#dordeducă (editorialul din DoR #4)

NOTĂ: DoR #4 se lansează joi şi va fi disponibil la distribuitori din acest weekend. Îl veţi găsi în reţelele Cărtureşti, Inmedio, Humanitas (din Bucureşti şi din ţară) şi în alte locuri (consultă lista de distribuitori).

#dordeducă
Editorialul din DoR #4

Prin primăvară, citind rezultatele unui chestionar pe care l‑am făcut în comunitatea DoR, am observat că printre lucrurile pe care spuneaţi că le discutaţi la bere, cu prietenii sau colegii, era şi plecatul din ţară. Criza se simţea binişor, deşi încă nu se făcuseră reducerile de salarii, modificările aleatorii de legi şi remanierile de faţadă. Nu trăiam bine, dar nu era nici apocalipsa.

Apariţia subiectului m‑a surprins: nu credeam că plecarea din ţară redevenise o opţiune. Ţin minte valul de plecări de după ’90, când cei care nu voiau să participe la proiectul România au tăiat‑o la primul semn de libertate. Ţin minte febra emigrării în Canada (care s‑a lipit şi de o verișoară de‑ale mele). Mai ţin minte că prin 2002 – 2003, când Adrian Năstase domina media mai ceva ca fetele în sânii goi astăzi, mulţi sperau să plece înainte ca omul să devină preşedinte.

Am fost şi eu printre ei. În 2003 am plecat la un master în Statele Unite, cu o vagă senzaţie că am scăpat de ceva. În 2007 m‑am întors. România creştea, totul era lapte şi miere. Valurile de căpşunari n‑au fost niciodată considerate exoduri, plecarea lor părând să aibă un scop clar: facem bani şi revenim. În plus, euro pe care îi trimiteau acasă alimentau economia şi ridicau case cu etaj prin toată ţara.

Dar răspunsurile din chestionarul din primăvară nu erau întâmplătoare. De atunci, am auzit tot mai mulţi oameni spunând „Gata, plec!”, tot mai mulţi oameni spunând că visează la altă viaţă. (Am prieteni şi cunoştinte care au şi tăiat‑o.) În tonul lor se simţea lehamite şi disperare; nu mai aveau nicio de speranţă de la ţara asta. Şi mai dramatic era că mulţi dintre ei chiar încercaseră, pe felia lor, s‑o pună pe picioare în ultimii zece ani, iar decizia asta marca un abandon.

Cosmin Alexandru scrie în acest număr despre generaţia lui, oameni născuţi la sfârşitul anilor ’60, care de 20 de ani conduc companii şi clădesc organizaţii. Nu demult, credeau că munca lor va face România mai bună, dacă nu pentru ei, măcar pentru copiii lor. Acum simt că s‑au păcălit şi au început să‑şi facă bagajele. Nici cei cu 10 ani mai tineri nu prea mai au suflu, după cum puteţi citi în povestea Mirunei Cugler, care din liceu a pus umărul la schimbarea metehnelor naţionale, de la nesimţire la pasivitate la abuz birocratic. Miruna a decis să nu se întoarcă, pentru că vrea să trăiască în linişte.

România sfârşitului lui 2010 nu e optimistă. Am vrut să arătăm în acest număr nu doar oamenii pe care i‑am pierdut sau pe care îi putem pierde, ci şi câteva dintre blocajele care provoacă această disperare: de la inabilitatea de a lua decizii politice care să răspundă realităţii demografice, până la relaţia noastră defectuoasă cu monedele.

Nu vrem să spunem că totul e pierdut. De aceea am scris despre Let’s Do It, Romania!, cea mai mare acţiune civică a ultimiilor 20 de ani; peste 150 de mii de români au ieşit în acea sâmbătă la curăţenie. Însă chiar şi în povestea acestor oameni care şi‑au sacrificat un an din viaţă pentru o cauză există suficiente ziduri: de la autorităţi indolente la limite de cunoştinţe şi experienţă ale echipei. Vestea bună e că au reuşit. Vestea şi mai bună e că au încercat.

Poate, înainte să împachetăm cu toţii, mai încercăm ceva. Fiecare ce‑şi doreşte. Dacă o căutăm suficient, nu cred să nu ne găsim superunealta* cu
care să ne construim spaţiul vital, platforma sau vehiculul pe care ni‑l dorim.

- CRISTIAN LUPŞA, editor

* Superunealta folosită în DoR #4 este cunoscută ca „lopata chinezească”. E o sculă versatilă, construită de un popor ingenios, folosită în aceste pagini de Artan, un bărbat care ştie ce vrea.

3 Comentarii pentru “#dordeducă (editorialul din DoR #4)”