Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[DoR & Santal] Exprimeur

„Instrumentul meu sunt eu însumi”, spune Ovidiu Niculescu, omul care se exprimă în câte moduri artistice poate.

ovidiu-niculescu_catalin-olteanu

Text de Adrian Lungu
Fotografie de Cătălin Olteanu

În living-roomul lui Ovidiu Niculescu dintr-o casă de pe lângă Universitatea de Teatru și Film e un afiș al spectacolului O viață în teatru, de David Manet, pe care l-a adaptat, l-a regizat și în care a jucat rolul principal, în 2012. Afișul, cu un bebeluș cu mustață, nu e nici pe departe singurul indiciu legat de viața artistică a stăpânului casei. Pe peretele opus ferestrelor sunt agățate trei chitare acustice, într-un suport de pe podea e una electrică, iar în două colțuri opuse ale camerei sunt un gramofon și un televizor plat. Mobila însăși pendulează între clasicul unor tabureți orientali pentru sprijinul picioarelor și o măsuță de cafea roșie și modernă.

Între clasic și modern pendulează întreaga carieră a actorului-scenaristului-regizorului-muzicianului-poetului de 42 de ani care spune despre sine că e un „exprimeur, un bard, un neo-menestrel”, adică trebuie să se exprime într-unul din multele feluri care îi sunt la îndemână. „Dacă am pauză de la teatru nu pot să stau în casă, că mă dau cu capul de pereți. Și atunci mă apuc să cânt, sau mă apuc să traduc o piesă de teatru. Sau mă apuc să scriu eu, efectiv.”

Ovidiu e bucureștean get-beget, din „mahalaua Văcăreștilor, sus acolo în Dealul Mărțișor”, de unde au ieșit Arghezi, Maria Tănase și Mia Braia și unde toată lumea părea să cânte în copilăria lui, inclusiv mama, chiar dacă o făcea doar acasă. Cântatul a fost prima lui iubire și, deși părinții îl descurajau („pune mâna pe carte, că o să ajungi să mături șpanul prin fabrică”), a învățat singur să cânte la chitară. Apoi a crescut pe Led Zeppelin, Beatles și AC/DC, datorită fratelui mai mare cu nouă ani, pe romanțe datorită mamei și a descoperit singur Andrieș, Alifantis și Cenaclul Flacăra.

Azi, când e cunoscut mai degrabă ca actor, spune că are mai mulți prieteni în lumea muzicală decât în cea actoricească. Muzicienii pot dovedi mult mai rapid ceea ce știu. Iar în comunitatea actorilor, el, mai degrabă un singuratic care stă departe de găști, se vede ca un renegade. Începutul carierei lui de actor a fost la un cerc de teatru de la liceul Mihai Viteazu, unde profesorul i-a aprins din prima reflectoarele de scenă în față și de atunci n-a mai putut să renunțe la emoția, energia și „momentumul” scenei. „Când îți dai seama că emoțiile tale sunt constructive, n-ai cum să mai scapi de «viermele» unei vieți artistice”, spune el despre acel prim moment revelator.

Apoi a mers vreo doi ani la teatrul studențesc Podul și, mai târziu, a debutat în lumea teatrului mare ca elf în Visul unei nopți de vară, la Bulandra. Ucenicia și-a făcut-o printre cei mari, față de care a păstrat întotdeauna „reverența”. Când Alexandru Repan, în timpul facultății, l-a luat să joace rolul lui Alioska în Azilul de Noapte, la Nottara, i-a întâlnit pe Șerban Ionescu, pe Dinică, pe Iordache. Îl imită cu vădită plăcere pe Dinică, în preajma căruia stătea zile întregi cu chitara în brațe. Un dialog tipic între cei doi ar fi sunat așa: „Copile, cânt-o pe aia.” „Care, maestre?” „Mă rog, sau pe cealaltă.”

„Tot timpul o iei de la capăt, mereu”, spune el despre specificul muncii actorului. A luat-o de la capăt atunci când a devenit scenarist la Pro TV, dar și când a plecat de acolo. A fost scenarist aproape zece ani la Pro TV și a plecat atunci când ceea ce i se cerea (de la scriitură la distribuție) era în antiteză cu ceea ce dorea să facă.

În viața personală a luat-o de multe ori de la capăt, pentru că artiștii au o existență complicată, cu proiecte care adesea cer concentrare unidirecțională și au nevoie de înțelegere și sacrificii. Are un fiu de 16 ani și o fiică de 6, din două relații diferite, și se află la a doua căsnicie.

În permanență am avut refugiul muzicii. în ultimii trei ani a fost textierul și solistul vocal al trupei White Mahala, iar acum lucrează la un proiect solo.

Unul din drumurile pe care a luat-o de mult și pe care iubește să meargă la fel ca pe cel al teatrului este cel al filmului. Îi place mai ales pentru că filmul îi dă șansa să creeze personaje în detaliu, așa cum a făcut în Restul e tăcere, al lui Nae Caranfil, cu personajul Leon Negrescu. Nu crede că a devenit celebru după asta. Telefonul nu a sunat mai mult după ce l-a făcut pe Leon Negrescu.  N-a stat să judece „celebritatea” ci a mers înainte. „Nu cred că ăsta e rostul.”

A jucat în filme americane de serie B – „am murit de nu-știu-câte ori” –, a jucat în producții BBC, a împărțit cadre cu Benedict Cumberbatch și Robert Carlyle. Și totuși preferă relația directă cu publicul și transferul de energie care nu poate fi simțit la film.

Tatuajele în latină pe care le are pe brațe, Omnia mea mecum porto (tot ceea ce am port cu mine) și Nihil lacrima citius arescit (nimic nu se usucă mai repede ca lacrima) sau motocicleta de la poarta casei sunt indicii asupra felului în care se vede Ovidiu Niculescu. Un alt indiciu e albumul muzical solo pe care urmează să-l lanseze pe 1 martie 2017, împreună cu Academia Cațavencu. Acesta are piese cântate în colaborare cu Dan Byron, Mihai Mărgineanu, Artan, Vlase de la ZOB și Nae Caranfil și se numește Cântecele unui derbedeu.

Ovidiu spune că albumul e închinat femeilor, dar din punctul de vedere al unui „crai de curtea veche”, al unui bărbat clasic, așa cum se vede el.

logo-santal-site-580px

Comentează

Numărul curent: DoR #26

DoR #26 * Locuire

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2016

#story2016

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă