Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[DoR #26] Ce nu te omoară…

Am două degete normale, șapte pe jumătate, unul pe sfert și nu sunt o eroină.

De Diana Bădica
Ilustrație de Cristina Barsony

Am 31 de ani și m-am gândit o singură dată că moartea poate rezolva totul. Era 2012, mă întorsesem din spital și, în ciuda tratamentului care ar fi pus pe picioare chiar și un cal de cursă lungă, nu reușeam să îmi revin. Vomitam de mai multe ori pe zi și mergeam prin casă aplecată de spate ca bunica atunci când se pregătea să moară. O oră după ce luam pastilele nu puteai să te înțelegi cu mine. Oricum nu vorbeam cu nimeni. Locuiam singură într-o zonă în care, dacă mă trezeam noaptea, era atât de liniște încât mă întrebam dacă mai trăiesc.

Nimic nu mergea bine. Oamenii îmi spuneau că mă înrăisem, un fost iubit mă acuza că încerc să mă bag în noua lui relație, câțiva prieteni credeau că fac tot posibilul să aflu de partea cui au rămas. Ce făceam era să stau cu ochii în tavan și să-mi amintesc toate tragediile prin care trecuseră părinții mei, unchii și mătușile mele, bunicii și străbunicii, oamenii de pe strada copilăriei mele. Unul dintre străbunicii din partea tatei a fost dezertor de război, celălalt prizonier. Prizonierul s-a întors acasă când nu se mai aștepta nimeni. Avea păduchi și o foaie pe care scria „analfabet, pulover cusut în cot, cămașă neagră la guler”. Așa erau și pereții camerei mele: negri. Ușa părea un tapet. N-aveam cum să scap. Dimineața și seara durerile mă încovrigau. Mă umflasem la față, plânsesem până mi se uscaseră ochii. Știu că sună penibil, dar asta e singura metaforă care descrie ce s-a întâmplat atunci.

Eram la lucru într-o dimineață de noiembrie. Se terminase brieful și mă apucasem de treabă. Am căzut în genunchi la toaletă. Nu îmi amintesc cum m-am ridicat sau cum m-am întors la birou. Tot ce știu e că șefa mea a sunat la taxi, iar o colegă m-a urcat în mașină. I-am cerut șoferului să mă ducă acasă. Aveam de multă vreme un ritual al meu. Pumnul de pastile, cana de ceai de codițe de cireș, culcatul pe canapeaua extensibilă, pătura strânsă în jurul mijlocului, picioarele goale. Medicamentul care mă făcea să vomit, cel cu care mă înecam.

Ani la rând am făcut crize de rinichi imediat ce se înnora sau începea să bată vântul. Iarna purtam dresuri ridicate peste buric și maiou pe sub, am avut mereu un stil al meu, aparte. Se spune că durerea de rinichi e cea mai puternică după cea a nașterii. N-am copii, dar dacă o să am, voi fi atentă la travaliu.

Oricât insistasem, medicii nu îmi schimbaseră tratamentul pe care mi l-au dat prima dată când mă trimisese rinichiul la spital. În anul în care împlineam 18 ani, pe 13 spre 14 februarie, am ajuns la urgențe îndoită de durere în zona lombară. Țin minte data pentru că vorbisem cu un băiat câteva ore pe fix și terminasem impulsurile din abonament. M-au operat de apendicită, dar durerea persista. Trei săptămâni, cât am stat internată, am schimbat tratamente fără rezultat. În ziua în care mi-au semnat externarea, mama se hotărâse să mă ia acasă pe semnătură și să plecăm la București. Atunci simțeam că durerea era pompată în interiorul meu, mi se strângea abdomenul, mă încolăceam pe o pernă, dar nouă ani mai târziu, în toamna lui 2012, părea că cineva îmi intrase în corp și dădea cu târnăcopul.

Când m-am dezmeticit, eram la perfuzii și imploram asistenta să-mi facă un calmant. Mi-a făcut, asigurându-mă că îi mai cerusem asta, iar ea mă ascultase de fiecare dată. A băgat deranjată seringa cu lichid transparent în perfuzie, spunându-mi că nu o să sfârșesc bine. Nu sunt exact cuvintele ei, ea s-a exprimat mai dur și a avut dreptate. În mai puțin de cinci minute m-am tras la marginea patului, aproape scoțându-mi branula din mână. „Mă bagi în pușcărie”, a țipat când m-a văzut vomitând și zvârcolindu-mă ca un posedat. Credeam că mă va pocni sau că mă va da afară din salon. Aveam pietre la rinichi și alte probleme asociate, cărora nu vreau să le țin minte numele. După ce mi-au scos pietrele, mi-au montat o sondă internă care să ajute rinichiul să funcționeze. Sau vezica, nu mai știu. Nici nu mă prinsesem ce mă lovise.

În salon mai erau încă cinci femei operate. Până s-a eliberat un pat, am rămas ceva timp pe targă. Celor mai tăcute li se dădeau șanse minime la viață. Unei bătrâne i se extrăsese o piatră cât jumătate din palma mea dreaptă. Semnase noră-sa pentru operație, ea nu vrusese, ea zisese că n-are nimic, se îngrășase mai mult la burtă. În patul de la geam era o femeie de 55 de ani care se oprea din vorbit la telefon doar când o vizita fiică-sa. În fața ei, plângea fără să-și găsească cuvinte potrivite. Când totuși o făcea, spunea că plânge de amărăciune, nu de durere. Altfel, de dimineața până seara târziu, suna tot satul și povestea cum o înțepase dintr-odată în dreapta, cum fusese operația, cum nu mai poate îndura atâta suferință. Că ce a făcut ea greșit de plătește acuma? Dac-aș fi fost rinichiul ei, aș fi omorât-o fără regrete.

Aveam perfuzii, sondă externă, sondă internă, îmi venea și mie să mă urc pe pereți de durere, dar la ce m-ar fi ajutat să mă plâng? Era diferit, era mai intens, dar nu putea dura o veșnicie. A fost prima dată când m-am gândit că sfârșitul poate veni simplu. Subit. Fără tamtam de film artistic. Fără pregătire. La internare, așteptând la lifturi, am auzit un brancardier strigând „morgăăă”, ca și cum ar fi anunțat că urmează să se servească masa. Nu m-am uitat spre el. N-aveam nevoie să mă conving de nimic, cu toții o să murim odată și-odată. Doctorii mi-au spus că-mi voi reveni, deși, până s-au hotărât de unde să apuce problema, m-au văzut cinci medici.

Când femeile din salon se lăudau care era mai bolnavă decât cealaltă, pe care o doare mai mult, care e de mai mult timp internată, voiam să nu aibă dreptate. Să mor și să nu mă mai trezesc niciodată în locul populat de oameni care înțeleg suferința ca pe-un prestigiu, de paranoici care văd în nefericirea lor mâna altora. De oameni pe care suferința îi ține departe de asumare ori de curaj. OK, viața e de căcat. Dar mereu a fost așa.

Îmi încleștam dinții și, dacă aș fi avut forță, poate mi-aș fi strâns și pumnii; nu vreau să trăiesc printre oameni neatenți la ce li se întâmplă. Nu vreau să interacționez cu oameni slabi, cu prefăcuți. Cred că, uneori, oamenii ar trebui să sufere mai mult decât spun că o fac, apoi, dacă aplic un raționament logic, mă dezic de propria mea părere. Poate nu dețin niciun adevăr absolut, în primul rând pentru că nu există. De ce să sufere oamenii mai mult? Eu merg din rău în mai rău și nu-mi convine.

Unde mă aflam? Ajunsesem în patul de la ușă, cum intri în stânga, al doilea salon de lângă cabinetul asistentelor, dar care era locul meu în lumea asta? Nu sunt o sinucigașă, însă admit că e un moment în viața fiecăruia când se gândește că are toate motivele să își ia viața. Moartea mea ar fi adus liniștea prietenilor mei, a fostului meu iubit, a părinților mei, dar am avut curaj să aștept să văd ce urma să vină.

M-am obișnuit cu răul programat, cu durerea căreia îi cunoști evoluția, căreia îi spui că nu va dura mult. Încrederea că ea va dispărea e un lucru care m-a salvat. Ce m-a destabilizat atunci era gândul că răul nu se termină. Vine după mine metamorfozat, întărit, arătându-mi alte fațete, doar ca să mă convingă cine deține controlul.

 

Am o relație specială cu durerea. O accept, o raționalizez, uneori îi vorbesc. Îi zic „o să durezi puțin, apoi voi uita că ai existat”. Îmi ascult fiecare părticică a corpului. Sunt pacientul care răspunde clar la întrebări și cel care își face analizele periodic, dar, chiar și așa, corpul tot mă surprinde uneori. Sau viața, nu știu exact la cine ar trebui să mă refer.

Ăsta e semnul sub care m-am născut. În copilărie am intrat în mai multe spitale și policlinici decât în cofetării. Prima operație am avut-o la șase luni, în februarie 1986. Nu-mi amintesc nimic de atunci, e normal.

Am sindactilie, o boală congenitală cu incidență la 2.000 de nașteri. Nu s-a descoperit o cauză anume a apariției. Conform analizei cromozomilor sunt o persoană sănătoasă, dar degetele de la mâini și de la piciorul drept arată altfel decât ale celor mai mulți dintre oameni. Îmi e greu să le descriu. Nu știu de unde să încep. Nu mă consider o persoană cu handicap, nici părinții mei nu o fac, nici cunoscuții mei nu o fac, în ciuda certificatului care mă încadrează la gradul trei de invaliditate. Până la 18 ani am avut gradul doi, primeam alocație dublă, câteva tichete de tren gratuite, abonamentul Romtelecom cu 50 de impulsuri era și el gratuit, dar apoi s-a schimbat legea. Astăzi, pentru gradul trei de handicap, statul român plătește o pensie de 33,5 lei. Uneori mă dor mâinile și când scriu; uneori, în funcție de gramaj și de farmacie, și un unguent cu diclofenac e mai scump. Pot beneficia de venitul minim garantat și de rețete compensate. Lucrez la o multinațională. Rețete compensate pe numele meu nu va găsi nimeni la Casa de Asigurări.

Am două degete normale, astea cu care scriu, șapte pe jumătate, unul pe sfert. Sunt independentă. Am palma deformată, semne între degetele operate de câte două ori, semne pe picioare, coapse, semne pe fund de la grefele de piele. Mi-am pierdut simțul tactil aproape în întregime. Dacă e greu de vizualizat, poate cel mai simplu e să spun că uneori nu pot să-mi închid nasturii unei cămăși ori un colier sau să fac poze clare. Îmi tremură mâinile. Am circulația proastă. Iarna îmi îngheață mâinile bocnă, sunt dintre cei care își bagă palmele sub fund ca să și le încălzească. La școală făceam așa, la lucru fac asta, și într-un restaurant fac la fel. Nu pot să desfac sau să strâng prea ușor un dop, nu pot să apăs pe o clanță folosind stânga. Nu pot să car plasele de la Mega. Alteori pot, dar cu dureri mari. Mă enervez. Sunt o luptătoare, iar chestiile astea nu trebuie să mă încurce. Și nu mă încurcă. Ridic mânerele plaselor către încheietura mâinii ori țin punga în brațe ca pe un cadou. Îmi cumpăr haine fără nasturi, coliere cu magnet sau suficient de lungi cât să le bag pe cap, conserve cu cheiță.

Cu unul dintre picioare merg ușor într-o parte, ca o rățușcă. Lumea crede că așa m-am obișnuit pentru că am mers greșit de când eram copil. Lumea crede ce își imaginează. La dreptul nu am niciun deget normal. Am fost operată în aprilie, anul ăsta. O lună am umblat cu cârje cu sprijin în axilă pentru că nu mă pot sprijini în degete, cum ai face-o folosind alt tip de cârje. A fost cumplit. Când mă chinuiam odată să intru în scară, o femeie m-a întrebat din ușa blocului dacă mi-am luxat piciorul. I-am spus că nu. M-a întrebat apoi cu scârbă dacă mi l-am luxat purtând adidași cu toc. Am râs, negând și așteptând să se apropie. Credeam că asta alesese ca introducere, să-i fie mai simplu să mă ajute. N-a făcut-o. A râs și a mers mai departe. Scările erau prea înalte să le pot sări. Îmi băgasem genunchiul printre gratiile balustradei, trăgând după mine și cârjele. M-am uitat în urma ei și, sincer, mi-am dorit să moară.

Azi nu-i mai doresc nimic, mi-a trecut supărarea, dar mă gândesc că ar putea fi una dintre cele care s-ar lăuda în spital cu ce i s-a întâmplat. Sunt convinsă că va plăti.

Știu, conform unor teorii, nu sunt vindecată de vreme ce îi doresc cuiva răul. Conform altora, nu sunt bun creștin. N-am nimic împotrivă, mie mi-a plăcut Evanghelia după Iuda. Când mă doare piciorul, mă doare până în vârful capului. Lovește cineva cu un baros și fuge. Îmi trag sufletul, bucurându-mă că a plecat și mă lovește iar. Respir, nici nu apuc să țip, că m-a lovit iar. La lucru îl țin întins pe dulăpiorul de sub birou sau pe un coș de gunoi întors invers. Dacă par stingheră la un eveniment, s-ar putea să fie pentru că încerc să găsesc un loc unde să mă așez. Nu-mi țin bine echilibrul. Am luat cursuri de înot. Când nu mă panichez, fac pluta. Asta e tot ce am învățat, pentru că nu întind talpa corect. Maxim pentru mine înseamnă la jumătate pentru tine. Vara îmi curge sânge de la unghia crescută aiurea. Merg la yoga. Când instructorul zice „nu există barieră fizică, există doar voință”, parcă îmi vine să-i spun că exagerează. Continuu să ocup salteaua cu degetele mele diferite ca în orice bătălie. Știu că nu fac mișcarea corect, știu că downward-facing dog arată diferit la ceilalți, știu că sunt altfel și am înțeles asta demult.

De când veneam noaptea cu trenul la București și purtam mănuși cu un deget pentru că îmi degerau mâinile și în nopțile de vară. De când doamna învățătoare le dădea la palmă colegilor mei pentru câte o temă nefăcută, iar mie la față. Lor li se umflau palmele cât gogoșile, mie îmi rămâneau imprimate pe obraji urmele inelelor ei.

 

Doctorii care mă văzuseră la naștere le explicaseră părinților mei că doar la București operațiile ar fi putut avea succes. Prin operații, medicii încercau să îmi lungească degetele pentru a mă folosi cât mai mult de ele. După operația de la șase luni, a urmat alta înainte să împlinesc un an, apoi s-au oprit. Nu pentru că s-ar fi rezolvat, nici pentru că nu se mai putea rezolva, ci pentru că m-am născut în comunism. Noi locuiam în Slatina, un oraș de provincie ca oricare altul, mort și împăiat. E interesant cum doctorii, deși se știau urmăriți, amenințați, atât de nesemnificativi pentru sistem, recunoșteau adevărul într-un fel sau altul. Înainte de ’89, spitalele îngrijeau numai bolnavii pe care îi aveau arondați teritorial, transferurile către alte spitale se făceau doar admițând că nu există aparatura necesară operației. Mi-ar fi trebuit o trimitere de la chirurg și câteva aprobări de mai sus. Nu le-am primit.

În tinerețea lor, părinții mei au avut un singur scop. Să caute medici în București, un oraș total necunoscut și neprietenos pentru ei. Călătoria cu personalul de la miezul nopții, frigul din Gara de Nord, așteptarea pe la ușile cabinetelor de la Spitalul Budimex, drumul înapoi spre casă. În mai puțin de 24 de ore treceam de la speranță și încredere, la furie și resemnare. Schimbam patru trenuri. Două mergeau pe sub pământ și două pe calea ferată de la suprafață. Sistemul e sistem. Poate astăzi pare o tâmpenie, dar așa era atunci. Porneai fără nicio șansă. Dacă nu erai pe moarte însemna că puteai să trăiești.

Fratele tatei avusese un băiat care murise la câteva luni. Nu se mai știe de ce boală suferea, bunica spunea că era sănătos, dar îi furaseră sângele când merseseră cu el la niște analize de rutină. Așa a spus și despre bunicul atunci când a murit în urma unui accident vascular. Faptul că suferise alte trei accidente vasculare însemna prea puțin pentru ea. Ne trebuia un medic care trata adulți, părinții mei se săturaseră de ezitările din spitalele de copii. Unchiul Cornel trecuse și el prin asta. Ne-a recomandat mai mulți medici, iar noi ne-am oprit la unul care lucra într-un spital unde blocul operator era între intrarea în spital și saloanele pacienților. În timpul operațiilor se închidea holul și, ca să ieși în curte, coborai la subsol și traversai un culoar lung, cu pereți scorojiți, vopsiți cu verde. Pe o parte era morga, pe alta nimic.

Nu îmi e frică de oameni morți. Am avut un frate care a murit cu exact două luni înainte să împlinesc cinci ani, dar nu l-am văzut pentru că l-au îngropat înainte să ajungem să-l luăm din centrul de îngrijire. El era bolnav, nu eu.

Avea hidrocefalie, boala care face să-ți crească craniul. Și să explodeze atunci când mori în urma unei crize. Ca și cum ai avea o tornadă în creier. Nu știu exact dacă de asta nu mă consider bolnavă, dar știu sigur că ăsta e motivul pentru care sunt convinsă că, oricât ar fi de greu, voi reuși să trec peste toate. Am văzut în casa în care am copilărit ce înseamnă fără scăpare, ce înseamnă într-adevăr să fii jos, condamnat la moarte, am simțit pe pielea mea cum e să știi că, oricât de mult ți-ai dori ca răul să dispară, el va dispărea numai alături de corpul care îl poartă. Iar dispariția nu înseamnă uitare. Amintirea lui îi va măcina continuu supraviețuitorii. Dacă e greu de vizualizat ce spun, imaginați-vă un copil slab, cu capul cât o găletușă de nisip care stă doar întins, își înghite limba, are crize de plâns pe care vecinii nu le mai suportă. Uneori vecinul de sub bate noaptea în țeavă sau la ușă: „Ce vrei, mă, să-i pun perna pe față?”, îi răspunde tata. Nu îi recunoaște pe cei din jur, nu poate nici măcar să se întoarcă de pe o parte pe alta. Are mai mult de un an, dar creierul îi e mai mic decât al unui nou-născut. Organele i se fărâmițează, nimic nu merge bine în corpul lui. Așteptăm să moară. În dormitor avem într-un dulap numai medica- mentele noastre. Pastile și fiole de tot felul, pansamente, leucoplast.

 

În ’92, părinții mei și-au văzut visul împlinit. Au găsit chirurgul care m-a operat ani la rând. Atunci mi-a fost reconstruit policele de la mâna stângă. Acum e cât un sfert de deget normal, dar până atunci era doar un nod ciudat în palmă. O gâlmă. Degetele de la stânga oricum le folosesc mai puțin, ani de zile nu le-am mișcat mai deloc. Mâna stângă era o treabă compactă, ca o lopată. Dacă, în ce făceam, puteam să mă ajut de căușul palmei, era OK, altfel nu. Rezolvam cu dreapta. Șapte zile după operație făceam injecții de trei ori pe zi. Urlam de mă știa tot spitalul. Din ’94–’95, doctorul s-a transferat la Bagdasar, iar eu l-am urmat. Știu toate intrările și toate secțiile spitalului, toate frunzele din curte și toate liftierele. Am doi medici. Unul principal, șef de secție, profesor universitar, cercetător, altul ceva mai tânăr, viitor doctor în științe. Medicul principal are acum 75 de ani, zice că reprezint un caz rezolvat și mă felicită pentru ceea ce sunt. Deși sunt plină de semne, el zice că arăt foarte bine. Ultima dată am plâns în cabinetul lui așa cum îmi imaginez că plâng alții la mormintele sfinților. Medicul secund merge și el spre 60, dar, atunci când mă vede, încă îmi spune cum îmi spunea vară de vară: „Diana, ce mare te-ai făcut!”. Zâmbesc, devenind fetița care își imagina tot felul de lucruri când aștepta pe holul slab luminat din fața sălii de operație.

Odată m-a găsit acolo umflată de plâns. Se luase decizia să mă opereze la amândouă mâinile ca să forțeze dezvoltarea. Îmi era greu și cu o singură mână, darmite cu două în ghips. Stăteam pe o bancă joasă, din piele și cu două cercuri metalice la capete. Medicul secund s-a așezat lângă mine. Îmi curgeau lacrimile șiroaie și trăgeam de nas, rușinându-mă că încercam să-mi șterg mucii cu mâneca bluzei. Mă așteptam să-mi zică ceva, eram adolescentă, credeam că mă va încuraja, că mă va lăuda pentru cât sunt de deșteaptă și pentru ce o să realizez în viață, dar mi-a pus o mână peste umăr și nu mi-a zis nimic. Nu m-a tras la pieptul lui, nu a plâns cu mine. A rămas un timp cu mâna atârnată de umărul meu ca și cum am fi fost doi colegi. Poate chiar asta eram.

Ce să-mi fi spus? Că o să fie bine? Știam de atâta timp că la început n-o să fie bine. Mă voi trezi la finalul operației și voi vedea în ceață, voi încerca să spun ceva, să strig după mama și nimeni nu o să mă audă. Medicii și asistentele din sala de operație o să-și continue discuțiile cât timp o să mă panseze, o să mă decableze de la aparate și o să strângă aleze pătate de sânge. Pe mama o voi recunoaște abia când voi ajunge în salon, după mirosul de țigări pe care nu-l suport. O s-o cert în capul meu pentru asta, dar ei nu îi va păsa. Deși nu e o fumătoare înrăită, în cele două ore jumate cât mă așteaptă, fumează pe balconul spitalului un pachet de Winston.

Așa că ce să-mi fi spus doctorul? El știe ce fel de oameni sunt internați la etajul nouă. Pe o femeie căzuse trenul. Adică trenul deraiase, iar pe ea o aruncase în câmp prin geam, apoi trenul se aplecase într-o parte și căzuse pe ea. Cum cade orice obiect pe un alt obiect. Oameni schilodiți în accidente, căzuți de pe case, împușcați, bătuți, electrocutați, mușcați de animale, împunși de animale, tăiați. Ce să-mi fi spus? Să privesc în jurul meu și să văd că viața e frumoasă? O tipă mai mare decât mine cu un an își băgase un cuțit în inimă pentru că luase 9 la Capacitate. Apoi, când își dăduse seama că nu îi ieșise, se aruncase de la etaj dintr-un spital din Ploiești. Nu-i ieșise nici a doua oară, dar măcar rămăsese un om trecut prin mașina de tocat.

Viața nu e frumoasă, dar devine interesantă când înțelegi ce e în jurul tău. Eu sunt bine. Corpul e doar o carcasă, spunea tata ca să înțeleg că eu sunt un copil care o să devină un om fain. Cred că visul ăsta i s-a împlinit și că eu sunt o tipă mișto. Poate cam dură, dar asta e, așa s-a întâmplat, altfel n-ai de unde. Și-ar fi dorit să aibă un copil astronaut. Când mi-a văzut mâinile, și-a dorit măcar să-mi placă fizica. N-a fost să fie nici cu asta. Mama lui, bunica mea preferată, a zis că am degete de pisică. E bine, pisicile sunt în vogă mereu. Pe toate pisicile ei le chema Miți.

Pe mine mă cheamă Diana de la Diana Lupescu și Maria de la Fecioara Maria. Mi se spune Diana, nu m-a caracterizat niciodată pioșenia. Sunt o tipă acțională. Mi-am revenit întotdeauna repede după operații. La vreo trei zile de la intervenție, le ajut pe femeile din salon. Opresc perfuzii, alertez asistentele, până vin infirmierele pun pleosca, iau pleosca, șterg la fund, trag de aleze pătate cu sânge, învelesc și dezvelesc trupuri. Într-un an am mâna stângă în ghips, în altul dreapta. La fel și cu grefele de piele, un an pe un șold, un an pe altul. Mama rămâne internată cu mine câteva zile după operație. Când pleacă, îmi lasă bani să-mi cumpăr mâncare de la alimentara din piața din fața spitalului. Mezeluri, iaurturi, ce-mi place mie. Nu pot să duc lingura la gură cu mâna stângă. Vărs jumătate din mâncare, mă dor degete, braț, antebraț, umăr, dar nu las pe nimeni înfometat. Dacă cineva are nevoie de mâna mea stângă, i-o dau. Nu cobor niciodată singură, îmi e frică să traversez strada. Rog un adult să mă ia cu el sau să-mi cumpere el ceva. Mâncarea din spital e oribilă. Îmi cumpăr și dulciuri, și fructe. Mama îmi lasă mulți bani, toți banii părinților de concediu se duc în două săptămâni de spitalizare.

Am ținut jurnale de spitalizare. Mi s-a propus un transplant, să mi se sudeze degetul mare de la piciorul bun în continuarea celui mai mic de la mână. Am refuzat ca să nu pierd un an de școală și pentru că, sincer, sunt bine. Degetele mele sunt cele mai frumoase din tot ce aș putea avea.

Tatei nu prea i-a plăcut școala, a terminat profesionala. Chiar și acum, când eu am devenit adult, iar el se apropie de pensionare, crede că unele lucruri pur și simplu trebuie să se întâmple în viață. Felul în care se petrec e cel mai ușor mod în care ar putea-o face. Dacă trebuia să am degetele altfel, chiar dacă mă nășteam cu ele normale, tot aș fi ajuns unde sunt acum. Există atâtea moduri în care cineva și-ar putea pierde degetele. Eu așa le-am primit, nu mi-a făcut nimeni niciun rău. „Dacă te lovea o mașină și îți rupea mâinile, degetele, picioru’, intra și altu’ în belea.” Adică șoferul. Ce vrea tata să zică e că nu trebuie să mai plătească o a doua persoană pentru ceva ce trebuia să mi se întâmple mie. Explicația lui mi se pare unul dintre cele mai frumoase argumente în favoarea acceptării.

 

Nu-mi place să îmi arate cineva milă și, în 99% din cazuri, nici nu se întâmplă asta, pentru că nu se vede că sunt bolnavă. Restul de 1% sunt miloșii pe care îi compătimesc. Lumea nu are nevoie de milă, ci de empatie și acțiune. Mila transformă omul într-o mașină pe care o scoți pe stradă doar la parade și evenimente. Modul natural în care am învățat (da, ăsta e verbul în cazul de față, a învăța) să îmi folosesc mâinile sau felul meu de a vorbi despre boală face să îți ia ceva timp până să realizezi că vorbești cu un om cu vreo 30 de operații.

În ultimii ani am trecut prin mai multe operații de scoatere a unor nevi atipici de pe piele, patru-cinci tăieturi pe an. Unul dintre ei făcea parte dintr-o familie cu incidență a cancerului de piele de 85%. Deocamdată mă aflu în cei 15% care fentează boala. Dacă am pieptul și brațele acoperite este pentru că fug de soare. Folosesc cremă de protecție solară 50+ chiar și iarna.

De curând am aflat de niște pete pe organe și de un chist. Ăsta e motivul pentru care spun că lupta e grea. Că viața e nasoală. Anesteziile, tonele de substanțe pompate în mine ca să repar un handicap, se văd astăzi în fragilitatea corpului meu, în ficatul pătat, rinichiul pătat și deplasat, în imunitatea scăzută. În faptul că rănile mi se închid tot mai greu sau că, uneori, pielea îmi miroase a medicamente. Am dus dintotdeauna un război pe mai multe fronturi. Deși sunt o persoană firavă – 42 kilograme pe 1,53 metri – sunt un soldat. Eu știu asta, familia mea știe asta, prietenii mei știu asta. Când văd pe cineva jenat de un ten acneic ori de un început de vitiligo, pe cineva frustrat pentru o banalitate, îmi vine să-i dau una peste ochi.

Ce este fiecare acum este cel mai bun rezultat a ceea ce putea să fie. Înțeleg că suferința nu se compară, iar eu apelez la rațiune și la memorie. Nu ne salvează pe toți același lucru și e foarte bine că se întâmplă așa. Ce m-a salvat pe mine au fost certitudinea că durerea trece și interesul pentru poveștile de viață ale oamenilor.

Tata are dreptate, ce se întâmplă e cel mai potrivit lucru care se poate întâmpla. Dintotdeauna mi-a plăcut să stau printre adulți. Dacă aveam musafiri în vizită, cu greu mă lăsam dusă dintre ei. Oricum ascultam prin ușa întredeschisă fiecare vorbă. Cât stăteam în spital, nu citeam o carte. De ce-aș fi făcut-o? Aveam 11 luni pe an la dispoziție pentru asta, iar săptămânile de internare erau ale mele, 100% ale mele, fără să conteze ce spuneau mama și tata. Să învăț, să nu lucrez la fabrică, să plec la Capitală, OK, aveau dreptate, dar spitalul era doar al meu. Nu cred că viața unui om trebuie să fie frumoasă, lipsită de griji, cred că vieții trebuie să îi dai toată atenția și sinceritatea ta. Să faci cumva să descoperi ce vrei și să o ții drept înainte.

Eu vreau să scriu cărți cu cele două degete normale pe care le am. Primesc de la prieteni cadouri în pungi pe care le-am dus cu greu, sticluțe de ojă sau inele. Aplaud, am învățat să fluier cu trei degete în gură.

Nu am răbdare cu oamenii în care nu întrezăresc o luptă. Când văd persoane temătoare, nehotărâte, tineri care își creează probleme pentru că le e greu să stea cu adevărul și cu durerea față în față, care vorbesc pe Facebook despre minuni și egalitate de șansă, dar se blochează când îmi văd mâinile, picioarele sau semnele de pe coapse, mă retrag. Când văd pe cineva luptând pentru responsabilitate, dar nerespectând coada de la bar, făcând glume despre de ce se bagă în față ori prefăcându-se că în față era locul lui dintotdeauna, îmi vine să vomit. Unora le spun „cred că mai trebuie să trăiești puțin”, altora nu le zic nimic. Are viața grijă.

Timpul pe care îl petrec lângă ei e timp pierdut pentru totdeauna. Nu cred în reîncarnare. Cred că fiecare are obligația să fie sincer cu sine. Dacă îmi e frică de un lucru, o să fug sau o să încerc să-l înțeleg, dar asumându-mi acțiunea. Nu o să fiu niciodată scindată între ceea ce cred și ceea ce fac. Nu o să dezamăgesc, nu o să bulversez, nu o să creez false așteptări nimănui.

Boala e cumplită, îți testează limitele, te dă cu capul de pereți, te aruncă de la etaj, te duce exact unde nu vrei să ajungi, dar viața e mult mai mult de atât. E toată succesiunea de experiențe, de planuri și lovituri, de oameni de care n-ai vrea să te desparți niciodată. E nivelul de nervozitate creat de oameni pe care nu ai vrea să îi fi cunoscut vreodată, dar de care știi că ai nevoie ca să te dezvolți. Poate sună răutăcios, dar eu sunt sinceră cu mine. Nu cred că iubirea va salva lumea, ci sinceritatea și empatia. Povestea le cuprinde pe amândouă. Așteptarea și încrederea la fel. Așa arată drumul incredibil spre devenire, povestind despre așteptare și încredere. Știu că sună patetic, dar nu-mi pasă. Trebuie și sentimentul ăsta trăit cândva.

Diana Bădica este poetă și scriitoare. În prezent lucrează la un roman despre consecințele morții unui copil asupra familiei.

Acest articol a apărut în DoR #26. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

2 Comentarii pentru “[DoR #26] Ce nu te omoară…”

  • D a scris:

    Autentic, lumea e diversa, crunta, cruda, interesanta.

  • Stefan a scris:

    Pun si eu o mana pe umarul tau!

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #27

    DoR #27 * #nevedem?

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă