cu toate că eu eram. Și eu știu că ele mă văd bărbat, le dau drăgălășenia asta și cu o notă masculină, și cu o siguranță în plus. Când interacționez cu bărbați, simt că se comportă cu mine ca și cu un alt bărbat, mă pun pe același nivel. Înainte, abordau atitudinea aia masculină: Hai că te rezolv eu.

Și tranziția e mai puțin acceptată la femeile trans decât la bărbații trans. „Un bărbat machiat” aduce ofensă primului loc din piramida lumii ăsteia. Tu renunți să fii unul de‑al nostru? Pe când noi către aia tindem și suntem mai acceptați. Pe lângă faptul că fizic tranziția e mai ușoară, datorită testosteronului – suntem noi mai scunzi, dar e OK.

Eu, simțindu‑mă bărbat dintotdeauna, discriminarea nu m‑a afectat ca pe o femeie cisgender. Când eram mai religios, prin generală, mă duceam duminica la biserică. Uneori se întâmpla ca lumea să mă confunde cu un băiat, alteori, nu. În funcție de asta, eram împins în față la miruit, cu bărbații, sau lăsat în spate cu femeile. Și știu sigur că m‑am simțit foarte mișto când o femeie m‑a trimis în față. Mă întrebam cum de bărbații sunt primii, mi se părea aberant că femeile nu au voie în altar, dar nu am resimțit discriminarea.

Acum, mă și folosesc de privilegiul ăsta, dar în aceeași măsură când am ocazia trag semnale de alarmă. 28 de ani am trăit perceput ca celălalt gen – știu niște lucruri și mă folosesc de asta. În timp ce sunt un bărbat alb, de clasă mijlocie. Dacă nu aș fi fost trans – și când zic asta, mă refer la dacă aș fi fost un bărbat cisgender, niciodată dacă aș fi fost o femeie cis –, aș fi fost mult mai în urmă decât sunt acum. Fiindcă nu m‑ar fi provocat nimic să înot, să trag, să caut.


Am spus că sunt mai puțin empatic. Nu mă mai afectează atât de profund personal și emoțional durerile altora. În schimb, sunt mult mai empatic când vine vorba de povești din comunitate.

Cu oamenii ca tine relaționezi din prima, fiindcă știu că trăiești aceeași durere, care e destul de rară. Am dat la un moment dat un interviu la Mândruță, o oribilitate, am plecat de acolo năuc. După emisiune, mi‑a dat add pe Facebook un băiat, nu‑l cunoșteam, imediat mi‑a cerut numărul de telefon, m‑a sunat și mi‑a zis: „Frate, unde ești, te aștept de 14 ani!”.

Când am primit reacția asta, am știut că asta trebuie să fac. Și cu filmul, și cu activismul, asta îmi doresc foarte tare: să ajung la ei. Să știe că o să fie bine, că poate să fie bine, e în puterea lor. Și că nu sunt singuri, asta e important să știe. Fiindcă suntem așa, ca niște sate rispite pe munte.

Din păcate, cred că noi trebuie să ducem și povara asta, cea de a‑i împăca pe cei dragi cu existența noastră. Trebuie să fim atât de puternici încât să ne asumăm și asta. Unii nu sunt și se rup de familie – înțeleg, nu pot, nu vor. Dar măcar trebuie încercat fiindcă așa se schimbă. Venind cu deschidere, cu răbdare, disponibilitate de a‑ți lua multă tensiune. Să rămâi acolo și să tot spui și să arăți și să fii. Să fii și să le spui că e bine.


Într‑o seară, l‑am visat pe bunică‑miu. De fapt nu dormeam, am stat puțin așa și l‑am vizualizat. Am ajuns la mine la țară, pe luncă. Era vară, câmpul era uscat și era cald. Și eram acolo cu el, el era cu pălăria lui de paie, într‑o cămașă cu mânecă scurtă și pantaloni de stofă. Era văratec, se simțea bine. Am vorbit cu el, l‑am întrebat ce crede despre mine. Mi‑a zis să nu mă gândesc că mă iubește mai puțin. Apoi l‑am întrebat de maică‑mea, ce crede de ea. Și a zis că trebuie să fiu mai mult alături de ea, dar o să fie bine.

Suntem o familie în care se vorbește tot mai mult, iar eu pot să fiu tot mai mult eu. Dar doar când suntem noi trei. Pentru restul lumii, în continuare nu au capacitatea de a fi susținătorii mei – ai lui Patrick. Când cineva îi întreabă ce mai fac fetele, nu răspund: Păi, nu fetele. Și încă îmi vorbesc amândoi la feminin, de cele mai multe ori.

Tata e avocatul meu principal în familie. Am avut un moment, de Crăciun. Am ieșit în oraș și când m‑am dus acasă am luat două beri de la benzinărie, în ideea c‑o să le beau cu el. Când am intrat în casă, mi‑a strigat: „Vezi că ți‑am lăsat niște bere pe masă”. Și eu am zis: „Păi hai și tu să bem o bere, că am luat două”. Atunci mi‑a zis: „Băi, tată, eu încerc de fiecare dată când am ocazia să discut și cu maică‑ta, și cu unchi‑tu despre situația asta. Înțeleg cât de greu îți e, inclusiv cu bunică‑ta, că ea nu poate să afle, știu că trebuie să faci compromisul ăsta, dar e mai bine și pentru tine, să n‑o ai pe conștiință. Asta e, cât timp ești cu ea, în rest luptă‑te și fă”.

A fost un moment de apropiere cum nu am mai avut. Mi‑am dat seama că omul ăsta face ceva și în lipsa mea. A zis inclusiv: „Pe mine nu mă interesează ce zice lumea”.

Dar maică‑mea e poate cea mai mare greutate de pe sufletul meu.

Filmul meu, Pieptiș, ficționalizează un drum pe care l‑am făcut cu maică‑mea, în decembrie 2012, când am fost cu ea la mormântul bunicului, care se dusese de curând, să aprindem o lumânare. Pe drumul ăsta, prin zăpadă, am sintetizat momentele cele mai importante cu ea, de pe parcursul a doi ani, de când le‑am spus a doua oară. Există un moment care redă frica oricărui părinte legată de copiii lui și de bătrânețile lui. Frica că vor rămâne singuri și că pentru ce au muncit toată viața și ce au iubit toată viața nu va fi acolo la finalul vieții lor.

Mi‑a zis odată: „Când plecați, mi se rupe sufletul, o bucată din mine pleacă”.

Aș vrea să înțeleagă că tiparul ăsta, pe care i l‑au aplicat și ei bunicii mei, nu e sănătos. Cana de apă de la bătrânețe. Nu fiindcă ne‑am gândi să nu fim acolo când ei o să fie bătrâni. Ci că ei trebuie să pună pe primul plan faptul că noi suntem indivizi separați și să ne trateze ca atare. Legate de asta sunt discuțiile cu banii, cum o să te descurci, cine o să rămână în urma ta. Pentru mine e mai important ce o să rămână în urma mea.

După ce le‑am arătat filmul și am stat la o țigară, maică‑mea mi‑a zis că i‑ar plăcea să mai vadă – am înțeles că ar vrea să mai vadă filme OK cu subiect trans, din care să mai înțeleagă și ea niște lucruri. Apoi, în drum spre țară, i‑am zis că nu mă gândesc să‑mi fac operația de jos, fiindcă nu mi se pare că sunt mai bărbat dacă am pulă. Și ea a zis: „Da, corect, așa este”. Pentru ea a fost eliberator că nu mă mai gândesc să fac asta.


Bula în care am trăit până la 28 de ani s‑a transformat în bula în care trăiesc acum. Este o bulă mai mare și mai prietenoasă, dar e tot o bulă. Și se prea poate să nu ies niciodată din ea. S‑ar putea să devină foarte mare – dar nu cred că va dispărea vreodată.

Întâlnesc oameni care, chiar dacă mă cunosc acum, așa cum mă vezi și tu, îmi pun întrebări de genul: „De ce n‑ai vrut să fii o fată mai băiețoasă?”.

Trebuie să explic cine sunt și ce sunt pentru că nu se poate să luăm lucrurile ca atare. Cu toate că arăt cum arăt și mă prezint așa. Trebuie să mă justific, să tot povestesc și să tot explic și e obositor. Trebuie să anticipez, să plec din casă setat într‑un anume fel și e obositor. Trebuie să‑mi asum chestia asta, face parte din munca mea de activist – și e o muncă de durată.

Mă numesc Patrick Brăila, dar nu am un act de identitate cu care să‑ți dovedesc asta.

Pentru schimbarea actelor – prenume, indicativ de sex și CNP – va trebui să deschid un proces în instanță. La fel ca pe partea medicală, în România nu există o jurisprudență uniformă. Au fost puține astfel de procese, unele au durat și 10 ani, nu toate cu verdict favorabil (două dosare au ajuns la CEDO). În majoritatea, judecătorii au cerut expres sterilizarea și operația de jos. Procesul meu va fi în Turnu Severin, acasă, și va fi public. Voi putea să aduc oricât de multe probe, să‑mi descriu toată viața, ca să dovedesc că așa am simțit dintotdeauna.

Dar până la urmă e un act, o bucată de carton. Cu ce e mai importantă bucata de carton în fața cuvântului meu?

Brăila e numele meu de familie. Patrick vine de la Patricia, nume pe care l‑am primit la naștere. Acasă și pentru prietenii vechi sunt Lolo. Lolo am fost dintotdeauna, cică așa îmi ziceam când eram mic. Mi‑e dragă porecla asta, o simt a mea. Patrick m‑am prezentat prima oară la 17 ani, pe internet. Mi s‑a părut cool, în primul rând, și onest – de acolo am pornit.

Îmi este foarte clar că sunt un bărbat trans – nu un bărbat.

Am învățat, nu de mult timp, că nu am cum să neg ce am fost doar pentru că nu mi‑a plăcut. Și că, de fapt, tocmai că nu mi‑a plăcut e baza identității ăsteia noi, în care nu neg și nu uit ci mă dezvolt din ce am fost.

E un rollercoaster la care mi‑am luat bilet singur, de la o casă unde nu era nimeni, m‑am urcat într‑un trenuleț în care nu era nimeni, nu mi‑a zis nimeni unde să bag biletul și nici cum să‑mi prind centura de siguranță, eu am apăsat pe buton. Hai!

Spre asta tind, să‑mi ordonez haosul și să‑l pot gestiona. Dar nu aș vrea să fiu nimeni altcineva, niciunde altundeva, făcând nimic altceva.


Pentru că e un subiect extrem de intim, Lavinia Gliga a ales forma unei confesiuni ca să-l aducă pe Patrick față în față cu cititorul. 

Corecție: O variantă anterioară a acestui articol spunea că Patrick a dat la un moment dat un interviu în emisiunea lui Cătălin Măruță. Era vorba despre Lucian Mândruță.


Acest articol apare și în:

DoR #24

Feminin/Masculin
Vară, 2016

Cumpără revista

11 comentarii la Pledoaria lui Patrick Brăila

  1. Minunat. multumesc!

  2. Dislike DOR!

  3. like DOR, more and more and more!

  4. Il stiu pe Patrick doar din vedere, nu am avut niciodata curaj sa il abordez si sa ii aflu povestea tocmai pentru ca m-am gandit ca e foarte obositor sa (te) tot povestesti.
    Ma bucur mult ca am putut sa aflu cate putin din povestea lui.
    Cautati sa vedeti Pieptis – pe mine m-a dus intr-o calatorie foarte neasteptata la care inca ma mai gandesc.

  5. Respect total! Super articol.

  6. Articolul ar trebui citit de o lume intreaga. Am ramas fara cuvinte. Incredibil. Multumesc!

  7. Sa stii ca tot timpul o sa ai sprijinul si admiratia noastra, Lolo!

  8. Minunat articol, l-am citit pe nerasuflate.
    Patrick, te felicit pentru curaj si pentru tot ce ai avut si inca ai de infruntat. Cand ma mai plang ca imi este greu (fiind gay intr-o societate care nu ma accepta) ma voi gandi la tine cu mare drag.

  9. Accept existenta acestor situatii destul de ciudate si triste. Ele au fost dintotdeauna. Nu sunt insa de acord cu exces in promovarea lor. Le toleram. Nu trebuie insa sa le mediatizam atat de mult. Orice om are propria soarta, este liber in a-si alege modul de viata dar nu trebuie sa uitam ceea ce este rational: familia compusa din mama si tata si copii care vad in parintii lor primele modele de viata. Nu sunt de acord cu imaginile de-a dreptul dezgustatoare cand se prezinta defilarile persoaneor gay, cu gesturile lor de-a dreptul obscene si nici cu casatoria intre persoane de acelasi sex. Nimeni si nimic nu ma poate convinge ca asa ceva este un lucru firesc. Sunt atatea tari (asa-zis civilizate) in care asemenea casatorii s-au acceptat de mult (chiar si in biserica, in fata lui Dumnezeu, de exemplu Angia). Daca se doreste asemenea casatorie, se poate merge intr-o astfel de tara. Romania ramane mai conservatoare si este considerata homofoba, dar nu cred ca acest lucru este un defect. Traim toti in acceptare si intelegere dar pana la un punct pe care imi doresc sa nu-l depasim niciodata. Mama si tata sunt persoane bine definite in constiinta fiecaruia dintre noi. Nu pot vedea un barbat in postura de mireasa sau o fata in postura de mire. Este de-a dreptul ilar. Imi cer scuze daca parerea mea va deranjeaza dar cred ca asemenea articole tin la distanta multi cititori care renunta sa se mai aboneze la revista.Cu sinceritate si apreciere deosebita pentru munca indarjita si de calitate pe care o desfasurati. Profesor, V. Tacu

  10. Stimata doamna profesor, stau in cada si citesc despre Patrik, citesc si comentariul dvs si as vrea sa va dau cu ceva in cap. E prima reactie la ura. N-o s-o fac asa cum mi-as fi dorit ca nici dvs sa nu fi scris acest comentariu plin de ura. Stiu ca nu va dati seama, dar urati doamna profesor. Si nu stiti ce e un barbat trans. Sau un gay. Toti cei care urasc ca dvs dau exemplu paradele gay cu indivizi libidinosi. Nimanui nu ii plac indivizii libidinosi. Ei strica de fapt munca oamenilor care lupta pentru intelegerea sexualitatii si a identitatii sexuale. Ati citit articolul? Nu cred. Patrik explica faptul ca are o problema medicala. Recunoscuta ca atare in lumea medicala. Nu e un moft, nu e o perversiune. Creierul decide sexualitatea si identitatea sexuala. Patrik e un barbat cu creier de barbat si corp de femeie. Sunt persoane cu caracteristici din ambele sexe. Intersex sau hermafrodite… singurele chestii care dauneaza lumii asteia sunt neinformarea si ura. Cautati pe internet informatii medicale despre subiect, nu va opriti la site-uri care instiga la ura.

  11. E mai ciudat și mai trist că sunteți profesoara doamna Tacu
    Încă sper că aveți o alta meserie și va autodenumit așa.

    Comentariul dumneavoastră denota lipsa capacității de a înțelege.

    Dacă vi se pare ciudat să vedeți ceva nou doua tipe care se căsătoresc in biserică
    Sunt curioasă cum vedeți noul in general cum înțelegeți lucruri noi si cum le predați?

    Pentru că și în meseria dumneavoastră sunt sigură că apar tot felul de lucruri noi.

    Pe care daca tocmai dumneavoastră le priviți la nivel primar fara să mergeți dincolo de ele.

    Cum naiba le predați.
    Nu le predați. Nu le înțelegeți și ele nu exista.
    Există doar tristețea că existați și aveți o astfel de meserie.

Comentariile sunt închise.