Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Echilibru (Integral din DoR #11)

Indiferent de rolul în care era – colegă, șefă, iubită, fiică -, Andreea Avramescu știa că are mai multe de câștigat dacă joacă cooperativ.

Text de Oana Sandu ● Ilustrații de Ioana Șopov

Publicat în DoR #11 (Primavară 2013) ● Câștigătorul premiului Superscrierea Anului la concursul Superscrieri 2013

Andreea Avramescu alerga tot timpul, pentru că era tot timpul pe fugă. Ieşise împreună cu colega ei Lizzie din sala de mese a taberei Poiana Pinului ca să meargă la duş şi să se pregătească de petrecere. Era vineri, 23 noiembrie, pe la 21:30, afară se întunecase, iar temperatura coborâse spre trei grade. Era prima seară a teambuildingului organizaţiei studenţeşti Voluntari pentru Idei şi Proiecte (VIP) şi în sală erau peste 100 de tineri care se amuzau urmărind filmuleţe de prezentare cu echipele formate în tabără. După ce şi-a terminat prezentarea, Andreea a fumat o ţigară, a băut două guri de bere, s-a îmbrăţişat cu Lizzie, şi-a luat geaca pe ea şi au ieşit.

Mai erau şi alţii pe-afară; ba la o ţigară, ba la vânat semnal la telefon ca să vorbească cu părinţi, cu iubite. De pe treptele sălii de mese abia se distingeau vilele, aliniate de-a lungul unei alei. Vila lor era la nici 100 de paşi şi Lizzie i-a spus că va fi prima la duş. Andreea i-a zâmbit:

„Eeee, de ce să fii tu prima la duş?”

Cum a spus asta, a luat-o la goană. Lizzie a zbughit-o după ea. Râsetele lor se auzeau în întuneric, din holurile vilelor, din camere, de pe băncuţele de la locul de joacă, din mai toată curtea complexului aflat la 30 de kilometri de Buzău.

Andreea purta o geacă maro, o pereche de colanţi cu steagul Americii și în picioare avea o pereche de cizme scurte din piele întoarsă. Era preşedinta VIP, o şatenă suplă de 1,65 metri, care zâmbea mereu şi mirosea a Hot Couture de la Givenchy.

Pe la mijlocul distanţei, Lizzie a depăşit-o şi a dispărut prima pe uşa vilei Mioriţa. Râdea atât de tare încât niște colegi din VIP, o fată și-un băiat care tocmai ajunseseră și stăteau de vorbă în fața vilei s-au amuzat. „Ia uite-le şi pe nebunele ăstea!”, și-au spus. Lizzie intrase deja la duş, convinsă că şefa, cum îi spuneau în glumă, s-a oprit la poveşti cu colegii.

Cei doi au văzut-o pe Andreea că se aşază pe treapta de la intrare și se sprijină de bara de fier care susţine rampa pentru persoane cu dizabilităţi. Părea că se răcoreşte după alergătură şi că zâmbeşte. Băiatul, Mihnea, a traversat aleea, a intrat în vila de vizavi să-și caute camera, iar fata s-a îndepărtat ca s-o sune pe mama ei.

După nici două minute, când Mihnea a ieşit pentru că n-a găsit pe nimeni care să-l îndrume spre camera lui, a văzut-o pe Andreea întinsă pe scară. I s-a părut că o aude respirând greu şi îngânând; părea că voia să spună ceva şi nu reuşea. A fugit spre sala de mese să găsească pe cineva care să-l ajute s-o ridice. Poate înainte, poate după Mihnea – pentru că nu s-au văzut –, fata care tocmai îşi încheiase conversaţia la telefon a găsit-o și ea pe Andreea, care nu i-a răspuns când a strigat-o. A tras-o de mâini şi apoi a fugit în vilă să caute ajutor. Când Mihnea şi Teo au ajuns să o ridice, Andreea era inconştientă.

***

În dimineaţa plecării în teambuilding, Andreea s-a trezit la fel de greu ca întotdeauna. A ajuns la 07:30 la punctul de întâlnire din faţa Ateneului din București, cu gâtul lung  înfășurat de mai multe ori cu un fular pufos, verde închis și ochii căprui mici de somn. Începuse bine 23 noiembrie, era ziua ei cu glume bune, aşa i-a spus unui coleg care s-a apucat să filmeze odată ce au urcat în autocar.

„De ce filmăm aşa, obsesiv şi continuu, ca Bacovia?”, l-a întrebat languros, încercând să acopere obiectivul cu palma.

„De unde le scoţi?”, a întrebat-o râzând cameramanul.

Râdeau şi ceilalţi strânşi pe bancheta din spatele autocarului în jurul „şefei”. Andreea urma să împlinească 21 de ani peste două zile, era studentă la Cibernetică în anul III şi din mai era preşedinta VIP, o organizaţie înfiinţată în 1998 de un nucleu de studenţi de la Academia de Studii Economice din Bucureşti. Andreea intrase în VIP încă din primul an, fiindcă voia mai mult decât facultate. Voia ce voiau şi ceilalţi membri: să înveţe făcând, să cunoască profesionişti care deja munceau în bănci sau în cercetare, să înlăture sentimentul de inutilitate pe care îl dădea programa încărcată de teorie.

Cea mai recentă campanie de recrutare a VIP, începută în octombrie 2012 de echipa condusă de Andreea, depăşise toate recordurile de până atunci. Fuseseră acceptaţi 102 membri, după 602 aplicaţii şi 475 de interviuri realizate în trei zile. Pentru cei 12 din BEX (biroul executiv de conducere) fusese o perioadă obositoare, dar frumoasă, din care au învăţat şi care i-a unit. În limbajul de project management prin care-şi organizează orice mişcare, tocmai depăşiseră un milestone.

Teambuildingul de weekend către care porneau – unii, în două autocare, alţii, cu maşinile personale – se întâmplă la fiecare sfârşit de noiembrie şi e momentul în care noii intraţi se cunosc cu membri vechi, împărtăşesc idei, îşi află locul în organizaţie, se împrietenesc, încep relaţii sau proiecte. Fac jocuri de motivare şi încredere, concursuri, prezentări, iar seara petrec. Pentru mulţi, plecarea în Teambuilding Camp era o zi mare. Unii o aşteptaseră fiindcă era prima distracţie din noua viaţă de membri ai unei organizaţii studenţeşti, alţii, pentru că era prima relaxare după multe luni de muncă, nopţi nedormite şi to do list-uri.

Deşi era somnoroasă, s-a animat când au oprit la un Metro de la ieşirea din oraş ca să cumpere bere, whisky, sucuri, ţigări, chipsuri şi mâncare. A băut o cafea, a fumat o ţigară şi a insistat să facă poze cu fetele din BEX: Lizzie, Ami, Ema, Posh şi Aylin. Au stat toate îmbrăţişate-lipite; Aylin a pupat-o pe obraz şi Andreea a zâmbit mulţumită. Avea părul prins într-un coc neglijent din care-i ieşeau nişte şuviţe ondulate, de la un permanent pe care şi-l făcuse în vară şi care nu-i plăcea.

În autocar era zumzet şi vorbărie şi muzică în surdină. Câţiva băieţi începuseră deja să bea bere, aşa cum se întâmplă într-o plecare cu gaşca, la 20 de ani. La un moment dat au început un joc cu ghicitori scrise pe o foaie plimbată din faţa până-n spatele autocarului: „Care e roşcata cu prietenul Ionuţ?” sau „Cine a făcut înot cinci ani?”. La ghicitoarea „Cântă la toate şedinţele, dar nu ai funcţia să o opreşti”, cei din BEX s-au amuzat la gândul şefei şi al momentelor exasperante din pauzele de şedinţe, când Andreea nu se oprea din cântat I Will Survive sau, mai nou, Girl On Fire, pe care începuse s-o asculte obsesiv.

În autocar n-a cântat, ci a dormit aproape tot drumul. Şi-a pus capul pe picioarele lui Posh, managerul financiar al VIP, şi a ocupat două locuri pe bancheta din spate. Cineva a întrebat-o dacă îi e rău. A spus că e doar obosită şi că n-a prea dormit. La fel se întâmpla şi când era mică şi mergea la mare sau la munte cu părinţii. Pentru că-i era rău de maşină, mama avea grijă să nu-i uite niciodată perna.

Nu era singura nedormită – mulţi stătuseră în noaptea de dinainte să-şi facă bagajele, să-şi negocieze schimbări de locuri în autocar sau vilă, în speranţa că vor ajunge mai aproape de fata sau băiatul care îi interesa. Câţiva n-au dormit deloc pentru că de-abia aşteptau să plece, emoționați ca niște liceeni. La o oprire, Andreea s-a trezit şi a zărit-o pe Diana la geamul celuilalt autocar. Şi-a turtit nasul de geam, c-un zâmbet larg. Era un porcuşor şi Diana ştia asta, fiindcă Andreea se maimuţărea mereu.

***

Era sfârşitul lui mai când Andreea a avut prima ei şedinţă cu BEX, la cafeneaua Verona de la subsolul librăriei Cărtureşti. A ajuns mai devreme pentru că voia să se pregătească din timp: a legat baloane colorate de scaune, a pus unele şi pe masă, iar în faţa fiecărui loc a aşezat o scrisoare legată cu o fundiţă.

BEX-ul pe care Andreea urma să-l conducă însemna 11 oameni: vicepreşedintele, care se ocupă de managerii de proiect, câte un manager pentru fiecare dintre cele patru comunităţi (Business Club, Econosofia, International Affairs şi Leadership Development) şi alţi şase pentru departamentele financiar, relaţii publice, strângere de fonduri, marketing, online şi resurse umane.

Multora dintre ei încă nu le venea să creadă că Andreea câştigase preşedinţia şi erau sceptici că poate închega o echipă, că va avea autoritate sau calităţi de lider. Masa veselă le-a încurcat puţin prejudecăţile.

„Vă văd speriaţi”, le-a spus când le-a propus să ia prima decizie împreună şi toată lumea a tăcut. „Nu prea ştiţi ce să faceţi. Dar nici eu nu ştiu.”A fost prima oară când le-a spus că are încredere enormă în ei, un lucru pe care l-a repetat apoi la fiecare şedinţă care a urmat. Le spunea că sunt zei pe jurisdicţia lor şi sunt cei mai mişto oameni pe care i-a cunoscut. Uneori, când îi plăcea foarte mult ideea cuiva, se ridica uşor de pe scaun, se apropia de cel care a uimit-o, ridica arătătorul şi exclama: „Eşti genial, ai o idee genială”.

În scrisoarea pe care fiecare a deschis-o după prima întâlnire, scria: „Acum că citeşti asta ai două posibilităţi: ori mă urăşti, ori mă iubeşti. Prefer să mă urăşti acum şi să mă iubeşti mai încolo, pentru că eu, deşi nu o să-ţi arăt (pentru că nu o să mă lase scutul meu psihologic) o să te iubesc. Şi o să fiu mândră de tine… O să fiu mândră de tine ca om, pentru că ştiu că o să încerci mereu să fii obiectiv, moral şi integru”. A încheiat scrisoarea cu „Să fim oameni! Să fim profesionişti! Să fim cei mai profesionişti oameni!”.

În vară au petrecut zeci de ore de lucru ca să adapteze strategiile cu care fiecare dintre ei câştigaseră conducerea unui departament sau a unei comunităţi şi cel puţin o şedinţă s-a terminat la cinci dimineaţa, de au plecat spre casă cu primul metrou. Se şi certau, mai ales la ore târzii, când părea că nimeni nu mai înţelege nimic din ce vrea să spună celălalt. Când se întâmpla aşa, Andreea părea mai calmă decât ceilalţi. Stătea de obicei pe pervazul ferestrei din sediu, cu ochelarii pe nas, îi urmărea și uneori cerea pauză ca toată lumea să se liniştească.

I-a ţinut uniţi şi peste vacanţă, chiar dacă comunicau mai mult prin mailuri. În cele formale sublinia termene limită, nume, locuri de întâlnire, întrebări la care aştepta răspuns. În mailurile mai relaxate, ca acela în care i-a felicitat pentru primul proiect ieşit sub mandatul lor, insera inimioare, steluţe şi trâmbiţe. Le încheia pe toate cu „Te pup” sau „Vă pup”.

„BEX-ul Andreei Avramescu o să fie cel mai tare”, îşi spuneau deja de prin august, când începuseră să pregătească recrutarea noilor membri. Voiau 600 de aplicanţi, ceea ce ar fi fost un record. Aveau de planificat prezentări în facultăţi, zile de stat la standuri pentru a convinge tinerii să se înscrie. Nu erau singurii – începutul anului universitar e la fel pentru toate organizaţiile studenţeşti. Oficial nu e o competiţie, dar mulţi o tratează aşa.

Andreea voia recordul, dar ştia riscurile şi le-a scris celor din BEX să-i prevină să nu se definească doar prin ceea ce fac. „Nu vreau să venim în sediu pentru că toată viaţa noastră înseamnă departamentul sau comunitatea noastră şi asta e tot ce trebuie şi avem de făcut. (…) Vreau să ne definim pe noi ca oameni, ca entităţi obiective şi ca persoane care se cunosc şi au o relaţie echilibrată cu ele însele şi pot realiza coerent ce trebuie să facă ca să ajungă nişte oameni mai buni (a se citi oameni mai buni, şi nu VIPeri mai buni).”

A continuat cu un final personalizat pentru fiecare, în care le dădea sfaturi despre cum să depăşească o problemă de comportament: de la cum să spună nu, la cum să treacă peste frici, la cum să accepte că n-au nimic de demonstrat lumii, la cum să-şi controleze impulsivitatea. Le-a repetat tuturor cuvântul „echilibru”, la care ţinea atât de mult.

Înainte de teambuilding, avusese multe pe agendă, dar nimic care să nu-i placă. Făcuse sute de simulări pentru testul necesar admiterii la masterat, trecuse de recrutarea pentru VIP şi lucra la proiectul de cercetare cu care câştigase preşedinţia. Începuse un program de dezvoltare personală cu cei din BEX şi îi învăţa pe fiecare în parte, printr-o diagramă, să descopere ce ar trebui să fie prioritar. Le propusese să-şi facă şi un calendar pe rolurile din viaţa lor – student, membru VIP, manager, iubit, copil, frate – ca să-şi noteze câte ore acordă fiecărui rol şi unde ar vrea să schimbe.

Au fost şi nopţi în care se culca la două şi au fost şi zile când mânca puţin. Era dependentă de cafea şi mai ales de espressoul de dimineaţă pe care şi-l făcea în cămin la aparatul roşu în formă de ceaşcă primit de la părinţi. Fuma în fiecare zi cam o jumătate de pachet de Dunhill Blonde Blend, nişte ţigări mătăsoase şi nu foarte tari. În zile mai grele fuma mai mult. Era la fel ca mulţi din BEX, cărora le spunea să mai lase cafeaua şi ţigările şi nesomnul şi dacă nu mai pot, să lase to-do-listul şi să se ducă la culcare.

***

Au ajuns cândva după 12:00 la Centrul de Agrement Poiana Pinului, o tabără din satul Haleş, la 30 de kilometri de Buzău. S-au învârtit prin curtea complexului care aparţine Direcţiei Judeţene de Tineret şi Sport, pe lângă locul de joacă pentru copii, s-au aşezat pe băncile de lemn şi aşa a trecut o oră până la masă. Ema Barbă, managerul de PR, şi-a verificat emailul pe telefon şi i-a arătat bucuroasă Andreei confirmările la Gala VIP, aniversarea organizaţiei de la începutul lui decembrie. Ema s-a entuziasmat de entuziasmul Andreei, care o făcea să simtă de fiecare dată că a reuşit cel mai tare lucru din lume. „Bravo, Ema, bravo. Asta o să fie Gala Emei! Apropo, ţi-ai prins foarte frumos părul!”

La masă, Andreea s-a apropiat de Diana Dragoş, o roşcată care coordonează comunitatea International Affairs şi pe care oamenii din BEX o roagă uneori să le facă masaj. A pupat-o și a întrebat-o: „Foxy, nu-mi faci şi mie un masaj? Te aştept la mine în cameră.”

În vilă, s-a întins pe burtă în pat, şi-a ridicat bluza, apoi şi-a dat-o jos. „Ce rece e!”, a tresărit după ce Diana i-a întins primele degete de cremă uleioasă, poate de migdale, poate de avocado, care intra bine în piele şi se pierdea în S O Y E Z  H U M A I N S, tatuajul care îi curgea de-a lungul coloanei vertebrale, până spre mijlocul spatelui drept şi elegant, descoperit de-atâtea rochii şi de-atâtea bluze.

Au schimbat o bârfă despre un cuplu nou din VIP şi apoi Andreea i-a spus Dianei că o doare spatele şi că se simte puţin rău, ca şi cum ar avea o cădere de calciu. Lipsa de calciu era felul în care Andreea își explica stările ocazionale de rău; uneori se simţea fără vlagă, alteori îi amorţea un picior sau i se încleşta gura. Lua un calciu aditiv, se aşeza, îşi rotea maxilarul şi-şi revenea; de obicei nu era nimic grav. Acum simţea nevoia de odihnă, aşa că Diana i-a adus un calciu efervescent într-un pahar cu apă, l-a băut şi a lăsat-o să doarmă.

Pe la 15:00, când a plecat din cameră spre sala de mese unde s-au strâns toţi, Andreea purta nişte colanţi cu steagul Americii, unde roşul dungilor era mai degrabă bordo. Un coleg care-o plăcea pentru că avea picioare frumoase, i-a spus: „Steagul Americii nu a fost niciodată aşa de sexy, ţuşcă!”.

În sala de mese, Cristi Francu, 32 de ani, un fost preşedinte al VIP, acum proprietar al unei agenţii de turism, le-a vorbit despre program, ce înseamnă organizaţia pentru el şi ce înseamnă Teambuilding Camp. El şi logodnica sa, Gena Turcu, preşedinta Comitetului Director al organizaţiei, de asemenea fostă membră a VIP, se ocupă de câţiva ani de organizarea taberei (transport, cazare, strânsul banilor), dar şi de arhitectura programului. Francu a proiectat apoi un discurs al finanţistului Bogdan Balthazar, care a vorbit despre organizaţie şi care a spus, printre altele, că tinerii de elită n-ar trebui să-şi piardă speranţa că vor găsi drumul profesional care li se potrivește. A urmat un joc de încredere, pentru care era nevoie ca patru voluntari să stea pe patru scaune, sprijiniţi unul de altul, și, după ce scaunele erau trase, să rămână în aceeaşi poziţie, fără să cadă. Andreea a sărit prima să intre în joc, chiar dacă colegii i-au spus că e mai degrabă pentru membrii noi, ca să se spargă gheaţa. A insistat, şi a fost distractiv, şi s-a râs.

Apoi s-au împărţit în echipe şi fiecare echipă a primit provocarea de a filma un videoclip care să exprime identitatea grupului. Andreea şi alţi şase colegi erau în echipa roşu-bordo și au filmat şi-n cameră, şi afară, mai multe scene în care personajele îşi schimbau comportamentul după ce beau dintr-un pahar cu suc de vişine. Voiau să spună despre ei că sunt „echipa care răstoarnă situaţia”. Chiar dacă nu au intenționat, imaginea filmuleţului a ieşit şi ea răsturnată, fiindcă filmaseră cu iPad-ul şi Andreea nu reuşise să o transforme la timp. Când a prezentat filmul a stat pe vine ca să ţină proiectorul întors. S-a râs, s-a aplaudat şi Andreea era fericită că ieşise totul super, ca întotdeauna.

„Cristi, trebuie să ne pregătim să scoatem băutura pentru party”, i-a spus lui Francu înainte să iasă din sala de mese. Nu mai erau multe filme de prezentat şi voia să fie totul bine. Se-nvăţase în ultima vreme să-şi facă griji pentru toţi membrii şi se-ntreba dacă a făcut tot ce putea, chiar dacă ştia că a mulţumi pe toată lumea te lasă uneori fără resurse.

Apoi, s-a îmbrăţişat cu Lizzie, şi-a luat geaca pe ea şi au ieşit.

***

Când Andreea şi-a auzit numele rostit în amfiteatrul Facultăţii de Cibernetică, în octombrie 2010, a venit din sală spre prezidiu şi s-a apropiat de prodecan, care i-a înmânat diploma pentru prima admisă la facultate. Era firavă, purta o vestă maronie folk şi avea părul într-o coadă împletită. Stătea dreaptă şi era toată un zâmbet.

În anul I, Andreea nu ştia doar definiţii şi concepte din economie, cum ştiau mulţi dintre cei care intraseră la Cibernetică; ştia ceva mai mult. Asta se simţea din siguranţa cu care răspundea la seminarii, din legăturile pe care le făcea între concepte sau pentru că visa din primul an la materiile care se predau la finalul facultăţii: teoria jocurilor şi macroeconomie.

Pasiunea pentru macroeconomie a determinat-o să aplice în acelaşi an pentru comunitatea Econosofia din VIP. După interviu a sunat entuziasmată acasă la Focşani şi i-a spus mamei că a fost mai greu ca la examenul de admitere, că a durat 45 de minute şi că au trecut-o „şi prin micro, şi prin macro”.

Primul proiect la organizarea căruia a contribuit a fost o serie de seminarii pe teme de macroeconomie, geopolitică, politici publice şi monetare, al cărui principal invitat era Lajos Bokros, europarlamentar maghiar şi profesor la Central European University din Budapesta. Andreea a fost în al nouălea cer când l-a cunoscut, iar acesta i-a deschis apetitul de lectură pentru Adam Smith, un pionier al economiei politice, şi John Keynes, un important macroeconomist. S-a bucurat la fel de mult când a moderat jocul Win as Much as You Can, inspirat din teoria jocurilor, care pune competitorii să aleagă între opţiuni de câştig, una mai benefică pentru câştig individual, dar şi mai riscantă, şi una mai puţin atractivă, dar mai echilibrată şi de care beneficiază toţi jucătorii.

De teoria jocurilor se ocupase şi John Nash, matematicianul american laureat al premiului Nobel, a cărui viaţă a inspirat filmul A Beautiful Mind. Nash apărea în albumul ei de pe Facebook numit Passions, lângă imagini cu mousse au chocolat, pantofi cu toc, o Angelina Jolie tatuată şi Johnny Depp.

În comunitatea Econosofia a devenit repede omul căruia îi puteai cere ajutor şi sfaturi pentru orice ţinea de economie. Pentru Andreea nu era niciodată suficientă economie. De-asta şi-a dorit ca în anul universitar 2011-2012 oamenii din Econosofia să aibă mai mult de o săptămână de workshopuri de macroeconomie. Aşa s-au născut Sesiunile de training pentru creier, proiectul ei de workshopuri şi studii de caz pe trading. L-a numit aşa fiindcă, dacă voiai să participi, trebuia să fii dispus să-ţi pui creierul la treabă. Au găsit un trader care lucrase la o bancă şi avea o platformă online în teste. Participanţii se împărţeau pe echipe, adică pe bănci comerciale și aşteptau semnale de la Banca Naţională, ştiri despre inflaţie, şomaj şi alte variabile economice şi cumpărau sau vindeau monedă. Andreei îi plăceau la nebunie extazul şi durerea de cap de după o sesiune de trading, care combina pasiunea cu munca şi cu inovaţia, dându-i sentimentul că învăţase ceva nou.

La facultate a lucrat cu Vali Brabete, un coleg de grupă, la un algoritm matematic pentru o sesiune de comunicări ştiinţifice. Se hotărâseră să facă o platformă online pentru consumatori, care avea în spate un model matematic ce urma să-i optimizeze clientului lista de cumpărături, în funcţie de buget. Vali spune că n-a mai văzut o gândire atât de matematică ca a Andreei. Era patru dimineaţa când el îi afişa un şir de caractere şi ea stătea cu creionul pe caiet şi calcula rapid. „Nu e 2, e 3 acolo.”

Şi profesorii o vedeau ca pe un vârf. Era ceva în ea ca o avalanşă. Era un student dinamic, dintre cei care vor să facă mereu mai mult, de-asta împreună cu Vali, la cererea fostei prodecan, a propus modificări ale cu­rriculei, astfel încât, printre altele, în primul semestru din anul I să se studieze măcar o materie legată de Cibernetică. Reuşiseră să le fie aprobate unele dintre sugestii şi Andreea spunea că ar mai face încă o dată facultatea numai de dragul noii programe.

Anii ei de studenţie n-au fost numai despre facultate şi VIP. Avea o gaşcă din Cibernetică cu care ieşea prin barurile de lângă ASE, prin cluburi, şi cu care a fost la Balul Ciberboboci, unde-şi inaugurase o rochie neagră cu spatele gol, în care arăta incredibil. Într-o zi i-a scris unei colege că este fericită „pentru că voi sunteţi nişte oameni minunaţi, şi mă simt foarte bine şi mi-e frică să nu mă simt aşa mereu”.

Anul trecut începuse să-şi dorească să facă schimbări şi în VIP. Simţea că în organizaţie comunităţile nu sunt unite, că nu ştie una ce face cealaltă, că nu e transparenţă, că proiectele primează în faţa oamenilor. Nu era singura care sesiza probleme, dar parcă nimeni n-o făcea cu atâta accent pe umanizarea experienţelor: „Dincolo de câtă economie ştii, cât de project manager eşti, să fim oameni”.

În ianuarie 2012 şi-a tatuat pe coloană, de la gât spre mijlocul spatelui, „Soyez humains”, cu litere mici şi subţiri. Erau drumuri blocate din cauza zăpezii când a apărut de ziua mamei la Focşani să-i facă o surpriză. I-a arătat tatuajul şi i-a spus: „Ăsta-i cadoul meu pentru tine”. Ştia că mama nu e de acord cu tatuajele, dar ştia şi că au o înţelegere: „Dacă pe mine mă face fericită, tu trebuie să te bucuri”. Mama s-a bucurat, dar a întrebat-o totuşi dacă a fost autorizat salonul şi dacă a fost atentă la igienă. Iubitului ei, Ciprian, cu care era împreună din liceu, i-a plăcut; i s-a părut un manifest de eleganţă şi forţă. „Soyez humains” însemna şi Franţa, destinaţia pe care o visa pentru un masterat în economie, pentru care a şi aplicat în toamna lui 2012. Când ea şi Ciprian vizitaseră Parisul, a scris pe Facebook că „este lumea în care oamenii nu se agaţă nici de Dumnezeu, nici de putere, nici de prejudecăţi, responsabilităţi sau inhibiţii. Lumea în care oamenilor nu le este frică să fie liberi”.

În primăvara lui 2012, când o colegă a întrebat-o dacă n-ar vrea să candideze la preşedinţia VIP, s-a strâmbat. După câteva zile, numai la asta se gândea. Puţini credeau că o să câştige; era în al doilea an de VIP, venea din Econosofia şi lumea o credea mai degrabă cu cifrele, decât cu leadershipul şi managementul. Contracandidata şi favorita era Alexandra Chiru, care era în ultimul an de ASE şi conta pe susţinerea biroului executiv.

Andreea a prezentat ultima, după Alexandra, căreia i se spune Chiru, şi o a treia candidată, care depăşise oricum timpul de prezentare. Ideile Andreei au ridicat aproape toată sala în picioare, în aplauze. Planul ei nu era să mărească VIP, ci să cerceteze ce vor studenţii de la organizaţia care-i reprezintă, ce vor alumnii, ce-şi doresc partenerii şi finanţatorii. Credea că doar aşa poţi afla dacă proiectele răspund nevoilor. Strategia ei compara organizaţia cu un sistem cibernetic în care intră date intrare într-o cutie neagră, ies date ieşire, iar ce este între ele – KPI-ul (key performance indicator) – e cheia de măsurare a succesului. Folosea adjective ca „îndrăzneţ”, „ambiţios” sau „agil” pentru obiective, proiecte sau cercetări. Tuturor le-a plăcut; chiar şi Chiru a fost impresionată. În eventualitatea că va câştiga, Andreea îi propusese să-i fie vicepreşedinte.

Discuţiile biroului executiv din noaptea lungă a alegerii au fost încinse. Andreea avea emoţii şi plângea pentru că victoria ei nu era evidentă şi conducerii. Nu fusese aşa încordată înaintea niciunui examen, niciunui concurs. Când a doua zi, la patru dimineaţa, au sunat-o să-i spună că a câştigat, Andreea a izbucnit în plâns. Nu a adormit toată noaptea ca să aştepte vestea. „Ţi-ai dorit mult, nu?”, a întrebat-o mama de dimineață, iar Andreea, cu un nod în gât şi cu ochii mari, i-a răspuns că da. Ajunsese oficial pe culmea-culmilor.

***

Andreea a fost ridicată de pe treaptă şi dusă pe braţe într-o cameră de la parterul vilei de către Mihnea, Teo şi un alt băiat, care tocmai intrase în VIP. La 21:47 au sunat la 112. Era întinsă pe patul din mijloc când Francu a intrat şi a văzut-o. Venise Mihnea să-l ia din sala de mese, unde încă se râdea şi se aplauda la filmuleţe, spunându-i că Andreei i s-a făcut rău. Francu era convins că fac mişto de el şi au chef de-o farsă.

Când a văzut-o inconştientă a împietrit şi a vrut să sune la 112, dar studenţii i-au spus că sunaseră deja. Francu a alergat apoi spre sală să întrebe cine are maşină şi nu a băut, ca s-o ducă la spital. Apoi, Mihnea şi Teo şi alţii care se mai strânseseră în cameră au scos-o afară, pe o bancă, la vreo 50 de metri de vilă, ca să fie mai aproape de salvare când va veni.

Când Francu a ieşit din sala de mese, mai mulţi l-au urmat şi s-au strâns cu toţii în jurul băncii. Au pus pe ea pulovere şi geci, ca să nu-i fie frig, i-au ţinut capul în sus şi i-au descleştat gura, ca să-i scoată limba, să nu se înece. Au pus-o într-o parte şi i-au ţinut picioarele în sus, ca să-i circule sângele. Cineva îi masa mâinile și picioarele să i le încălzească şi altcineva îi căuta pulsul la încheietură şi la gât sau încerca să-i asculte pieptul. Pulsul părea slab și părea că nu respiră. O femeie de la bucătăria taberei a venit cu o sticlă de oţet, ca să i-o pună Andreei la nas, şi una cu apă şi zahăr, cu care i-au udat buzele. I-au dat cu apă pe faţă şi pe gât. Avea ochii întredeschişi, i se vedeau pupilele şi nu reacţiona la nimic.

Trecuseră deja mai mult de 10 minute de la primul apel la 112. La 22:01, Francu a sunat şi el la 112 şi i-a spus operatoarei că nu ştiu ce să facă – dacă să aştepte ambulanţa sau să plece ei spre spital. Operatoarea i-a spus că maşina plecase deja din Buzău. Ştiau cu toţii că drumul până la Poiana Pinului e deluros, dar sperau că ambulanţa va avea viteză şi că la ora aceea drumul va fi liber. Operatoarea i-a mai spus că probabil s-ar întâlni cu salvarea pe drum, dar un băiat care vorbea cu tatăl său medic la telefon spunea că e periculos s-o transporte ei. Dacă îi făceau rău, dacă nu se intersectau cu ambulanţa pe drum şi dacă n-o puteau opri?

Erau deja vreo 10, poate 15 oameni afară. Ieşise şi Lizzie de la duş şi, când au văzut-o apropiindu-se, au întrebat-o: „Ce ai făcut cu Andreea?”, iar ei nu i-a venit să creadă când a văzut-o întinsă. Le-a spus că mai are căderi de calciu şi poate asta e. Când Chiru a văzut-o pe bancă, a rămas la distanţă, nemişcată, cu un gol în stomac. Îi vâjâiau pe la urechi vorbele celorlalţi: „Are puls”, „respiră”, „aduceţi o oglindă!”. Francu îi ruga obsesiv să-i verifice pulsul şi cineva a spus că este slab. Erau în jur câțiva băieţi care făcuseră în liceu cursuri de prim ajutor, dar n-au intervenit, pentru că nu voiau să greșească și să-i facă și mai mult rău. La 22:05, Francu a sunat din nou la 112.

„Tot de la Poiana Pinului. Nu ştiţi unde e ambulanţa acum? Că nu ştim sigur dacă mai are puls.”

Operatoarea i-a spus să rămână pe fir, să-i facă transferul la Serviciul de Ambulanţă.

„Alo. Da? A plecat ambulanţa. Şi-a mai revenit fata?”, a răspuns o operatoare.

„Nu, nu şi-a revenit. Nici nu ştim dacă mai are puls. Vă rog eu frumos! Unde e ambulanţa acum?”

„Am trimis. A trecut de Verneşti.”

Vernești e la vreo șapte kilometri de Buzău, deci parcurseseră o treime sau ceva mai mult din distanță. Francu a reluat o întrebare pe care o pusese și în apelul anterior – dacă ambulanța e cu medic, pentru că credea că ar fi fost mai de ajutor.

„Nu, că medicul e plecat în altă parte, la altă urgenţă”, i s-a răspuns.

„Păi şi cum facem?”

„Păi vine cu cadru medical, nu v-am trimis ambulanţa fără cadru medical. Aşteptaţi. Da?”

Apelul s-a întrerupt. Francu l-a reluat imediat şi i-a spus operatoarei să vorbească la Ambulanţă „şi să fie pregătiţi şi la spital pentru că dacă nu e nimeni la spital şi lucrurile se precipită, n-are nicio şansă”. I s-a făcut din nou legătura cu Ambulanţa:

„De minute bune nu mai avem niciun semn de la ea. Ştiu că a plecat ambulanţa, dar nu a sosit încă. Nu ştim ce să facem, ne puteţi da un sfat?”

„Dar nu putem să vă dăm pentru că nu ştim despre ce e vorba, dacă se ştie bolnavă cu ceva, dacă au consumat ceva.”

Francu i-a spus că nu a consumat nimic şi a fost găsită pe scară leşinată.

„Ştiţi cumva unde sunt?”, a întrebat-o pe operatoare.

„Sunt pe traseu, dar nu am avut medic. Ambulanţa cu medic e plecată, am trimis o ambulanţă cu asistent, dar haideţi dacă puneţi problema, trimitem şi medicul în întâmpinare, nu se pune problema. Aşteptaţi. Trebuie să ajungă.”

Colegii din jurul Andreei i-au pus o oglindă între buze şi s-a aburit. Dar începuse să se învineţească şi era din ce în ce mai rece, iar tatăl-medic de la telefon le-a spus să o ducă în cameră, fiindcă probabil îi era frig. Chiru s-a apropiat de Ami şi i-a spus că ar fi bine să-l sune pe Ciprian să-l întrebe dacă Andreea are vreo alergie, vreo afecţiune, ceva care să-i ajute să înţeleagă de ce a leşinat.

Ciprian, care era în Focşani, la o bere cu prietenii, a simţit-o calmă pe Ami la telefon şi nu s-a panicat. Andreea mai avea căderi de calciu, deşi nu-şi amintea să fi leşinat vreodată de la ele. Ştia tot ce se poate şti despre ea, doar erau de cinci ani împreună, de când ea avea 16 ani.

***

Liceana Andreea era deşteaptă, frumoasă, veselă şi cu o imensă încredere în sine. Dacă nu o iubeai, nu aveai cum să n-o invidiezi. Andreea l-a agăţat pe Ciprian cu un „Ce mai faci?” pe hi5, după ce i-a văzut fotografia de profil, în care el se strâmba puţin, părea inaccesibil şi aducea cu Johnny Depp, după care era atât de terminată încât îşi pusese o ilustraţie pe Facebook cu mesajul „If I die today, tell Johnny Depp I loved him”.

În 2007, Ciprian Vasile avea 22 de ani și era student în anul IV la Administraţie Publică în Bucureşti. L-a amuzat mesajul, dar n-a băgat-o în seamă, pentru că i se părea un copil. Trecea printr-o perioadă de atacuri de panică, cărora nu ştia cum să le facă faţă, iar o relaţie cu o tipă de a X-a părea SF-ul de pe lume. Dar într-o zi de la sfârşitul lui octombrie, când Focşani sărbătorea Festivalul Internaţional al Vinului, Ciprian i-a răspuns la mesaj şi s-au întâlnit în faţa Clubului Harlem, unde ea era la o petrecere. S-au plimbat prin oraş în seara aceea şi pe Ciprian l-a frapat cât de sigură părea pe sine. Vorbea repede şi firesc, nu se fâstâcea şi nici nu încerca să pară mai mare. Avea 16 ani, era Andreea Avramescu şi era importantă.

Au început să iasă şi Ciprian se îndrăgostea de ea tot mai tare. Era caldă, avea un suflet enorm şi-l liniştea. Avea spatele drept şi elegant, pielea fină, măslinie, şi sânii mici. Era femeia perfectă. A ştiut că se stabileşte o legătură puternică între ei când, după trei luni, Andreea i-a trimis o scrisoare din viitor, din 2018. Erau căsătoriţi, o chema Andreea Vasile şi era însărcinată cu primul lor copil. Ciprian era în Taiwan, era cu câteva zile înainte de Ziua Îndrăgostiţilor, ea tocmai cumpărase bilete la Eros Ramazotti şi îi scria că i-ar  plăcea să-i aducă nişte vişine în ciocolată, ca pe vremuri. A încheiat scrisoarea aşa: „Şi-ţi mai scriu acum în 2018, pentru că deşi atunci eram lângă tine în 2008, poate eram prea mică să-ţi spun cât te apreciez”.

În primii trei ani s-au iubit mult, poate mult prea mult, de parcă nu mai era nimeni şi nimic în jurul lor. La început, Ciprian a simţit că mama ei nu prea era de acord ca fiica să iasă cu un tip mai mare cu şase ani, dar în timp s-a relaxat. Andreea îl ajutase să-şi revină după perioada grea de atacuri de panică; chiar îi mâzgălise un desen în Paint cu o iubită care este Batman şi îl omoară pe atacul de panică. După facultate și un job la București, Ciprian s-a întors la Focşani, unde s-a angajat la firma familiei, specializată în consultanţă în siguranţa muncii. Un singur an au stat împreună în Focşani, când Andreea era într-a XII-a. Apoi a plecat ea la Bucureşti. Distanţa era grea, dar i-a învăţat să fie mai puţin dependenţi unul de altul. Plănuiau să se mute în Franţa în 2013, când ea spera să înceapă masteratul.

În ultima vreme Ciprian îi reproşa că nu are timp de el. I se părea că e ca un TGV, că trăieşte viaţa de parcă ar fi echipată cu un motor turbo. Vorbeau însă des la telefon şi Andreea îi povestea ce mai face prin VIP, ce o enervează la nu-ştiu-cine sau ce om genial a mai cunoscut.

Iniţial planul era să ajungă şi Ciprian în teambuilding pentru că împlineau în weekendul acela cinci ani de relaţie, iar ea făcea 21 de ani. Apoi, Andreea s-a răzgândit, fiindcă nu i se părea profesionist să vină cu iubitul. Încercase să mute data taberei, dar urma săptămâna cu 1 decembrie, când majoritatea studenţilor plecau acasă. Cu zi înainte să pornească spre Poiana Pinului, îi scrisese într-un SMS: „My dear tiger, am fost sub semnul norocului că ne-am cunoscut, că ne-am simţit unul pe altul atât de bine, că ne avem. Te sărut. Cu drag, your tigress”.

În iubire, Andreea era la fel ca un sistem cibernetic: nu era nimic sucit în ea, niciun cablu blocat, şi toate legăturile erau directe şi fireşti. Asta însemna pentru Andreea să fii uman.

***

După ce au adus-o pe Andreea de afară în camera ei şi au întins-o pe pat, Aylin s-a aşezat lângă ea, șoptindu-i: „Andreea, te rog, trezeşte-te!”, cum făcea în fiecare dimineaţă în camera de cămin pe care o împărţeau. La un moment dat, când Ema a intrat în cameră să vadă ce se întâmplă, Aylin i-a luat ochelarii de pe nas şi i-a pus între buzele Andreei. S-au aburit, dar culoarea Andreei se schimba; unii o vedeau vânătă, alţii galbenă.

Gena stătea lângă Andreea şi se ruga – la fel ca Aylin; ca cei din faţa cabanei, care se mai uitau pe geamul camerei de la parter; ca cei din faţa complexului, care încercau să prindă semnal de la şosea; ca Francu, care, la 22:11, sunase pentru a patra oară la 112, de unde a fost transferat la Ambulanţă.

Operatoarea l-a întrebat dacă ştiu de vreo istorie de crize convulsive, dacă au stropit-o cu apă – Francu a răspuns că da – şi i-a spus că, din ce vedeau pe monitoare, ambulanţa era pe la Nişcov, un sat la 17 kilometri de Poiană, nici departe, dar deloc aproape pentru oamenii din jurul Andreei.

Se făcuse atât de frig încât unora nu le mai ajungea un pulover şi o geacă; părea iraţional că stăteau şi-aşteptau lângă geamul camerei, dar ce altceva era de făcut? Francu, care alerga între cameră şi intrarea taberei, unde prindea semnal, simţea că e prea linişte şi prea întuneric afară şi ar fi dat orice să audă sirena ambulanţei. Auzea voci şi-i încolţeau gânduri în minte, şi la un moment dat s-a apropiat de nişte băieţi şi i-a întrebat dacă au luat ceva, dacă au băut ceva, să-i spună orice i-ar putea ajuta pe cei de pe ambulanţă. „Băi, nu ne jucăm!”, le-a spus. Au spus că nu.

Andreea era inconştientă deja de jumătate de oră. La 22:15, Francu a făcut al cincilea apel la 112, cerând sfaturi pentru că simţea că pierd timp preţios. Operatoarele i-au spus că, din ce văd pe ecran, ambulanţa mai are opt-nouă kilometri, că se apropie de satul în care e tabăra, dar că sunt serpentine, că trebuie să aştepte şi că nu pot da sfaturi. „Sfaturi nu vă putem da fiindcă nu se ştie ce este acolo, care e cauza pentru care această domnişoară nu şi-a revenit după atâta timp.” Francu a insistat să i se facă legătura cu cei de pe salvare, dar i s-a spus că e imposibil.

A ieşit şi Gena din camera unde era Andreea şi s-a dus la Francu, care stătea afară ca să prindă semnal. Un băiat a fugit spre ei şi le-a spus: „Cristi, Gena, se-ngălbeneşte, faceţi ceva, că voi sunteţi adulţi”. La 27 de ani, Gena nu simţea că ar fi mai adult decât studenţii; nu ştia ce să facă şi picioarele îi tremurau încât abia putea să meargă. În toţi anii de teambuildinguri, nu se întâmplase niciodată să se îmbolnăvească cineva sau să fie nevoie de ambulanţă. Francu s-a întrebat dacă să-i sune sau nu pe părinţii ei, dar n-a putut să ia o decizie.

Se rugau toţi să audă o sirenă de ambulanţă, dar tot ce se auzea era muzica din sala de mese. Francu şi ceilalţi din BEX hotărâseră să nu alarmeze pe toată lumea şi să-i ţină pe cât mai mulţi în sală. Unii ştiau că o fată a făcut o cădere de calciu şi o să-şi revină. Cei noi, abia intraţi în organizaţie, nu ştiau prea bine cine era Andreea Avramescu şi ce însemna pentru VIP.

Francu a făcut al şaselea şi cel din urmă apel la 112 la 22:22. I-a spus operatoarei de la Ambulanţă că salvarea tot nu sosise. Aceasta l-a rugat să aştepte până dau de personalul de pe ambulanţa 38 la telefon, pentru că prin staţie n-aveau semnal. Francu a stat în tăcere la telefon mai bine de un minut.

„Alo?”, întreba la fiecare 10 secunde.

„Alo?”

„Alo?”

„Deci ştiţi cumva pe unde sunt?”

„Numai puţin, vă rog. Suntem pe telefon acum. Au ieşit din Haleş spre Poiană, spre dumneavoastră, da?”

Trecuseră 37 de minute de la primul apel. La unu, două, poate trei minute mai târziu, cei de afară au văzut cum salvarea albă a făcut dreapta de pe șosea şi a intrat pe poarta sculptată a complexului. Avea girofarele aprinse şi, când a cotit spre alee, pe lângă studenţii care o aşteptau, a scos un ţiuit, ca atunci când îşi face loc prin trafic. A oprit lângă intrarea în vilă şi din maşină au ieșit un bărbat și o femeie.

***

Andreei îi plăceau de mică schemele şi planurile şi sistemele.

Când nici nu mergea bine pe picioare prin apartamentul de două camere de lângă piaţa din Focşani, Andreea a luat aprinzătorul rusesc de aragaz şi l-a dezmembrat în mai multe piese. Le-a pus la loc tacticos, sub privirea uimită a tatălui, care apoi a încercat să-l aprindă. Mergea.

Andreea s-a născut când amândoi părinţii aveau 25 de ani. Liliana şi Marian s-au cunoscut în liceu, la Focşani, şi s-au căsătorit în 1985. Liliana a absolvit Facultatea de Finanţe-Bănci şi a rămas acasă să aibă grijă de Andreea. Din 1994, Marian face naveta în Italia, unde lucrează în restaurări interioare. Andru sau Ţuţu, cum o alintau ei, era un copil sensibil. Îi plăceau mult căţeluşii – la nouă ani i-a convins să-i ia un pui de pechinez, pe care l-a botezat Lucky –, se juca cu prietenele de la bloc cu Barbie, Furby și My Little Pony, sărea şotron sau se urca în dudul din faţa blocului.

Din clasa I nu s-a mai oprit din luat note de 10. Avea o pasiune pentru cifre, dar se descurca la orice materie. Era cea care verifica dacă colegii îşi făcuseră temele, dar era şi printre divele clasei. Nu-şi petrecea ore-n şir făcând teme. Avea un program strict de odihnă, la care mama ținea foarte mult. Venea de la şcoală, găsea masa pusă, mânca, dormea, se trezea şi învăţa până cel târziu la 19:30.

Căuta un fir logic în orice plan de învăţare pe care şi-l crea, cu început, cuprins şi încheiere. Aşa o învăţase mama, să citească lecţia cu voce tare şi cu creionul în mână, să-şi facă scheme, să scrie definiţii. Ura să memoreze comentarii la română şi nu înţelegea de ce trebuie să ia de bune părerile altora.

În generală, colegii o mai făceau tocilară şi venea plângând acasă. Părinții colegilor o mai întrebau pe mama: „Ce-i daţi, doamnă, să mănânce de învaţă aşa bine?”. De atunci, mama a sfătuit-o să le spună colegilor că este o diferenţă între un tocilar şi un om inteligent. Discursul pe care l-a ţinut când a terminat clasa a VIII-a, ca şefă de promoţie, s-a terminat cu cu un citat parafrazat din Arhimede: „Daţi-ne un punct de sprijin şi vom duce lumea mai departe”.

A fost la numeroase concursuri şi olimpiade prin ţară, cele mai multe la matematică. Au mai fost câteva la română şi geografie şi cele de economie din liceu. Îi plăcea să câştige, dar îi plăcea şi mai mult să cunoască alţi copii. N-a fost nici mofturoasă, nici singuratică. Trecuse prin două operaţii – una să i se scoată o aluniţă mai mare de pe nas şi una de scoatere a amigdalelor, pentru că răcea des, ambele făcute în clinici private. Îi era frică de sânge şi de boală. La 18 ani, când i se luase sânge pentru analize, era cât pe ce să leşine; asistenta i-a dat o palmă ca să-şi revină.

Mama şi tata au învăţat-o că opiniile trebuie bazate pe argumente. „Ai un cap pe umeri, gândeşte cu el”, îi spuneau. Nu i-au spus niciodată: „Eşti mică, tu trebuie să taci”. A înţeles repede asta. Odată, când a vrut să dea muzica tare şi mama i-a spus că deranjează vecinii, Andreea a fost nedumerită: „Şi ce dacă? Sunt în casa mea, am libertate”. Aşa a aflat că şi libertatea are nevoie de echilibru; a ei se termina acolo unde ar fi putut s-o deranjeze pe a altora.

În liceu, pasiunea pentru matematică s-a transformat în pasiune pentru economie. A trecut împreună cu mama prin cursurile acesteia de la facultate şi apoi prin cele găsite pe site-ul ASE-ului. Andreea a luat mențiune la naţionala de economie şi-ntr-a XI-a, şi-ntr-a XII-a. A luat 10 la BAC, iar când mama a întrebat-o la telefon „La ce ai luat 10?”, i-a răspuns: „La tot!”. Oricâte note şi premii aduna, Liliana îi spunea mereu: „Mă bucură notele, dar cel mai mult mă bucură că eşti om, mama. Asta-i cea mai mare realizare a mea”.

***

Când asistenta şi ambulanţierul au intrat în cameră, au pus-o pe Andreea pe podea şi Aylin, Gena și alți doi colegi care mai rămăseseră în cameră au tras paturile ca să facă mai mult loc. Erau nişte ţevi sparte undeva în vilă şi mirosea a rugină până-n camere. Asistenta a început să le pună întrebări: ce s-a întâmplat, cum au găsit-o, dacă a băut, ce a mâncat, dacă a consumat droguri. I-au spus că mâncase, că a băut puţin dintr-o bere şi că a căzut brusc în faţa intrării din vilă.

Asistenta i-a ridicat până aproape de gât bluza bleumarin pe care o purta invers, ca să i se vadă tatuajul prin decolteu. I-a pus pe piept electrozii de la aparatul de resuscitare, un defibrilator semiautomat, și studenții au auzit-o trimițându-l pe ambulanţier la maşină să cheme un alt echipaj. A scos masca de ventilaţie şi le-a spus fetelor s-o ajute. Iulia, care până atunci a ținut-o de limbă, a apăsat puternic masca pe gura Andreei, ca să nu intre aer, aşa cum i-a explicat asistenta, şi cu cealaltă a luat balonul de ventilație şi a început să preseze.

Când palmele împreunate ale asistentei apăsau sternul Andreei într-un masaj cardiac, linia de pe monitorul defibrilatorului tresărea. Când compresiile încetau, linia redevenea continuă și cu o voce robotică masculină, aparatul spunea: „Nu atingeţi pacientul, analizez ritmul”. „Nu se recomandă şoc”, spunea vocea aparatului, iar asistenta relua masajul cardiac.

Din două în două minute, aparatul spunea „Nu se recomandă şoc” și Gena a întrebat ce înseamnă, dar n-a primit niciun răspuns de la asistenta care-şi continua procedura. La un moment dat Iulia a plecat şi Aylin a preluat pompa. Cândva, după câteva cicluri de masaj cardiac, ambulanţierul le-a spus că miroase ciudat în cameră. I-a întrebat dacă consumaseră alcool, pentru că lui i se părea că miroase a alcool. Aylin s-a înfuriat; de parcă hotărâse deja că erau nişte tineri beți la o petrecere.

La un moment dat, asistenta i-a injectat ceva în venă Andreei şi Gena a întrebat-o ce e. I s-a spus că e adrenalină. Francu stătea în uşa de la intrare, dar nu vedea prea bine ce se întâmplă, fiindcă între cameră şi uşă mai era un hol mic. Uneori alerga spre colţul vilei, ca să se uite pe geam şi să asculte. Ami îl tot întreba ce se întâmplă, fiindcă Ciprian o suna din cinci în cinci minute şi îi punea o singură întrebare: „S-a trezit?”. I-a spus că a venit ambulanţa, dar că Andreea nu s-a trezit şi atunci Ciprian i-a zis că porneşte spre Poiană.

Fereastra de la cameră era întredeschisă şi când cei de afară au auzit prima oară vocea robotizată spunând că „Nu se recomandă şoc” au tresărit; nu ştiau ce înseamnă, dar unora li s-a părut că e de bine. Apoi, aceeaşi propoziţie care se tot repeta a început să-i frustreze. Erau furioşi că nu puteau face nimic şi că nu înţelegeau ce se întâmplă. Un băiat a venit la Chiru şi i-a spus că trebuie să fie tare dacă Andreea n-o să-şi mai revină, pentru toţi cei nou veniţi în organizaţie şi pentru echipa ei. A simţit că i se urcă sângele la cap şi s-a înfuriat. L-a rugat să plece şi să nu mai zică aşa ceva niciodată.

La un moment dat, după mai multe serii de masaj cardiac – compresii toracice plus ventilație prin mască –, după un timp care celor din cameră li s-a părut a fi ore, asistenta s-a uitat frământată spre fete şi le-a spus în şoaptă: „Băi, copii, e grav”.

Aylin s-a speriat şi, aproape în acelaşi timp cu Gena, a început să întrebe: „Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?”.

„E foarte grav”, a auzit-o pe asistentă. „Dacă eu iau mâna acum de pe ea, voi conştientizaţi că ea nu mai e?”

Era neputinţa omului din spatele vestei pe care scrie Ambulanţă, dar a fost un șoc pentru Aylin şi Gena, singurele care mai rămăseseră în cameră şi care voiau să audă ceva care să le dea speranţă. Gena a ieşit din cameră pentru că nu a mai rezistat şi nu le-a spus celor de afară, nici măcar lui Francu, ce i-a spus asistenta. După câteva minute a ieşit şi Aylin, nu înainte să le spună celor de pe ambulanţă că e sigură că echipajul care e pe drum poate face altceva.

„O să facă acelaşi lucru”, i s-a răspuns.

Când sunetele celei de-a doua ambulanţe au început să se audă din drum, Chiru a ieşit la șosea să facă cu mâna. Erau vreo 20 de oameni adunaţi în faţa vilei, vinerea era pe sfârșite și era frig. Câţiva s-au mai animat când au văzut a doua salvare, cu un echipaj de trei oameni. Ami, care înțelese că nu e o simplă cădere de calciu, le-a amintit colegilor cum în săptămâna care trecuse, în care parcă toţi erau lipsiţi de vlagă, cu o grămadă de sarcini pe cap, Andreea le spusese, într-un mesaj audio, că „o să fie bine”. Apoi a început să plângă, dar s-a stăpânit repede, pentru că nu voia să-i sperie şi mai mult pe ceilalţi. A început în schimb să înşire un program de restricţii pe care avea să-l impună Andreei după ce-şi va reveni. „O să-i luăm ţigările şi cafeaua, o să o îndopăm cu mâncare şi o să-i dăm apă. O să fie bine.”

În camera în care era Andreea erau acum cinci oameni de pe două ambulanțe, îngenuncheaţi lângă ea, ţinând de mască, apăsându-i pe piept, încercând s-o resusciteze. Francu intrase în cameră să vadă ce se întâmplă şi simţea că nu e bine. I-a întrebat dacă să-i sune pe părinţii Andreei şi i-au spus să aștepte. La un moment dat, i-a văzut uitându-se unii la alţii, apoi la ceas, apoi i-a văzut scriind ceva pe-o foaie. A înţeles că-şi notează ora morţii.

Era vineri, 23 noiembrie, 23:50, şi Andreea nu mai era.

***

Nimeni n-a înţeles exact de ce murise Andreea Avramescu. Nici colegii din VIP, cărora Francu a început să le spună pe rând că nu putuse fi salvată, nici cadrele medicale, nici poliția locală, nici Ciprian, care a ajuns în tabără în acea noapte, nici părinţii Andreei, care au aflat de la părinții lui Ciprian.

Lipsa unei explicaţii coerente se simțea a doua zi dimineață în sala de mese, unde se auzeau mai tare ca oricând tacâmurile, deşi nimeni nu prea mânca. Era linişte şi era haos şi nu știau de ce au pierdut-o, deşi toată lumea voia să știe, inclusiv o mână de reporteri, corespondenţi locali ai posturilor naţionale, care aterizaseră ca vulturii în Poiana Pinului, căutând sincronul perfect pentru ştirea despre fata moartă într-o tabără cu colegii. Îi ambuscau pe rând în curtea complexului, curioși să afle dacă:

„A băut ceva?”

„A tras pe nas?”

„A avut depresie?”

„S-a certat cu iubitul?”

Nimeni nu i-a întrebat cine era Andreea, ce înseamnă pentru ei, de parcă tot ce conta era să găsească urgent explicaţia simplă care să strângă oamenii la televizor. Ar fi fost simplu dacă ar fi băut, dacă s-ar fi sinucis, dacă ar fi deviat de la normă. Aşa, era complicat şi jurnaliştii nu voiau răspunsuri complicate. Cei din VIP, înmărmuriţi, le-au cerut să-i lase în pace, dar reporterii aveau nevoie de ceva cu care să se poată întoarce în redacţii şi să transmită. Studenţii li s-au părut suspecţi şi când au zărit un Lexus în parcare, l-au filmat şi le-au spus: „Sunteţi băieţi de bani gata, aveţi jeepuri, de ce nu vorbiţi cu noi?”.

Unele știri apărute apoi spuneau că, potrivit unor surse de pe ambulanţă, în timpul manevrelor de resuscitare s-ar fi simţit miros de alcool. Au fost şi ştiri care susţineau că Andreea a murit de epuizare, după ore de muncă şi după ce susţinuse o prezentare.

Pentru că Andreea știa mereu ce trebuie făcut, colegii au încercat să-i urmeze exemplul. Ami și-a găsit puterea să întâlnească privirea pierdută a lui Ciprian, când i-a spus că iubita lui murise. Diana a rupt robotic zeci de tablete de calciu efervescent şi le-a împărțit în pahare celor care nu se mai puteau opri din plâns. Chiru și-a sunat părinții să vină s-o ia și, când a ajuns acasă la Buzău, a găsit tortul de ciocolată pe care mama ei ar fi trebuit să-l aducă sâmbătă seară în tabără, ca s-o surprindă pe Andreea. Pe tort scria: „La mulţi ani, El Presidente!”.

Părinții Andreei au aflat mai apoi de la medicul legist din Buzău că Andreea suferise un stop cardio-respirator. Pe certificatul de deces pe care l-au primit scrie că moartea Andreei este de „etiologie neprecizată”, adică nimic din ce s-a putut vedea la autopsie nu indică o cauză anume pentru oprirea inimii. Li s-a spus că au fost găsite leziuni cardiace şi pulmonare, dar că acestea nu puteau produce stopul cardiac. Neputându-se determina o cauză a morții, analizele au fost trimise de la Buzău către Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti. Un raport detaliat, încă nefinalizat la începutul lui martie, ar putea conține mai multe explicații.

Potrivit Serviciului de Ambulanță Județean Buzău, Andreea a fost găsită în asistolie de prima ambulanță. Asistolie înseamnă că inima nu mai pompează sânge către niciun organ şi nu mai există activitate cerebrală. Cadrele medicale au încercat să-i facă masaj cardiac Andreei astfel încât să-i readucă inimii un ritm pentru ca defibrilatorul să poată şoca. Însă defibrilatorul nu a detectat niciun ritm cardiac şi, de aceea, nu recomanda şoc. Şansele ca cineva să-şi revină din starea de asistolie sunt minime şi există doar dacă se acţionează asupra pacientului asistolic chiar în momentul când a intrat în această stare.

Şansele ca un pacient care a făcut un stop cardio-respirator să supraviețuiască scad cu 10-20% la fiecare minut de aşteptare. Studiile spun și că după patru-șase minute survine moartea cerebrală. Un pacient găsit în stop cardiac ar putea fi salvat dacă se începe imediat masajul cardiac şi procedura este menţinută până la venirea unei ambulanţe. Cazuri similare de morţi subite au adus la apariţia defibrilatoarelor externe automate, care pot fi folosite de oameni fără pregătire medicală, în aeroporturi, instituţii publice sau alte locuri unde tranzitul este intens. În România, există astfel de aparate în Bucureşti, la cinci guri de metrou, dar şi în Piatra Neamţ şi Baia Mare.

Un stop cardio-respirator la 20 de ani ar fi putut fi provocat, de exemplu, de o boală cardiacă congenitală, un defect al inimii, anomalii ale arterelor coronare sau o altă boală genetică nediagnosticată.

Părinţii Andreei nu-şi amintesc ca fiica lor să se fi plâns vreodată de dureri de inimă sau să fi avut tensiunea oscilatorie. Nu înţeleg ce afecţiune cardiacă ar fi putut avea din moment ce, atunci când venea acasă la Focşani, alerga şi o oră pe banda din sufragerie. Mama mai ştie şi că fiica ar fi sunat-o dacă s-ar fi simţit rău, pentru că-i era frică de boală.

Până când raportul de la IML Bucureşti va fi gata, pe părinţi îi chinuiește misterul şi lipsa informaţiilor. Poliţia cercetează cazul, dar o concluzie va fi gata abia când va apărea rezultatul detaliat al autopsiei.

E greu de spus dacă acea noapte de la Poiana Pinului putea să se termine altfel.

Teoretic, colegii Andreei care făcuseră cursuri de prim ajutor ar fi putut să încerce să o resusciteze când au descoperit-o, dar în agitația de acolo s-ar putea să nu-și fi dat seama că e nevoie să facă asta, sau să le fi fost frică să intervină, sau să fi uitat ce învățaseră. Unii dintre cei din VIP s-au simțit vinovați că n-au făcut mai multe, ceea ce li s-a și reproșat, dar n-au cum să dea timpul înapoi. Poate că încercând s-o resusciteze ar fi ținut-o în viață până venea salvarea, poate că nu; preferă să nu se mai gândească la asta.

Pe de altă parte, la Poiana Pinului, în perioada vacanţelor, când sunt elevi în tabere, funcţionează un cabinet medical cu asistentă. Grupurile care vin în excursii private, spune Romeo Lungu, care conduce Direcţia Judeţeană pentru Sport și Tineret Buzău, sunt obligate prin contract să-şi asigure asistenţă medicală, dar până acum n-a întâlnit niciun grup care să facă asta. Spune că de acum încolo va face ca aceste prevederi să fie respectate.

Dacă operatoarele de la ambulanță puteau să-i ghideze pe cei din VIP e altă întrebare. Acestea trebuie să evalueze corect gravitatea cazului și să trimită, în consecință, echipajul cel mai apropiat, cu asistent sau cu medic. Nu sunt obligate să dea indicații de resuscitare prin telefon, dar, spun unii medici, ar putea s-o facă, tocmai pentru că în astfel de cazuri, indiferent de cât e de rapidă, nicio ambulanță s-ar putea să nu ajungă la timp.

Mai sunt întrebări legate de cât de repede a venit ambulanţa și dacă a avut personal calificat. Al doilea răspuns pare mai simplu – Francu a insistat la telefon pentru un medic din cauza unor experiențe din familie, unde însă nu era vorba de o persoană în stare de inconștiență. Pentru o urgență unde prioritatea este resuscitarea, asistenta are pregătirea necesară să intervină. Cu timpul e mai complicat. Legea spune că o ambulanță trebuie să ajungă în mediul rural în 20 de minute, iar în acea noapte, a făcut 30-40 de minute. Lhuana Zissu, managerul Serviciului de Ambulanță Județean Buzău, spune însă că pe fişa completată de asistentă scrie că prima maşină a plecat la 21:52, la cinci minute după primul apel, și că a ajuns la 22:10, ceea ce nu poate fi adevărat dacă ultimul apel la 112 a fost făcut la 22:22. Zissu spune că nu crede în această neconcordanță.

Chiar dacă ambulanța ar fi ajuns mai repede e greu de presupus că asta ar fi schimbat ceva. Niciunul dintre cei prezenți nu au dubii legate de eforturile celor sosiți la fața locului. Ce îi înfurie pe părinții Andreei e ușurința cu care s-a vehiculat ipoteza beției, pe care cred că a transmis-o ambulanțierul și și-ar dori ca bărbatul să-și ceară scuze.

În camera de acasă a Andreei, tatăl a pictat pe unul dintre pereți cu albastru și apoi a schițat-o pe fiica lui dintr-o fotografie în care stă cu spatele, are părul prins și prin bluza decupată i se vede tatuajul de pe coloană cu „Soyez humains”. Sub ea a desenat logoul VIP, un albatros şi într-un colţ un „S” răsucit, pe care îl caligrafia și Andreea peste tot. Sub desen, părinții au hotărât să scrie: „Azi e o zi bună. Să privim lumea cu ochi buni, cu dragoste şi cu încredere”.

Mama folosește acum parfumul ei și i-a preluat contul de Facebook, unde a postat fotografii și scrieri de-ale Andreei, găsite pe iPad. Tot mama a răspuns şi la emailul primit de universitatea din Toulouse, care o anunța pe Andreea că fusese admisă la masterat. Sunt zile când plâng sau râd amândoi la masa din bucătărie, amintindu-şi de fiica lor, încercând să-și găsească liniștea.

Fără Andreea, Ciprian încearcă să se concentreze la ce are de lucru, ca să reziste. Pentru el, Andreea era femeia excepţională cu care voia să aibă o familie. Chiar dacă nu mai e întreg fără ea, spune că ar vrea să-şi găsească echilibrul de după cutremur.

În BEX, studenții au luat o vreme decizii gândindu-se ce ar face Andreea dacă ar fi în locul lor. Au amânat gala din decembrie pentru martie și unii se gândesc să organizeze cursuri de prim ajutor pentru membrii organizației. Abia în ianuarie, Chiru a preluat oficial şi atribuţiile preşedintelui, după ce și-a amenințat colegii la sfârșitul anului că dacă continuă s-o preseze să ia locul Andreei, pleacă din VIP. I-a fost atât de greu, de parcă ar fi luat ceva ce nu era al ei.

Chiar dacă nimeni nu o rosteşte, fraza „BEX-ul Andreei Avramescu o să fie cel mai tare” este acolo. Ami simte că Andreea a investit în ea mai mult decât a făcut oricine în 20 de ani, Ema şi-a pus pe desktop un post-it virtual pe care scrie „Don’t forget to make her proud”, Lizzie a început să le trimită oamenilor din departamentul pe care-l conduce scrisori de motivare, aşa cum făcea și șefa. Au strâns aproape 1.000 de lei după înmormântare şi ar vrea să-i doneze unui student sau studente care vrea să-şi continue studiile în străinătate, dar nu-şi permite. Şi fostul prodecan, care îi ceruse ajutorul cu schimbarea curriculei, spune că va propune conducerii facultăţii ca Andreei să i se acorde, post-mortem, o diplomă simbolică de absolvire.

De când era mică, Andreea a învăţat că lumea se schimbă în bine doar dacă fiecare alege jocul cooperativ. „Câştigul prin cooperare este mai mare decât suma câştigurilor individuale”, spunea explicând un exerciţiu de teoria jocurilor. Era într-o relație echitabilă și echilibrată cu lumea și cu oamenii din jurul ei, o relație în care nu doar că nu pierde nimeni, ci în care toţi simt că au câştigat ceva: și fiica, și părinții; și, iubita și iubitul; și șefa, și VIPerii.

Dispariția Andreei a rupt acest echilibru, dar tot Andreea e cea care, prin tot ce făcea, încerca să-i învețe pe ceilalți să ajungă mai uşor la el. Cu câteva zile înaintea teambuildingului s-a înregistrat cu webcamul și le-a trimis colegilor următorul mesaj:

„Dragă BEX,

Ştiu cât de greu poate să ne fie în momentul ăsta să ne liniştim şi să trecem peste tot stresul pe care-l avem. (…) Voiam să vă zic că toţi suntem aşa şi toţi o să trecem peste asta împreună şi că-n momentul în care crezi că nu mai poţi o să fie cineva din BEX lângă tine (…) care să-ţi zică că, frate, anul ăsta ce o să faci tu chiar o să schimbe VIP-ul, puţin câte puţin, în mai bine.

M-am înregistrat zicându-vă asta pentru că aţi devenit parte din viaţa mea, pentru că sunteţi echipa mea, pentru că sunteţi într-un fel familia mea, (…) pentru că atunci când sunt în faţa voastră nu pot să-mi las emoţiile să curgă aşa şi pentru că îmi place mie să mă înregistrez şi să trimit oamenilor la care ţin toate urările mele de bine şi toate încurajările. Eu o să fiu acolo mereu, şi când nu o să fiu, o să-mi cer scuze. Ideea e că ştiu, e pueril, e clişeic, dar o să fie bine. Sunt sigură. Și vă pup”. ●

__________________________________

ACTUALIZARE (23.05.2013): Astăzi se împlinesc șase luni de la dispariția Andreei Avramescu. Părinții nu au primit încă raportul autopsiei, acum finalizat, dar prins într-un lanț de proceduri birocratice între instituțiile locale. Au aflat însă de la Institutul de Medicină Legală Buzău că Andreea a murit în urma unui infarct miocardic. Potrivit șefei Institutului de Medicină Legală Buzău, Magdalena Dragu, infarctul s-a produs pe fondul unei ateromatoze coronariene, o afecțiune cardiacă prin care pereții arterelor se îngroașăLa tineri, cauzele frecvente ale unui infarct produs prin ateromatoză coronariană sunt fie o formă genetică de hipercolesterolemie, fie o trombofilie ereditară, o boală care predispune la formarea de cheaguri de sânge și uneori plăci de aterom (infiltrarea pereților aortei și a unor artere cu o substanță grasă). Nu se știe deocamdată dacă vreuna dintre aceste cauze a provocat și infarctul Andreei. ●

__________________________________

NOTA EDITORULUI: Oana Sandu a început documentarea acestui articol la sfârșitul lunii noiembrie 2012, la puțin timp după moartea Andreei. Intenția n-a fost de a tulbura intimitatea familiei și colegilor, ci de a spune o poveste despre o femeie tânără, în pragul aniversării a 21 de ani, care a avut un efect important în viețile tuturor celor pe care i-a întâlnit.

Pentru acest material, Oana a vorbit cu colegii Andreei din biroul executiv al VIP, dar și cu alți membri din organizație care au fost în tabără, cu colegi și profesori de la facultate, mentori, colegi de liceu, colegele de cămin, cu iubitul și părinții ei și a folosit conținutul înregistrărilor câtorva dintre apelurile către 112, din seara în care Andreea a murit. Pentru informații medicale și protocolul de resuscitare, a vorbit cu medici de urgență și cardiologi.

Toate scenele reconstruite în acest articol sunt documentate din mai multe surse și interviuri. Singurele persoane cu care Oana nu a reușit să ia legătura sunt echipajele de pe cele două ambulanțe; scenele respective sunt reconstruite din amintirile studenților.

Știm că memoria umană nu e infailibilă și că tensiunea acelei seri a făcut în mai multe rânduri ca unele dintre amintirile celor intervievați să difere, chiar să se modifice de la o lună la alta. Am încercat să folosim variantele recurente în mărturiile obținute și, uneori, am ales o variantă în favoarea alteia. Unde au existat dubii, am încercat să împăcăm mai multe versiuni.

Pe tot parcursul documentării, am încercat să fim ghidați mai puțin de întrebarea „cum și de ce a murit Andreea Avramescu?” – deși rămâne un mister dureros atât pentru familie cât și pentru colegi – și mai mult de întrebarea „cine a fost Andreea Avramescu și ce a lăsat în urmă?”. Dacă am reușit sau nu, rămâne la latitudinea cititorilor.

Așteptăm reacțiile voastre, alături de orice mesaje vreți să transmiteți familiei, iubitului sau colegiilor Andreei din VIP, pe oana@decatorevista.ro. ●

__________________________________

* Îţi lipseşte numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.

27 Comentarii pentru “Echilibru (Integral din DoR #11)”

  • z a scris:

    e foarte emotionant articolul…

  • MEV a scris:

    Superb!

  • cineva de prin Galati a scris:

    Am citit primele randuri despre Andreea atunci cand s-a intamplat mult regretatul eveniment… nu am cunoscut-o, dar mi-au ramas in minte cele doua cuvinte “Soyez humains”.. atat de simple, totusi atat incarcate de sens…

    Acum am citit povestea de mai sus in intregime si nu pot decat sa fiu solidara cu cei care au cunoscut-o si sa regret ca lumea a pierdut o astfel de persoana. Un model de urmat pentru toti…
    Prin acest articol, Andreea continua sa inspire si alti oameni… Multumiri deci pentru share

    Sper ca familia sa-si gaseasca alinarea, iar cei cunoscuti sa fie fericiti ca au avut ocazia sa o cunoasca…

  • arakelian a scris:

    Condoleante familiei. Multa putere sa treaca peste.
    Articolul este mai mult decat o ofranda adusa ei.

  • Dana a scris:

    Frumos scris. Tristetea unei astfel de despartiri, personaliatea fiintei care pleaca fara veste – revolta impotriva neputintei… intelegere pentru cei care n-au stiut ce sa fi facut … emotionant si sfisietor.
    O mingiere pentru familie si o indrumare pentru noi toti: sa invatam ce-i de facut in astfel de situatii! Uite, timpul nu iarta! Sint citeva minute in care trebuie facut ceva … Ar trebui sa se invete inca din scoala, nu?! Dumnezeu s-o odihneasca pe Andreea!

  • Pingback: Viata bate filmul | Fixpink

  • Pingback: Superscrierea « Like of the Day

  • Mihai Maruseac a scris:

    Eram mult prea stresat de lucruri anul trecut și n-am observat atunci tragedia deși se întâmpla destul de aproape de mine, cunoscând oarecum multe din persoanele care au fost acolo.

    Multe lucruri puteau fi diferite și poate Andreea ar mai fi fost printre noi. Poate cândva în viitor, un caz similar se va termina cu bine. Momentan emoțiile nu-mi permit să zic mai mult 🙁

    Condoleanțe familiei și apropiaților.

  • Pingback: Mărturia unui jurat la Superscrieri | Jurnal roz de cazarmă și nu numai

  • Marian S a scris:

    Indiferent de varsta, indiferent de antecedente, de starea fizica,

    FUMATUL DAUNEAZA GRAV SANATATII.

    Sa nu uitati niciodata chestia asta. V-o spune unul care a reusit sa se lase de foarte multi ani si care nu inceteaza sa se bucure pentru alegerea facuta atunci.

  • Raluca a scris:

    Nu sunt medic dar am incercat la randul meu sa stiu cat mai multe despre sanatate si pot spune ca deshidratarea are efect asupra functionarii inimii, cazuri de infarct fiind frecvente la sportivii care prin efort transpira si astfel se pierd cantitati mari de apa din corp ceea ce duce si la pierderi de electrolizi afectand inima. Fumatul si consumul de cafea conduc la deshidratarea puternica a organismului. Astfel ca epuizarea fizica, care consuma mult din resursele eneregetice ale organismului, impreuna cu deshidratarea care afecteaza circulatia, impreuna cu lipsa de hrana corespunzatoare, prin care ar trebui sa se faca reaprovizionarea organismului cu energie, pregatesc terenul pentru dificultati de functionare interne.

    Acest om avea tot viitorul inainte, nu trebuia sa se intample asa ceva vreodata.

  • Pingback: Lansăm primul număr al Revistei Cercetaşului! : Scout Sfânta Tereza

  • Stelian a scris:

    Din ziua de sambata, de cand am aflat prima oara despre Andreea si despre tragicul ei sfarsit, ma simt atat de ravasit, ca si cum as fi cunoscut-o personal; nu sunt genul de persoana care sa faca risipa de lacrimi…si totusi ele continua sa apara! N-am cuvinte sa-mi exprim regretul pentru aceasta pierdere, atata bunatate, atasament fata de ceilalti, de valorile umane care ne unesc (sau ar trebui sa o faca)nu se intalneste decat arareori. Regret din suflet ca n-am cunoscut-o pe Andreea, desi aceste randuri au incercat sa spuna cat mai multe despre ea, despre felul ei de-a fi, despre tot ce a lasat in urma, despre tot ce a oferit celorlalti; mi-as fi dorit sa citesc despre studentul exceptional Andreea Avramescu, ajunsa la o facultate din strainatate, despre cea care a schimbat atat de multe vieti din postura de lider, de varf al societatii…nu despre sfarsitul prematur, de neinteles si atat de dureros! Sincere condoleante familiei si tuturor celor apropiati!

  • Pingback: Cinci articole lungi şi bune din 2013 | Blog de Cârcotaş

  • Pingback: Casa Jurnalistului şi Decât O Revistă, Cele Mai Multe Premii La Superscrieri | Pagina de media – Petrişor Obae

  • Pingback: Despre una, despre alta |

  • Pingback: Decât o Revistă » Actualizare: Echilibru (DoR #11)

  • Pingback: „Dacă simțiți că sunteți într-un loc unde nu mai învățați, gândiți-vă să vă găsiți altul ” | Prin vizor

  • Pingback: 5 scene din redacție pentru 5 ani de DoR | Write, write, otherwise we are lost

  • Pingback: Curs de jurnalism narativ pentru studenți la redacția Decât o Revistă | Zăpăcita

  • Pingback: [Speakeri ateliere] Cristian Lupșa: „Doar umplând foaia cu ceva în fiecare zi o să ajungi mai aproape de valoarea celor pe care îi apreciezi” | Carevasăzică

  • Pingback: Superscrierea anului 2013 : Europa FM

  • Pingback: Câștigători Premiile Superscrieri ediția a III-a, 2013 - Fundația FFF

  • Carmen a scris:

    Ce om minunat! Dragostea parintilor si respectul lor pentru ea ca om trebuie sa fi contribuit enorm in formarea ei. Chiar daca nu am cunoscut-o decat prin acestecateva randuri scrise de DoR, imi pare foarte rau ca o persoana atat de frumoasa sufleteste a plecat mult prea devreme dintre noi. Le doresc parintilor multa putere sa treaca peste aceasta incercare teribila.

  • Coneva din Cluj a scris:

    Am recitir articolul la 3 ani dupa nefericitul eveniment. Nici nu stiu daca am plans mai tare acum sau atunci.
    Eu am cunoscut-o pe Andreea in cadrul unei tabere din Cluj, in 2009, in cadrul careia puteam testa viata de student la UBB. Imi amintesc de ea penteu ca mereu avea ceva de zis, parea o tanara foarte inteligenta si implicata.

  • Ionut a scris:

    Daca macar unul din oamenii prezenti cand se stingea se gandea sa inceapa resuscitarea cardio-pulmonara, mai exista o sansa. Daca pensiunea ar fi avut o trusa de prim-ajutor, eventual cu un defibrilator portabil, care nu e o avere, si care nu ar trebui sa lipseasca avand in vedere localizarea izolata, ar mai fi fost o sansa. Ca urmare a unei morti tragice si poate evitabile, organizatiile studentesti ar trebui sa organizeze cursuri de prim-ajutor pentru toti studentii de anul I din toate facultatile.

  • anca a scris:

    atat de trist cand astfel de persoane pleaca de langa noi. o prezentare frumoasa a povestii, din care reiese intr-adevar cine era ea: o persoana minunata. inchei intr- o nota pozitiva, fiindca pare ca Andreea nu era genul de perosoana care sa amane lucrurile pentru ca mai apoi sa regret ca nu a facut x sau y, deci ea poate fi un exemplu pentru tineri. se stie ca atunci cand esti tanar ai nevoie de repere,ei bine,ea ar putea fi unul, deoarece si-a urmat pasiunea, a invatat, s-a bucurat de momente specifice varstei,s-a implicat, nu lasa la intamplare lucrurile;pare ca incerca sa dea valoare oricarui lucru in care se implica. evident, dat fiind ca nu am cunoscut-o, este posibil ca unele din presupunerile mele in legatura cu ea, pe baza a ceea ce am citit, sa nu fie adevarate si imi cer scuze daca este cazul. Andreea, esti o fata de nota 100000 iar parintii Andreei, jos palaria pt copilul pe care l-ati crescut si educat si o viata linistita de acum in colo sa aveti !

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #25

    DoR #25 * Muncă

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă