Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Dorința lui Alin

November 11th, 2015
Tags: , , , , , ,

După 20 de cure de citostatice, un băiat de şase ani primește un cadou.

Text de Medeea Stan
Fotografii de Ionuț Rusu și Medeea Stan

rsz_foto_ionuţ_rusu_3

La 7.30, într-o cameră de hotel din București, părinții, Mihaela și Ciprian Amariei, îi trezesc pe cei doi copii, Andrei, zece ani, și Alin, șase ani. E o zi de vineri, la început de august și familia a venit din județul Constanța la o petrecere surpriză organizată pentru băiatul lor cel mic.

Pe pat se află un costum cu litera „S” cusută pe vestă și curea. „S”-ul nu e de la Superman, ci de la Sportacus, personajul principal din Orăşelul leneş, un serial TV pentru copii, în care acesta îi salvează pe prichindeii din orășel de plictiseală, prin activități fizice. Alin știe doar că urmează să meargă la o petrecere ca în orășel și e nerăbdător. Sigur va fi un Sportacus acolo, însă probabil jucat de un actor român, se gândesc părinții; adevăratul Sportacus e un islandez numit Magnús Scheving.

Alin se îmbracă în costum, iar mama îl ajută să tragă fermoarul. Lasă apoi capul în jos ca să-și pună căciula de strumf, de sub care i se mai văd doar bretonul și urechile de spiriduș. Căciula îi acoperă ceafa, unde are numai câteva fire de păr.

Acum doi ani și nouă luni, Alin a fost diagnosticat cu o tumoare cerebrală canceroasă şi cu hidrocefalie, adică i se acumulase prea mult lichid în creier. A trecut prin trei operaţii, a urmat 20 de cure de citostatice şi 30 de şedinţe de radioterapie. Citostaticele, medicamente puse în perfuzie, i-au provocat dureri de cap şi vărsături. Tot scădea în greutate, căci nu reușea să mănânce mai nimic. Din pricina slăbiciunii, zilele treceau fără ca el să se poată juca. În primăvara lui 2013, cu cearcăne bine conturate şi ras în cap, aştepta, într-un pat de spital, să se facă bine.

Acolo l-a cunoscut șefa de la pediatrie din cadrul Institutului Oncologic Fundeni, care merge adesea prin saloane să stea de vorbă cu micii pacienți despre visurile lor. A aflat că Alin vrea să-l cunoască pe Sportacus și s-a gândit că cei de la Fundaţia Make a Wish îi pot îndeplini dorința. Fundația colaborează permanent cu medici de la secțiile de pediatrie din țară, pentru a le îndeplini cea mai mare dorinţă copiilor a căror viaţă este în pericol.

A lui Alin încă este. Mihaela și Ciprian știu doar că, abia la cinci ani după prima operaţie, posibilitatea să recidiveze cancerul va deveni mai mică. Până atunci, fac controale constante.

*
O mașină închiriată de Make a Wish duce familia de la hotel la o sală de gimnastică de pe malul Dâmboviţei. Pe drum, Alin se întreabă în continuare dacă o să vină și Sportacus. În camera cu geamurile până în podea, păşesc odată cu Alin, părinţii și fratele. Îi întâmpină și îi îndrumă un magician, primarul Orășelului leneș. Locuitorii orașului dorm. Sunt voluntarii, în mare parte adolescenți, organizatorii de la Make a Wish, şi copiii acestora, vreo 30 de oameni în total. Moțăie, unii pe saltea, alții pe scaune sau pe jos, căci un vrăjitor malefic i-a adormit.

Magicianul îl oprește pe Alin în mijlocul încăperii, îi dă o baghetă și îl învață incantația: „Oraș, oraș minunat, te rog să te trezești până numărăm la trei”. Alin nu mai repetă cuvintele lui, doar clatină bagheta: „unu, doi, trei” și toată lumea deschide ochii. Copiii, cam zece la număr, se ridică îndată. În sfârșit, au voie să plece de lângă părinți. Magicianul îi invită pe leneşi la dans, însă, după câteva mişcări, le aminteşte că nu vor dansa singuri. Pune însă la îndoială sosirea lui Sportacus: „Nu cred că există”.


Chiar atunci, ușa se deschide și Alin o ațintește cu privirea. Apare, mergând în mâini, supereroul, Sportacus cel adevărat, de departe din Islanda. Aplauzele adulților și strigătele copiilor acoperă melodia cadențată. Sportacus ajunge în dreptul lui Alin, care îl privește de jos în sus și strigă „ba da, există!”. Tatăl filmează momentul cu telefonul.

Sportacus se așază pe vine, îl ia pe Alin pe genunchiul stâng şi-i vorbește în engleză. Îi spune că se bucură să-l cunoască şi povesteşte despre jocurile pe care le-a pregătit. Magicianul traduce în română, iar Alin ascultă cu gura întredeschisă, dând din cap. Mama urmărește totul cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se bucură de bucuria lui, iar, din când în când, scoate telefonul pentru a face poze.

*

Când Alin s-a simţit rău întâia oară, erau toţi patru în Cipru. Tatăl stătea acolo de doi ani, iar mama și copiii de un an. Mihaela, care are 32 de ani, lucra ca femeie de serviciu. Ciprian, 38, muncea în construcții. Alin avea dureri de cap, greţuri şi slăbise tare. Mai întâi, medicii au crezut că e din pricina unei alergii la lapte. După aceea, s-au gândit că are vreun microb pe esofag. A durat o lună şi jumătate până au descoperit tumoarea. I-au făcut un RMN în cele din urmă, deşi nu știau ce avea să se întâmple după anestezie. Mihaela spune că n-au avut încotro, au fost nevoiți să-și asume riscul. Ea a fost mai puternică, dar Ciprian a căzut din picioare când a aflat despre boală.

Sportacus îl îndeamnă pe Alin să-i imite mișcările. Băiatul îşi observă supereroul, întinde braţele pe ritmul unui cântec din Orăşelul leneş, strânge pumnul drept, își încordează bicepsul, își mușcă ușor buzele şi le arată tuturor cât este de puternic. Ceilalți copii dansează pe lângă el, urmând coregrafia. Țopăie de la stânga la dreapta, pun mâinile în șold, le ridică sus. Se mai încurcă, dar nu renunță. Cristina, o fată cu perucă verde, asemănătoare unui personaj din serial, îi desenează lui Alin o mustață cu un marker negru. Gata, acum chiar e Sportacus Junior. Sala răsună de scandarea: „Alin, Alin!”.

Andrei stă îmbufnat, cu capul sprijinit în palmă. Îşi întreabă mama cât mai durează petrecerea. Ea îl mângâie pe spate, dar privește în continuare spre Alin.

După ce s-a îmbolnăvit fratele lui, Andrei a stat mai mult singur acasă. Mama era la spital, iar tatăl lucra. În acea perioadă, au apărut tulburările de vorbire. A început să se bâlbâie. Psihologul la care l-au dus părinţii spune că boala celui mic a avut un impact negativ asupra lui Andrei. Cei doi frați s-au obișnuit să se joace separat; unul la spital, celălalt acasă. Lui Andrei nu prea îi place aglomeraţia și nici că fratele lui e în centrul atenției, aşa că se așază singur pe saltea. Magicianul și Sportacus îl tot cheamă la activități. El le răspunde răspicat: „Nu vreau”, ceea ce îi face pe părinți să se uite îngrijorați unul la celălalt.
După ce mănâncă boabe de strugure transformate în bomboane-sport pentru energie, cum le numeşte Alin, copiii dansează cu o voioşie şi mai mare. Din cauza oboselii, lui Alin îi piere zâmbetul în brațele lui Sportacus, dar îi revine curând. Părinţii devin balerini şi formează o cupolă cu mâinile deasupra capului.

*
Pe 19 februarie 2013, medicii din Cipru au stabilit diagnosticul, iar pe 21, mama și copiii erau deja în avion spre București. Acolo, pe insulă, n-avea cine să-l trateze pe Alin. Pentru că nu le-au ajuns banii pentru toate biletele, Ciprian a revenit mai târziu. Amândoi părinții regretă că s-au întors. În Cipru, mama primea cam 600 de euro și tatăl aproape 900. Acum, Mihaela e asistentul personal al lui Alin, cu o indemnizație socială de 700 de lei, iar Ciprian obţine în jur de 800 de lei din salariul de paznic prin diverse locuri, unde îl trimite firma. „Aici n-am bani să le iau două batoane de Snickers. Acolo le luam o cutie”, spune Ciprian.

La prima operaţie, în martie 2013, la Spitalul Bagdasar din Bucureşti, i-au pus lui Alin un furtunaș la nivelul tubului digestiv, prin care se elimină lichidul de la creier. Substanța acumulată din cauza tumorii poate duce, în timp, la apariția dificultăților de învățare și la tulburări de memorie. O să mai rămână cu furtunașul, căci momentan nu-l deranjează.

După o săptămână, a avut loc a doua intervenţie, de peste şapte ore. Atunci a făcut stop cardio-respirator de trei ori, iar medicii nu i-au putut scoate întreaga tumoare, căci i-ar fi atins creierul. De la șase centimetri a ajuns la doi şi, după tratamentele de la Fundeni, la șașe milimetri, cât diametrul unui creion. Acolo, Alin a făcut cele 20 de cure de citostatice şi cele 30 de raze. Trei săptămâni stătea în spital, o săptămână mergea acasă şi tot aşa, în jur de un an. Medicii nu le-au spus părinţilor ce șanse are. „Cu Dumnezeu înainte”, zice Mihaela. După a doua operație, Alin nu mai știa să zică nici că i-e foame. Cam 14 zile i-a fost greu să vorbească şi să meargă. În plus, îi scăzuse imunitatea, iar șederea în spital îl neliniștea.

rsz_alin_cu_mama

Înainte de plecare, Sportacus îi dă lui Alin un autograf pe spatele tricoului. „Sportacus Magnus”. Stau la poze, pe rând, Alin şi Sportacus; Alin, Andrei, părinții și Sportacus; Alin, organizatorii şi Sportacus. După aceea, urmează fotografiile de grup. Bliţul și țăcănitul aparatelor cuprind sala. Mihaela chiar nu se aştepta să vină însuşi actorul din Islanda. „E o zi frumoasă şi fericită”. Ciprian nici nu îşi mai găseşte cuvintele pentru a spune cum sе simte. „Mă bucur mult”.

În timp ce alții iau autografe de la Sportacus, Alin își ridică bagheta și se îndepărtează. Trebuie să se întoarcă, însă, pentru daruri. Primește, printre altele, un ceas, abțibilduri şi brățări. Îl îmbrățișează pe Sportacus şi se duce la mamă cu pași de uriaş: „Am primit cadouri”. Un băiețel se apropie de Alin, care ține în poală patru folii de abțibilduri cu supereroul, și-l întreabă dacă îi dă și lui. Fără să stea pe gânduri, îi oferă una. Apoi, îi înmânează și unei fetițe, căci îşi dă seama că le priveşte cu jind. Alin îşi spune convins: „Eu am două, ei au două. Nu trebuie să am prea multe”.

La rândul lui, Andrei primește de la magician o cutie Lego Star Wars. Vorbeşte mai mult şi se joacă cu ceilalţi copii. Ciprian realizează că mai devreme era supărat pentru că lui nu-i dăruiseră nimic.

Alin dă fesul jos, ca să nu mai transpire. La ceafă, unde nu i-a crescut părul, se vede urma operației. Se așază pe podea şi rotește cadranul ceasului de la Sportacus. Învârte ce învârte și se oprește imediat ce ajung feliile de tort pe farfurii. Îşi ia o porție, pe care o mănâncă în picioare. Când era internat, nu avea voie ciocolată şi sucuri. Strânge furculița de plastic și duce bucăți mari la gură. Capătă îndată energie, adună confetti de pe jos, aleargă prin sală. Ceilalți copii îl strigă „Sportacus”.

*
Pe 2 noiembrie, anul trecut, părinţii l-au dus la o clinică din Turcia, găsită pe Internet. Operaţia pentru extirparea celor șase milimetri de tumoare a costat 10.000 de euro. I-au strâns după ce au făcut o pagină de Facebook cu ajutorul unei prietene şi au trimis către presă numerele de cont pentru donaţii. Mama a depus atunci un dosar la Consiliul Judeţean din Constanţa, de unde a primit 1.400 de lei pentru investigaţii şi tratamente. Anul acesta, în luna februarie, au mai fost o dată în Turcia, pentru o nouă medicație. Doctorii le-au zis că nici corpul unui adult nu poate suporta toate tratamentele pe care le-a urmat Alin. „Opriți-vă, s-a făcut tot pentru copil. Dacă o să mai continuaţi, n-o să mai trăiască”.

Părinților le-a fost teamă să nu-i facă mai mult rău decât bine. Acum, îl duc la control o dată pe lună la Fundeni, unde stă internat cel mult două zile. Așteaptă să treacă cei cinci ani de la operaţie, pentru a fi cât de cât siguri că nu va recidiva boala. „Numărăm orelele și zilele”, spune Ciprian, în timp ce se uită la Alin cum se joacă.

Cu o mașină adusă tot de Make a Wish, înainte de a lua drumul spre comuna Castelu din județul Constanța, merg toţi patru la Stadionul Dinamo. Mai ales Andrei vrea să-l vadă. Ciprian, de pe scaunul din faţă, îi spune șoferului: „Facem poze repede”. Jucătorul preferat al lui Ciprian e Ionel Dănciulescu, iar băieții au ajuns să-l iubească la fel de mult. Mihaela, în spate, îl ține pe Alin în brațe, iar lângă ei stă Andrei.

Alin învârte rotița ceasului.

– Mami, am luat bagheta aia?
– Ce baghetă?
– Era a mea.
– Era a lui Sportacus, intervine Andrei.
– Am vrut să i-o dau și-a zis: „nu, nu păstreaz-o”. Era a mea.
– Ba a lui Sportacus, insistă Andrei.
– Nu înţeleg ce vreţi acum, spune Mihaela.

Pe Bulevardul Ştefan cel Mare, soarele îşi trimite razele prin geamurile fumurii ale maşinii, care opreşte vizavi de stadion. De la un magazin aflat la intrare, Ciprian cumpără un breloc, dar nu are bani la el şi de un fular cu numele echipei, pentru Andrei. Până se pozează ei trei în faţa statuii, Mihaela se întoarce cu portofelul. Alin aleargă pe lângă vitrina magazinului şi-l ia oboseala. Mama îl duce în braţe până la maşină. La ieşirea din București, îi pune telefonul la ureche. E mamaia, căreia îi aminteşte să facă de mâncare, că e pe drum.

Închide ochii din când în când, însă se trezeşte la fiecare hop.

– Tati, de-acum nu o să mă mai numesc Alin.
– Da’ cum?
– Sportacus Mic.
– Tati, mami nu vreau să se mai numească „mami”.
– Da’ cum?
– Mami, vreau să te numești Sportacus-Prințesă.

Mihaela îl pupă pe creștet. Urmăresc norii împreună. Ea îl ţine strâns în braţe, iar el îşi aşază arătătorul pe geam. „Uite!”. Lui Alin i se pare că norul cel mare seamănă cu un copil care doarme.

rsz_alin_cu_tatăl_și_fratele

După două ore, maşina ajunge acasă. În camera copiilor, peretele de la capătul patului e plin de icoane. Pe masă se află un acvariu cu peşti. Andrei pleacă în altă cameră, să se joace cu lego. Alin își dă costumul jos şi-l lasă pe un scăunel de lemn. Cu glas alintat îi cere Mihaelei să-i pună pantalonii scurți. Îndată, după ce îl îmbracă, mama aduce şerveţele şi apă, ca să-i șteargă mustața. Printre schimonoseli, Alin se lasă curăţat.

O zbugheşte apoi pe uşă şi revine cu toate cadourile de la Sportacus, pe care le trânteşte în pat. Se aşază şi el pe-o pernă. E obosit. Înainte de culcare, însă, îşi duce părinţii la mamaia, la o stradă mai încolo, pentru a-i povesti totul. Mihaela se întoarce acasă cu el în braţe, îmbrăcat în costumul de Sportacus. Îl aşază în pat, unde adoarme numaidecât.

*

Din toamna asta, Alin merge la grădiniță în grupa mare. Anul trecut ajungea cam o dată pe săptămână. Acum totul depinde de cum se simte. Obosește destul de repede, iar după ore, de obicei, îl doare capul și îi vine să vomite. Alin vrea să se facă bine, ca să se întoarcă Cipru, căci i se pare că a lăsat în urmă o lume de poveste. Părinţii îşi fac griji pentru viitor şi nu cred că mai e posibil să revină. „Ne e frică să plecăm cu el, se poate întâmpla orice, oricând”. ●

2 Comentarii pentru “Dorința lui Alin”

  • Masaj a scris:

    Aveti grija de el la fel cum ati facut-o si pana acum. In orice caz felicitari!

  • Pingback: Oana Filip — Povești din 2015 (care m-au făcut mai bună)

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #30

    DoR #30 * Pași mici

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă