Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[EduDoR] Sindromul răbdării

O familie încearcă să-şi integreze fetiţa cu Sindromul Down în sistemul educaţional.

DSC_0059

Text și fotografii de Medeea Stan

Luni dimineață, pe 21 septembrie, într-un cartier din apropierea Şoselei Pipera din Bucureşti, bunici şi părinţi însoţesc copiii spre grădiniţă şi şcoală. Printre frunzele verzi ale teilor, se zăresc şi cele galbene, pregătite să întindă un covor pentru începutul noului an şcolar.

La 7.35, Ciprian Drumea, 41 de ani, iese din bloc încovoiat de două ghivece cu orhidee. Alarma telefonului nu a sunat la timp, așa că el, soția și cei doi copii s-au trezit cu doar 15 minute înainte de plecare. Ciprian se duce iute spre maşină, deschide portbagajul, aşază cu grijă florile şi se întoarce în casă.

După cinci minute, revine de mână cu Anisia, 6 ani, şi Tudor, 4 ani, care îşi duc gentuţele. Anisia, care poartă o bluză stacojie şi o clamă cu floricică în păr, își ocupă, ca de obicei, locul din stânga, în spate.

Începe grădinița cu o săptămână mai târziu decât restul copiilor, pentru că părinţii au dus-o la un la un ortoped din Cluj, ca să-i verifice coloana vertebrală. Fetița are Sindromul Down, o afecţiune cromozomială din cauza căreia în ADN-ul ei, la perechea 21, în loc de doi cromozomi, sunt trei. Anomalia genetică, numită şi Trisomia 21, nu este o boală – nu se vindecă -, ci e o stare fizică care impune anumite limite cognitive şi corporale.

De exemplu, tonusul muscular redus nu îi permite să ridice cărţi mai grele. Sau, pentru că are limba puţin mai mare, pronunță mai greu anumite sunete. O trăsătură fizică specifică persoanelor cu Down, ușor vizibilă și la Anisia, este epicantus, care oferă o formă alungită a ochilor, întâlnită la unele popoare asiatice.

În general, câteva probleme medicale, cum ar fi malformaţiile inimii, bolile respiratorii şi sistemul imunitar scăzut, însoţesc sindromul Down, care se asociază şi cu o dizabilitate intelectuală. În cazul Anisiei, nu e foarte accentuată, dar îi reduce capacitatea de a memora şi de a fi atentă la activităţile de învăţare la grădiniță.

Părinții au hotărât că e mai bine pentru Anisia să repete grupa mare, pentru a consolida ceea ce a învăţat, dar şi pentru a-şi însuşi lucruri noi. Mama i-a explicat asta fetiței încă din august.

„O să aibă colegi noi”, spune Tudor, în mașină, către Anisia. Ea se încruntă și-i răspunde „N-o să am niciun coleg nou”.

Mama, Mioara, o femeie suplă de 39 de ani, cu ochi migdalaţi, își face loc între scaunele lor. Înainte să pornească motorul, Ciprian întoarce capul spre Mioara și Anisia, îşi modulează sugestiv glasul, și îi spune mamei că fetița abia așteaptă să se ducă la grădiniță. Mioara înţelege jocul: „Abia aștepți, Anisia, nu-i așa?”. Ea dă din cap de două ori, fără să-i privească.

Pe drum, încep jocurile de înviorare. Mama întreabă dacă ştie cineva ce zi e, iar Tudor răspunde, frecându-și ochii, că nu.

– Nu luni, Anisia? Mama îşi pleacă capul spre ea. Ia zi, cu ce zi începe săptămâna?

– Marți, îi răspunde înclinându-se în faţă.

– Și eu aș vrea să înceapă cu marți, da’ nu, luni e prima zi.

– Eu aș vrea să înceapă cu sâmbătă, da’ nu se întâmplă niciodată, intră Ciprian în vorbă, în timp ce îi priveşte în oglindă.

– Te duci la noii colegi?, o întreabă mama pe Anisia.

– N-o să mă duc la ei niciodată. Fetiţa dă întruna din picioarele subţiri, de la care nu prea îşi ia ochii.

– Hai, fă asta pentru mine, o roagă mama.

– Numai pentru tine, mami. Anisia îi zâmbeşte cu gura până la urechi.

– Și o să te joci cu colegii noi?

– De ce trebuie să mă joc?, Anisia se smiorcăie fără lacrimi.

– Păi, ce fac copiii la grădiniță? Nu se joacă? O să saluți și nu o să fii încruntată, îi aminteşte Mioara.

Anisia îşi umflă fălcuţele intenţionat.

– Nu așa botoasă, o mustră mama.

***

Monica Tudor, doamna care i-a fost educatoare timp de trei ani, şi directoarea Grădiniţei 52, Măndiţa Andrei, au aflat că Anisia are Sindromul Down abia când a intrat prima oară pe uşă. „Am plâns în prima zi. Este greu pentru noi, care nu avem studii de specialitate”, spune educatoarea.

În iunie, în ultima săptămână de grădiniță, educatoarele au adus copiii în curte, pentru a se bucura de soare înainte de masa de prânz. Anisia a intrat într-o căsuţă din lemn, în care trei fete menţineau un ritm alert cu ajutorul lopeţilor de plastic, lovind pereţii construcţiei pentru pitici ceva mai înalţi decât ai Albei ca Zăpadă.

O blondină a învăţat-o şi pe Anisia cântecul şi au reuşit să se sincronizeze. Când educatoarele au anunțat ora mesei, fetele au plecat, însă Anisia a rămas în căsuță. Educatoarea a luat-o de mână. „Singură nu pleacă de aici”.

Părinţii nu au vrut să o înscrie pe Anisia la o grădiniţă pentru copii cu nevoi speciale, pentru că s-au gândit că ar fi tras-o în jos ceilalţi preşcolari, dacă nivelul lor de dezvoltare intelectuală ar fi fost mai scăzut. Pe lângă asta, nici nu ştiau cât de competente sunt cadrele din instituţiile speciale, mai ales că citiseră pe internet despre copii cu dizabilităţi maltrataţi sau, pur şi simplu, ignoraţi.

Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi arată că şcolile speciale reprezintă o formă de segregare care trebuie oprită. Toţi copiii cu deficienţe, fie ele intelectuale, de vedere, auz sau locomotorii, au dreptul legal să înveţe în şcoli de masă.

Cu toate acestea, nu toţi directorii şi profesorii din România sunt pregătiți să îi integreze, pentru că puţini au fost instruiți şi, prin urmare, nu le cunosc nevoile. Anisia este unul dintre cei 60.645 de copii cu dizabilităţi, de vârstă şcolară, din România.

Dintre ei, peste 30.000 unt înscrişi în şcolile speciale. Acestea sunt rezultatele studiului naţional realizat de organizaţia Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi (CEDCD), publicat în octombrie 2015. Cifrele autorităților sunt însă mai mici: 12.000. Dintre aceștia, nu se știe câți au sindromul Down sau alte dizabilități intelectuale.

Mai mult, unii profesori îşi închipuie că toţi copiii cu Down au probleme de comportament şi că ar putea să-şi deranjeze colegii în timpul orelor. O soluție ar fi profesorii itineranţi sau de sprijin, instruiţi special pentru a-i ajuta să ţină pasul cu elevii tipici, dar salariile lor sunt foarte mici și puţini stau întreaga zi alături de copii la grădiniţă sau şcoală. (Anul acesta școlar, la nivel național, 638 de profesori de sprijin ajută elevi cu dizabilități).

***

1

Mioara și Ciprian au aflat că vor avea o fetiță în luna a patra de sarcină. „Era primul nostru copil, îl așteptam cu sufletul la gură“, spune Mioara, care avea atunci 32 de ani. În timpul sarcinii, au făcut analizele recomandate de obstetrician, la Spitalul Judeţean din Bacău, în judeţul unde locuiau atunci.

Dublul test, pentru identificarea anomaliilor genetice, a ieşit cu o rată destul de mare de risc. Acesta nu pune un diagnostic cert de Sindrom Down, ci doar ridică suspiciunea. De aceea, după un test pozitiv, se face un altul, amniocenteza, pe care mama l-a evitat, căci medicul nu i-a recomandat şi aflase şi că analiza i-ar putea provoca avort spontan.

Nu se cunosc factorii care favorizează apariţia Sindromului Down, iar singurul prezentat în literatura de specialitate este vârsta maternă de peste 35 de ani. „Totuşi, cei mai mulţi copii cu Down se nasc din mame care au sub 30 de ani”, spune medicul genetician Viorica Rădoi.

Părinții aflaseră de la specialişti că, atunci când apare un copil cu probleme, familiile se pot destrăma. Unii părinţi acceptă mai uşor vestea că au un copil cu dizabilităţii, alţii mai greu. Mamele pot trece chiar printr-o depresie puternică şi, de aceea, este important ca întreaga familie să vorbească cu un psiholog. „Pentru noi a fost un motiv să fim mai uniți”, spune Mioara.

Când Anisia avea trei luni, părinţii i-au făcut analize de genetică la Iaşi. Înainte de a-i lua sânge Anisiei, Mioara l-a întrebat pe doctor dacă i se pare că are Down. Medicul a răspuns afirmativ şi le-a enumerat toate problemele cu care o să se confrunte: va sta la pat, nu va putea să înveţe şi va avea sistemul imunitar la pământ. „Aveam nevoie, în primul rând, de încurajare”, spune Mioara, „Nu cred că ne-a spus un singur lucru bun. Că va reuşi să facă ceva, orice”.

Peste 40% dintre copiii cu Down au probleme cu inima. Părinţii Anisiei au întâlnit şi doctori optimişti. Un medic cardiolog din Iaşi le-a desenat structura inimii şi le-a explicat cum avea să se închidă rana. Dacă nu se întâmpla asta în doi sau trei ani, urma să facă o intervenție chirurgicală simplă. Mai târziu, când au ajuns la un cardiolog din București, rana mai avea 0,2 mm și, între timp, s-a închis de tot.

Anisia a fost integrată într-o grădiniță de masă din Bucureşti, ceea ce nu-i lucru ușor. Aici, în ultimii cinci ani, doar 39 din cei aproximativ 3.000 de copii u dizabilităţi au reuşit să se transfere din învăţământul special în cel de masă, arată rezulatele studiului CEDCD.

Părinţii Anisiei au ales o instituţie de masă şi pentru că astfel are şanse mai mari să se descurce mai târziu într-o şcoală de copii tipici. Trecerea de la o instituţie specială la una tipică este anevoioasă, nu neapărat din cauza reticenţei personalului, ci pentru că elevii cu dizabilităţi nu au obişnuinţa să ţină pasul cu restul copiilor.

O cunoştinţă le-a făcut părinţilor legătura cu directoarea grădiniţei 52, care e destul de aproape de casa lor. Mioara îşi aminteşte că Ciprian s-a dus singur şi i-a povestit directoarei despre Anisia, fără să aducă vorba de Sindromul Down. Nu îşi propuseseră de acasă să omită detaliul, dar pentru ei este un copil normal şi nu se gândesc permanent că are Down.

În schimb, educatoarea Monica Tudor nu crede că tatăl avea cum să uite să vorbească încă de la înscriere despre starea Anisiei. Directoarea nu s-a supărat pe familia Drumea, dar ar fi preferat să ştie dinainte cum stau lucrurile. Ei nu i-a trecut prin minte să nu o primească; a mai avut cazuri de copii cu Down şi ştie că sunt destul de liniştiţi.

Crede că pe Anisia a ajutat-o mult această colectivitate. „Într-un astfel de mediu, le egalezi tuturor copiilor şansele să se dezvolte. Într-o grădiniţă sau şcoală specială, s-ar plafona”.

În primul an de grădiniţă, Anisia se ascundea sub mese, îşi scotea încălţămintea şi ieşea din sală. Colegii se obişnuiseră să o anunţe pe educatoare când o vedeau că pleacă. Chiar ea i-a rugat să îi spună, pentru că nu era întotdeauna vigilentă. Odată, a găsit-o pe Anisia pe scările spiralate. Îi era teamă să nu cadă şi nu îi ieşea din minte că ea avea să fie trasă la răspundere, în caz că Anisia s-ar fi lovit.

Educatoarea nu a mai lăsat-o să meargă singură la toaletă, unde-şi găsea tot felul de preocupări dacă nu era însoţită, cum ar fi trasul hârtiei de pe sul. În viaţa de zi cu zi, Anisia făcea de pe atunci cam totul fără ajutor: se îmbrăca, se spăla, mânca, îşi ducea gentuţa.

La activităţile de la grădiniţă nu prea rezista, din pricina deficitului de atenţie. Stătea puţin pe scaun şi apoi se întindea pe fotoliu. De aceea, face şi astăzi terapie la două centre pentru copii cu dizabilităţi, unde învaţă, printre altele, să se concentreze la diverse lucruri: să coloreze, să numere, să asculte, să aibă răbdare.

***

După ce parchează pe strada cu grădiniţa, Ciprian sfătuieşte copiii să coboare pe rând şi să îşi ia gentuțele. „Hai, Anisia, ca o domnișoară. Cine trebuia să coboare primul?”, întreabă Mioara. Anisia zice că gentlemanul. Tudor iese afară, îi întinde mâna dreaptă şi o ajută, ca pe o prinţesă.

După vreun sfert de oră, părinţii se întorc la maşină. Se bucură că Anisia a salutat-o pe noua educatoare, dar sunt dezamăgiţi că nu i-a anunţat nimeni de excursia copiilor. Îi spuseseră directoarei, cu o săptămână înainte, că o să vină abia pe 21, dar ea nu le-a dat de veste atunci. Pe Tudor l-au luat educatoarele în excursie, pe Anisia, nu.

– Poate nu era îmbrăcată adecvat?, îl întreabă Mioara pe Ciprian cu o voce duioasă, care așteaptă confirmare.

– Probabil. Toți erau în trening.

– Hai, să zicem că din cauza asta n-a luat-o, se resemnează Mioara.

În prima zi de grădiniţă, Anisia a rămas în clasă la fosta ei educatoare. Mioara a avut emoții de dimineaţă. De fel, nu e o persoană agitată, dar i se pare un moment dificil pentru orice copil care trece printr-o schimbare. „Dacă și pentru noi, adulții, e destul de greu când schimbăm locul de muncă, cum o fi pentru ea?”. Acum, că repetă anul, Mioara ştie că Anisia se va descurca, pentru că are memorie bună şi prinde repede, dar şi că are de muncit mult, căci este încă în urmă.

Ca să o pregătească pe Anisia pentru integrarea la şcoală, părinţii au mers la mai multe ONG-uri, să îşi dea seama care este cel mai potrivit. În prezent, Anisia face terapie la două asociaţii. De două ori pe săptămână, merge pentru logopedie şi kinetoterapie la Centrul Sfânta Ecaterina, o instituţie de stat, construită din fonduri europene, unde terapiile şi masa sunt gratuite.

La şedinţele de logopedie face exerciţii de motricitate a limbii şi obrajilor, organe implicate în vorbire. Privindu-se în oglindă sau imitând terapeutul, învaţă cum să ţină gura și cum să respire corect. Mulţi terapeuţi refuză însă să lucreze cu copiii care au sub trei ani. Dacă un copil nu este încă integrat la grădiniţă, nu este obişnuit cu un set de reguli. Logopedul trebuie să lucreze şi pe comportament, dar, în acelaşi timp, să îl determine să stea liniştit, ca să-l asculte.

La Asociaţia Caritas, timp de 50 de minute, lucrează prin metoda „Yes, we can!”, care îi ajută pe copiii cu Down să-și dezvolte abilitățile matematice și, în același timp, deprinderile de bază precum limbajul trupului, percepția vizuală și auditivă și orientarea în spațiu.

Matematica e importantă pentru că, în viața cotidiană, reușesc, printre altele, să numere banii la cumpărături și să se încadreze în timp prin folosirea ceasului și a calendarului. Anisia, de exemplu, numără mai ușor cu ajutorul degetelor.

Cu toate că este mulțumit de ce învață Anisia, Ciprian ar vrea să-i poată oferi mai mult. În ultimele luni, salariul de la Centrul de Investigații pentru Siguranța Aviației Civile i-a fost redus la jumătate și regretă, de pildă, că nu îi mai poate plăti Anisiei cursuri de înot, nici terapie ca cea de la Asociaţia Pas cu pas, unde a urmat cinci şedinţe în 2014. Părinţilor le plăcea cum lucrau cei de acolo, pentru că monitorizau progresul şi le spuneau pe ce latură trebuie să se intervină. Pentru o ședință de 45 de minute plăteau, însă, 100 de lei.

Numai chiria apartamentului costă 250 de euro. Salariul de bibliotecară al mamei este de aproximativ 1.000 de lei. Mioara a fost profesoară de română, la gimnaziu, în oraşul Dărmăneşti din judeţul Bacău, până în 2011, când s-a mutat cu cei doi copii la București, pentru a locui cu Ciprian.

El lucra deja de ani buni în Capitală şi făcea naveta. Aici, Mioara a hotărât să găsească un loc de muncă mai puțin solicitant, ca să poată petrece mai mult timp cu cei mici. Şi-ar dori să revină în învățământ, la un moment dat, mai ales pentru a fi aproape de Anisia.

Părinţii ar vrea să o înscrie pe Anisia în septembrie la o școală de masă, poate aproape de Băneasa, unde lucrează mama, ca să o ia la ea la serviciu după 12:00. Deşi ştie că, în mare parte, ea se va ocupa de educaţia Anisiei, mamei i se pare important ca fetiţa să stea într-un colectiv.

***

3

Pe la ora 17.00, în maşină, în drum spre casă, Tudor povesteşte despre excursie, iar Anisia se uită pe geam. Ciprian îi aminteşte că ea e îmbrăcată de oraş nu au luat-o. Anisia îl întrerupe şi îi povesteşte cum un băiat i-a luat din păr clama cu floricică şi a aruncat-o. „Să-i spui să nu mai facă aşa, că nu e frumos”, o consolează Ciprian, „O să luăm alta”.

Mioara îi aşteaptă acasă, unde pregăteşte șnițele și piure de broccoli. Copiii îşi lasă ghiozdanele la intrare, iar după ce se descalţă, mama îi însoţeşte la baie, să se spele pe mâini. Apoi, ei se duc în cameră la joacă, iar ea se întoarce la bucătărie să termine de gătit. În timp ce răsuceşte carnea prin făină şi ou, Mioara povesteşte cu Ciprian despre consultaţia de la Cluj. Au aflat că Anisia are cifoză, adică coloana vertebrală e puțin curbată şi pentru a rezolva cât de cât problema, ar trebui să ia lecții de înot.

Părinții se întreabă adesea ce o să se întâmple cu Anisia peste ani. În România, nu există centre pentru adulţi cu Down, la fel cum nu există suficiente şcoli profesionale, care să îi ajute să se încadreze pe piaţa muncii. Diferenţa dintre deficienţă şi handicap o face aspectul social.

Dacă adultul e integrat şi are un loc de muncă, nu mai are un handicap, nu rămâne dependent. De fapt, e un cerc vicios, căci celor cu Down le-ar fi greu să se integreze în societate, fără să treacă printr-un sistem de învăţământ de masă.

Anisia intră sfioasă în bucătărie și se apropie de mama cu o coală îndoită.Mami, ce tot gătești acolo? Mami, ți-am adus o rețetă.

– Mami, ce tot gătești acolo? Mami, ți-am adus o rețetă.

– Bravo, îi zâmbește Mioara. Dar mai bine desenează-mi și o mamă, că-mi place mai mult.

Părinţii spun că venirea Anisiei le-a schimbat viaţa în bine, pentru că acum sunt într-un continuu proces de educare. Nu uită că situaţia ar fi putut fi mult mai grea, că unele familii abia se descurcă și că unii copii au un grad accentuat al afecţiunii: nu vorbesc, nu ştiu să se încalțe sau să mănânce singuri.

Ciprian şi-o imaginează pe Anisia intrând la un liceu de masă şi crede că va face ceva la care se pricepe, artă de exemplu. Se gândeşte că ar fi foarte important ca profesorii să conştientizeze că un copil cu Down face eforturi mari. Nu trebuie să-l protejeze, dar nici să-l pună la colț, să-l traumatizeze.

Răutățile copiilor și comportamentul părinților s-ar putea să le dea, de asemenea, bătăi de cap. „Probabil că o să fie unii oameni care nu vor vrea ca copilul lor să aibă pe cineva cu probleme prin preajmă”.

O altă provocarea din viitor pentru familia Drumea ar fi că Anisia s-ar putea îndrăgosti. E foarte sensibilă şi îi dau lacrimile imediat, dacă o superi cu ceva. În unele zile, îi îmbrăţişează pe toţi cei care îi ies în cale.

***

Dar nu toţi părinţii copiilor cu Down au experiența soților Drumea. Mădălina Turza, preşedintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi (CEDCD), o asociaţie din Bucureşti, a încercat să-şi înscrie fiica în grădiniţe de stat şi private, însă fără succes: „În grădiniţa specială nu am dus-o, pentru că auzisem tot felul de poveşti oribile despre ceea ce se întâmplă acolo.

Am dus-o în centre private de terapie, atât cât mi-am permis, pentru că este foarte scump. Apoi, am înscris-o la şcoala specială, unde a fost bătută”. Turza a făcut plângere împotriva cadrelor didactice în februarie 2014.

În 2005, când a născut, medicii nu şi-au dat seama că fetiţa ei are Sindromul Down. A aflat în Germania, după patru luni, unde s-a dus să o opereze de o malformaţie cardiacă, pentru că în România nu exista nicio soluţie.

Doctorii de acolo nu au descurajat-o când i-au dat vestea, într-un cabinet de consiliere psihologică al spitalului, ci i-au explicat că fata va avea mici probleme de dezvoltare, dar cu servicii şi terapii, va fi bine, se va dezvolta frumos. „Când am ajuns în România, ne-am dus liniştiţi cu dosarul la medicul curant, care ne-a spus că fata va fi o legumă toată viaţa”.

Turza a cunoscut multe familii care au încercat să își înscrie copiii cu dizabilități în învățământul de masă. Acum trei ani, Matei, un băiat cu o ușoară întârziere în dezvoltarea intelectuală, era în clasa a V-a.

După ce diriginta și profesorii l-au abuzat fizic și emoțional, părinții au făcut cereri de transfer la toate școlile din București, dar nu a fost primit nicăieri. În cele din urmă, familia l-a înscris la o școală privată, pe care o plătește cu greu.

Pentru că i s-a încălcat dreptul constituțional la educație gratuită, CEDCD este parte intervenientă în dosarul lui și, dacă nu va câștiga procesul în România, va merge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Turza nu crede că educația copiilor cu dizabilități face parte din planul strategic al Guvernului. „Există o oarece deschidere la nivel de principiu, dar totul e proiectat într-un viitor nedefinit”.

***

Noua educatoare a Anisiei, Ecaterina Gartan, nu şi-a făcut griji când a aflat că o să o aibă pe Anisia la clasă, pentru că o cunoştea dinainte. Ieşea în curte în pauze cu alte educatoare şi mai avea grijă de ea. Pe atunci, nu înţelegea ce spunea Anisia, pentru că nu articula cuvintele cum trebuie. „Acum vorbeşte clar şi te poţi înţelege cu ea”.

Ştie să numească culorile, animalele, face asocieri. Din septembrie, educatoarea a învăţat să respecte momentele în care Anisia vrea să stea singură şi nu-i impune nimic, căci ştie că nu-i place.

N-a mai avut copii cu deficienţe la clasă, prin urmare, nu prea ştie ce nevoi au. „Dacă toate cadrele didactice ar primi sprijin de specialitate, înainte să lucreze cu copilul, dar şi pe parcurs, ar fi mai uşor. Am avut cursuri pentru copii cu dizabilităţi, dar una e teoria şi alta e practica”. Poate că dacă ar fi avut alt copil la clasă, i-ar fi fost puţin teamă că nu o să se descurce.

În ianuarie 2016, Gartan povesteşte că cei mici au adoptat-o uşor pe Anisia. Ea îşi petrece timpul în general singură, dar copiii o implică în jocul lor, în care se lasă condusă. Educatoarea le cere adesea sprijinul copiilor, spunându-le că fetița are nevoie de mai mult ajutor decât ceilalţi colegi.

Deşi e independentă din punct de vedere igienic, o fură în continuare stimulii din baie. Gartan nu poate pleca întotdeauna din clasă, aşa că întreabă cine vrea să meargă cu ea, iar copiii se oferă. Sau îi trimite după ea, dacă întârzie. Uneori, Anisia anunţă când vrea să iasă, alteori, nu. Îi mai place să se ascundă ca să se alinte, să atragă atenţia.

La activităţile şcolare nu o ajută copiii, ci educatoarea. Dacă lucrează individual cu ea, se descurcă bine, rămâne atentă. Gartan îşi face timp numai pentru ea în pauza de gustare, când ceilalţi copii mănâncă mărul pe care Anisia, de obicei, nu-l vrea.

Odată, educatoarea a dat-o exemplu la matematică, după ce a desenat cerculeţe şi a numărat în acelaşi timp, aşa cum fusese cerinţa. Zicea „unu”, până termina cerculeţul, apoi zicea „doi”, când îl începea pe următorul şi până îl termina, şi aşa mai departe. În schimb, colegii ei făceau repede figurile geometrice şi uitau să numere.

La activităţile practice de lipit şi decupat, Anisia lucrează în acelaşi timp cu ceilalţi, de cele mai multe ori cu sprijinul educatoarei. Dar, la o activitate care nu îi place, de exemplu, când se lucrează la tablă, se mai şi ridică de pe scaun. Când educatoarea le citeşte poveşti tuturor copiilor, stă liniştită pe scaun şi ascultă.

Logo RAF

4 Comentarii pentru “[EduDoR] Sindromul răbdării”

  • Mirela a scris:

    Foarte frumos articolul.As vrea insa sa va spun ca sunt surprinsa ca tocmai parintii copiilor cu dizabilitati intelectuale evita sa-si dea copiiii in scoli sau gradinite special,deci in compania altor copii ca ei de teama de a nu-i influenta negativ.De ce sa ne miram sau suparam atunci cand parintii copiilor fara dizabilitati se tem de acelasi lucru?Copilul meu a fost diagnosticat(prezumtiv) inca din faza intrauterine ca s-ar putea sa aiba sd Dawn.Merge la scoala speciala si in 8 ani nu am vazut/auzit de nici un abuz asupra acestor copii.Profesorii au calificare speciala,au foarte multa rabdare si grija.E impresionant cum ei se accepta unii pe altii si se ajuta.

  • PARASCHIV CRISTIANA a scris:

    Buna seara. Ma bucur ca Anisia este un copil care s-a integrat in colectivitate, dar cu multe incercari si terapie corespunzatoare. Ar trebui sa nu uitam ca VIATA este un miracol, iar cadrele didactice sa-si aminteasca ca educatia invinge orice problema de comportament.Eu sunt profesor de biologie si as dori sa pot sa fac niste cursuri de sprijin pentru copiii cu sindromul Down sau cu alte dizabilitati. In general, educatia ar trebui sa fie un dialog permanent cu copiii si cu parintii acestora, iar copiii sa poata trece prin usa pe care noi, profesorii o deschidem.

  • o femeie a scris:

    din ce vad copiii cu sindrom Down au nevoie de mai mult exercitiu si atentie. Exista programe/carti/informatii pentru parinti, sa ii ajute sa lucreze eficient cu proprii copii?
    Educatia nu vine de la scoala, ci din familie… inclusiv la copiii speciali.

    • Oprea Ana-Maria a scris:

      Buna ziua , sunt mamica unui baietel cu sindromul down de 2 ani. Sigur ca exista carti si foarte multe materiale pt a coordona parintii care au un copul diagnosticat cu acest sindrom . Dar in primul rand trebuie sa-l cresti ca pe un copil normal si sa incerci mereu sa-l determini sa faca ceea ce face un copil de varsta lui chiar daca trebuie sa repeti lucrul respectiv ore , zile la rand dar rezultatul va fi pe masura efortului. Testul Portage este o lucrare care ajuta foarte mult familia sa vina in sprijinul copilului si sa urmareasca pas cu pas progresul copilului si sa il ajute sa dobandeasca acele deprinderi in functie de varsta .

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #24

    DoR #24 * Feminin/Masculin

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă