Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Teo Maftei, portretul unei luptătoare

Teodora Maftei trecuse în ultimii 10 ani prin şapte operaţii și o trezire din comă. Apoi s-a întâmplat Colectiv.

Text de Medeea Stan
Fotografii din arhiva Teodorei Maftei

Teodora Maftei

Pe 30 octombrie 2015, în jur de 22:45, când fiecare secundă părea o veşnicie şi strigătele oamenilor deveniseră un refren pe care nimeni nu mai suporta să îl asculte, Teodora Maftei era afară, la câţiva paşi de uşa clubului Colectiv. Oamenii din preajma ei trăgeau de cei căzuţi peste pragul de la intrare. Dintre cei care ieşiseră, unii se prăbuşeau pe asfalt, alţii se clătinau. Teo era în picioare, cu aparatul Nikon atârnat de gât, peste tricoul cu formaţia Goodbye to Gravity. La lumina becurilor de pe ghirlande, un prieten a zărit‑o şi a întrebat‑o cum se simte. Teo, buimacă, i‑a răspuns: „Nu mi‑e bine”. Printre norii de fum, nu i se observau arsurile. Prietenul s‑a îndepărtat când a văzut că cineva se îndreaptă spre ea. Apoi, pentru că nu îşi mai putea ţine echilibrul, doi băieţi necunoscuţi au cărat‑o, unul de braţe, celălalt de picioare, până în Piaţa Bucur.

În timp ce băieţii o aduceau spre ambulanţe, doi colegi şi prieteni de la ProTV, Marian şi Junior, care scăpaseră mai devreme din club, au văzut că Teo avea urme de funingine pe faţă şi pe mâini. Părul îi mirosea a ars.

Girofaruri albastre şi roşii luminau strada aglomerată. Poliţişti, jandarmi, pompieri. Medici şi asistente îi îngrijeau pe răniţi, sub privirile supravieţuitorilor, prietenilor şi ale rudelor. Junior alerga dintr‑o parte în alta să găsească o salvare liberă pentru Teo. Pe lângă oamenii întinşi pe jos şi printre ambalajele de branule, Marian şi unul dintre băieţi au dus‑o pe Teo la trei ambulanţe. Nu mai era loc. Medicii dintr‑o salvare le‑au spus să o întindă pe asfalt, lângă o maşină, că se ocupă şi de ea. Au lăsat‑o şi s‑au dus la nişte pompieri pentru oxigen, căci abia trăgea aer în piept. Un pompier i‑a urmat şi i‑a pus Teodorei o mască de oxigen, acolo, lângă salvare. Încet, încet, Teo îşi mai revenise şi tot repeta un număr de telefon pe care îl ştia pe de rost, în caz de urgenţă. Era al Alexandrei, verişoara ei. Pe la 23:00, în timp ce Marian vorbea cu Alexandra, Junior a găsit o ambulanţă, în care a urcat‑o pe Teo. Le‑a spus doctorilor că a fost operată de şapte ori, în urma unui chist pe creier. În salvare, medicii i‑au administrat analgezice, cum se face de obicei, ca să suporte durerea. După sedare, Teo s‑a liniştit, iar ambulanţa a pornit sirena.

 *

Teodora Maftei s‑a născut pe 26 mai 1979 în Bacău. Mama, Viorica, lucra la o librărie, iar tatăl, Cornel, la centrală la Romtelecom. Părinţii, Teo şi fratele, mai mare decât ea cu doi ani, locuiau într‑un apartament dintr‑un bloc aflat la cinci minute de bazinul de înot şi de şcoala generală. Între aceste locuri şi‑a împărţit Teo copilăria. A făcut înot de performanţă de la şapte ani şi mama a încurajat‑o, pentru că era cam durdulie. Dimineaţa, înainte de 6:00, îşi lua rucsacul cu echipamentul pe umăr şi ghiozdanul de şcoală în spate şi pleca. Mama o privea cu regret de la fereastră, mai cu seamă iarna, când ea rămânea în casă, la căldură. Teo avea ore de la nouă, aşa că după antrenament mergea la şcoală şi se întorcea la bazin după‑amiaza, pentru alte exerciţii. Înota în jur de 50 de kilometri săptămânal şi se specializase în procedeul fluture, cel mai dificil. Participa la concursuri naţionale, unde străbătea apa cu mişcări ondulatorii, asemănătoare loviturilor din coadă ale delfinului. Se descurca bine, dar nu era la nivelul competiţiilor internaţionale. La fel de conştiincioasă şi disciplinată era şi la şcoală. În plus, avea imaginaţie şi născocea rime reuşite. Pe la şapte ani, a făcut prima fotografie alb‑negru. După ce i‑a înmânat mama un aparat Zorki cu peliculă, Teo a pozat‑o pe Alexandra, verişoara de la Bucureşti, care abia învăţa să meargă.

Teo îndepărta cu încăpăţânare obstacolele. Chiar şi băieţii mai mari din parcarea de la bloc o acceptau la fotbal, căci se impunea. Dădea din coate şi din picioare la nevoie, dar nu‑i spunea mamei decât după multă vreme, la fel cum nu‑i zicea că îşi îndemna şi fratele la năzbâtii. Tatălui îi plăcea curăţenia, iar Teo avea grijă să aşeze jucăriile în ordinea indicată, aşa că, în camera copiilor, toate erau la locul lor.

Teodora Maftei alături de fratele, tatăl și mama ei

Teodora Maftei alături de fratele, tatăl și mama ei.

 *

Cu aceeaşi grijă făcuse Teo curăţenie şi în garsoniera din Bucureşti cu o zi înainte de concertul Goodbye to Gravity (GtG). Lăsase numai o cană murdară de shake de fructe în chiuveta din bucătărie. Aştepta cu nerăbdare lansarea celui de‑al doilea album al „băieţilor ei”, despre care le vorbea tuturor: rude, prieteni sau colegi; concertul de vineri avea să fie „cel mai tare, de neratat”. Teo fotografia trupa de prin 2012, atât la concerte, cât şi la repetiţii – pentru ea, nu erau doar muzicieni, ci şi prieteni. A mers cu ei şi la Milano la un festival. Îşi propusese să îi însoţească în turneu prin ţară să promoveze albumul Mantras of War, iar sâmbătă, după Colectiv, voiau să plece toţi la Craiova pentru alt concert. Teo iubea muzica lor şi muzica, în general. După operaţii, concertele au înlocuit meciurile de fotbal, care mai degrabă i‑ar fi pus viaţa în pericol, dacă, din greşeală, ar fi lovit‑o cineva la cap.

În ziua concertului, adusese la biroul de la ProTV fotografiile pentru expoziţia individuală „London Unedited”, de pe 2 noiembrie. De ziua ei, în 2015, a călătorit singură la Londra, oraşul care îi risipea neliniştile şi în care nici durerile de cap nu mai erau aşa intense. Când mergea cu autobuzul prin Bucureşti, o deranja înghesuiala şi îi mai spunea Alexandrei: „La Londra n‑ar fi fost aşa”. Era încântată de fotografii, dar era uşor jenată să facă tam‑tam cu primul ei vernisaj individual. Urma să vândă fiecare dintre cele 23 de imagini cu 36 de lei, vârsta ei, suficient cât să acopere costurile. Evenimentul era programat la The London Street Atelier; Teo se împrietenise cu patroana localului, de origine engleză, şi făcea adesea fotografii la atelierele ei de gătit. Era apropiată şi de managerul localului, căreia Teo i‑a fost alături când i‑a murit tatăl.

O bucată din Londra văzută de Teo

Londra văzută de Teo, mai 2015

O bucată din Londra văzută de Teo

Londra văzută de Teo, mai 2015

Vineri, când Teo a plecat din redacţie, pe biroul ei, printre pinguinii de plastic şi pluş de mărimi felurite, se afla şi un mic afiş care anunţa concertul GtG. Urma să se vadă la un ceai cu Alexandra, căreia îi povestea totul, şi apoi să meargă la concertul băieţilor. A sunat‑o şi pe mama, cum făcea aproape zilnic. I‑a povestit despre fotografii şi despre cărţile de vizită personalizate pe care tocmai le luase – pe faţă aveau un obiectiv deasupra căruia scria „Teodora Maftei photography”.

După ceai, pe la 17:30, Teo s‑a dus la club, să‑i ajute pe băieţi să se organizeze. În jur de 21:30, aproape de intrarea în Colectiv, fotografia şi întâmpina lumea cu un zâmbet larg, ca o gazdă. Atunci s‑a întâlnit cu Marian şi Junior. Cu acelaşi râs molipsitor, binecunoscut în redacţia de sport unde lucra, le‑a mulţumit că veniseră. Înainte să se aprindă stâlpul din club, cât timp au cântat GtG, Teo şi‑a ţinut Nikonul aproape de ochiul drept. Era chiar în mijlocul primului rând din faţa scenei.

Mihai Alexandru și Alex Pascu (Goodbye to Gravity) văzuți de Teo la concertul din Colectiv, 30 octombrie

Mihai Alexandru și Alex Pascu (Goodbye to Gravity) fotografiați de Teo la concertul din Colectiv, 30 octombrie. Aparatul cu imaginile din acea seară a rămas la fratele ei.

 *

Alexandra s‑a trezit din somn când i‑a sunat telefonul. Era ameţită şi nu ştia ce se întâmplase la Colectiv. A plecat degrabă de acasă, fără să le dea detalii alor ei, mătuşa şi unchiul Teodorei, care nu se hotărâseră dacă să anunţe părinţii; simţeau că ar fi mai bine să îi protejeze. Alexandra nu aflase unde era internată Teo şi s‑a dus la Floreasca, însă numele ei nu era pe listă. Se gândea la cele şapte operaţii şi voia să le spună doctorilor despre ele.

La Bacău, mama se uita la ştiri la televizor şi, când a văzut incendiul de la concertul GtG, a sunat‑o pe Teo şi i‑a trimis mesaje. Deşi nu cunoştea numele clubului, era sigură că Teo fusese acolo şi se temea că fiica ei nu era bine. N‑a sunat‑o pe Alexandra, nici pe altcineva din familie, pentru că ştia că se culcă devreme. Voia să plece la Bucureşti. Tatăl a insistat să mai aştepte, să afle ceva sigur, dar n‑a reuşit să o convingă. Mama a găsit maşină spre Bucureşti de la autogară abia la 03:00. Atunci, soţul, care vorbise cu familia de la Bucureşti, i‑a dat vestea că Teo era în spital.

Unii prieteni au sunat‑o de mai multe ori pe Teo şi i‑au trimis mesaje pe telefon. Alţii s‑au gândit că poate voia să vorbească cu familia, aşa că i‑au lăsat mesaje private pe Facebook. „Zi‑mi că eşti bine”, „Eşti bine?”, „Teo, eşti bine?”. Pentru că nu au primit răspuns, mulţi au căutat‑o pe Alexandra. Colegii i‑au sunat şi pe Marian şi pe Junior, că ştiau că merseseră împreună la concert.

După ce a primit telefoane de la colegi de‑ai Teodorei, Alexandra a aflat că Teo era la Spitalul de Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri. A ajuns acolo la miezul nopţii, alături de zeci de alţi oameni, şi, în curte, un medic i‑a spus că Teo e sedată, la Terapie Intensivă; o internaseră la 23:16. N‑au lăsat‑o să o vadă. Voia neapărat să le explice doctorilor despre operaţii, dar ştiau deja.

Sâmbătă, Alexandra, mătuşa şi unchiul au luat‑o pe mamă de la autogară şi au venit cu toţii la spital. Pentru că doctorii le recomandaseră rudelor să nu intre la Teo, din cauza riscurilor mari de infecţie, doar mama a văzut‑o vreo două minute. Era intubată. Feşele îi acopereau capul, i se vedeau doar ochii şi nasul, iar trunchiul şi mâinile erau bandajate. Mama s‑a apropiat de patul ei, cam la un metru, dar nu a atins‑o. Îşi aduce aminte cum chiar în acea zi o asistentă i‑a deschis încet ochii Teodorei cu degetele, să vadă dacă clipeşte. Mama s‑ar fi bucurat să‑i deschidă singură. Medicii i‑au redus Teodorei doza de sedative numai să verifice dacă deschide ochii şi dacă reacţionează la atingeri. Era în stare gravă – avea arsuri ale căilor respiratorii şi doctorii bănuiau că plămânii erau afectaţi, însă atunci nu puteau să afle cât de mult – şi nici nu şi‑au propus să o trezească de tot. Familia îşi făcea în continuare griji ca nu cumva operaţiile să o slăbească şi mai tare, însă medicii le spuneau că arsurile erau, de fapt, problema.

Mama a vizitat‑o în fiecare zi, de sâmbătă până miercuri, îmbrăcată în halat şi cu boneţică pe cap, iar Alexandra a intrat cu ea o dată, duminică. La spital, mama a încercat să îşi ţină firea, dar îi curgeau lacrimile. Tatăl, care ajunsese duminică de la Bacău, părea confuz. Fratele Teodorei a rămas cu soţia într‑un sat din judeţul Bacău. Teo vorbea şi se întâlnea cu el rar, însă, când povestea despre relaţia lor, spunea că se înţeleg telepatic. Şi Alexandra şi mama îl sunau pentru a‑i spune cum se simte Teo. Când mama şi Nicoleta, fostă colegă de muncă şi prietenă a Teodorei, au trecut pe acasă pe la ea să ia nişte haine, mama a zărit în chiuvetă cana pe care Teo o lăsase în ziua concertului. A privit‑o şi a spus: „Doar nu i‑o spăl eu. Lasă, să şi‑o spele singură când se întoarce”.

Cam de două ori pe zi, medicii adunau familiile într‑o cameră şi le vorbeau pe rând despre pacienţi. Purtătorul de cuvânt le spunea rudelor că starea Teodorei era gravă, dar stabilă. Duminică, 1 noiembrie, totalul deceselor ajunsese la 30. În Bucureşti, în jur de 8.000 de oameni au plecat din Piaţa Universităţii spre Fabrica Pionierul, unde funcţionase clubul. Aproximativ 3.000 de persoane erau deja acolo, în faţa unui altar cu flori şi candele. După ce Franţa şi Germania şi‑au oferit ajutorul, Nicolae Bănicioiu, Ministrul Sănătăţii, a declarat: „Chiar nu avem nevoie de nimic în acest moment. Medicii noştri pot gestiona situaţia”. Dar în spitale nu erau suficiente paturi, nici locuri la secţiile de Terapie Intensivă şi, pentru că nu aveau camere sterile, medicii nu puteau să ferească pacienţii de infecţii. Presa vorbea despre Teo şi operaţiile ei. „Impresionanta poveste a jurnalistei”, „A fost operată de şapte ori”, „Câtă lume o iubeşte. A înfruntat trei operaţii pe creier”.

Duminică, un editor sport de la ProTV, care a intermediat comunicarea între departamentul de resurse umane și familie, a vorbit cu rudele despre transferul Teodorei la un spital din străinătate. Compania voia să acopere toate cheltuielile, inclusiv tratamentul. Se gândeau că i‑ar fi fost mai bine în afara țării, ca după ultima operaţie, la Viena, pe care i‑au plătit‑o. Mai voiau să transporte un angajat rănit la Colectiv.

Familia spune că, iniţial, medicii curanţi au zis că Teo are mai multe şanse de supravieţuire dacă pleacă, dar apoi nu au mai fost de acord cu transferul, argumentând că zborul ar putea‑o afecta şi că şi în România primeşte aceleaşi îngrijiri. Doctorii spun că au încurajat transferul şi că ştiau de riscul de infecţie din spital, pentru că nu aveau condiţii de izolare. Marii arşi ar fi trebuit să stea singuri în salon. (În salonul Teodorei mai era un pacient). Doctorii nu aveau cum să oprească rudele, dacă îşi doreau să o mute pe Teo; doar au făcut recomandări. Angajatorii Teodorei au contactat clinica privată Intermedicas, care le asigură pacienţilor români cu probleme grave de sănătate, contra cost, o a doua opinie de la specialiştii unor clinici din străinătate. Intermedicas a vorbit cu medici din Israel, Austria şi Germania, şi, în final, directorul secţiei de Terapie Intensivă de la Hadassah Medical Center din Israel a venit la Bucureşti. (De obicei, medicii contactaţi de firmă nu evaluează pacienţii în spitalele din România, dar au făcut o excepţie pentru cei de la Colectiv.)

În  acest timp, mesajele de încurajare curgeau pe pagina de Facebook a Teodorei: „Teo, dovedeşte‑ne tuturor, încă o dată, că eşti o forţă!”, „Suntem alături de tine, Teo! Fii… aşa cum eşti tu! Fii tare!”, „Învață‑ne iar cum să trăim frumos!”. Erau şi multe fotografii: alături de familie, de prieteni, la concerte, pe stadion.

 *

În timpul liceului, Teo avea lipite pe uşa dormitorului din Bacău afişe cu formaţia Take That. Era rebelă, bacoviană și romantică şi intrase la cel mai bun colegiu din oraş. Dintr‑a VIII‑a ajungea tot mai rar la bazin, căci mama i‑a spus ferm să renunţe la înot şi să se ocupe de şcoală. Îi plăceau materiile umaniste şi, la ore, cu ochelarii pe mijlocul nasului, se apleca asupra ultimelor pagini ale caietelor, pentru a scrie poezii. Cu cea mai bună prietenă făcea schimb de bileţele despre drame, conflicte interioare și revelații. Ba independentă, ba alintată, când chiulea de la ore Teo o vizita pe mama la librăria unde lucra şi îi zicea că se plictisise la liceu. Pe‑atunci, voia să devină actriţă sau avocat.

A învăţat de la părinţi să iubească sportul, în special fotbalul. La meciurile importante, se adunau în faţa televizorului. Fratele nu era pasionat, însă rămânea alături de ei. Teo ţinea cu Rapid, tatăl cu Steaua, iar mama, stelistă iniţial, îşi schimbase preferinţele de dragul fiicei. Ea le interzicea celor doi rivali să comenteze în timpul jocurilor Steaua‑Rapid. Nu o ascultau chiar de fiecare dată, cu atât mai puţin Teo, căreia îi plăcea să‑şi tachineze tatăl.

La banchetul din clasa a XII‑a, Teo a îmbrăcat două rochii pentru concursul de dans: una albă cu voal, la care a asortat pantofi albi, şi alta vişinie, din mătase, care s‑a potrivit cu încălţările maro. Avea ochi căprui şi strungăreaţă. După ce s‑a zbânţuit pe tot soiul de melodii împreună cu un coleg de clasă, s‑a numărat printre câştigători. La scurtă vreme după examene, a urcat singură într‑un tren către Bucureşti ca să se înscrie la facultate, de unde a făcut îndată primii paşi spre jurnalismul sportiv.

În 1998, când a început Facultatea de Jurnalism la Hyperion, la Bucureşti, s‑a mutat împreună cu a doua ei familie: mătuşa, unchiul şi verişoara. Pentru Alexandra, care era cu şase ani mai mică, Teo a ocupat uşor locul surorii pe care n‑a avut‑o niciodată. Teo luase de la Bacău aparatul Zorki şi îl folosea în laboratorul de la facultate ca să‑şi developeze cu răbdare filmele. Colegilor nu prea le ieşeau pozele, dar ea era mereu triumfătoare. La acea vreme, fotografia mai mult peisaje, însă se bucura de fiecare imagine.

După ce a făcut practică la secţiile de sport ale diverselor cotidiene, prin al doilea an de facultate s‑a angajat la ziarul Capitala. A îndrăznit de la început să meargă la meciuri pe stadion, ceea ce colegei şi prietenei ei Eugenia, pe care nu o pasiona aşa tare fotbalul, i se părea mai dificil. Teo era mai mereu ocupată, pentru că deja călătorea prin ţară să scrie despre meciuri. Nu îşi refuza o bere sau un dans la discotecă cu gaşca. Asculta Metallica, Guns N’ Roses şi AC/DC, iar seara mergea prin Fire Club, unde cântau formaţiile noi ale vremii, ca Omul cu Şobolani şi Coma.

Din 2001 până în 2003, a lucrat la Adevărul şi apoi a ajuns reporter pentru jurnalele de sport la Prima TV. Teo dorea să îşi facă profesia ca la carte şi, prin asta, să schimbe lumea. Cu energia de la 24 de ani, stătea pe stadionul Giuleşti până noaptea târziu fără să îşi piardă entuziasmul. Fusese fascinată de atmosfera din 1999, când Rapidul a câştigat un al doilea titlu, după 32 de ani de pauză, şi acum se bucura de victoria din 2003. Echipa o ştia pe Teo și Teo avea și ea jucători preferați: Emilian Dolha, Vasile Maftei şi, mai târziu, Dănuţ Coman. Când urmăreau meciurile la televizor, părinţii, în special mama, făceau ochii mari, să o zărească prin mulţime, cu microfonul în mână. Pe‑atunci, Teo s‑a împrietenit cu Nicoleta, colega de la ştiri, şi mai plecau în concedii împreună. În februarie 2005, la 25 de ani, Teo locuia singură cu chirie într‑o garsonieră, după ce se mutase de la mătuşă, şi avea job‑ul la care visase – era de câteva luni editor la sport la ProTV.

Atunci au început durerile puternice de cap.

Nu mai reuşea să doarmă noaptea şi nicio pastilă nu o liniştea. În acelaşi timp, îşi făcea griji că nu se va putea ridica la nivelul aşteptărilor noului loc de muncă, căci abia se concentra să lucreze. În seara de 16 martie 2005, când s‑a dus la Spitalul de Urgenţă Floreasca, a aflat că are un chist de 6,7 centimetri pe creierul mic. Era mult. Medicul nu ştia cauza, iar diagnosticul a fost chist arahnoidian de fosă posterioară. Adică o formaţiune benignă pe creierul mic, puţin mai sus de ceafă, o punguţă cu lichid cefalorahidian care apăsa pe creierul mare. Determina hipertensiunea intracraniană, o presiune în craniu care i‑ar fi putut pune viaţa în pericol. Pentru a îndepărta lichidul, medicii ar fi putut fie să o opereze, fie să îi pună un furtunaş în măduva spinării, de‑a lungul coloanei vertebrale, prin care să se scurgă lichidul de la creier. Doctorul i‑a propus Teodorei prima soluţie. Ea voia să se opereze cât mai repede, pentru că nu mai îndura durerea. Nu se temea de intervenţie, căci nici nu ştia ce urma. Şi‑a sunat tatăl în drum spre casă, cu gândul să nu o sperie pe mama, şi i‑a dat de înţeles că o să fie o incizie simplă la ceafă.

Două zile mai târziu, pentru a se mai calma, a scris versurile: „Se lasă întunericul peste fiinţa mea, / Mă bântuie un gând – că nu voi apuca / Să termin un poem ce am uitat să‑l scriu, / Să‑mi fie, dacă mor, o urnă, nu sicriu…”.

Pe 23 martie 2005, când s‑a trezit după prima operaţie, Teo simţea cum o durere fierbinte îi zvâcnea din craniu. Era într‑un salon de Terapie Intensivă din secţia de neurochirurgie de la Floreasca, unde se auzeau gemetele celorlalţi pacienţi. Tremura şi îi era greaţă. Alexandra, care era lângă patul ei, i‑a mângâiat mâna amorţită şi rece şi a întrebat‑o: „Teo, te doare?”. Ar fi vrut să‑i răspundă „Nu, cum naiba să mă doară, după ce mi‑au făcut ăia o gaură în craniu şi îmi atârnă un furtun din cap?!”. A scris pe  ei, în 2012, cu autoironia obişnuită, despre prima operaţie şi despre următoarele şi a creat o serie de şapte texte cu denumirea Die Hard (după filmul cu Bruce Willis).

În ziua aceea, după operaţie, şi‑a dat seama că ce i se întâmpla nu era o joacă. Pentru că nu avusese o relaţie prea apropiată cu Dumnezeu, nu i‑a cerut socoteală şi nici nu a spus vreo rugăciune către icoana dintr‑un colţ al salonului. Câteva ore a privit tavanul, care semăna cu un monitor pe unde treceau oameni şi momente din viaţa ei. În spital, o vizita unchiul zi de zi şi îi aducea mâncare caldă gătită de mătuşă; Alexandra o înveselea cu prezenţa ei copilăroasă. Cu Eugenia s‑a întâlnit pe holul etajului unde era internată. Deşi conştientă că o operaţie pe creier nu e aşa simplă cum credea, deşi încă mai avea dureri postoperatorii, Teo spunea că totul va fi bine. După două săptămâni petrecute la mătuşă, a acceptat să vină mama la ea şi s‑a întors în garsoniera din Drumul Taberei. Mama a aflat că avusese un chist pe creierul mic, însă pe tata l‑a protejat în continuare. Teo nu voia ca el să o vadă aşa slăbită, nici la spital, nici acasă.

În aprilie, a ieşit pentru prima dată la plimbare după operaţie. Purta un tricou cu guler ridicat, pe care îl îmbrăcase ca să acopere bandajul de la ceafă, iar pe capul ras avea un batic roz. A simţit că leşină în faţa blocului, când a luat prima gură de aer. Mama a vrut să o ţină de mână, dar a refuzat‑o. Cu fiecare pas, o lăsau forţele. Se simţea neputincioasă, obosită, mânioasă. Odată ce s‑au întors în casă, a lăsat toate lacrimile să curgă.

Teo credea că o să revină totul îndată la normal şi că se va putea întoarce la lucru. Mai mergea în vizită la birou, dar nu scăpase de migrenele zilnice şi, oricât încerca să se convingă şi să creeze impresia că e bine, nu era.

În luna mai, chistul se refăcuse şi avea peste cinci centimetri. Oboseala şi mânia o încrâncenau mai mult decât durerea. Nu înţelegea de ce trecea încă o dată prin asta. Operaţiile de îndepărtare a chistului nu sunt mereu eficiente, de aceea unii medici preferă soluţia tubului de dren. Pe 11 mai, Teo s‑a întors în sala de operaţii de la Floreasca, unde i‑au pus un şunt spinal, un furtunaş subţire care drena lichidul de la creier, de‑a lungul coloanei vertebrale, de unde era absorbit de măduva spinării. La patru zile de la operaţie, după ce a ieşit de la Terapie Intensivă, se juca Dinamo‑Rapid pe stadionul din Ştefan cel Mare şi Teo s‑a strecurat într‑un alt salon ca să vadă derby‑ul de la balconul spitalului şi să audă galeria Rapidului. Dinamo a marcat prima și Teo a scăpat o înjurătură, spre amuzamentul bărbaţilor îngrămădiţi pe balcon. Nici după a doua operaţie nu i‑a fost uşor. Uneori, uita ce voia să facă sau să spună; obosea şi în timp ce mânca.

 *

Luni dimineaţă, pe 2 noiembrie, Nicoleta a ajutat la The London Street Atelier cu organizarea vernisajului „London Unedited”, al cărui scop acum era să strângă bani pentru recuperare.

La deschiderea expoziţiei, a fost o coadă până în stradă. Prietenii şi colegii se gândeau că Teo o să treacă şi peste asta, că e puternică, însă vorbeau despre cât de grea şi de costisitoare va fi recuperarea. Li se părea că mama şi Alexandra erau calme şi echilibrate. Şi ele voiau să creadă că totul va fi bine, că e doar o altă încercare, dar se temeau să nu cumva să o piardă de data asta. Nicoleta i‑a spus mamei Teodorei: „Trebuie să fiţi tare, pentru că Teo este tare întotdeauna şi ne‑ar da două palme dacă ne‑ar vedea că plângem”.

La Spitalul de Arsuri, medicii i‑au recoltat Teodorei secreţii din răni, să vadă dacă are vreun germen, adică o bacterie care să le infecteze. În fişă rezultatele au fost trecute negative. I‑au recoltat şi probe de sânge şi le‑au lăsat într‑un mediu care favorizează creşterea germenului, în caz că acesta există, ceea ce poate dura de la 48 de ore până la cinci sau şase zile. Pe 2 noiembrie, hemocultura era sterilă. Hemocultura se repetă de mai multe ori într‑o zi, pentru că marii arşi sunt sensibili atât la germenii personali de pe piele, cu care până atunci au trăit fără probleme, cât şi la cei exteriori, din spital, mai rezistenţi la antibiotice. Medicii i‑au administrat preventiv antibiotice Teodorei.

La trei şi patru zile după incendiu, Alexandra le‑a trimis celor de la Intermedicas actele medicale ale Teodorei, printre altele, analize de sânge şi radiografia la plămâni, pentru ca ei să le dea clinicii din Israel. Din cauza stresului, Alexandra avea impresia că medicii români nu îi înmânau actele suficient de repede, că trebuia să se roage să le primească. Apoi, s‑a gândit că doctorii au făcut ce au putut în acele condiţii.

Miercuri dimineaţă, pe 4 noiembrie, profesorul israelian a ajuns la Bucureşti cu alţi doi doctori, şi a evaluat‑o pe Teo, după care s‑a întâlnit într‑un cabinet cu mama, Alexandra şi medicii curanţi. Alexandra îşi aminteşte că le‑a vorbit despre riscuri; şansele să o piardă ar fi fost 60%, mai ales din cauza arsurilor care ocupau 45% din suprafaţa corpului, de la gradul I la gradul III, inclusiv la cap. Profesorul nu se temea că problemele neurologice anterioare i‑ar putea înrăutăţi situaţia. Mai grav era că Teo era suspectă de arsuri ale căilor respiratorii.

Părinţii şi‑au asumat transportul, cu riscuri, şi au semnat actele de transfer, iar doctorii de la Spitalul de Arsuri, raportul medical. Familia era convinsă că îi va fi mai bine în străinătate. Mama cunoştea condiţiile din spitalele din ţară. Stătuse cu Teo în saloane de la Floreasca, Pantelimon, Bagdasar, iar transferul era o şansă pe care familia nu ar fi putut să i‑o ofere fără ajutorul ProTV. În acele zile, numeroase familii căutau soluţii pentru a‑şi transfera apropiaţii. Doctorii nu le dădeau răspunsuri clare. De la noaptea incendiului muriseră 32 de oameni.

În acea seară, pe la 19:30, după ce medicii din Israel au mutat‑o pe Teo de pe aparatura din spitalul bucureştean pe aparatura lor de ventilare şi monitorizare, au dus‑o pe targă la ambulanţa din faţa spitalului. Alexandra a mers spre aeroport lângă Teo, în salvare. Nicoleta le‑a urmat cu maşina în care se aflau părinţii şi mătuşa. În jur de 20:00, un avion, ambulanţă aeriană privată, a decolat.

*

După cele două operaţii din 2005, Teo a stat în concediu medical aproape zece luni, timp în care s‑a împăcat cu destinul ei. „Zece luni în care am învăţat să trăiesc, să mă descurc şi să am grijă de mine singură”, scria ea. Rămânea singură acasă, se plimba, ieşea la cumpărături. În vara lui 2006, a mers în vacanţă la Vama Veche şi, un an mai târziu, a vizitat neînsoţită Amsterdam. Se simţea cât de cât liberă, dar durerile puternice de cap, pe care se străduia să le ascundă de cei din preajmă, erau cu ea pretutindeni. Îi era greu să ignore zgomotele pe care le făcea furtunul de la ceafă, care bolborosea când ploua afară. Devenea din ce în ce mai dificil să se bucure de adrenalina de la muncă, unde abia aşteptase să revină. Zilnic redacta şi edita ştiri în viteză, iar asta amplifica migrenele.

La începutul lui 2008, a făcut un RMN la Spitalul Bagdasar: de la hipertensiunea intracraniană creştea cantitatea de lichid cefalorahidian şi, dacă nu se opera, risca să i se inunde creierul. Pe 3 martie 2008, s‑a întors în sala de operaţii, de data asta cu mama alături. Pentru întâia oară, s‑a temut. Ştia ce înseamnă o astfel de operaţie şi nu‑şi dorea decât să se sfârşească cu bine. Şi aşa a fost. Au lăsat‑o să plece acasă la o săptămână după ce i‑au mai pus un furtunaş, un şunt peritoneal de la creierul mic până în stomac, prin care se scurgea surplusul de lichid cefalorahidian. Mama a mai rămas trei zile cu ea şi‑apoi Teo a convins‑o să plece.

La zece zile după acea operaţie, era fericită că nu mai depindea de ajutorul nimănui, că putea să gătească şi să se mişte prin casă. Seara, în timp ce vorbea la telefon cu prietenul ei, Teo şi‑a pierdut cunoştinţa. Pentru că nu mai scotea niciun cuvânt la telefon, prietenul a trimis ambulanţa şi pompierii la ea acasă. Locuia la parter şi au spart geamurile ca să intre. Din cauza trombozei venoase – două vene s‑au astupat cu cheaguri de sânge, pentru că stătuse prea mult cu hipertensiunea intracraniană –, a făcut o criză de epilepsie şi a rămas inconştientă trei zile.

Când a deschis ochii la Spitalul Pantelimon, Teo era dezorientată şi copleşită de vinovăţie. Nu înțelegea de ce era mama la căpătâiul ei, dacă plecase la Bacău cu câteva ore înaine. Prietenul ei a fost primul om de care a întrebat‑o. La scurt timp, o ambulanţă a transferat‑o de la Pantelimon la Bagdasar. Acolo, tatăl a vizitat‑o pentru prima dată la spital. Teo şi‑a călcat pe inimă şi a acceptat. A emoţionat‑o prezenţa lui şi că evita să vorbească despre ce se întâmplase. După ce şi‑a mai revenit, Teo i‑a dat vestea la telefon Nicoletei, făcând, ca de obicei, haz de necaz: „Am fost într‑o mică comă”.

Drumul spre casă i s‑a părut nesfârşit. Când a intrat în bloc, i s‑au înmuiat picioarele şi după ce a trecut de uşa garsonierei s‑a aşezat pe fotoliul din hol, unde, minute în şir, a privit în gol. Îi era frică. Nu putea să intre în camera în care „murise puţin”.

Migrenele nu au încetat, ba chiar au apărut şi dureri de coloană, care o storceau de viaţă. În septembrie 2008, s‑a întors la Bagdasar pentru noi analize şi tratamente. Atunci, medicii au programat altă operaţie. În pofida apăsărilor, Teo nu a renunţat la visul de a participa la un workshop de fotografie înainte de internare. Apoi, şi‑a luat aparatul foto cu ea în salonul 617, pe care l‑a botezat „Ecaterina Teodoroiu”, unde ar fi trebuit să stea cinci femei. Dar erau vreo zece şi dormeau şi câte două în pat, deşi fuseseră operate la cap. Teo şi‑a zis că misiunea ei era să le încurajeze, că era a patra ei operaţie. Aşa a impus regula: „Pe aici nu se plânge! Dacă Teo nu plânge, nimeni nu plânge!”. Şi celelalte paciente se înveseleau.

Dimineaţa, la uşa salonului, Teo o aştepta pe mama cu mâncare, iar, în restul zilei, ca să treacă timpul mai repede, fotografia condiţiile precare din saloanele şi toaletele din spital. Pozase un vas de toaletă fără capac, alături de care se afla un coş de gunoi de unde dădeau pe afară hârtii şi alte resturi – l‑a descris pe blog ca „centru spa”.

Pentru că intervenţia nu a ajutat‑o, a mai urmat una, zece zile mai târziu. Şuntul spinal pe care i‑l puseseră medicii de la Floreasca nu se mai vedea la tomografie şi a aflat apoi că făcuse un şanţ în măduvă, unde era ascuns, şi risca să paralizeze. Deşi complicată, operaţia s‑a încheiat cu bine şi i‑au scos şuntul.

Lipsise vreme îndelungată de la ProTV, iar după atâtea operaţii nu îi mai făcea bine jobul de editor sport, pentru că trebuia să redacteze şi să editeze texte la foc continuu şi să alerge dintr‑o parte într‑alta a redacţiei, să se coordoneze cu alţii. Colegii o mai sfătuiau să nu mai stea aşa mult în picioare. O admirau, dar îşi făceau griji pentru ea. În 2008, a trecut pe un post cu program mai previzibil: fotograf pentru departamentul de relaţii publice, unde ajuta la promovarea mai multor emisiuni. Când era nevoie, ajungea la redacţie şi la 7:00 dimineaţa, căci era disciplinată şi serioasă.

Deşi le vorbea frecvent colegilor despre problemele de sănătate, nu era plângăcioasă; nu se resemnase, ci purta o bătălie senină, cu ajutorul umorului şi autoironiei. Și ea şi colegii se obişnuiseră cu regimul alimentar: nu avea voie excitanţi ai sistemului nervos precum ciocolată, cafea, alcool. Pastilele pe care le‑a luat de‑a lungul anilor pentru migrene, precum Ketonal, Ketorol şi Topiramat, îi afectaseră ficatul şi sistemul digestiv, aşa că evita zahărul, alimentele cu gluten şi ouăle. La birou, când era vreo sărbătoare şi se aşezau prăjituri pe masă, colegii le păstrau pentru Teo pe cele cu vanilie. Atunci a renunţat de tot la înot o vreme, pentru că nu avea voie să facă efort.

Nici anul 2009 nu a trecut fără obstacole. În februarie, s‑a operat din nou la Bagdasar. Pentru că se scurgea prea mult lichid prin şunt, doctorii i‑au pus o valvă la burtă, care regla presiunea. A doua zi, a plecat acasă, unde o aştepta tata cu mâncare.

Teo înţelegea durerea şi se gândea că e important să îi susţină pe alţii. Unii colegi care aveau probleme de sănătate sau pierdeau pe cineva drag îi cereau sfatul. În martie 2009, un bărbat diagnosticat cu o tumoră pe creier a publicat pe blogul personal povestea operaţiilor Teodorei, pe care el o rugase să i‑o spună. De atunci, până prin ianuarie 2010, Teo a vorbit prin comentarii cu două doamne care au citit textul: una al cărei tată avea un chist asemănător, şi cealaltă, chiar ea bolnavă. Nu le‑a ascuns suferința, dar le‑a amintit să se bucure de viaţă:

„De simţit nu mă simt mai bine”, a scris Teo, „Am ajuns să iau trei pastile de Ketorol pe zi, ca să suport un pic şi să mai vin şi eu la muncă, pentru că nu pot sta numai în casă. Dar durerile sunt groaznice, mă doare şi capul şi coloana, în zona cervicală (…) Sper să aveţi mai multe momente în care să fiţi bine şi să profitaţi din plin de acele clipe, de plimbări şi orice lucru care vă bucură”.

Ultima operaţie, a şaptea, cea de la Viena, de pe 23 octombrie 2009, a fost plătită de ProTV. „Aveam imaginea spitalelor de aici, simţisem pe pielea mea condiţiile mizere în care sunt operaţi oamenii, în care se trezesc la reanimare şi în care trebuie să se recupereze”, a scris Teo pe blog. Era singură, dar încrezătoare. O impresionase totul: actele de internare, rezerva cu baie proprie, meniul bio, analizele. Clinica arăta ca un mall cu restaurante, cafenele şi magazine.

Operaţia a decurs fără probleme şi ea fusese relaxată, căci era o intervenţie uşoară: i‑au schimbat valva care regla curgerea lichidului. După o oră, cât a durat intervenţia, şi încă 20 de minute până s‑a trezit, era înapoi în salon. A avut poftă de mâncare, ba chiar s‑a plimbat pe picioarele ei prin „mall”. Dar a doua zi s‑a trezit cu dureri, de parcă îi răsucea cineva un cuţit în craniu. Nu era mama lângă ea să o ţină de mână. Nu era Alexandra să facă o glumă: „Hai, mă, vere, te face pe tine o operaţie?”. Toate analizele au ieşit bine şi doctorii au ajuns la concluzia că organismul nu a reacţionat cum trebuie la operaţie, ceea ce a dus la migrena acută.

După ultima operaţie, Teo a simţit că şi‑a învăţat lecţia. Şi‑a amintit cum era viaţa ei înainte de prima operaţie şi s‑a gândit la tot ce a urmat. Înainte, sănătatea nu i se părea prea importantă. Înainte, credea că e mai bine să fie pragmatică şi să pară dură, ca să nu profite cei din jur de slăbiciunea ei. Apoi, a învăţat să se bucure de oamenii din jur: „Nu neg, sunt momente în care aş vrea şi eu mai mult de la viaţă. Mai mult timp fără durere, mai mult zâmbet şi mai multă răbdare pentru cei dragi mie… Şi, mai important, să nu uit lecţia, ca să nu o mai repet (măcar o vreme)”.

 *

Avionul neîncăpător a aterizat în aeroportul din Ierusalim în jur de miezul nopţii, miercuri spre joi. Alexandra a însoţit‑o pe Teo, pentru că ea vorbea engleză şi se putea înţelege mai uşor cu medicii. Ambulanţa le‑a dus direct la secţia de Terapie Intensivă a clinicii cu hotel şi supermarket, unde Teo a stat singură în salon. Mama a ajuns a doua zi la prânz, iar joi după‑amiaza a fost la spital şi Eugenia, colega de la facultate, care se afla la studii în Ierusalim şi a păstrat legătura cu Alexandra după ce a aflat de incendiu. La spitalul din Israel, la fel ca în România, doctorii i‑au redus Teodorei doza de sedative pentru evaluarea neurologică, aşa cum au notat apoi în biletul de externare.

Teo a deschis ochii, dar au sedat‑o din nou, căci îi bătea inima foarte repede din pricina durerii, pe care nu o suporta. Nici mama, nici Alexandra nu au fost de faţă.

După ce i‑au făcut o tomografie, doctorii au văzut că şuntul peritoneal nu fusese afectat în urma incendiului. Transferul le‑a dat speranţe apropiaţilor şi colegilor, care erau din ce în ce mai convinşi că Teo va fi bine. De joi până sâmbătă, starea ei a fost aceeaşi. Mama şi Alexandra respirau uşurate cu fiecare zi fără complicaţii. Citiseră însă ştirile din ţară despre riscurile de infecţii şi au întrebat de mai multe ori doctorii şi asistentele dacă au apărut asemenea semne şi li s‑a spus că nu.

Duminică, la nouă zile de la incendiul din Colectiv, muriseră 45 de oameni – 13 de sâmbătă până duminică seara. Medicii din România declarau pentru presă că riscul de infecţii era mare mai ales la pacienţii cu arsuri ale căilor respiratorii, dar nu dădeau prea multe detalii. Atunci, doctorii din Israel i‑au spus în engleză Alexandrei, care îi traducea mamei, că Teo are o infecţie. Dar n‑au menţionat cauzele.

Andrei Găluț, văzut de Teo în timpul concertului Goodbye to Gravity din Colectiv, 30 octombrie. Găluț e singurul membru GtG care a supraviețuit incendiului

Andrei Găluț, fotografiat de Teo în timpul concertului Goodbye to Gravity din Colectiv, 30 octombrie. Găluț e singurul membru GtG care a supraviețuit incendiului.

 *

În 2010, Teo s‑a mutat din departamentul de PR în redacţia Sport.ro de la ProTV pe un post înființat pentru ea: visual editor. În acelaşi an, Teo a povestit pentru revista Marie Claire despre operaţii, pentru că îşi dorea să îi încurajeze şi pe alţii prin puterea exemplului. „Chistul meu, care are acum doi centimetri, m‑a învăţat să respect durerea şi bucuria. Viaţa mea adevărată a început odată cu el, de atunci m‑am schimbat mult, am devenit un om mai bun.” A spus, printre altele, că a aflat ulterior că medicii au mânuit greşit primele două operaţii. În 2011 şi‑a spus povestea pentru site‑ul perfecte.ro, unde a explicat că a avut trei operaţii pe creier, trei intervenţii la chist pe la gât, când i‑au pus furtunaşul şi valva de sus, iar una la burtă, pentru a monta cealaltă valvă: „Nu‑ţi imagina că m‑am călit de tot, doar pentru faptul că mă vezi zâmbind mai mereu”, spunea Teo. „Am momentele mele de criză”. Apoi, în 2012, Teo a început seria Die Hard despre operaţii.

În acelaşi an, Teo a fost prima dată la psiholog după ce s-a despărțit de bărbatul cu care se vedea de șapte ani, încă de dinaintea primei operații. Au urmat nopţi nedormite, un gol în stomac şi multe întrebări. Psihologul a ajutat‑o să înţeleagă că suferinţa după despărţire nu e ieşită din comun. Şi, cum zicea şi mama: când ceva se termină, nu e bine să rămâi agăţat. (Nota editorului: Relația a început când partenerul era căsătorit; n-am considerat că dinamica și efectul relației sunt atât de relevante încât să le subliniem în acest text.)

În timp, Teo a revenit la concertele rock, unde făcea fotografii. A revenit şi pe stadioane la meciuri. Purta tricouri largi, mai mult negre sau roşii; îşi lăsase părul lung şi îşi făcuse trei tatuaje: trei cocori liberi pe umărul stâng, primele două versuri din poemul Carmina Burana – „O fortuna, velut luna” („O destin, asemănător cu luna”) – şi un aparat foto pe încheietura mâinii drepte. După operaţii a rămas cu o gaură mai sus de ceafă, mai îngustă decât o linguriţă şi nu prea adâncă, pe care părul a acoperit‑o întotdeauna. Avea şi o cicatrice de la ceafă în jos, pe gât, cam cât degetul mic de la mână.

În iunie 2013, Teo i‑a intervievat pentru Info Music pe trei dintre membrii trupei GtG, pe care i‑a prezentat drept cea mai tare trupă de metal din România. Din septembrie 2014 până în ianuarie 2015, a mers lunar la control la neurolog. Lua o pastilă de Topiramat de 25 miligrame seara, pentru dureri de cap şi ca să evite altă criză epileptică precum cea din 2008, care a dus la comă. În martie 2015, la zece ani de la prima operaţie, a scris pe blog: „Zece ani în care cele mai multe zile au fost o luptă: cu mine, cu timpul şi spaţiul, cu durerea şi demonii din capul meu, dar şi cu zile care s‑au sfârşit cu zâmbetul pe buze, vorbe calde şi gânduri frumoase, cu încredere sau speranţă pentru ziua următoare”.

În mai 2015, după cel mai recent control trecut în fişa medicală, nu a mai suportat Topiramat. Trei săptămâni nu a luat tratamentul şi s‑a simţit bine: a dormit, nu a avut migrene, ameţeli şi nici momente de agitaţie.

Teo s‑a grăbit în ultimii ani. Avea mereu ceva de făcut. Vara trecută a înotat la Swimathon Bucureşti pentru un băiat bolnav de cancer. A intrat de două ori în bazin, deşi o durea capul. Se încrunta în timp ce parcurgea lungimile, dar s‑a încăpăţânat să înainteze. În 2015 a participat la proiecte fotografice şi şi‑a editat propria carte de poezii, ilustrată cu fotografiile ei, pe care voia să o tipărească curând.

Cu două săptămâni înainte de Colectiv fusese la concertul Satriani de la Sala Palatului şi pozele, ca toate cele de la concertele mari, au fost publicate pe stirileprotv.ro. A fost ultimul subiect despre care a scris pe blog, pe 16 octombrie 2015.

Şi‑a continuat regimul alimentar – în dulapul de la birou păstra fulgi de porumb fără gluten, miere, caju şi migdale, iar cine poftea avea voie să ia. Când avea migrene puternice, îşi punea căştile pe urechi. Nu era serioasă când se enerva, dar se mai ciondănea cu unii colegi dacă dădeau drumul la aparatul de aer condiţionat vara sau dacă îşi lăsau paharele de plastic pe biroul ei. Trecea repede de la supărare la veselie. Râdea mult şi le amintea colegilor că „nicio zi nu e doar o altă zi”. Se împrietenea cu lumea şi îi făcea chiar şi pe angajaţii noi să se simtă de parcă ar fi cunoscut‑o de‑o viaţă. Uneori, nu ajungea la redacţie, dar, dacă putea, lucra de acasă. Mai avea momente când se sprijinea de pereţii redacţiei, din pricina migrenelor. Alteori, stătea până seara acolo, deşi colegii o îndemnau să se ducă acasă, să mai ia o pauză. Îi era frică să doarmă singură, iar când îi era rău, prefera să rămână peste program, căci acolo se simţea în siguranţă.

*

Luni dimineaţă, pe 9 noiembrie, înainte de 08:00, Alexandra a răspuns la telefon. Nu mai ştie cine era. Le chemau pe ea şi pe mamă de urgenţă la spital, pentru că Teo nu era bine. Alexandra a chemat un taxi, iar pe drum şi‑a zis în gând de mai multe ori: „Să nu fie atât de grav, să nu fie atât de grav”.

Într‑un cabinet, la căpătâiul Teodorei, medicii le‑au dat vestea mamei şi Alexandrei: starea Teodorei se înrăutăţise peste noapte. După ce inima nu a mai pompat suficient sânge către creier şi celelalte organe, a ajuns la colaps cardiovascular. Era în moarte cerebrală, dar încă nu o deconectaseră de la aparate. Pentru întâia oară, doctorii le‑au lăsat să meargă lângă Teo fără halat. În salon, Alexandra a privit cifrele de pe un aparat. Inima Teodorei mai bătea, dar ea nu mai era acolo. Mama şi Alexandra s‑au îmbrăţişat. Abia au ieşit din salon. Când şi‑a recăpătat glasul, mama l‑a sunat pe fratele Teodorei, ca să îi spună el tatălui. Alexandra l‑a sunat pe tatăl ei, unchiul Teodorei, şi nu a pronunţat cuvântul „moarte”.

I‑a zis: „S‑a terminat. Nu mai e nimic de făcut”.

În dimineaţa aceea, ca şi în celelalte, pe Alexandra au căutat‑o mai mulţi jurnalişti. A vorbit cu unii dintre ei, iar numerele celor care sunau des le‑a memorat în telefon şi nu le‑a mai răspuns. În curând, presa a anunţat numărul 46. Nicoleta a aflat de la televizor. Când a ajuns Eugenia la spital, mama Teodorei privea în gol. Nu plângea, nu scotea niciun sunet. Înainte să o aibă pe Teo, i‑a mai murit o fată, la vârsta de numai trei ani.

După ora 10:00, oamenii şi‑au luat rămas bun de la Teo pe contul ei de Facebook. „Voi zâmbi mereu când mă gândesc la tine! Mă lupt cu durerea şi lacrimile, dar conştientizez că acum eşti liniştită şi, în sfârşit, durerile interminabile s‑au dus”, „Îți mulțumesc că ai ales ca și eu să fiu unul din oamenii pe care i‑ai învățat atât de multe lucruri despre viață, puterea de a lupta, despre ce înseamnă să mergi mai departe și să zâmbești! Sunt norocoasă că te‑am cunoscut, deși mi se rupe sufletul că ai plecat. Nu te voi uita niciodată!”

Şi fratele ei i‑a lăsat un mesaj: „Ce mi‑ai făcut Maftei? Îţi baţi joc de mine? Mi‑ai făcut pocinogul iarăşi. De data asta ai comis‑o rău de tot şi iar în capul meu se sparge. Bravo! Am să te ţin minte pentru asta şi ne socotim noi cumva. Să ştii că voi continua cu ce ţi‑am promis: versuri, poze, cioplituri şi tot ce ai vrut, fără excepţii. Te iubesc oriunde ai fi!”

Mama şi Alexandra nu au fost acolo când doctorii din Israel au deconectat‑o pe Teo de la aparate, însă aceştia au notat în biletul de externare că Teo a murit la 08:40. Organele ei cedaseră. Avea răni pe aproape 45% din suprafaţa corpului şi arsuri ale căilor respiratorii. După această agresiune termică, în organism s‑au produs substanţe toxice care s‑au absorbit în sânge şi au blocat cantităţi mari de sânge în ţesuturi, ceea ce a determinat scăderea oxigenării organelor centrale: creier, rinichi, ficat, inimă. Plămânii, care au fost afectaţi de fumul inhalat în club, au îngreunat şi mai mult oxigenarea. Deşi a fost intubată şi ventilată mecanic, organismul Teodorei nu a mai rezistat. Doctorii au scris doar despre absenţa bacteriilor, după recoltări repetate, dar nu şi despre infecţia despre care au vorbit cu familia. Alexandra nu înţelege de ce şi aşteaptă răspuns pe mail de la clinică. Medicii de la Spitalul de Arsuri n‑au putut preciza câte hemoculturi i‑au făcut Teodorei, nici dacă au avut vreun rezultat pozitiv apoi. În raportul autopsiei, realizat de Institutul Naţional de Medicină Legală (INML), la cauza decesului scrie despre insuficienţa multiplă de organe, apărută după evoluţia arsurilor de gradul II şi III, precum şi din pricina arsurilor de căi respiratorii. (Părinţii spun că nu mai aşteaptă nicio clarificare de la medici și alți oficiali).

Marţi spre miercuri, pe la 02:00, mama, Alexandra şi Eugenia au revenit cu trupul Teodorei la Bucureşti, cu un avion Tarom. Statul român a plătit repatrierea. Nicoleta le‑a aşteptat la aeroport. Au luat‑o cei de la INML şi au înapoiat‑o familiei în aceeaşi zi, la amiază, la institut. Teo era îmbrobodită cu o eşarfă pe care o îndrăgea; i se mai vedeau doar ochii închişi. Au dus‑o în sicriul căruia nu i‑au mai dat jos capacul până la capela de la crematoriul din spatele clădirii INML.

Lumina soarelui pătrundea prin nişte cerculeţe aşezate sub formă de cruce pe un perete. Au depus sicriul pe o platformă neagră de marmură, împrejmuită de coroane şi buchete de crizanteme, majoritatea albe, şi au aşezat pe capac un portret alb‑negru şi aparatul foto. Într‑o încăpere cu pereţii de culoarea lămâii, familia, prietenii şi colegii au vegheat‑o şi au ascultat melodiile ei preferate – The Spirit Carries On de la Dream Theater, de mai multe ori.

Teo şi‑a dorit să fie incinerată. Se gândea adesea la plecarea ei din lume, pentru că sfârşitul fusese de multe ori aproape. A vorbit despre asta cu Alexandra şi cu alţi prieteni. Mai spusese că ar vrea ca prietenii să dea o petrecere, să nu o plângă. Alexandra şi părinţii, deşi credincioşi, i‑au respectat dorinţa. Miercuri seara, au venit aici vreo 50 de suporteri de la Rapid şi i‑au cântat imnul echipei. Au ajuns şi doi preoţi, care au vorbit separat cu mama şi au încercat să o convingă să o înmormânteze cu slujbă. I‑a refuzat: puteau să vină toţi preoţii din lume şi nu s‑ar fi răzgândit.

După aproape trei zile, vineri la prânz, mama, tata, Alexandra, unchiul, mătuşa, Nicoleta, Eugenia şi alţi prieteni priveau cum se deschidea trapa prin care cobora platforma cu sicriul. Avea doar flori deasupra şi cobora la crematoriu, unde Teo urma să fie incinerată. În capelă se auzeau versurile de la The Spirit Carries On:

„I used to be frightened of dying
I used to think death was the end
But that was before
I’m not scared anymore
I know that my soul will transcend.”

Alexandra a luat cenuşa Teodorei de la crematoriu după câteva zile, într‑o urnă cilindrică de metal. Acasă, a mutat câteva linguri de cenuşă într‑o punguţă, pe care a păstrat‑o, iar cu restul au plecat părinţii la Bacău.

Cenuşa Teodorei se află acum în şapte locuri: la părinţi, într‑o urnă neagră de lemn; la fratele Teodorei, într‑o urnă cilindrică neagră; la Alexandra, într‑o cutiuţă cu trandafiri; la prietena din liceu a Teodorei, cu care îşi trimitea bileţele, într‑o cutiuţă cu ornamente sculptate; la Nicoleta, într‑o sticluţă de vreo cinci centimetri; la mormântul tatălui fetei care a fost manager la The London Street Atelier, într‑o cutiuţă de trabuc, şi, într‑o urnă, pe cavoul surorii Teodorei, la un cimitir din Bacău.

Pe o măsuţă din dormitor, alături de urna cu cenuşă, mama a aşezat portrete de‑ale Teodorei şi lalele galbene, preferatele ei. La începutul lunii mai, în sufragerie se afla şi un geamantan cu lucrurile strânse din garsoniera pe care o închiriase Teo. Mama încă nu se încumetase să o deschidă. Fratele, care nu a fost la incinerare, a păstrat aparatul Nikon D7000. Acolo se află fotografiile cu GtG din Colectiv, făcute de Teo în seara de 30 octombrie, pe care nu le‑a dat mai departe. Fratele face fotografii şi scrie poezii pentru Teo şi i le postează zilnic pe pagina ei de Facebook: „N‑am să mă pierd în vorbe / Aproape ştiu că eşti / Şi tu zâmbind din lumea‑ţi / La tot ce fac priveşti”.

Alexandra şi mătuşa îşi amintesc cum intra Teo pe uşă şi striga „Am venit!” şi cum, la plecare, mai rămânea în prag vreo jumătate de oră, că tare îi mai plăcea să povestească. Nicoleta a luat cana găsită în chiuvetă, din care a băut Teo ultima dată.

Biroul ei de la ProTV a rămas la fel ca în ziua în care a plecat spre Colectiv: cu pinguinii de plastic şi de pluş, cu afişul care anunţa concertul GtG. Colegii nu vorbesc despre ea la trecut şi îşi aduc aminte cum anunţa micile bucurii, lucruri minore pentru mulţi dintre ei: că a fotografiat un melc sau că a băut un ceai. Vor să‑i publice o carte de poezii.

„Şi poate nu voi scăpa niciodată de boala asta şi poate voi fi mai rău decât am fost”, scrisese la un moment dat Teo pe blog. „[Sau] poate nu va mai fi niciun Die Hard şi, de ce nu, voi trăi o sută de ani, dar, oricum ar fi, sunt pregătită pentru orice şi oricât. Pentru oricâtă durere sau oricâtă fericire.” ●

***

În DoR #22 am publicat o reconstituire a nopții de 30 octombrie din Colectiv, iar de atunci documentăm povești ale celor care nu mai sunt (cum e balada lui Nelu Tilie) și ale celor care merg mai departe, în felul lor.

Ca să scrie acest text, Medeea Stan a vorbit cu peste 30 de persoane: familie, prieteni, colegi şi medici. Pentru a nu îngreuna lectura, doar câteva nume se regăsesc citate în text, dar le mulţumim tuturor pentru ajutor și pentru deschidere. De asemenea, a consultat documente medicale şi a citit blogul Teodorei.

Povestea urmează să fie publicată în iunie 2016 în DoR #24: „Feminin/Masculin”.  Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l când apare în shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

 

18 Comentarii pentru “Teo Maftei, portretul unei luptătoare”

  • Elena a scris:

    Ce impact a avut fata asta asupra oamenilor din viata ei, de s-a putut scrie asa un text despre ea. Ce amintiri frumoase, cat de mult au iubit-o si o iubesc inca cei din jur.

    Condoleante familiei si prietenilor.

  • o femeie a scris:

    cata munca si cata documentare!
    Multumim, Medeea Stan, pentru dovada de jurnalism de calitate!. Teodora ar fi mandra de tine!

  • Victor a scris:

    Ce n-ai scris Medeea este ca astazi, de ziua lui Teo, Nicoleta e la Londra sa verse cenusa din sticluta ei in Tamisa, asa cum Teo si-a dorit. RIP.

  • ioana a scris:

    Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca!

  • Pingback: Teodora Maftei, portretul unei luptătoare în Decât o Revistă - Intermedicas | Blog

  • Lavinia a scris:

    Pentru unii dintre noi, Teo a fost ca o minune in viata noastra. Iti multumim pentru aceste randuri.

  • Pingback: … – Maria-Roxana's Blog

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » [Colectiv] Mătușa Doina și cei cinci copii

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » [Colectiv] Lumea fără Alexis

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » 50% șanse, povestea lui Cristian Matei (DoR #25)

  • Mihai a scris:

    As mai adauga ca Teodora avea un vis – sa treaca oceanul si sa vada USA. Asa ca a fost propusa de catre Nikon sa mearga la Las Vegas la lansarea echipamenteleor de top Nikon D5 si Nikon D500. Pe 20 octombrie (cu 10 zile inainte de Colectiv) am reusit sa ne vedem la o cafea la Romana unde sa-i comunic vestea ca in ianuarie este invitata la Las Vegas.
    Nici nu pot exprima bucuria cu care a primit aceasta informatie, iar cuvintele ei au fost: “vreau sa am grija de mine si sper sa nu mi se mai intample nimic pana plec”.

  • Pingback: Singurul lucru bun ramas dupa #Colectiv | Andressa

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » Un an de la Colectiv

  • Pingback: Владимир Митев: Имах желанието да науча румънски език още в гимназията – Podul prieteniei – Мостът на приятелството

  • Pingback: Vladimir Mitev: Am avut curiozitatea să învaț limba română încă din liceul – Podul prieteniei – Мостът на приятелството

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » Oameni de la Colectiv, în Piața Victoriei: „Nu pot să stau în casă”

  • anonim a scris:

    cate lucruri frumoase nestiute despre aceasta fata extraordinara curajoasa nu pot sa nu apreciez aceste lucruri la ea pacat ca nu a avut nici o sansa sa traiasca in continuare si sa isi duca mai departe visele mult visate promise inca dinainte de tragedie dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace atat pe ea cat si pe restul care au murit in acea tragedie acum doi ani oameni nevinovati au murit saracii in conditiile groaznice din spitale eu unul nu as vrea sa imi mai aduc aminte de acea tragedie vazand ambulantele masinile de pompieri politie si cei care ii ajutau pe tineri arsi si plini de fum cum puteau sau cat puteau ca am avut ceva cosmaruri de pe urma ei a tragediei adica si cand te gandesti ca parca ieri s-a intamplat treaba asta desi au trecut doi ani de atunci tinerii atat as vrea sa nu fie uitati ca nu merita sa fie uitati nici macar supravietuitorii pentru ca oamenii pentru ei au incercat sa faca multe sa fie mai multe spitale in tara decat biserici sa isi dea demisia multi politicieni din guvern cu tot cu presedintele si premierul si multe altele stiu poate a fost in zadar treaba asta dar a meritat incercat dar din pacate legile de la noi ii chinuie din pacate pe tinerii ramasi in viata dupa aceasta tragedie deoarece medicii doctorii chirurgii le dau alte grade de handicap fata de ce au avut ei in urma acelei tragedii e clara treaba cred ca mai trebuie sa iasa lumea in strada sa se faca dreptate cumva ca numai merge asa cu frumosul placutul astia din politica guvern cu tot cu premierul si presedintele fac ce vor ei acolo dau legile care le convin lor si renunta la alea folositoare niste nesimtiti astia care traiesc si de pe urma acestor tineri din aceasta tragedie si nu este normal asa ceva

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă