Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Carla’s Choice

Un weekend pe drum cu cea mai mare trupă de pop-rock din România.

Text de Mirela Petre
Fotografie de Alex Gâlmeanu

Câmp în stânga, câmp în dreapta, nicio altă mașină cât vezi cu ochii, niciun picior de om sau de vreun animal scos la păscut. GPS-ul de pe bord estimează că o să facem următorii 350 de kilometri în vreo cinci ore și ceva. În stânga lui, display-ul digital arată aproape ora 13 și vreo 14 grade. E sâmbătă, 15 octombrie, și sunt într-un SUV, afundată pe bancheta din spate, iar în față sunt o parte din trupa Carla’s Dreams, pe care-i însoțesc la patru concerte, în trei zile, în orașe la capete opuse de țară.

Tocmai am ieșit din Fetești. Am plecat din Constanța, unde au cântat într-un club până spre patru și jumătate, și mergem la Iași, pentru un concert de zilele orașului. În scaunul pasagerului e chitaristul. Cu niște ore în urmă avea fața vopsită, ochelari de soare și gluga hanoracului trasă bine pe cap. Acum, a renunțat la toate astea. Într-un pulover gros, cu o pernă de voiaj în jurul gâtului, vrea să mai recupereze din orele nedormite.

În scaunul șoferului e Carla, solistul. Azi-noapte își purta și el uniforma – hanorac, ochelari opaci, plus vopsea pe față, gât și mâini. Cânta și spunea anecdote. Acum, costumul de personaj e într-o pungă, în portbagaj, iar el e într-o geacă neagră și fes, atent la drum și scump la vorbe. Ceilalți au plecat cu celelalte două mașini, cu câteva ore înainte.

Deocamdată, lăsăm radioul să vorbească. Carla tot schimbă postul. Trecem prin toate radiourile de FM, până rămânem pe Kiss, unde vocea anunță că urmează să aflăm number one-ul săptămânii în Kiss Top 40. Facem liniște. Carla ridică volumul, așteptând nerăbdător.

Imperfect, Carla’s Dreams. Locul 1, prima săptămână în top, spune vocea DJ-ului. Carla dă volumul aproape de maximum. Palmele strâng volanul mai tare, zâmbetul îi umple fața și-i scapă un chiuit de bucurie. În reflexia retrovizoarei, îi prind privirea. Îi joacă în ochi un amestec onest de bucurie, mândrie și plăcere.

Imperfect era, în octombrie, cea mai recentă piesă. Demo-ul fusese gata în martie, varianta finală lucrată cu ajutorul producătorului Alex Cotoi, în august, iar pe 6 septembrie videoclipul era online. În primele săptămâni, făcea câte un milion de vizualizări pe zi. În cele patru zile în care i-am însoțit avea să tot strângă, iar câteva zile mai târziu înregistrau un nou record: prima piesă în limba română cu 30 de milioane de vizualizări pe YouTube în mai puțin de două luni.

Carla’s Dreams e, probabil, cea mai vizibilă trupă din România. Membrii, însă, continuă să fie anonimi; multă lume îi știe ca moldovenii ăia vopsiți. În cinci ani, au scos zeci de piese compoziții proprii, o duzină de single-uri însoțite de videoclipuri, dintre care nouă hituri atât de cunoscute, încât nici nu știi că le știi versurile. („Te rog să nu mai spui că o să pleci / Spre marea albastră”). Au colaborat cu artiști pop de la INNA, la Loredana, la Antonia, și au scris și produs piese pentru Delia, Ruby și alții. Sunt plini de premii muzicale locale, iar hiturile lor stabilesc recorduri pe piața locală. (Sub pielea mea, melodia care a făcut pe toată lumea anul ăsta să cânte despre #eroina, a trecut de 55 de milioane de vizualizări pe YouTube.)

Doar în ultimul an, în perioadele pline au avut, în medie, câte cinci concerte pe săptămână. Uneori sunt și două într-o seară, când sunt în orașe apropiate. Cântă pe stadioane, la Arenele Romane, în cluburi de toate felurile, malluri, piețe, parcări, petreceri private sau baluri de boboci. La concertele lor se adună sute sau mii de oameni, atât de variați demografic, că s-ar putea face un studiu științific. Cântă și afară, oriunde în Europa unde există comunități puternice de români, moldoveni și ruși. De curând, au pornit un turneu și prin Rusia și pregătesc și un album în rusă. Din iunie vând online hanorace, tricouri, bijuterii și rechizite și au zeci de comenzi pe zi. Când s-a întâmplat ceva neplănuit într-un concert au ajuns subiect de știri, de cele mai multe ori aprobatoare: la Piatra Neamț au oprit un concert din cauza aglomerației și a căldurii care provocase leșinuri, iar la Târgoviște s-au oprit după o piesă, când un localnic a aruncat cu bani în ei. Paparazzii i-au vânat pe străzile din Rusia, ca să vadă cine se ascunde sub măști. CNA-ul le analizează aproape fiecare piesă – fie pentru imagini „deocheate” în clipuri, fie pentru versuri („eroina” sună a heroina, acele pot fi de la droguri, pohui e slang moldovenesc pentru „mă doare în pulă”). Din toamna asta, Carla face parte din juriul concursului X Factor de la Antena 1, alături de Ștefan Bănică Jr., Horia Brenciu și Delia. În plus, au mai făcut coloana sonoră pentru un serial PRO TV, dar și pentru două reclame Orange Moldova, inclusiv una recentă, de Crăciun.

„Îi oribil, bleadi, deja Carla’s Dreams, înțelegi?”, îmi spune Carla. „Unde te uiți, bleadi, peste tot îi.”

E început de octombrie și suntem într-un birou la sediul Global Records, partenerii de management. Carla are fața acoperită cu vopsea neagră și multicoloră, în modele psihedelice. Ochii sunt acoperiți de-o pereche de ochelari negri, opaci, iar peste toate astea, mai vine și-o glugă, tot neagră, de la hanoracul cu logoul formației, pe care-l poartă mereu. Vorbește cu accent moldovenesc; pe parcursul aceluiași gând, trece de la română la engleză, uneori și rusă. De multe ori își subliniază vehemența sau nemulțumirea cu un „bleadi” – înseamnă „curvă” și e un fel de „pula mea” al nostru, însă fără fatalismul mioritic. Bleadi, spune el acum, Carla’s Dreams sunt peste tot. „Its too much. Nu-i bine asta. Crede-mă că nu-i bine. Sunt foarte mulți oameni care tind la asta. Pentru că probabil nu înțeleg spre ce asta duce.”

De obicei, când doi oameni vorbesc, se privesc în ochi. Dar, când unul dintre ei are atâtea straturi de protecție, trebuie să fii un pic mai atent la ce se întâmplă. De exemplu, la lumina care intră prin geam și îi cade pe lentila opacă într-un unghi care-mi permite să-i văd pupila. Mă cercetează, la fel de curios. Stă așezat pe scaunul din piele și toacă cu degetele un ritm mărunt și nervos pe blatul din lemn al mesei. Ne știm de-o lună, e primul nostru interviu și tocmai a făcut o afirmație importantă.

Și el și colegii lui de trupă se feresc de afirmații explicite. Uneori, ai spune că intenționat cultivă imposibilitatea unei conversații. În interviuri, dau răspunsuri criptice la întrebările despre ei sau despre scopul muzicii lor. Pe scenă urcă cinci, în alte apariții publice sunt mai mulți sau mai puțini. Se strigă între ei cu „Sergiu” și preferă să fie numiți așa și de public. E parte joacă, parte dorință de a muta atenția de pe ei, pe muzică. Asta spune mereu și Carla – e despre muzică, nu despre ei. Carla, cel care vorbește în acest articol, e cel care iese în față, în interviuri, pe scenă, în clipuri. Nu-i vom minimiza importanța și nu-i vom spune „Sergiu”, cum probabil și-ar dori, dar, așa cum ne-am înțeles, nici nu-i vom dezvălui identitatea.

Ce voia să spună mai devreme e că au ajuns la un nivel critic de succes și de popularitate. Știe și înțelege foarte bine fenomenul. Zice că n-au căutat succesul comercial, dar că e prețul pe care l-au plătit pentru materialul pe care ei l-au făcut și oamenii l-au consumat. Și că, de-aici, fie vine un val mare de hate (critici și atacuri, justificate sau nu), fie trec la următorul nivel.

Prima dată i-am văzut live întâmplător, în primăvara lui 2016, în Chișinău, orașul în care au debutat. Ascultasem, ca toată lumea, P.O.H.U.I. și mă mai amuzasem cu Dă-te-n chizda mă-tii, prima lor piesă, plină de slang moldovenesc. (Din urma cinci marshrutnishi și-un taxist încep a pipii, / Noi cu Vanea tiho, tiho ne prindem a zaibi, / Eu dau fereastra jos, scot capu’ afară / Și strig ca stopudova-s m-audă măgarul / Dă-ti, Dă-ti-n chizda mă-tii). Apoi am ajuns la concert, alături de vreo 10.000 de oameni. Erau fanii pictați pe fețe, hipsterii ca de festivaluri occidentale, bunicii cu copii, prietenele la vreo 40, cuplurile de liceeni, fetele pe tocuri, în cizme de cauciuc și în adidași, derbedeii și băieții buni, corporatiștii și bugetarii din spatele ghișeelor, bucătarul ambasadorului, dar și doamna care vinde legume proaspete în piață. Toți cântau și dansau cu o pasiune pe care rar o vezi la concertele de pe la noi.

Astăzi nu mai sunt (doar) o trupă moldovenească, dar, la început, doar moldovenii știau de ei. Au apărut la începutul lui 2012, cu Hobson’s Choice, un album care era la liber la ascultat și descărcat. Șapte piese în română, trei în rusă și trei în engleză, în stiluri diferite, de la hip hop la pop-rock, care vorbeau despre realitățile moldoveanului oarecare: „Îmi place ordinea, când nimeni nu se bagă fără rând / Îmi place când șoferii se stimează, / Iluminarea de pe străzi îmi place când e ceață / Îmi place să mănânc gustos, / Nu-mi place vorba lungă fără de folos”. Așa zice Pentru cei ce pot, care se încheie cu un îndemn pe care unii îl consideră naiv, alții, singura soluție: „Hai să fim mai buni”.

La finalul lui 2012 lansau P.O.H.U.I., cu tot cu un videoclip – primul pentru ei. Dintr-o dată, oamenii fredonau despre pus căștile pe cap și mers singur pe drum și auziseră de băiatul pictat pe față, căruia i-e lehamite și de nasoalele mici, și de alea mari. Mai mult, tipul ăsta, Carla, propunea și o soluție – să ne acceptăm unii pe alții, cu diferențele naturale, să încercăm să fim liberi și să ne lăsăm unul altuia loc de crescut.

Lucian Ștefan locuia în Los Angeles la vremea respectivă. Era CEO-ul Global Records, compania care făcea management pentru INNA, și cineva i-a dat să asculte „piesa asta cool a moldovenilor”. S-a gândit imediat că i-ar plăcea să-i aducă în România, să-i cupleze cu INNA. Le-a scris un mesaj și, după câteva Skype-uri și-o întâlnire pe viu, Carla’s Dreams și Global Records erau parteneri, lucru valabil și azi.

În martie 2013, a ieșit P.O.H.U.I. cu INNA și radiourile au preluat-o imediat. Au urmat piese cu Loredana, Antonia, apoi, în 2015, cu Delia. Lucian știa de două piese schițate de Carla’s Dreams, pe care simțea că doar Delia și le poate asuma: Cum ne noi și Da, mamă. Le-au înregistrat imediat și, după o lună, era gata și producția, semnată de Carla’s Dreams, Claudiu Ursache și Alex Cotoi. Ambele au fost hituri încă de la lansare.

Carla’s Dreams și Cotoi lucrează în continuare și au produs împreună toate piesele trupei. „E foarte important să ai pe cineva care te înțelege”, spune Lucian. „Și ei se-nțeleg din priviri acum. Când stau în studio, fac câte două piese pe zi, e incredibil ritmul în care se lucrează.” Continuitate e și la regia videoclipurilor, semnate de Roman Burlaca, un moldovean de 24 de ani.

L-am întrebat pe Carla cine i-a învățat să facă muzică așa, care să fie apreciată și cerută local, dar și internațional. Mai ales că mulți au încercat, dar puțini au și reușit. „Sunt amator experimentat”, mi-a spus. „Sau amator profesionist, dacă vrei. Dar sunt amator, eu nu sunt muzician profesionist. Eu n-am făcut Arte, io n-am făcut Conservatorul, io n-am făcut școala de muzică.”

Sunt puține lucruri care se știu despre el. Carla consumă stand-up comedy – Bill Burr, Ricky Gervais și Jimmy Carr sunt printre preferații lui. Poate să vorbească despre istoria brandingului iPhone, ultimele meme-uri, Revoluția Franceză, manele sau viața lui Schopenhauer. A fost o dată în Control Club și nu i-a plăcut, lume prea pestriță. La concerte nu merge, că nu are timp, dar le vede pe net; când vorbește despre muzică, face trimiteri la Nirvana, Queen, Michael Jackson, Daft Punk și Beyoncé.

Când compune, uneori începe cu versurile, alteori cu linia melodică. „Nu există o proporție fixă. Plus la asta, cu timpul, e ca mersul pe bicicletă. Nu te gândești”, spune el. Apoi, finalizarea unui piese înseamnă atenție la structură, melodicitate și, întotdeauna, la piață. „O piesă care merge în Moldova nu ar merge în Ucraina, decât cu foarte rare excepții. Dar pentru asta tu faci un studiu permanent de piață”, continuă. Studiul permanent de piață pentru el nu înseamnă să speculeze. Din contră: înseamnă să cunoască și să înțeleagă realitatea socio-culturală a mediului în care creează și se exprimă. Să citească, să fie atent la conversații, să consume tot ce apare. Uneori o face în timpii morți – între concerte sau cât așteaptă în platoul de filmare al X Factor. Important e scopul – să facă muzică și ea să fie adaptată la fiecare spațiu cultural, dar să păstreze stilul Carla’s Dreams. „Tre’ să știi valul nu pentru a corespunde cu dânsul, dar invers. Foarte mulți oameni se uită care-i valul ca să intre în val.”

Când am ajuns la Iași în weekendul din octombrie, am mers direct la apartamentul unde ceilalți deja începuseră pregătirile – îmbrăcarea hainelor de scenă și vopsitul. De cele mai multe ori, se întâmplă cu o oră sau două înainte de a cânta, în apartamente pe care le închiriază doar pentru asta. Hainele de scenă înseamnă hanoracele cu logoul formației, pe sub care poartă o maletă sau un tricou, în funcție de cât e de frig. Apoi, ochelarii de soare. Mai e nevoie de niște blugi sau pantaloni de trening, cum poartă toboșarul. Și încălțămintea face parte din uniformă. Dacă mergi la mai mult de trei concerte, o să observi că fiecare poartă aceeași pereche de teniși, ghete sau adidași. Între concerte, unii își duc uniforma în trolere, alții în sacoșe din hârtie sau din plastic.

După ce s-au echipat, urcăm în dubița de turneu, condusă de Cristi Ionescu, tour managerul formației. Ajungem în cortul instalat în fața Palatului Culturii la 20:50. Într-un colț e backstage-ul, delimitat de al altor artiști prin pereți albi din plastic. Sobele portabile fac spațiul mai confortabil decât cele 6 grade de afară și ploaia domoală, care refuză să se oprească. Pe o masă sunt cutii cu fursecuri, saleuri și sticksuri, plus șiruri nesfârșite de sticle cu suc și apă. Pe o masă mai înaltă sunt cerințele obișnuite ale formației: o sticlă de whisky – de cele mai multe ori Jack Daniel’s, deși Carla preferă single malt-urile (uneori le și primește), mai multe cutii cu energizant – Burn, de obicei –, multă apă, suc natural din fructe, gheață, pahare și paie, pentru că machiajul trebuie protejat.

Cât se deschide sticla și se toarnă în pahare, spațiul se umple cu tot felul de oameni: organizatori, prieteni de-ai organizatorilor care vin pentru o poză cu formația, primarul, INNA și mama ei, jurnaliști locali și alți artiști. La intrare se adună tot mai mulți curioși care-ar vrea și ei o poză, dar nu îndrăznesc să se apropie. Trupa s-a obișnuit deja cu toate astea – agitație, fotografii înainte, fotografii după. Între timp, ca de fiecare dată, se bea doar un sfert din sticla de whisky.

Printre vizitatori sunt și Cătălin și Ilona Toma, doi dintre susținătorii loiali ai trupei. Povestesc cu băieții despre cum le-a mai fost viața de la ultima întâlnire încoace. Cătălin și Ilona au venit din Huși. El are 48, ea, aproape 40, și sunt căsătoriți. El lucrează la o instituție publică, ea, într-o grădiniță. Au descoperit Carla’s Dreams în 2013, dar se simt de-ai casei din vară, după ce s-au cunoscut cu trupa, s-au pozat și apoi au schimbat mesaje. „Am mai întâlnit cântăreți, dar pe mulți i-am văzut cu nasul pe sus”, mi-a spus Ilona. „Vedetism, ce mai”, completează Cătălin. „Cum i-am văzut pe băieți că s-au purtat așa frumos, am zis: «Băi, uite că sunt și altfel de oameni»”, spune ea.

Au ajuns la 17 concerte, cele mai multe în apropiere de Huși, dar au fost și la București și la Chișinău. De cele mai multe ori merg doar ei doi, însă îi mai însoțește și fiul lor de 10 ani. Uneori le fac surprize: un graffitti la intrarea dinspre Vama Albița, prezența la un concert tocmai în Arad, ceva de mâncat sau ceva de băut. „Io când mă duc la concert la ei, mă duc să-mi încarc bateriile”, spune Cătălin. „Mă duc să urlu acolo juma’ de oră, cât cântă ei, și-apoi mă duc acasă, mă liniștesc.”

Vin pentru că muzica vorbește cu ei. Ba mai mult, vorbește uneori pentru ei. „Când mai scot câte-o chestie nouă…”, începe Cătălin. „… parcă o aveai în suflet și-o scos-o el la suprafață”, continuă Ilona. „Exact, parcă o aveam noi în suflet, dar nu știam cum să ne exprimăm. Atunci, eu îl las pe Sergiu să se exprime în locul meu. Zici că vine și zice «Bă, nu-i așa că așa voiai să zici?».” Preferata lui Cătălin e Wednesday, dar îl amuză și versurile recent lansatei Ne bucurăm în ciuda lor: „Și iar are să sară capul de cocoș de sub topor / Chiar de vin zile grele, ne bucurăm în ciuda lor”.

Carla’s Dreams, spune Ilona, reușesc ce ea și soțul ei au tot încercat de-a lungul timpului, să facă oamenii să-i privească altfel pe moldoveni. „Tatăl meu îi născut în România, dar mama lui este de dincolo, din Moldova”, adaugă ea. „Iar pe Sergiu pot să zic că îl percep ca pe un frate. De-asta fac… de-alde prăjituri, una-alta, ca și cum am grijă de frații mei mici.”

De mai bine de un an, Carla’s Dreams locuiesc mai mult în România. Asta produce, inevitabil, o schimbare de discurs. Amploarea popularității și alegerea lor de a nu fi considerați modele sunt motive pentru care nu vorbesc despre subiecte politice (n-au scos o vorbă despre alegerile din Moldova). E o responsabilitate pe care nu vor să și-o asume încă. Dar, pentru că acum nu mai sunt doar oaspeți în România, comentariile despre situațiile de aici își vor face loc, poate. „Pentru că am lucrat aici, pentru că am deja destul de mulți cunoscuți și legături aici, poate chiar prietenii, pentru că-mi plătesc impozitele aici, pentru că mă confrunt cu un anumit nivel de birocrație”, spune Carla, „am dreptul moral de a pune niște etichete, nu atât de specifice, dar cumva, mă pot exprima”.

E 21:45, aproape de finalul concertului și la Iași continuă să plouă. Se-aud primele acorduri de chitară din Sub pielea mea și publicul izbucnește în strigăte de bucurie. Sub copertină, ferit de ploaie, cu picioarele înfipte în cauciucul scenei, basistul ține basul în dreptul bazinului, se fac una și coboară lent, până aproape de sol. Cu un zâmbet în colțul gurii, chitaristul ciupește corzile și-apasă pedala de distors într-un solo care înnebunește mulțimea și mai mult. DJ-ul, care e și vocea a doua, își încolăcește firul microfonului în jurul brațului, în jurul gâtului, și pornește într-un du-te-vino, către oameni și înapoi. Toboșarul râde și șterge cu bețele cinelele. Carla e pe limba scenei, în ploaie. Cântă odată cu cei aproape 10.000 de oameni din fața lui, iar ei răspund și dansează – singuri, în cupluri sau în găști.

Atmosfera e definită cel mai bine de conceptul de kvartirnik. E printre primele lucruri pe care Carla le spune la concerte. „Sunt două feluri de-a ține concertul aista. Prima: noi suntem artiști și voi spectatori. Doi: noi suntem toți o familie – verișoare, cumătri. Tre’ să transformăm asta într-un fel de… este în rusă un cuvânt, se numește kvartirnik. Asta e atunci când se strâng vreo 10-20-30 de oameni într-un apartament și-și fac de cap. Dacă vreți, putem să facem asta azi. Dar asta înseamnă că voi o să trebuiască să vă faceți de cap, fără constipații și fără că «eu îs important și pizdeț». Bine?”

Concertele se construiesc ca un puzzle. În afară de formație, e echipa Global Records, care se ocupă de relațiile cu organizatorii, de planificare și de partea tehnică și logistică. La concerte sunt mereu doi sunetiști dedicați și tour managerul, care se asigură că standardele lor de „live bun” sunt îndeplinite. Dar, mai importantă decât orice, spune Carla, „este atitudinea celor care ascultă”. Oamenii simt implicarea și energia și așa decid dacă e bine sau nu. Așa că el vrea să fie „a little bit of magic, totuși, acolo. Un pic, un pic de risc”. Asta înseamnă că piesele live nu sună ca în varianta de studio. Păstrează elementele esențiale, dar sunt reinterpretate în variantă rock. „Eu m-aș plictisi să fie în live tot așa”, spune Carla. În plus, „nu există nimic mai vorbitor în muzica de scenă decât rock-ul. Niciodată n-a existat”.

Pe scena din Iași e o mare de lumini. Trupa cântă Hobson’s Choice, un fel de poezie despre cât suntem de diferiți și cum e normal să fie așa, despre empatia prin care putem să-l înțelegem pe celălalt și despre toate lucrurile mărunte – emoție, inteligență și sinceritate – care ne leagă. „În punctul unde eu contez la fel ca tine, / Te las să fii cum ești și mă accepți pe mine.” E una dintre primele lansate și o cântă și acum la finalul unor concerte, ca un manifest care rezumă motivele pentru care s-au întâlnit unii cu alții.

Zece minute mai târziu suntem înapoi în duba de turneu. Trupa se grăbește pentru că mai are un concert în seara asta, la Botoșani, la 100 de kilometri distanță. Odată înăuntru, încuie ușile, iar mulțimea de fani înconjoară mașina. Unii bat în geamuri, alții fac poze cu bliț, cei mai mulți bat cu palmele în câte-o bucată din metalul care îi desparte de formație, doar-doar s-or răzgândi și-or coborî la poze. Nu se poate de data asta. Într-o oră, o oră și ceva, ar trebui să fie în Botoșani, în Grand Irish Pub, unde lumea deja s-a strâns pentru următorul concert.

Se-aud picăturile de ploaie, roțile și motorul. Sunt îmbrăcați în continuare cu hainele de scenă, cu geci groase peste, vopsiți. Au rămas așa pentru că nu e timp pentru tot procesul de schimbat-demachiat și îmbrăcat-machiat din nou. Vopseaua e aproape intactă de data asta – frigul nu o deteriorează, doar căldura. Vorbesc despre ce a fost bine și ce nu, cum ar putea să mai schimbe, tehnic, detaliile unei piese, ca să fie și mai bine. Cineva amintește de frig și de ploaie și-atunci, fără să stea pe gânduri, Carla spune că, oricât de greu ar fi, nu poți să nu fii acolo, cu oamenii. Dacă ei trec peste frig și peste ploaie, trebuie să faci la fel. E o chestie de respect, până la urmă. Toată lumea e de acord.

La 00:42 intrăm în biroul-backstage al barului din fosta Casă de Cultură a Sindicatelor. Unii se așază pe scaune, pe canapea sau se sprijină de unul dintre cele două birouri cu calculator și tot felul de dosare. Pe unul sunt sticla de Jack, energizantele, apa și sucurile.

Clubul e plin. Oamenii, majoritatea pe la vreo 30 de ani, stau la mese sau în picioare și așteaptă liniștiți. La 01:30 sunt pe scenă. Oboseala e acolo, dar nu se vede. Sunt în formă, cu chef de spectacol. Încep, cum fac mai mereu, cu Zarplata, o piesă despre Vanea, care e artist pe data de 4, când intră salariul, și trist pe 5, când deja l-a băut la dansuri cu fetele. Apoi Carla le povestește oamenilor, relaxat și cu poante, de ce au întârziat, că vin de la Iași, că i-a oprit poliția, le spune despre atmosfera petrecerii de apartament, pe care ar putea să o construiască împreună. Oamenii râd, aplaudă, se relaxează și ei și începe distracția.

Carla e un tip de treabă. E atent la detalii și la reacțiile oamenilor pe care îi întâlnește. Când are invitați în backstage, are grijă să nu le lipsească nimic. Le oferă un scaun, ceva de băut, îi întreabă de sănătate. Pe scenă, răspunde tuturor comentariilor care vin din public. De cele mai multe ori, face multe glume și tipul lui de umor e exact ca în muzică – direct, autoironic, deloc pretențios. Când îl întrebi dacă nu s-a săturat de hanorac, zice că oricum le-aruncă după fiecare purtare și că, de fapt, el se îmbracă foarte high fashion în viața de zi cu zi, dar nimeni nu-l vede.

„Cum e în interviuri, cum e pe scenă, așa e tot timpul. Asta mi se pare wow, că e același om”, mi-a spus Raluca Mecla, o bucureșteancă de 24 de ani, redactor la Digi24, pe care am cunoscut-o la filmările pentru X Factor. Din aprilie, de când i-a observat în backstage la un concert, merge la toate live-urile din București și din împrejurimi. „Pe mine m-a minunat sinceritatea lor și modestia. Adică, OK, am mai întâlnit prieteni, persoane din alte domenii, dar în muzică nu am mai întâlnit oameni ca ei.”

La 02:17, când se termină concertul din Botoșani, fete și băieți se adună într-o mulțime compactă, pentru poze și autografe. În următoarea oră, Carla’s Dreams stau aproape în același loc, numai oamenii vin și pleacă. Mulțumesc fiecăruia că au venit și că îi ascultă și apoi îi și cuprind de-adevăratelea, cum zic la finalul fiecărui concert: „V-am cuprins”.

După opt ore de somn, ne întâlnim din nou în duba de turneu. Mergem la Târgu Mureș. Unii citesc câte-o carte, alții dorm. Dau telefoane personale, acum cât e timp, sau se primesc altele care cer confirmări pentru ultimele detalii tehnice.

Duba are două locuri în față, plus două banchete în spate. Husele negre care le îmbracă sunt pătate cu câte-un strop de vopsea roșie, portocalie, roz sau verde. Pe podea, printre sticlele de apă, goale sau pline, mai dai de câte-un pachet cu șervețele umede. În buzunarele din fața fiecărui scaun, alte sticle, alte pachete de șervețele, câte o cutie cu energizant, ochelari de soare, pungi goale, șervețele uscate, sticle cu vopsea. Pe scaune, câte-un pui de pernă. Deschidem ochii cât să vedem prima ninsoare pe anul ăsta, undeva, pe o serpentină, și-adormim înapoi.

Ritmul de concerte pe care-l au în România începe să se aplice și la piața vorbitoare de rusă. Cererea a venit, ca și aici, de la public. Pornește pe internet și se continuă la radio și la televizor. Dintre mediile care pot satisface cererea, radiourile comerciale sunt cele mai puternice, deci, mai importante.

„Dacă ei testează piesa pe publicul lor, n-au nicio problemă să o difuzeze”, îmi explică Mihai Dinu, om de radio și de muzică, acum la Radio Seven. În radiourile de nișă, companii mici, studiile astea de piață nu se fac, pentru că sunt costisitoare. Și-atunci oamenii care lucrează în astfel de stații folosesc alte metode pentru a încerca să înțeleagă ce vrea să audă publicul: intuiția și experiența personală, spune Dinu. De aceea nu auzi Carla’s Dreams pe Guerrilla sau la Tanănana. „Ajungi să difuzezi o muzică pentru oameni liberi în funcție de prejudecățile pe care tu le ai vizavi de muzica aia. Ceea ce nu cred că e corect.” Dinu nu i-a văzut încă live, dar le ascultă muzica și îi urmărește de la început. Celei mai recente piese, Ne bucurăm în ciuda lor, i-a făcut și-un elogiu public. A pus-o și în playlist la radio. Cel mai mult i-au plăcut producția și versurile, care pot fi interpretate ca o provocare aruncată mainstreamului de care aparțin, care ar vrea să-i cumințească, dar ei se-mpotrivesc și scot o piesă cu influențe rock. „Pe ei îi găsesc, așa, o sumă de clișee și de șabloane foarte bine țintite, dar combinația asta pe care o fac este minunată. Și îmi place mult că au același regizor la clipuri. Asta se vede că e o treabă serioasă, programată, adică știm foarte bine unde vrem să ajungem.”

Seriozitatea și respectul se mai manifestă și prin volum și calitate. Lansează piese cu videoclip o dată la două-trei luni. De cele mai multe ori, câte două deodată, la distanță de câteva zile. Unele au succes comercial – adică produc profit –, altele nu. Sunt ceea ce unii ar putea numi flop din perspectivă de business. Numai că ei nu văd lucrurile așa. Din banii pe care-i face, un artist trebuie să cheltuiască o parte „înapoi pe muzică”, spune Carla. „Eu cred că-i absolut unfair să scoți dintr-o piață, de la un anumit public, 100 de lei și să investești 1. Chiar îmi pare super-greșit.” Reinvestiția lor înseamnă, printre altele, piese cu videoclip pe care le oferă publicului în semn de mulțumire. „Mie-mi pare asta un fel de salut înapoi, știi? Și mă face să mă simt așa, nu știu cum, nu mândru, dar satisfăcut de sine. Io știu că, na, uite-am făcut 100 de lei, dă să investim 40 înapoi.” 

La 17:15 ajungem în parcarea mallului Promenada din Târgu Mureș, unde e instalată scena. E frig și plouă. Toboșarul și chitaristul poartă geci groase și cagule negre care le acoperă fețele. Își acordează instrumentele lor și apoi pe-ale colegilor. Sunetiștii reglează frecvențele și intensitățile. Vreo 100 de oameni, veniți de pe la prânz, îi privesc tăcuți. Când se termină probele de sunet și coboară de pe scenă, primesc de la un bodyguard o caserolă – clătite de la Ioana, o tipă care vine des la concertele lor. Înapoi în dubă, cu tot cu clătite pe post de cină, în drum spre apartamentul închiriat, trecem pe lângă o coloană de mașini, întinse pe cinci kilometri, care abia înaintează spre concert.

Masca vopsită pe față, adaptată la fiecare dintre cei cinci, e simplă. Mai întâi, un strat de vopsea neagră, peste care, după ce se usucă, vin detaliile în nuanțe puternice: roșu, verde, alb, portocaliu, roz, auriu. Fiecare își aplică singur machiajul și își alege modelul în funcție de cum simte. Tot procesul durează vreo jumătate de oră. O fac de atâta timp, că a devenit reflex. Doar când au filmări îi ajută un make-up artist. În criză de timp s-au machiat și în lanuri de porumb. Niciodată, însă, nu o fac în hoteluri sau în backstage, să nu fie văzuți. După cântare, își dau joc masca cu multe Huggies, șervețele umede folosite în mod normal pentru fundul de bebeluș. Procesul se întâmplă, aproape de fiecare dată, pe străzi întunecate și necirculate.

S-au vopsit încă de la prima apariție publică. În primul rând, voiau să nu distragă atenția publicului de la mesajele și temele turnate în muzică. Mai e vorba și de confortul artistului. Publicul se simte îndreptățit să-și ceară dreptul la interacțiune când i se oferă ocazia, chiar dacă e ziua, pe stradă, când artistul se-ntâmplă să treacă pe-acolo în drum spre magazin sau cu vreo altă treabă de civil.

Ce e cu adevărat interesant la masca folosită de Carla’s Dreams e efectul pe care îl are asupra ambelor părți. Membrii formației, odată vopsiți, au o serie de obiceiuri după care oamenii îi recunosc: unul țopăie, altul zâmbește constant. Dar sunt cu adevărat liberi doar în viața de zi cu zi, nu pe scenă. Un exemplu ar fi că pot mânca liniștiți într-un restaurant plin, în timp ce la radio se aud piesele lor, fără ca nimeni să știe cine sunt. De partea cealaltă, oamenii îi ascultă. Asta nu înseamnă doar că le ascultă muzica. Înseamnă și că se lasă îndrumați de ei. Pentru că în personaj și în masca din care e construit e o formă de putere. Privitorul nu știe mai nimic, cel privit știe tot. Cel din urmă alege ce vrea să comunice și în ce direcție să îndrepte atenția celui dintâi. E o convenție pe care ambele părți o acceptă. Când îl întreb cum a reușit să construiască respectul pentru această convenție, Carla îmi spune că, în primul rând, n-au jignit pe nimeni. Personajul e o pânză pe care publicul poate proiecta.

Pe la 20:40 e punctul culminant al concertului din Târgu Mureș. Până acum, vreo 6.000 de oameni – cu umbrele, pelerine de ploaie, geci groase sau cu capetele descoperite – au cântat și au dansat pe toate piesele cunoscute. Tocmai s-a terminat Imperfect și Carla se oprește, îl cheamă pe Cristi, tour managerul, îi șoptește ceva la ureche și face semn către primul rând. Apoi, la microfon, vorbind către fetele de acolo, le spune să zică „da” la orice le-ar întreba Cristi. Acesta ajunge la ele, îi șoptește ceva la ureche uneia, ea zâmbește surprinsă, își dă jos mănușile albe și i le întinde. Pe scenă, Carla își pune mănușile, spune „Mulțumesc, Ioana” și dă startul la Ne bucurăm în ciuda lor.

E o piesă schițată de mai multă vreme, dar pe care o lansaseră cu doar câteva zile în urmă la Radio ZU. Gândiseră o coregrafie cu vreo 15 personaje vopsite, în hanoracele de trupă și cu mănuși albe ca să sublinieze vizual bătutul din palme care curge pe toată piesa. Ioana Cosma, fata care le-a adus clătitele, văzuse înregistrarea și îi plăcuse așa de tare că și-a luat mănuși albe la concert. Ioana are 23 de ani, e din Târgu Mureș, dar locuiește în Sibiu, unde e actor-colaborator la teatru. După un concert din primăvară, tot la Târgu Mureș, a stat în backstage o oră de vorbă cu trupa și acum îi numește „frații mei”. „Mi-am dat seama că mă binedispun și-mi creează o stare de bine, mă încarcă. M-o scos din… nu neapărat că eram în depresie, nu… pur și simplu îs momentele alea-n viață când toate-ți merg ca pixul, știi? Mi-au făcut bine.” De-atunci, a fost la 25 de concerte, adesea cu cele cinci prietene pe care și le-a făcut la concerte. Vorbesc adesea despre lucruri personale. Asta pentru că, așa cum le zice și muzica formației, au învățat să se asculte și să se apropie.

Nu și-au propus să educe publicul, dar, dacă în urma muzicii lor, niște oameni o să facă niște alegeri mai bune pentru ei, atunci e bine, spune Carla. În Scrisoare fratelui mai mic, din 2013, amintesc că viața nu depinde de ce-i scris în stele, cafea sau cărți de Tarot. „Oricare om în esență este un meșter, / Vrei să afli meșteșugul tău? Citește! / Citește totul de la A la Z, depozitează, / Discută, apără, combate, analizează”, mai spun versurile.

Carla crede că educația e responsabilitatea fiecăruia. „Eu în primul rând vreau să le dau… Na, bleadi, așa sună de patetic câcatul aista. Pe mine mă interesează oamenii care-s la limită. Adică el putea să fie și bun și rău și iaca el are 100 de milioane de argumente acolo, și 100 de milioane aici. Și ai mai venit tu cu încă unul. Și-o spus că Hmmm, maybe thats a point. Asta-i tot.”

E noiembrie și suntem în bucătăria lui. Stăm la masă, tot față în față, dar de data asta nu e vopsit, nu are ochelarii și pot să-l privesc în ochi fără probleme. În ultimele două luni, i-am însoțit pe unde m-au primit: la concerte, la birou, în studiourile radiourilor și în drum spre toate astea. Peste tot, am văzut același lucru: mii de oameni care se bucură, fiecare în felul lui, de muzica lor. Și, ca și în alte discuții, încerc să aflu cum au ajuns aici. „Eu cred că noi am fost un pic mai serioși în privința la asta. Nu mai serioși ca alții, nu în comparație cu alții. Dar am gândit poate un pic mai on a long term”, îmi răspunde, cu aceeași modestie ca întotdeauna. E relaxat și are chef de vorbă. Mai bea o gură de cafea, îmi mai spune despre Svysoty –  piesa lui preferată în rusă – , mai toarnă cognac (zic „divin”, în Moldova) din sticla în formă de elefant, mai spune despre cum înțelege evoluția proiectului. „Piața se schimbă permanent. Și nivelul pieței permanent crește. Noi evoluăm. Da, am adus și noi aportul. Noi am fost o parte a unui pas evolutiv care s-o întâmplat, și de data asta o fost un pic mai mult despre noi. Anul viitor o să fie despre altcineva, peste un an despre altcineva și tot așa.”

După ce au revenit de la Târgu Mureș, nu s-au oprit. Au continuat să cânte prin țară, prin Rusia, Ucraina și Moldova. Pe 7 noiembrie au lansat videoclipul pentru Ne bucurăm în ciuda lor. La nici o lună după avea trei milioane și jumătate de vizualizări. E mult, dar nu e un succes de masă și ei sunt OK cu asta. E salutul înapoi către public. Dovada unui 2016 ca niciodată a venit și în topul de vizionări de videoclipuri locale a YouTube România, unde au luat trei din primele cinci locuri, cu Imperfect în vârf. Apoi, în decembrie, au anunțat lansarea unui nou album, pe 13 mai 2017.

Au introdus riff-urile de rock care se aud doar în concerte, clipul e mai întunecat și populat de zeci de oameni vopsiți și îmbrăcați în hanorace – o mică armată. E modul lor de a încerca să nu rămână în zona călduță pe care ți-o poate construi vârful topurilor comerciale. „If you play it very very safe and youre the number one on the market, respectul meu nu-l ai”, spune Carla. „Pentru că tu ai cele mai multe posibilități de a deschide uși noi, stiluri noi, moduri noi de abordare, teme noi.”

Ai zice că e o atitudine atipică pentru mainstreamul românesc, care joacă mereu la sigur. A lor are legătură, poate, și cu spionul rus dintr-o trilogie a lui John le Carré, la care Carla a făcut referire ca sursă a inspirației pentru numele trupei. Karla, spionul lui le Carré, se infiltrează de-a lungul carierei în sisteme spaniole, germane, britanice, recrutând numeroși discipoli în fiecare loc. Nimeni nu știe cum arată și unde locuiește, dar toți văd și resimt rezultatul acțiunilor sale și ale oamenilor săi.

Ai putea spune că și Carla tot asta vrea: să se infiltreze în diverse nișe de public, cu metodele proprii fiecăreia, și să introducă în aria de interes idei și subiecte care-ar putea să dea de gândit sau să mobilizeze oamenii spre mai bine. Îl întreb ce părere are despre teoria mea și-mi zice că e o interpretare și e dreptul meu la ea. Că e, de fapt, mult mai simplu. A fi peste tot și totuși neștiut, asta au luat de la Karla și acest mister încearcă să-l păstreze, chiar dacă acum sunt peste tot și publicul e mai mare, deci și mai volatil și mai dispus să-i taxeze dacă e nemulțumit. „Na, e riscul meseriei”, spune Carla. „Nu poți să stai chiar cu frica în sân permanent, adică, bleadi, pizdeț.”

Cu toate astea, nu neagă că vor să folosească notorietatea pe care au câștigat-o. Pare că vor să aibă ceva din puterea spionului Karla. În 2017, se vor implica într-o serie de campanii sociale. Una dintre ele va fi despre educație sexuală și o să fie participativă, creată împreună cu publicul, așa cum lucrează dintotdeauna.

„Nu pot să compar entuziasmul pe care-l aveam cu patru ani în urmă cu ceea ce-i acuma”, spune Carla. „Acuma alte chestii mi-s interesante. Campanii sociale, vreau chestii care să modifice anumite lucruri. Asta-i unica diferență dintre rock star și legend în doi sau trei ani. Influența publică. Și influență publică în timp.” ●

Acest articol a apărut în DoR #26, publicat în format de poster. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

 

1 Comentariu pentru “Carla’s Choice”

  • Pingback: Carla’s Dreams E peste tot – Decat o revista Dor #26 Locuire – Carla's Dreams Unofficial Blog

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă