Editorial DoR #7.2: Putere

Am văzut Independence Day (Ziua Independenței) de cel puțin șapte ori. Era îmbinarea perfectă dintre pasiunea pe care am avut-o de mic pentru extratereștri și actele de eroism hollywoodiene care salvează de la distrugere totală orașul, rasa, planeta. Ce am învățat din acel film, la 15 ani, e că sfârșitul lumii poate să vină mâine, dar mereu va fi un Will Smith care să-l împiedice.

De aceea nu mă tem de 2012 – n-ar fi nici primul sfârșit de lume eșuat și sigur nu va fi nici ultimul. De aceea, în ciuda eforturilor lui Fredo și Pid’Jin, cei doi porumbei apocaliptici care bântuie materialul de copertă, ne încăpățânăm să credem că anul viitor e în siguranță – chiar dacă euro stă să cadă și alegerile locale și parlamentare se prefigurează a fi un dezastru democratic.

Vor fi cu siguranță o mulțime de lucruri care vor merge prost în România în 2012, dar niciunul nu va fi sfârșitul lumii. Credem că puterea de a face un pas în spate și a privi o problemă din toate unghiurile e mai constructivă decât defetismul. Punând lucrurile în context nu obținem mereu o imagine optimistă; dar măcar e una care ne ajută să punem întrebări, să înțelegem și să căutăm soluții.

De exemplu: La Baia Mare, un primar de 33 de ani, educat la Viena, consideră că soluția pentru comunitățile de romi care trăiesc ca-n ghetouri e un zid și construirea unui cartier social, la marginea orașului. Cei mai mulți locuitori sunt de acord cu el, dar soluția ridică semne de întrebare despre ce înțelegem prin segregare și discriminare, despre cum ne facem politicile sociale fără să neglijăm pornirile rasiste și xenofobe pe care ni le-au evidențiat studiile și despre relațiile de putere și dependență dintre guvernanți și oricare dintre noi.

Complicat, departe de alb și negru. Puterea în România lui 2012 va ține de atenție, răbdare și perseverență – dacă le păstrăm ascuțite, niciun sfârșit al lumii n-are cum să ne prindă nepregătiți; indiferent de butoanele pe care le apasă Fredo și Pid’jin.

Şi dacă totuși planurile lor diabolice reușesc, să nu uităm că pe un Pământ post-apocaliptic fiecare conversație, oricât de simplă, înseamnă totul. Dacă ați citit Cormac McCarthy, The Road (Drumul), știți despre ce vorbesc. Dacă nu, cumpărați-v-o de Crăciun*.

Conține un pasaj de neuitat în care copilul își întreabă tatăl, alături de care hoinărește într-un peisaj pustiit:
– Pot să te întreb ceva?, zise el.
– Da, bineînțeles.
– O să murim?
– Cândva. Nu acum.

* Îmi permit să vă mai fac câteva sugestii de cheltuieli apocaliptice. Prima e un tricou cu Fredo și Pid’Jin . A doua e un roman grafic românesc despre cum se termină lumea unui om: Elabuga, de George Drăgan și Alex Talambă. A treia e ocazională: când auziți că e concert Robin and the Backstabbers, mergeți și vedeți și auziți. Când se va termina lumea, ar trebui să fie pe Soare cu dinți.