Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[DoR & Santal] 20 de ani de România

Peter Hurley iubea România și înainte de a ajunge în Maramureș. Dar apoi și-a dorit să înțeleagă cât mai mulți ce a descoperit acolo. 

De Gabriela Pițurlea
Fotografie de Cătălin Olteanu

 

Peter Hurley nu e o fire sportivă, n-a fost niciodată un om al drumețiilor. Dar în 2012 a scos o hartă și a văzut că de la Săpânța la București sunt 650 km și că, dacă ar merge cam 30 km pe zi, ar ajunge la București în 25 de zile. Și-a zis că e o nebunie, că nu are cum să reușească, dar a pus ideea în aplicare. A pornit spre București pe 26 noiembrie, cu rucsacul în spate, contând exclusiv pe bunăvoința cunoscuților sau a străinilor pentru mâncare și adăpost. Și-a învățat corpul să facă față durerii, drumurilor delurite sau înzăpezite, lipsurilor de tot felul, descoperind pe parcurs oameni și locuri care i-au confirmat că România în care credea nu era o iluzie.

Înainte să se mute din Irlanda în România, la 26 de ani, Peter fusese la Praga și rămăsese cu senzația că se apropiase de o Europă despre care nu știa nimic și pe care își dorea neapărat să o exploreze. „Privind în urmă, îmi dau seama că mă simțeam de parcă stăteam pe mal, cu senzația că e un ocean în fața mea.” Când un prieten i-a propus să pună împreună bazele unei firme de marketing în București, Peter a plonjat fără nicio ezitare.

Bucureștiul lui 1994 și-l amintește cu filtrele tânărului expat care trăia din plin surprizele zilnice ale post-comunismului. Era un București fără mașini, cu nopți petrecute în Lăptărie sau în Club A, un oraș care-l primise cu brațele deschise și în care dădea mereu peste contraste amuzante, ca magazinul de ouă cu frigider Coca-Cola. Și-a construit o viață aici, descoperind România puțin câte puțin, până în 2003, când din nou s-a trezit pe marginea a ceva ce avea să-l marcheze.

Atunci a mers pentru prima dată în Maramureș, într-o vacanță la Botiza. „ Am ajuns în vârf pe Dealul Ștefăniței, am oprit mașina, am ieșit. Era 9 dimineața și mi-a picat fața. Cred că unul din motivele pentru care m-a izbit e acea conexiune cu Irlanda. Faptul că am văzut versiunea vie a ceva ce văzusem doar mort.”

Peter știe că Irlanda și România nu prea seamănă, la prima vedere. „Noi suntem o insulă, iar asta ne face foarte greu de invadat, iar voi sunteți imposibil de apărat, deci singurul lucru pe care-l puteți face e să vă urcați într-un copac. Carpații sunt copacul vostru. Dar altfel semănăm atât de mult: niște popoare cărora le place să stea la ele acasă, le place să fie vizitate, și nu le-a trecut niciodată prin cap să năvălească peste alții ca să le ia teritoriul.”

I se pare că un atu al României față de Irlanda și de mai toate țările europene e conexiunea directă și încă vie cu trecutul foarte îndepărtat. „În Irlanda vezi o cruce celtică din piatră, veche de 1500 de ani. E minunată, dar eu te pot duce acum la Săpânța și să te prezint lui Dumitru, care cioplește o cruce celtică azi. Și n-o face de ochii turiștilor, o face pentru că cineva din sat are nevoie de o cruce. E un lanț viu.”

Când a ajuns în Maramureș, Peter a avut senzația că a aterizat într-o grădină imensă, îngrijită de mână. S-a uitat în jur sperând că cineva are grijă de locul ăla, apoi și-a văzut de viață. Abia după ce compozitorul irlandez Shaun Davey a realizat proiectul Voices from the Merry Cemetery, folosind epitafuri din Săpânța, Peter a decis că trebuie să facă ceva pentru acea Românie pe care și-o dorea păstrată și sprijinită să se autosusțină.

2009 a fost, pentru el, o perioadă de mari schimbări. Căsnicia lui se terminase, relația cu partenerii de afaceri nu mai funcționa. Peter a renunțat la obligațiile pe care le avea în companie, vânzându-și acțiunile. Căutând răspunsuri legate de ce va face mai departe, și-a dat seama că nimeni nu avea grijă de brandul România. Nu are pretenția că asta face el acum, dar voia să contribuie la schimbarea percepțiilor legate de tradiție și de satul românesc.

În 2010, a organizat prima ediție a festivalului „Drumul lung spre Cimitirul Vesel” (numit anul acesta Satele Unite ale Maramureșului). În 2012, după ce și-a dat seama că festivalul nu era nici pe departe suficient pentru a atrage atenția asupra lucrurilor în care crede, a străbătut țara pe jos. Peter își continuă misiunea prin organizarea anuală a festivalului, discuții cu autorități din mediul rural, cărți și prelegeri, sperând că mesajul lui va ajunge la oameni și va avea ecou. „Nu poți dansa dacă ți-e foame”, spune, completând că dezvoltarea agro-economică și combaterea sărăciei din mediul rural sunt absolut necesare, fără să fie o cauză imposibilă. Sprijinirea culturii tradiționale și cunoașterea propriei țări stă în puterea oricărui român, crede Peter, fie că se face prin purtarea sau folosirea unor obiecte făcute de meșeri de la sat, cumpărarea de produse locale sau explorarea țării în vacanță.

„Nu am pretenția că ce am făcut sau că ce fac are vreun impact, nu știu dacă are. Unii îmi spun că e o pierdere de vreme. Alții îmi spun că nu e. Uneori simt și eu că e, alteori, nu. Cu asta trăim. Cănuță om-sucit. Am o zi proastă, apoi una bună, dar în general merg înainte.” ●

Comentează

Numărul curent: DoR #26

DoR #26 * Locuire

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2016

#story2016

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă