Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

En Marche! Pariul Franței

June 8th, 2017
Tags: , , ,

Am petrecut o săptămână în Franța pre- și post-electorală și am găsit un scenariu în care ne-am putea trezi și noi într-un viitor deloc îndepărtat.

Text de Irina Tacu
Fotografii de Oana Lohan

Când mă gândesc la Franța îmi vin în cap așa: mândria mamei că a făcut o lună de cursuri acolo în 1978, franceza pe care am învățat-o ca eleva ei la școală, francezii pe care i-am cunoscut în Cehia odată cu bursa Erasmus și care puteau oricând să dezbată fotbal și politică, și perioada din anii 2000 când credeam că președintele Franței era „Jac și Rac”. M-am visat des acolo. Au ajutat și filmele L’Auberge Espagnole și Amélie, cu bruneta naivă cu breton ciuntit, care pățește lucruri banal-extraordinare și care îi ajută pe alții pentru că asta o face să se simtă bine.

De politica Franței m-am ținut însă la distanță – chiar și după ce mi‑am dat seama cum se scrie numele lui Jacques Chirac. Știam că stânga și dreapta la ei nu erau chiar același lucru ca la noi și mă deruta discursul despre socialism, pentru că socialismul pe care îl aveam eu în minte știam că distrusese vieți.

Trei președinți mai târziu, în 2017, Franța era iar în febra prezidențialelor. De data asta părea diferit – sau așa am dedus din ce ajungea la mine. În turul doi intraseră Marine Le Pen, extremista de dreapta cu un discurs populist, anti‑imigranți și anti‑diversitate, și Emmanuel Macron, politicianul fost bancher, cvasinescunoscut publicului larg, care nu părea să vrea să vrăjească pe nimeni, ci să reformeze totul și să ia ce‑i mai bun și din stânga și din dreapta.

Prin presă și pe Facebook se vorbea despre cele mai importante alegeri din istoria recentă a Franței, despre fracturarea ei, despre ce va decide: să spună „da” extremismului sau să se arunce în necunoscut cu o parașută care trage ba într-o parte, ba în alta.

Era o confruntare și o provocare interesantă, așa că am plecat împreună cu colega mea, Anuca (Anuca cunoscuse Franța în urmă cu câțiva ani cu o bursă Erasmus) să vedem de ce sunt alegerile astea așa importante – pentru francezi, pentru UE, dar și pentru noi – și cum arată în altă țară râvnirea asta după oameni din afara sistemului, care să șteargă cu buretele ce n-a mers bine până acum și să bandajeze rănile lăsate de șomaj și inechitate socială.

_

E frustrant de frig în Paris, care ne primește cu o încercare de furt de portofel în miezul zilei la metrou. Cel puțin asta ne zice un bărbat așezat în fața noastră despre un altul, care tocmai a zbughit-o pe ușă. Metroul nu e așa aglomerat, dar în jur mai toate scaunele sunt ocupate. „Aveai ghiozdanul desfăcut”, îi spune Anucăi. „A vrut să bage mâna, dar i-am zis că l-am văzut și a tăiat-o”. Tipul vorbește atât de repede că trebuie să ne explicăm una alteia ce auzim. Ne întreabă de unde suntem, apoi își sună prietena și îi povestește. Un sentiment își bagă subtil coada: ar trebui să ne fie frică?

Coborâm. Ne facem drum pe peron, pe lângă panouri cu afișe de film și mesaje mâzgălite cu negru: Le 7 mai abstention / Génération ingouvernable / Les urnes pour les morts, les vivants sont dans la rue. (Pe 7 mai abținere / Generație neguvernabilă / Urnele pentru morți, viii sunt în stradă).

E 3 mai, seara dezbaterii televizate înainte de prezidențiale, dar și a unui meci care pentru unii pare la fel de important: AS Monaco încearcă o calificare în semifinalele Champions League. În orice caz, titlurile zilei aproape că țipă: „Mizele unei dezbateri istorice”, „Cum pregătesc Le Pen și Macron marea dezbatere”.

Câteva ore mai târziu, vorbim cu o jurnalistă despre dégagisme, schimbarea de gardă politică. „Fie că votează pentru Le Pen, fie că votează pentru Macron, lumea se gândește că e nevoie de politicieni noi”, îmi spune Lucie, care are 31 de ani. „În franceză spunem «Sortir les sortants»” (un fel de „să iasă cine trebuie să iasă”). În primul tur, Macron a ieșit pe primul loc, cu 24,01%, și Le Pen a doua, cu 21,3%. Au fost urmați de republicanul François Fillon (20,01%), Jean-Luc Mélenchon (19,58%), venit din stânga radicală, și socialistul Benoît Hamon (6,36%). Rezultatele au trasat o linie destul de clară între Le Pen în nord și sud (unde se împart cele mai mari rate de șomaj și cei mai mulți imigranți) și Macron în vest și centru, mai ales în orașe mari și zone dinamice economic. O întreb pe Lucie de ce se vorbește în presă despre „fractura franceză”. Discursul ăsta i se pare „caricatural”. „E foarte ușor să zici că Le Pen e rea când trăiești la oraș. Dar când mergi la sate, unde lumea e izolată de restul țării, e diferit. În nord, de exemplu, oamenii (fără loc de muncă) spun că stânga i-a abandonat.”

Dezamăgirea francezilor vine și din faptul că socialistul François Hollande nu s-a ținut de promisiunile din campania din 2012, când spusese că îi va taxa mai mult pe cei bogați și foarte bogați și, în primul rând, că va scădea rata șomajului sub 10%. La începutul lui 2017, șomajul rămânea la 10,1% în Franța, în timp ce media în UE era 8% (în România e 5,4%). La mijlocul mandatului, Hollande a adoptat mai degrabă măsuri de dreapta decât de stânga. În 2014, numirea fostului bancher de investiții Macron la Ministerul Economiei a fost aspru criticată de stânga și de clasa muncitoare după ce acesta a denunțat cele 35 de ore de muncă pe săptămână ca fiind prea puține. Poate cea mai controversată din timpul președinției lui Hollande a fost legea muncii. Propusă de ministrul Economiei de atunci și botezată după numele ei (legea „El Khomri”), actul prevedea o flexibilitate mai mare între angajator și angajat: de exemplu, cele două părți aveau dreptul să negocieze orele de muncă și salariul. Multor muncitori nu le-a plăcut ideea de liberalizare – voiau să fie apărați prin lege, să fie siguri de cât muncesc și de câți bani primesc, iar negocierea cu angajatorul ar fi putut duce la pierderea acestei siguranțe. După luni de proteste și sute de mii de oameni care au ieșit în stradă, legea a trecut în august 2016; Le Pen vrea să o abroge, în timp ce Macron vrea să o modifice într-un mod și mai reformator.

În centrul Parisului ne primește Oana, care, după ce a ajuns în Franța în 1991 și a stat 14 ani, s-a mai întors în România și, în 2014, a revenit definitiv în Franța. Ne întâlnim cu ea pe lângă centrul Pompidou – muzeu și mamut multicultural – și „atelierul lui Brâncuși”, un studio–muzeu fidel atelierului în care sculptorul a lucrat în Franța. Ne așezăm la o terasă și ne luăm o bere.

Când a început să lege prietenii în Paris, pe Oana a uimit-o cât de mult vorbesc oamenii despre politică. „De când s-au născut, indiferent în ce medii au fost crescuți, s-a discutat politică. E o chestie comună, e ca și cum ai vorbi despre vreme la englezi.” Oana nu are carte de alegător, dar prietenii ei au votat fie cu Mélenchon, fie cu Hamon. Deși nu înțelege toate detaliile când vine vorba de ideologii, știe că Mélenchon, fondatorul partidului La France Insoumise, e cel mai aproape de extrema stângă, și că Hamon încearcă să recupereze socialismul francez, „care e bușit”; că Macron e un capitalist de centru-dreapta, „independent fără să fie”, fondatorul unei mișcări care nu exista până acum un an; și că Le Pen a reușit să mai „spele” Front National după plecarea de la putere a tatălui ei, suficient încât acum tineri de 30 de ani să voteze cu ea pentru că li se pare cool și să nu o mai identifice cu extrema dreaptă. Totuși, votul tinerilor pentru Le Pen vine și din convingeri; un reportaj Le Figaro dinaintea primului tur aduna la un loc mărturii de la mai multe studente care votau cu ea. În vârstă de 20-24 de ani, spuneau că Le Pen „se gândește cel mai mult la binele comun al Franței”, „e singura care poate pune frână invaziei migratoare”, iar victoria ei ar fi „o întoarcere la democrație”.

Printre prietenii Oanei, Le Pen provoacă cea mai mare teamă, mai ales că Mélenchon încă nu și-a trimis clar electoratul spre Le Pen sau Macron, iar asta prevestește abțineri de la vot, vot blanc (niciun candidat ales) sau vot nul (orice alt însemn făcut în afara celor acceptate). Doar cu câteva zile în urmă, vreo 3.000 de protestatari au umplut Place de la République strigând „Ni Le Pen, ni Macron. Ni patrie, ni patron” („Nici Le Pen, nici Macron. Nici patrie, nici patron”). Oana lucrează ca interpret pentru o asociație care face asistență socială pentru romii de la periferiile Parisului. Asociația încearcă să-i țină pe copii la școală și să îi ajute pe părinți cu acte, certificate de naștere și orice nevoi mai au. Oana traduce de la cei din comunitate la asistente sociale, pompieri, doctori, de cele mai multe ori la telefon.

Încearcă să mi-i traducă și pe francezi. „Sunt foarte angajați. Sunt acolo, cu trup și suflet. Și asta e foarte mișto. Au și o structură socială care funcționează. Cine naiba se duce [în România] sau în altă parte ca să ducă copiii migranților la școală, să îți dea asigurare medicală gratuită, să te întrebe cum te simți?” S-a mutat definitiv în Franța pentru că înțelege și îi place cum funcționează societatea. „În România vorbim mult, facem puțin și facem prost. Aici se spun puține, se fac multe și se fac bine.”

Dezbaterea o urmărim acasă la doi prieteni de-ai Oanei, Anne și Vincent, în nord-estul Parisului, la un televizor încastrat în bibliotecă, deasupra unor rafturi ticsite cu haine și jocuri pentru copii. Anne are 38 de ani („Macron e de o vârstă cu mine”), a fost secretar de redacție, iar acum lucrează în publishing într-o organizație internațională. Soțul ei, Vincent, 48 de ani („El e de o vârstă cu Le Pen”), lucrează într-o organizație publică de cercetare spațială și îl susține pe Macron pentru forma de socio-democrație pe care o reprezintă. Anne și Vincent întruchipează cele două tendințe care au apărut în interiorul și în jurul Partidului Socialist francez de la începutul anilor 2000: ea rămâne fidelă partidului „istoric, foarte la stânga, muncitoresc”, de aceea a și votat în primul tur cu Hamon, care a promis un venit universal, trecerea de la producția de energie nucleară la cea de energii regenerabile și redistribuirea averilor. Pe Vincent îl încântă deplasarea spre dreapta, spre o socio-democrație pentru care au optat și socialiștii germani acum ceva timp. Despre dreapta franceză tradițională spun că s-a prăbușit din cauza lui Fillon, acuzat că și-a plătit soția și doi fii cu peste 900.000 de euro timp de 10 ani cât a fost senator, iar de Le Pen le e teamă, pentru că, printre altele, nu vor ca Franța să iasă din UE.

Vorbesc, mănâncă din ciocolata, grisinele și brânza de pe masă și beau whisky. O lasă și pe fetița lor de opt ani să stea puțin cu ei când se trezește din cauza televizorului. Râd când o văd pe Le Pen vorbind despre Europa (atunci devine cel mai agresivă) și se enervează când doar atacă și nu propune nimic.

Dezbaterea se mută la subiectul muncii. „Toți cei care lucrează – antreprenori, agricultori, comercianți, funcționari, salariați – vor câștiga putere de cumpărare”, spune Macron în platoul de televiziune. Amândoi poartă sacouri albastru închis, el în cămașă, ea în bluză albă. La aproape fiecare întrebare a moderatorilor, Le Pen se uită prin teancul de dosare din fața ei. Când îl contrazice pe Macron, o face râzând și gesticulând. Mai reținut în gesturi, Macron își ridică din când în când palmele în față, la nivelul pieptului, în timp ce vorbește.

La 48 de ani, Le Pen e mai aproape ca niciodată de președinția Franței, după o campanie în care a promis „păstrarea Franței pentru francezi”. Cea mai tânără dintre cele trei fiice ale lui Jean Marie Le Pen, fondatorul partidului Front National (FN), Le Pen vrea să „redea libertatea Franței”, să organizeze un referendum pentru ieșirea țării din UE și să introducă o taxă suplimentară la angajarea imigranților. De profesie avocat, a intrat în partid în 1998, iar în 2011 l-a dat afară pe tatăl ei, care devenise prea controversat din cauza declarațiilor antisemite și xenofobe (la un moment dat s-a referit la camerele de gazare din lagărele naziste ca fiind un „simplu detaliu” al istoriei). De atunci, Le Pen a început un proces de „dediabolizare” a partidului.

De cealaltă parte, născut în Amiens, Picardie, Emmanuel Macron e cel mai mare dintre cei trei copii ai unui cuplu de medici – tatăl neurolog și mama pediatru. La 16 ani se distingea ca elev, pianist și actor premiat, dar și ca cel care îi făcea curte profesoarei de teatru a școlii, Brigitte Trogneux, în vârstă de 40 de ani. Mutat de părinți într-un liceu din Paris, Macron promitea că se va căsători cu ea, lucru care s-a întâmplat când a împlinit 30 de ani. A studiat la ENA (École National d’Administration), printre cele mai prestigioase școli înalte („grandes écoles”) din Paris. După ce a intrat în administrația publică, s-a mutat câțiva ani la Banca Rothschild. Întors în politică, a fost numit ministrul Economiei în 2014. Doi ani mai târziu, a pus bazele mișcării de centru-dreapta, En Marche!. „Va trebui să deschidem societatea”, a spus atunci, „să creăm mai multe legături, să cerem mai multe șanse, să regăsim firul visului european.”

Terorismul și securitatea sunt piloni importanți în programele celor doi, care vin cu soluții opuse. Macron condamnă valul de naționalism apărut după atentatele din noiembrie 2015 din Paris („Asta nu-i va împiedica pe cei care vor să comită atentate în Franța să încerce să intre în teritoriul național.”) și militează pentru înființarea de centre specializate pentru persoane radicalizate, care, prin activități obligatorii, s-ar adapta din nou societății. Le Pen vrea să scoată din țară „toți străinii aflați în legătură cu fundamentalismul islamic”, precum și persoanele cu dublă naționalitate care au legătură cu vreo filieră jihadistă. (În prezent, Franța nu expulzează persoane în țările care nu garantează protejarea drepturilor omului.) „După 13 noiembrie 2015”, spune gazda noastră Anne, „reacția generală a fost asta: suntem împreună, nu ne vom diviza. Iar ea e pe cale să ne divizeze.”

„Dacă Macron pierde după asta, o să fiu dezamăgit”, spune Vincent la finalul dezbaterii.

Anne se gândește de pe acum la alegerile legislative din iunie. Macron vrea și un guvern care să includă în proporții egale femei și bărbați, pe de o parte, membri din societatea civilă și din instituții, pe de alta. Asta e revoluționar, spune ea. Deși Macron nu e candidatul ei, dacă câștigă, îi va vota pe candidații En Marche! ca să-i dea șansa să facă majoritate. „N-o să aștept cinci ani în care țara e blocată, cu oameni care nu vor să formeze majoritatea la guvernare.”

_

Dacă în Paris votul pentru Macron în turul doi era o certitudine, în alte zone din țară alegerile aveau mai multe variabile. Am plecat în nord ca să luăm pulsul în Nord-Pas-de-Calais, regiune cu nivel ridicat de șomaj, unde în primul tur câștigase Le Pen, urmată de Mélenchon. (Deși sunt în extreme diferite în spectrul ideologic, amândoi și-au declarat nemulțumirea față de UE – Le Pen prin dorința de a scoate Franța din Uniune, iar Mélenchon, opozant al globalizării și al zonei Euro, prin schimbarea unor politici UE.)

Ajungem în Lille. Ne despart 20 de kilometri de granița cu Belgia și mai puțin de trei ore de mers cu mașina de Marea Britanie. Oraș universitar, Lille e o pauză bună de la agitația din capitală, cu un șomaj mai mic decât restul regiunii.

Am împărțit drumul cu Lucie, o absolventă de arhitectură care își caută un stagiu, și Dobro, bucătar care visează să trăiască din tatuajele pe care le face în propriul apartament. Amândoi zic că toți politicienii sunt la fel, că c’est dégueulasse (adică „e groaznic”). Lucie are 25 de ani și a votat cu Mélenchon, care a câștigat în primul tur în Lille. „Deși nu sunt de acord cu tot programul lui, e singurul care vorbește despre ecologie și tranziția energetică.”

Pentru mulți alegători tema ecologiei cântărește greu. „Te uiți la americani și vezi că fac război din cauza petrolului. Pentru că suntem dependenți de Arabia Saudită, pentru că vrem să cumpărăm petrol. Energia înseamnă independență. Cine are energie are puterea”, spune Lucie.Mélenchon nu e singurul candidat care propune măsuri în domeniu, iar despre tranziția energetică se vorbește de mult în Franța. În 2015, țara avea un coeficient de independență energetică de 55%, cu un procent sub media UE. Ținta e să renunțe la energia pe bază de cărbune, iar în 2015 Parlamentul a adoptat legea tranziției energetice, care prevede reducerea producției de energii fosile (cărbune, gaz, nucleară) în favoarea celor regenerabile (eoliană).

Dobro, 31 de ani, nu crede în democrație, nu crede în puterea reală a votului. De asta a votat blanc în primul tur și o s-o facă din nou duminică. Dobro ar vrea să nu mai existe inechitate socială, să muncească mai mult, dar să și câștige mai mult: „Acum muncești mult, dar nu câștigi pe măsură, pentru că plătești multe impozite”.

Lucie ne lasă undeva în sud, aproape de casa ei, într-o clădire ca toate celelalte: trei etaje din cărămidă roșie. De aici mergem spre gară: din loc în loc sunt grupuri de jandarmi, grupuri de puști care vorbesc zgomotos, autobuze pe care scrie „Je roule au gaz naturel!” („Merg cu gaz natural!”).

_

A doua zi, la 10 dimineața, ieșim din hotel și dăm peste câteva zeci de puști care tropăie pe stradă, strigă și-i îndeamnă pe alții să li se alăture. Pe un banner care pare mai greu ca ei, scrie: „În fața fascismului / Luptăm, unim, învingem”. Când nu strigă, bagă mai tare hip-hop-ul franțuzesc în boxe. Sunt din mai multe licee, organizați de sindicatul elevilor din Lille pentru un protest împotriva lui Le Pen și a Front National. Portavocea dă tonul și scandările curg gârlă: „Le Pen, ai pus-o, tineretul e în stradă”, „Niciun fascist în cartier, niciun cartier pentru fasciști”, „Pe tineri îi doare în cur de Front National”.

Puștii ăștia cu țigări în mână par să aibă protestul în sânge. Nici nu au cei 18 ani care să le permită să voteze și deja ies în stradă. Nu le pasă de absențe, iar părinții lor n-o să se supere. O fac ca să atragă atenția, să-și spună părerea, să-i influențeze și pe alții. Dacă pentru noi niște elevi care chiulesc de la ore ca să protesteze par din alt film, pentru Franța nu e ceva neobișnuit.

La orele de educație civică, învață noțiuni primare despre rolul instituțiilor de stat, despre cum se votează, iar în familie discuțiile despre politică sunt la ordinea zilei. Solène, un graphic designer francez în vârstă de 34 de ani, care trăiește în România și cu care am vorbit ca să înțeleg mai bine ce am văzut acolo, își amintește că în 2002, când în turul al doilea al prezidențialelor se calificaseră republicanul Jacques Chirac și Le Pen tatăl, ieșea cu colegii la protest în speranța că nu vor avea un președinte extremist. Solène a crescut într-o familie din clasa mijlocie, cu părinți profesori, amândoi socialiști, care îi explicau politică și o luau cu ei la vot încă de când avea cinci ani și François Mitterrand a fost ales președinte pentru a doua oară. „În ziua de alegeri lumea mergea la biserică și apoi să voteze, îmbrăcată în hainele de duminică.” Votul „era o chestie foarte exciting”, spune Solène. „Apoi ne vedeam cu vecinii și făceam niște platouașe cu mâncare, stăteam toți în fața televizorului și așteptam rezultatele.”

Pe la 12:00, elevii termină protestul și intrăm într-o patiserie. Ne întâlnim cu Gaël, care vine des aici în pauza de prânz, pentru că e aproape de muncă. De cele mai multe ori își ia un sandwich și o Cola. Născut în Montloué, un sat cu 200 de locuitori, a ajuns în Lille acum șapte ani, cu o diplomă de inginer. Orașul cu o piață de muncă digitală în creștere a devenit locul unde a reușit să-și cumpere un apartament de două camere cu prietena lui și unde acum își împarte timpul între casă, prieteni, repetițiile de canto și gospel și munca la cooperativa de web design, care l-a salvat de un job „la patron”. Cooperativa e o asociere autonomă unde „șeful e ales de angajați, iar angajații devin după un timp asociați și dau 5% din salariu către companie”, spune Gaël. Ține la munca lui pentru că se pune în slujba altor oameni, utili la rândul lor altora.

În primul tur a votat cu Mélenchon, pentru că acesta vrea să schimbe regulile după care funcționează UE și să negocieze mai puțin dumping social. „Dumpingul social”, o expresie pe care am auzit-o des, e când un angajator preferă să aibă în companie mână de lucru mai ieftină decât cea disponibilă în teritoriu în mod normal. Asta înseamnă fie angajarea imigranților care acceptă mai puțini bani, fie mutarea sucursalei în altă regiune sau țară. Whirlpool, de exemplu, a anunțat la începutul anului că va muta producția de uscătoare din Amiens în uzina din Polonia.

Gaël revine la muncă, iar noi ne întâlnim cu Jacques Cointat, un jurnalist de 32 de ani la cel mai bine vândut ziar din regiune, La Voix du Nord. Ne radiografiază rapid electoratul lui Le Pen și fracturile din politica tradițională. Ce trebuie să se înțeleagă despre oamenii care votează cu FN, ne spune el, e că nu toți o fac pentru că îi împărtășesc ideologia. Alegătorii lor se împart în două: în nord, unde oamenii sunt mai săraci sau trebuie să se reorienteze profesional în funcție de mutări sau închideri de fabrici, și în sud (Marsilia, Nisa), unde sunt oameni înstăriți și reticenți față de străini. Primii votează pentru că vor să aibă un loc de muncă și o viață mai bună, iar cei din a doua categorie votează pentru ideologie: „să păstrăm țara pentru noi înseamnă să-mi păstrez casa pentru mine, să nu-mi amenințe nimeni intimitatea”, spune Jacques.

Reticența și teama față de străini par mai degrabă induse de retorici politice. Un sondaj din 2016 arăta că 57% dintre locuitorii francezi cred că există prea mulți imigranți în țară, în timp ce, potrivit Eurostat, în 2015 Franța avea mai puțini imigranți pe mia de locuitori (6 la 1.000) decât majoritatea vecinilor europeni: Luxemburg (42 la 1.000), Germania (19), Elveția (18) sau Belgia (13).

_

Pornim spre Lens, un oraș din nord, din regiunea Pas-de-Calais, reprezentativă pentru electoratul pe care îl caută FN: o forță de muncă rămasă fără prea multe posibilități după închiderea minelor și a fabricilor, care a trebuit să se îndrepte spre industria textilă și alimentară, sănătate, servicii, logistică.

Cu aproape 30.000 de locuitori și o rată a șomajului de 16%, Lens e printre cele mai sărace 20 de orașe din țară. Orașul e vecin cu Hénin-Beaumont, una dintre cele 11 localități administrate de Front National, devenit vedetă de documentar și magnet pentru presă odată cu alegerile municipale din 2014, când candidatul FN a câștigat încă din primul tur. „Hénin-Beaumont e biciuit de șomaj, insecuritate, delocalizări”, a declarat atunci câștigătorul. „Nimeni care a fost până astăzi la putere n-a făcut absolut nimic. E normal că locuitorii din Hénin au încredere în oamenii care mâine vor întruchipa adevărata schimbare.” În Lens, Le Pen a câștigat primul tur cu 28,01% din voturi. Din gară străzile se rostogolesc liniștite spre centrul orașului, pe fundal de muzică italienească din difuzoare prinse pe stâlpi. Pe Kevin îl cunoaștem pe stradă. Lucrează ca funcționar public la serviciul tehnic municipal, dar i-a fost greu să se angajeze. Spune că nu are cu cine să voteze în turul doi; nu îl reprezintă nici Macron, nici Le Pen. Primul pentru că „vrea să suprime posturile la stat”, iar a doua, pentru că e rasistă.

O mică bucată a orașului pare să-și tragă sufletul în Au tout va bien, o sucursală a unei agenții de pariuri pe curse de cai, cu bar inclus. Timpul curge diferit aici. Oamenii intră, își dau mâna, beau ceva, cumpără tichete și încep să parieze. Când nu citesc ziarul, își îndreaptă din nou capetele spre televizor, unde sunt difuzate cursele.

Alain vine lângă noi când aude că vrem să știm mai multe despre oraș. Are 40 de ani, a studiat și predat istorie și și-a scris lucrarea de masterat despre mâna de lucru străină din Lens dintre cele două războaie mondiale. E funcționar și recent s-a alăturat mișcării En Marche!, un macronist într-un oraș socialist. Ce-și dorește după alegeri e ca „oamenii ca el” să trăiască decent, să mai rămână cu niște bani după ce plătește taxele la stat. „Copiii mei au 15 ani. Imaginați-vă că de când s-au născut aud tot timpul în jur cuvântul «criză».” Îi e teamă că Le Pen o să taxeze produsele importate, dar și că, dacă Macron câștigă și nu își face treaba, Le Pen va câștiga alegerile viitoare.

_

Plecăm din Lens și încerc să îmi așez mai bine piesele în puzzle. După patru zile în Franța, am învățat că e în cultura francezilor să dezbată politică și să iasă în stradă pentru convingerile lor, că mulți care vor vota o vor face nu neapărat pentru că aderă la programul candidaților, ci pentru că vor pe cineva care nu a mai fost la putere. Cel mai important, însă, e să aibă de lucru. Cum ne-a zis și jurnalistul de la La Voix du Nord, francezii gândesc așa: „dacă avem de muncă și totul merge bine, avem bani și putem să creștem; dacă nu avem de muncă, se duce totul de râpă, ne apucă depresia, ne îmbolnăvim și atunci nu putem să ne îngrijim”.

În ziua votului, ne întoarcem în Lille. Liniștea de afară e în contrast cu agitația televiziunilor, care vorbesc despre o absență la urne mult mai mare decât în 2012. O întreb pe Oana cum e atmosfera în Paris. „Aici e panică”, îmi spune într-un SMS.

Rezultatele le urmărim într-un bar, cu un grup local de susținători En Marche!. I-am găsit într-un event pe Facebook, unde spuneau că oricine e binevenit. Vin și televiziuni, echipe de cameramani și reporteri. Pe la 19:00 se deschid ușile și intrăm.

Lumea își face loc în trei separeuri, fiecare cu câte un televizor pornit. În centru, lângă bar, o plasmă și mai mare. Pe balustrada scării, steaguri mici ale Franței. Pe pereți, de unele felinare atârnă baloane albe, roșii și albastru deschis. O fată de vreo 25 de ani lipește pe pereți afișe cu fața lui Macron și sloganul „La France, Ensemble”. Îmi spune că sondajele din Belgia l-au dat deja câștigător, dar că aici e ilegal să anunțe mai devreme de ora 20:00, când se închid urnele în Paris și Lyon. „Am emoții”, îmi spune o femeie mai în vârstă în timp ce-și freacă palmele. Treptat, barul se umple cu 200, poate 300 de oameni. Unii au tricouri pe care scrie „Emmanuel Macron président” sau „Liberté, Egalité, Fraternité, en-marche.fr”. Nu sunt doar susținători, ci și membri ai mișcării sau aderenți. Sunt tineri, studenți și elevi, părinți cu copii, oameni de vreo 50 de ani, care s-au implicat în campanie și au mers „din casă în casă” – o premieră –, ca să întrebe care sunt problemele Franței. „Macron, président! Macron, président!”, încep să strige în ultimele 10 minute. Pe ecrane titlul se schimbă în La France à l’heure du choix (Franța la ora alegerii).

La 20:00, Macron e declarat câștigător. Gălăgie, îmbrățișări, pahare ciocnite. Din difuzoare începe să urle coverul unor olandezi al piesei I Will Survive, un hit în Franța și imnul naționalei de fotbal când a câștigat campionatul mondial în 1998. Unii cântă, alții dansează și flutură baloane colorate. „Franța rămâne aproape de Europa”, spun niște studenți bucuroși. A doua melodie e Dragostea din tei, de la O-Zone, un alt hit în Franța. Și pe asta se dansează.

La televizor, Macron își începe discursul. Lumea aplaudă când mulțumește poporului. Unii filmează cu telefonul. După discurs, se cântă La Marseillaise. Un tip își pune mâna pe inimă și cântă cu forță. Îl întreb de ce. „Pentru că e o premieră. Franța n-a mai avut niciodată așa ceva.”

Olivier are 38 de ani și n-a mai votat până acum, dar Macron a fost primul politician care i-a transmis ceva, așa că a aderat și la mișcare. Tous ensemble („toți împreună”), asta vrea să facă Macron, să nu mai fie stânga sau dreapta, spune Olivier. „Și vrea să anime cheful oamenilor de muncă.” Vrea să anuleze taxele pe care trebuie să le plătească cei cu salariul minim pe economie (SMIC) și să le mărească primele, așa cum câștigă și Olivier. Pentru el, asta e cel mai important. Vorbește despre Macron cu uimire pozitivă, dar și cu o doză de rezervă. Se referă la el ca la ce mec-là (tipul ăla), ca și cum l-ar cunoaște de mult. „Nu e un cadou votul meu. Va trebui să-mi demonstreze că l-a meritat”, spune Olivier. Dacă după ăștia cinci ani de mandat nimic nu se schimbă, dacă nu face ce a promis și „nu se prezintă la rendez-vous”, atunci „e grav”. Înțeleg de la Olivier că, dacă până acum Franța s-a lăsat când în grija republicanilor, când în grija socialiștilor, acum au ales o cale de mijloc. Dacă nici soluțiile ei nu dau rezultate, singura ușă care rămâne deschisă e Front National.

Pentru En Marche!, munca grea acum începe. La alegerile legislative de pe 11 și 18 iunie, se va decide dacă partidul lui Macron va avea majoritate în parlament sau dacă va trebui să guverneze în coabitare. Membrii mișcării vor trebui din nou să meargă din casă în casă și să discute cu oamenii ca să-i convingă să voteze cu ei.

Unul dintre voturile nule din secția Montreuil-sous-Bois, o suburbie din estul Parisului. Voturile albe, nule și absența la urne au atins cifre record pentru Franța.

 

Vot nul, cu un afiș de film lipit dintr-un ziar. Posibilă aluzie la soția candidatului republican François Fillon, acuzat pentru delapidare de fonduri.

_

Înapoi în Paris, ne întâlnim cu Dana Diminescu, sociolog și profesor cercetător, specializată în diaspora, mobilitatea refugiaților și utilizarea noilor tehnologii digitale. I se pare că Macron a făcut o campanie foarte interesantă. „Ar fi putut fi studentul nostru, așa sunt educați într-o grande école viitorii conducători de antreprize, de ministere: să conducă fără greșeală, după algoritm.”

Stabilită în Paris din 1993, predă și cercetează sociologia inovației la Télécom ParisTech, a treia din topul școlilor înalte din Paris. Profilul unui elev de grande école e: foarte deștept, extrem de muncitor și ambițios, și foarte eficient, spune Diminescu. Dar sunt și rupți de bază, de societate. „Trăiesc într-un incubator care produce elită. Au cunoștințe foarte largi, cultură generală foarte bună, ca și Macron, dar probabil nu au timp să mai facă și altceva.”

Printre provocările agendei sale politice va fi modificarea Codului muncii prin ordonanță – modul reformator în care vrea să modifice legea muncii dată în 2016. „Și e conștient că va avea de înfruntat revolta sindicatelor”, spune Diminescu. Contractul social face parte din istoria Franței, unde există o protecție socială ca în puține țări. Dacă ajungi în Franța și nu ai acte, mergi automat la o asistentă socială, „doar pentru că ești pe teritoriu și respiri aerul Franței”. Mai apoi, trebuie să depui un dosar ca să primești un ajutor medical de stat timp de un an. Tot statul francez plătește un ajutor acasă pentru îngrijirea unei persoane în vârstă sau cu handicap, sau pentru cineva care să-ți care cumpărăturile, sau, de exemplu, pentru drumul acasă cu taxiul dacă ai avut operație.

Oamenii nu vor să-și piardă aceste drepturi. Franța e și printre primele state care au obținut concediu plătit. E vorba de cultură și un drept pe care și l-a câștigat și care trebuie protejat, mai spune Diminescu. Cum își va ține președintele Macron promisiunea de echilibru economic între protecție și flexibilitate, rămâne de văzut. Ce urmează pentru Franța din punct de vedere politic și economic e într-adevăr complicat, cum ne explică și Francesco Saraceno, economist și cercetător la Observatorul Francez al Conjuncturilor Economice, din Facultatea de Științe Politice. Dacă Macron slăbește sistemul de protecție socială, oamenilor le va fi greu să depășească situațiile de criză. Pentru ca reforma să funcționeze, ea trebuie să se întâmple la momentul potrivit; când economia e slăbită, ea nu poate absorbi pe termen scurt costurile reformei, cum a fost cazul Greciei. În cazul reformei, rețeta standard e: revino la situația normală și când economia e solidă, introdu reforma.

Votul a fost, parțial, și un mesaj că mulți nu s-au simțit reprezentați nici de Macron, nici de Le Pen. Un sfert dintre cei cu drept de vot au lipsit de la urne (25,4%, cea mai mare rată de abstenționism de la prezidențialele din 1969), iar ponderea voturilor nule și albe (8,6%), a treia după  Macron (66,1%) și Le Pen (33,9%), a atins un nivel istoric. Incertitudinea și nemulțumirea au urcat pe podium, iar pentru mulți vor rămâne probabil bine înfipte chiar și sub un președinte reformator. „Nu numai Franța, ci societatea globală e confuză”, mi-a zis și Oana la un moment dat.

Claire, 43 de ani, artist plastic
Regret că stânga reunită nu s-a prezentat la al doilea tur al alegerilor. Trebuie să rămânem vigilenți în ceea ce privește dreptatea socială și democrația.

 

Anne, 37 de ani, monteuză
Am fost mereu angajată politic, de stânga. Marine le Pen a reușit ceva ce părea inimaginabil: banalizarea discursului Front National, care nu mai e perceput ca extremă dreapta.

 

Isabelle, 48 de ani, inginer sunet
M-am simțit dezamăgită pe tot parcursul campaniei electorale. Mi-aș dori ca politicienii să înțeleagă că avem un ideal.

 

Magali, 45 de ani, artist plastic, profesor la o școală superioară de artă
E pentru prima oară când studenți de-ai mei votează cu Front National și se declară susținători ai partidului. Se repolitizează un mediu care nu prea mai era politizat în ultimii 15 ani.

Când a fost în Franța în 1978, mama s-a simțit în altă lume. „Aveau scări rulante în magazine, uși care se deschideau cu senzor, ne miram și când vedeam câini în mașină, că noi nu văzuserăm așa ceva.” Chiar și așa, în avion înapoi spre România, a răsuflat ușurată. Țara, așa cum era sub socialism, însemna acasă. M-a mirat să aud că Franța i-a plăcut, dar că nu s-ar fi mutat acolo. Acum, crede că Macron a fost opțiunea mai bună, că Le Pen ar fi scos țara din UE și că asta ar fi dus la destabilizare, cu efect și asupra noastră. Franța a fost mereu un model, „un catalizator” (de la ea „au pornit revoluțiile”) și continuă să fie.

_

Din Parisul ușor liniștit după alegeri, revenim în România, direct într-o comunitate unde francezii ocupă un loc din ce în ce mai mare: Cluj-Napoca. Cu 1.200 de studenți francezi (cei mai mulți la medicină), Cluj e motivul pentru care în România s-au instalat pentru prima dată și în afara Bucureștiului birouri de vot pentru prezidențialele franceze (58% dintre francezii din Cluj au votat în turul al II-lea). Orașul are și o echipă de rugby franco-română, iar pe stradă sunt mai multe șanse să auzi franceza decât maghiara, spune Benoît Bavouset, președintele Institutului Francez local. Într-o zi de joi, mă așez la masă cu o gașcă de studenți la medicină. Au 24–25 de ani, iar Régis și Leo sunt și DJ-i și organizează seri de muzică electronică în cluburile din oraș. Au ales Clujul pentru că se intră mai ușor la facultatea de medicină, e mai ieftină și are și o secție în franceză.

Régis și Leo au votat cu Mélenchon în primul tur, pentru că a propus o schimbare adevărată. „Vrea să formeze un parlament din membri ai societății civile, trași la sorți, care să voteze legile, să redacteze noua constituție care să fie supusă referendumului”, spune Régis. Îl întreb dacă e posibil așa ceva. „Cred în inteligența poporului, dacă îi educăm [pe oamenii aleși], dacă li se dau statistici, informații, cred că estimează just.”

Lui Régis nu îi place viziunea economică „prea liberală” a noului președinte, dar ce vrea să facă în educație i se pare un lucru bun: să recruteze mai mulți profesori, mai ales în mediile defavorizate. În Cluj, ca și în orașele din Franța unde am fost, părerile clar exprimate despre candidați se amestecă cu o confuzie legat de ce va urma. Franța ideală e una mai transparentă, „fără scandaluri politice”, mai deschisă, dar și mai puternică la nivel mondial, mai tolerantă față de minorități sexuale și religioase, spune Régis, iar Leo adaugă: „Cu un rol major la nivelul Europei”.

_

Plecasem în Franța dorind să înțeleg mai bine greutatea alegerilor și să bifez niște răspunsuri: de ce contează pentru Europa, dar și pentru noi. Cred că am vorbit cu mai mulți oameni înainte și după alegeri decât am făcut-o în decembrie în România. Sentimentul, într-un fel, era unul pe care l-am mai simțit și eu aici, în bulele mele de pe Facebook, în serile petrecute în stradă în februarie sau înainte de prezidențiale, locale și parlamentare. Sentimentul că lumea vrea o schimbare reală, pornind de la măsurile care ne afectează și influențează pe fiecare, până la guvernări mai transparente și mai puțin corupte.

Am înțeles bucuria „macroniștilor” din seara rezultatelor, am înțeles și disperarea dintr-un oraș cu locuri de muncă pe cale de dispariție. Anuca mi-a spus că a înțeles că e important să-i asculte pe politicieni, „chiar dacă nu îți place ce auzi, căci fuck!, ei decid pentru tine”. Gaël, IT-istul din cooperativa din Lille, crede că victoria lui Macron va aduce și mai multe probleme „oamenilor care deja sunt victimele globalizării și celor care au nevoie de servicii publice bune: bătrâni, bolnavi, imigranți, asistente, polițiști, locuitori din zone sărace cu nivel slab de securitate”.

La un moment dat, am întrebat-o pe Oana ce crede că ar putea învăța România de la Franța. („Să fie constant militantă în viața reală, nu doar în mediul virtual.”) Înainte de rezultatele alegerilor, Oana se temea că victoria lui Le Pen ar fi adus proteste masive în țară și mai ales în Paris. Acum, starea de neliniște permanentă de care se temea pare mai puțin probabilă. Cel puțin deocamdată. Dar în Franța de azi – și nu numai acolo – nimic nu pare sigur.

Anamaria Tataru a contribuit la acest articol.


Portret publicat în DoR #28: Dislocări. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

Comentează

Numărul curent: DoR #29

DoR #29 * Noi și ei

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă