Care vă place şi de ce?


Leo Burnett
→ Înfiinţarea Muzeului Comunismului


Vitrina Advertising
→ Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca


Grafitti BBDO
→ Asociația React


Dana Țocu, freelancer
→ Group Innitiative for Animals (GIA)


Saatchi & Saatchi
→ Societatea de Scleroză Multiplă


Friends Advertising
→ Asociația pentru Relații Comunitare


Heat Advertising
→ Recicleta


MB Drăgan
→ Fundația Noi Orizonturi


The Cell
→ Autism România


Mercury 360
→ ARDOR


Next Advertising
→ Fundația Sensiblu


Publicis
→ Poliția Capitalei

__________________________________

* Vrei să ai varianta tipărită? Cumpără DoR #7.1 şi #7.2 din shop.

Redacţia Decât o Revistă e un loc în care o mână de editori concep conţinut, mănâncă mâncăruri nesănătoase (uneori șaorma), mută mobilă, fac şedinţe, scriu plicuri şi, desigur, finalizează odată la câteva luni o revistă. Pentru că sunt multe de făcut şi pentru că ne-ar plăcea ca şi alţii să înveţe câte ceva din ce facem noi, deschidem uşa pentru doi ucenici, timp de 3 luni. Ucenic este termenul nostru de alint pentru cineva venit în practică (i se mai spune intern).

Ce oferim:
- toate cele de mai sus, inclusiv sesiuni de mâncat șaorma;
- înveţi alături de noi despre cum se editează şi plănuieşte o revistă;
- înveţi şi exersezi jurnalismul pe care îl facem.

Ce vei face:
- vei verifica informaţii;
- ne vei ajuta cu munca administrativă: plicuri, etichete, livrări, evenimente etc.;
- vei documenta și scrie pentru site-ul DoR şi poate şi pentru revistă.

Ce căutăm:
- două persoane enervant de entuziaste, proactive şi muncitoare – ideal studenţi (trebuie să ai minim 18 ani);
- oameni care ne pot acorda 2-3 zile pline pe săptămână, dacă nu mai mult;
- nu trebuie neapărat să fii student(ă) la jurnalism, dar ar fi ideal să îți dorești să faci tipul de jurnalism din DoR.

Cum să aplici:
- un CV
- nu mai mult de 500 de cuvinte (o pagină A4) în care să ne povestești cine ești, ce aștepți de la o experiență la DoR şi cum crezi că vom beneficia unii de alţii;

Trimite-le la dor@decatorevista.ro, cu subiectul „Propunere de ucenic(ă)”, până pe 3 februarie.
__________________________________

PS: Află cum e să fii omul care livrează reviste, documentează texte și învăță procesul de facere a revistei din povestea Ancuței, prima noastră ucenică.

Nouă, celor de la Decât o Revistă, ne place să citim, ne place să discutăm despre ce citim și ne place să întâlnim oameni cărora le plac aceste două activități.

De aceea ne-a venit ideea de a organiza DoR Story Club, o serie de întâlniri în care să discutăm relaxat și informat despre texte de jurnalism narativ și să ne îmbogățim în felul ăsta lista de lecturi, aparatul analitic și scriitura.

Prima sesiune DoR Story Club va avea șapte întâlniri, de câte două ore, la redacţia DoR. Perioada de desfăşurare e 13 februarie – 26 martie – în fiecare luni, de la 18:30.

Înainte de fiecare întâlnire vom citi un text – unele sugerate de noi, altele de participanți. (Cel mai probabil toate vor fi în engleză și alese din jurnalismul făcut în afară, mai ales în SUA.) Când ne vom întâlni, îl vom comenta şi diseca și vom vedea cum a fost documentat, structurat și scris, ce efecte a urmărit să obţină şi care sunt ideile mari din spatele lui. (Imaginea de mai sus e schema desenată a unui text – vom încerca să facem asta cu fiecare text citit.)

Ca să vă faceți idee de ce vom citi, iată trei texte de care editorii noștri sunt îndrăgostiți și pe care probabil le vom discuta la Club:
- “Into the Light” de Robert Kurson
- “A murder foretold” de David Gran
- “The Peekaboo Paradox” de Gene Weingarten

Sunt 12 locuri disponibile. Preţul pentru participare e 100 de lei și se va plăti la prima ședință. Abonaţii DoR 2012 au acces gratuit.

Doritorii sunt rugați să ne trimită pe dor@decatorevista.ro, până pe 3 februarie:
- numele, vârsta, ocupația și date de contact (e-mail și telefon)
- un link către un articol care le-a plăcut mult și 2-3 paragrafe în care să detalieze de ce.

Vom selecta cele mai convingătoare 12 argumentări. (Numărul de locuri e limitat şi din raţiuni de spaţiu. Vor urma şi alte sesiuni DoR Story Club.)

În a doua zi de manifestaţii din Piaţa Universităţii, Gabriel, un protestatar, şi Bogdan, un jandarm, doi oameni care nu se mai văzuseră niciodată, s-au întâlnit într-o scenă deja celebră, la cinci metri de obiectivul fotografului Vlad Ilaş.

__________________________________
Text de Ana Maria Ciobanu
Fotografii de Vlad Ilaș
__________________________________

În seara de sâmbătă, 14 ianuarie, sute de protestatari din Piaţa Universităţii forţau cordoanele de jandarmi ca să poată mărşălui către Palatul Cotroceni. Vlad Ilaş, 23 de ani, stătea pe net în cartierul Băneasa, unde locuieşte împreună cu un văr. Nu deschisese televizorul pentru că oricum nu are cablu şi nu ştia ce se întâmplă în centru. Urmărise pe Facebook mişcările de solidaritate care au urmat demisiei lui Raed Arafat din funcţia de secretar de stat, dar nu ştia motivele scandalului şi nu-şi imagina că oamenii îşi vor muta nemulţumirile în stradă.

Fără să ştie că la Universitate se striga „Jos Băsescu” de mai bine de patru ore, la ora 18 Vlad a scris pe Facebook „De ce-l iubesc uneori pe Traian Băsescu. Un răspuns absolut genial” şi a postat un filmuleţ cu preşedintele răspunzându-i unui parlamentar rus la o întrebare despre intenţiile României faţă de Moldova: „Vă rog să notaţi că România nu are nici un fel de experienţă în anexarea altor state”. Pe la 19:30 l-a sunat un unchi din Gura Humorului, oraşul său natal, care voia să ştie mai multe despre ce se întâmplă în Bucureşti. Vlad a citit repede nişte ştiri, a vorbit cu câţiva prieteni pe mess şi le-a spus să-i ţină pumnii, că se duce în piaţă să facă fotografii. Şi-a pus în geantă două aparate foto şi un obiectiv de distanţă, şi-a luat mănuşile şi a condus spre Piaţa Universităţii. Pe drum s-a gândit doar că vrea să surprindă „emoţii”.

Vlad a terminat Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2010. În 2011 a absolvit un curs de cameraman-fotoreporter la Intact Media Academy şi din decembrie e cameraman în trust. S-a apucat serios de fotografie acum patru ani, când şi-a luat primul aparat DSLR. A ajuns în piaţă după ora opt şi a început să facă fotografii încă de când a ieşit din pasaj, spre Facultatea de Geografie. I s-au părut cam puţini protestatari şi s-a enervat când a văzut reflectoarele puternice ale televiziunilor; creau un aer de reality show şi răpeau din autenticitatea şi naturaleţea fotografiilor.

***

Sâmbătă la prânz, Bogdan, 36 de ani, subofiţer în cadrul Jandarmeriei Române, a mâncat ceva cu prietena lui, Mădălina, 22 de ani, şi a plecat la serviciu. La ora 18:00 a coborât din echipaj în Piaţa Universităţii. Nu fusese în prima seară de proteste, la Cotroceni, dar ştiind că manifestanţii au fost paşnici, a coborât, ca şi ceilalţi colegi, fără cască sau scut, pentru a semnala că nu au venit echipaţi pentru o intervenţie. Cu toţii purtau combinezoane de iarnă, bocanci, scurte, şepci şi aveau la ei „tonfa din dotare”.

Înainte să fie jandarm, Bogdan a lucrat timp de şapte ani în restaurante din Grecia, Anglia şi Cipru. A început ca picol şi a ajuns să fie şef de sală şi om de bază pentru patron. Acum cinci ani s-a întors în ţară şi pentru că se simţea apt fizic, s-a hotărât să îşi potolească o mai veche „sete de dreptate” şi s-a angajat la Jandarmerie.

Îi place meseria lui pentru că nu oricine poate să o facă, deşi crede că mulţi îşi imaginează că jandarmii sunt „nişte ţărani lopătari care au venit în Bucureşti”. Ştie că afară jandarmii sunt mult mai respectaţi de cetăţeni şi nu înţelege de ce în România puţini îşi imaginează că e şi el un om, că merge cu cortul în Vamă, că vorbeşte patru limbi străine, că în ultimii ani, nici el, nici prietena lui nu au ratat nici un concert rock mare (AC/DC şi Bon Jovi au fost preferaţii lor). Bogdan face parte din „unul dintre cele mai bune detaşamente specializate pe concerte” şi în general e mobilizat fie la spectacole, fie la meciuri.

***

În prima jumătate a zilei de sâmbătă, Gabriel stătuse pe net şi citise tot ce prinsese despre proteste. Tânărul de 27 de ani locuieşte într-un apartament din Giuleşti, cu sora şi părinţii lui. Nu a lucrat niciodată pentru că nu a vrut să facă parte din sistem. Susţine drepturile animalelor, e împotriva eutanasierii maidanezilor şi merge la toate întâlnirile Occupy Romania. De Ziua Drepturilor Omului, pe 10 decembrie, a ieşit în Piaţa Universităţii alături de alţi membri ai mişcării Occupy. În timp ce jandarmii îl luau pe sus, a arătat spre ei şi a strigat: „Şi pentru ei am venit azi aici! Pentru oameni!”. A fost amendat cu 500 de lei, dar asta nu l-a împiedicat să iasă în stradă şi sâmbătă după amiază, pe 14 ianuarie.

A mâncat nişte brânză cu roşii şi a plecat singur spre Piaţa Universităţii. Pe drum, s-a întâlnit întâmplător cu trei prieteni şi au mers împreună. Nu s-a gândit ce ar putea să schimbe cu prezenţa lui în piaţă, dar a fost convins că iubirea l-a scos din casă. Spune că iubirea a devenit o nouă religie pentru el, aşa cum e şi pentru „copiii indigo” (oameni cu un presupus scop divin care au printre caracteristici probleme cu acceptarea autorităţii şi cu integrarea în sistemele actuale). În decembrie, a tradus un mesaj al Ineliei Benz (parapsiholog) şi l-a postat pe pagina de Facebook a copiilor indigo din România: „Acea îndemânare pe care aţi adus-o cu voi fraţii şi surorile mele este aceea de a canaliza divinul pe Pământ. Ca tu să faci asta nu e nevoie ca tu să scrii cărţi, să pictezi tablouri sau să faci fotografii. Poţi desigur să faci asta şi vei avea nevoie să-ţi găseşti o carieră ca să-ţi plăteşti facturile, dar misiunea ta specială e ca să fii aici şi atât!”

Spune că de când se ştie a avut o premoniţie sumbră că o să moară în prima revoluţie care îi va urma celei din 1989. Nu are revoluţionari în familie, dar de mic şi-a dorit să schimbe lumea şi crede că de aici i-a apărut frica. În piaţă a scandat toată ziua „jos Băsescu” alături de ceilalţi participanţi şi s-a bucurat de energia care se crea între oameni. Fost membru activ al galeriei clubului Rapid încă de la 12 ani, tânărul care se autodescrie ca fiind un fost „rebel fără cauză” cu „droguri şi bagabonţeli” s-a hotărât în urmă cu doi ani să se maturizeze. Nu ştie exact de unde i-a venit dorinţa de schimbare, dar cu paşi mici a renunţat la atitudinea distructivă de pe stadion.

Pe la 19 au început să bubuie petardele şi Gabriel şi-a recunoscut printre protestatari vechii prieteni şi vechile obiceiuri. Pentru că violenţa făcuse parte din el, a înţeles că aveau nevoie de adrenalina aia atât de plăcută pe moment.

***

Bogdan şi colegii lui s-au prins de braţe când câţiva protestari au încercat să-i provoace punând mâna pe ei sau lovindu-i cu picioarele. Când jandarmii se ţin de braţe înseamnă că au o atitudine non-agresivă şi că încearcă să le transmită oamenilor că nu au voie să treacă printre ei. Nu se echipaseră încă nici cu căşti, nici cu scuturi. Până să înceapă petardele şi scandările de stadion, Bogdan înţelesese nevoia oamenilor de a-şi striga nemulţumirea. Văzuse pancarte cu care era de acord şi aprecia susţinerea pe care oamenii i-au arătat-o lui Raed Arafat, după părerea lui unul dintre puţinele modele din România.

Câţiva băieţi şi-au întins bannerele în faţa cordonului de jandarmi din dreptul Teatrului Naţional şi Bogdan a recunoscut printre ei mai mulţi membri ai galeriei Dinamo. E firesc ca jandarmii să-i observe imediat pe ultraşi. În timpul campionatelor, spune el, „de multe ori nu ne ne vedem cu femeile de câte ori ne vedem cu ei”.

Protestatarii au început să arunce cu pietre după mai multe tentative eşuate de a bloca traficul între Piaţa Universităţii şi Bd. Magheru. La opt fără un sfert, Bogdan şi-a văzut un coleg de detaşament cu sânge pe faţă, de la o placă de la fântână primită în cap. A fost norocos pentru că placa era subţire. S-au echipat cu căşti şi scuturi, dar încă doi jandarmi care purtau şepci au fost răniţi de pavele şi urcaţi în ambulanţe. În învălmăşeală, Bogdan s-a ales cu o zgârietură după ce a ferit cu mâna un fotograf de un bolovan care venea spre el. Pentru Bogdan, aruncatul unei borduri se traduce în tentativă de omor şi nu se compară cu nici o vânătaie pe care ar putea să o producă loviturile cu pulanul. Când îţi zboară borduri pe deasupra capului şi colegii strigă „piatră” ca să te avertizeze să ridici scutul, spune că e imposibil să nu tremuri pentru viaţa ta, oricât de experimentat ai fi.

În timpul confruntărilor dintre jandarmi şi suporteri, în afară de „fără violenţă” s-a scandat şi „România, stat poliţienesc”. Bogdan a ascultat mulţimea gândindu-se că nimeni nu ştie că „noi suntem mult sub norma europeană de forţă de ordine publică”. În piaţă s-a scandat şi „libertate”, despre care Bogdan spune: „libertatea ta se încheie când deranjezi libertatea altuia. Când oamenii nu mai pot să treacă pe stradă cu maşinile pentru că tu vrei să protestezi, le-ai încălcat un drept. Jandarmeria pentru asta este pe pământul ăsta”.

***

Vlad se temea doar pentru echipamentul foto. O bordură în aparat sau o îmbrânceală de la jandarmi puteau să-l lase fără peste 10.000 de lei, cât spune că valorau aparatele şi obiectivul. Se gândea că ceilalţi fotografi şi cameramani folosesc aparatura instituţiilor de presă şi nu au atât de mult de pierdut. Pe la 20:30 a vrut să treacă în mijlocul drumului şi să facă fotografii de la Troiţă dar, fără legitimaţie de presă, i-a fost imposibil să-i convingă pe jandarmi să-l lase. A traversat prin pasaj către Teatrul Naţional când incidentele se terminaseră.

După ora 21, când aruncatul pietrelor s-a potolit şi traficul s-a reluat, Gabriel era printre puţinii protestatari care mai rămăseseră pe partea cu Teatrul Naţional, aproape de strada Batiştei. Voia să se mute vizavi, dar i s-a părut că un jandarm se uită urât la el, ca şi cum l-ar bănui de ceva rău. S-a gândit că e din cauza hainelor. („Bat a ultras, huligan, cartierist şi aşa mai departe”.) A simţit nevoia să-i demonstreze că e paşnic, s-a dus la el şi i-a spus: „Frate, te iubesc! Nu te mai uita aşa la mine”.

Spune că după prima declaraţie a simţit că într-un fel şi-a schimbat destinul şi sentimentul că va muri într-o revoluţie i-a dispărut. Cu mâinile împreunate a rugăciune, Gabriel a pornit dinspre Batiştei spre Teatrul Naţional, oprindu-se pe la fiecare jandarm din cordonul de lângă trotuar ca să-i spună „te iubesc”. A trecut pe la 30-40 de băieţi şi jumătate dintre ei i-au zâmbit când au auzit ce le spunea. Alţii au rămas crispaţi; Gabriel crede că nu erau pregătiţi încă să se deschidă. Câţiva i-au spus „marş de aici”, dar nimic nu putea să-l oprească. „Eram chitit. Ştiam că am dreptate. Cu ce greşeam? Câtă bătaie puteam să-mi iau spunând te iubesc?”.

Bogdan spune că era obosit mental de la asaltul cu pietrele şi stătea încordat ca să nu rişte să fie luat prin surprindere de o nouă acţiune. Îl văzuse pe tânărul protestatar apropiindu-se și s-a gândit că e firav şi că nu prezintă mare pericol. Singurul risc era ca puştiul să aibă o sticlă sau o piatră în buzunar. Pe stadioane i s-a întâmplat de multe ori să fie abordat de tipi zâmbitori care de fapt se apropiau ca să arunce cu ceva. Puştiul ăsta în schimb părea sincer şi bine intenţionat.

La 5 metri de el, lui Vlad i s-a părut neobişnuit că un puşti se apropie de cordonul jandarmilor şi pare că îi roagă ceva.  Nu auzea ce le spunea, dar îi vedea pe unii că zâmbesc, pe alţii că îi strâng mâna şi a început să fotografieze scenele. Nu a folosit blitz-ul pentru că nu voia să piardă lumina şi atmosfera din stradă. Vlad a tras o succesiune de vreo 30 de cadre, cu Gabriel trecând pe rând de la jandarm la jandarm. La 21:21 a surprins scena câştigătoare: Gabriel şi-a împreunat iar mâinile în dreptul pieptului şi a spus încă un „te iubesc”, de data asta lui Bogdan. Bogdan a început să râdă cu poftă,  iar puştiul, înainte să treacă mai departe, i-a zâmbit şi s-a aplecat puţin în faţă, în semn de mulţumire, aproape atingându-i scutul cu cozorocul.

Când Gabriel i-a spus „te iubesc”, Bogdan s-a relaxat. Puştiul nu l-a auzit dar, în spatele scutului şi al vizierei de la cască, Bogdan spune că i-a răspuns „şi eu te iubesc”. Gabriel i-a văzut doar zâmbetul larg şi gropiţele şi a simţit că pentru o clipă au fost în acelaşi film.

Vlad a ştiut imediat că dintre cele 300 de fotografii pe care le-a făcut în ziua aceea, asta era cea mai expresivă. Nu s-a gândit însă că va deveni o poză simbol. Nu a vorbit nici cu Gabriel, nici cu Bogdan şi a continuat să fotografieze până când Piaţa Universităţii a fost evacuată.

***

Sâmbătă, după miezul nopţii, Vlad a publicat 20 de fotografii pe fanpage-ul lui cu 200 de fani şi s-a culcat obosit. A doua zi, poza cu Bogdan zâmbind şi cu Gabriel spunându-i „te iubesc”  circula pe mail-uri şi în reţelele sociale şi apărea pe blog-uri şi site-urile ziarelor. Până atunci Vlad făcuse fotografii la nunţi (care îi plac pentru veselie) şi strânsese 38 de like-uri la un instantaneu cu un cal pe malul mării.

În trei zile şi-a triplat numărul de fani şi şi-a văzut numele şi fotografia în ziare şi la televizor. S-a simţit puţin singur când succesul a dat peste el, pentru că prietena, angajată la o pensiune, era plecată la „revelionul ospătarilor”, iar familia era acasă, la Gura Humorului. Numai vărul a fost lângă el şi, entuziasmat de reacţia oamenilor, i-a trimis fotografia la BBC. Vlad nu credea că îl vor lua în seamă dar pe 17 ianuarie, şi-a văzut fotografia şi numele pe site-ul britanic. Acum simte că ştacheta e foarte sus şi că presiunea e destul de mare, dar speră ca imaginile din acea seară să-l ajute să fie din ce în ce mai bun şi să-şi construiască un nume în fotojurnalism.

Gabriel a aflat duminică la prânz de poză, de la un prieten care i-a dat link-ul pe mess. Nu a ajuns pe pagina de Facebook a lui Vlad Ilaş, ci a unui blogger, care o declarase „poza zilei” şi o încărcase şi pe pagina lui, unde a strâns cu aproape 1.000 de like-uri mai mult decât Vlad. Pentru că unii comentatori încercau să afle de ce râdea Bogdan şi-şi dădeau cu părerea, Gabriel a vrut să-i lămurească: „Le ziceam că îi iubesc, că sunt oameni ca noi, să conştientizeze şi ei asta”.

Gabriel a primit telefoane şi mesaje de la prieteni care voiau să-l anunţe că poza e peste tot şi felicitări online de la oameni pe care nici nu-i cunoştea. S-a bucurat când a văzut că şi alţii îi urmează exemplul şi le oferă flori jandarmilor. Mamei i-a plăcut fotografia, dar era îngrijorată că băiatul se duce în Piaţa Universităţii.

Luni, în a treia zi de când era mobilizat la proteste, Bogdan nu ştia de ce îi zâmbesc manifestanţii sau de ce vor să facă poze cu el. Nu îi îndepărta, pentru că erau paşnici, dar nu înţelegea de unde vine valul de simpatie. Apoi, când s-a trezit marţi dimineaţa, Mădălina i-a arătat fotografia pe care o primise pe mail de la o prietenă şi s-a lămurit.

Iubita l-a întrebat dacă poate să-i dea tag în fotografie. Bogdan a văzut că şi Gabriel are tag aşa că a acceptat şi apoi le-a scris prietenilor de pe Facebook: „Aseară m-a salutat lumea şi habar nu aveam dc. Până mi-a zis mândra că sunt vedetă pe facebook”.

I-a plăcut poza, dar i s-a părut că dacă nu ştii că înainte să fi fost făcută s-a aruncat cu pietre şi au fost oameni răniţi, îşi pierde din semnificaţie. Pentru că unii comentatori au râs de măseaua lui lipsă, jandarmul a simţit nevoia să comenteze pe pagina de Facebook a lui Vlad: „E bine că oamenii cu scaun la cap au înţeles că nu suntem doar nişte uniforme sau miliţieni cum spun alţii, ci fiinţe cu temeri, cu griji,cu nevoi, cu soţii şi copii, cu bănci de plătit, cu salarii tăiate (deci fără o măsea că deh, e scumpă înlocuirea), oameni care sunt ca voi, imperfecţi”.

Nota editorilor: Bogdan şi Gabriel au cerut să nu le folosim numele de familie. Având în vedere tensiunile din aceste zile, am fost de acord.

__________________________________

FOTOGRAFII

O selecție mai largă din seria de cadre fotografiate în acea seară de Vlad Ilaș. Cadrul celebru e al șaselea.

Un cetăţean cu drept de vot, 59, Braşov. A venit special pentru proteste
Am cinci copii şi trei nepoţi acasă. Eu am venit pentru nepoţelele mele, s-o ducă mai bine. Am fost şi-n ‘87, am fost şi-n ‘89. Dar nu aici. În Braşov. Am şi eu probleme cu pensia, dar n-am ieşit pentru mine, ci pentru ele. Băsescu e o şopârlă, un vampir al societăţii româneşti.

Andrei, 25, Bucureşti, psihoterapeut
Am venit să-mi fac datoria de cetăţean în primul rând. La fel cum mă duc la vot şi-mi spun punctul de vedere, la fel mi se pare normal să fiu alături de oamenii care luptă pentru libertatea noastră. E important pentru România să se vadă că oamenii ies şi luptă pentru ceva şi că se pot baza pe noi. Cred că Băsescu se încadrează foarte bine într-o patologie şi nu aş vrea să-i pun o etichetă în sensul ăsta, însă ceea ce aş vrea să-i transmit este să-şi cunoască propriile limite.

Mădălina, 35, IT
În momentul ăsta democraţia este ameninţată. Sunt aici de duminică, din cauza abuzurilor din ultima vreme – deci nu numai la mitingul acesta, ci la tot felul de manifestări de la care oamenii au fost pur şi simplu luaţi de pe stradă şi bătuţi şi băgaţi în dube. Am venit şi pentru Roşia Montana, cu prietenii mei, şi m-au deranjat foarte multe lucruri care s-au întâmplat în politica română în ultima vreme, inclusiv asumarea răspunderii. Băsescu e un om avid de putere, care a venit cu un teatru de genul „noi vom termina corupţia”. El a recunoscut acum cu sănătatea că se fură în sistem. Eu mă întreb el ce-a păzit în ultimii 7-8 ani.
Cât timp protestele sunt pasnice, voi veni zilnic ca să ne facem auziţi.

Lia Hujei, 64, pensionară
Am venit pentru tineretul care are dreptul la o viaţă mai bună, la un serviciu stabil. Pentru ei, nu pentru mine. Am venit pentru copiii mei şi pentru tot tineretul din ţară. Ca să aibă şi ei, să le fie respectate cererile, serviciile – să nu stea cu frica-n sân că mâine nu mai au serviciu. Nu mai am încredere în nimeni. În toţi anii, la început din ‘89 şi până acum nu s-a făcut nimic decât în favoarea partidelor aflate la putere. Cum au ajuns la putere, cum şi-au tras de partea lor. Unii mai puţin, alţii mai mult, dar ăştia au depăşit orice limită. L-am votat [pe Băsescu] prima oară, am avut încredere în el, dar nu ştiu ce s-a întâmplat – s-a schimbat total. Total s-a schimbat. Am impresia că scaunul schimbă omul.

Anonim
Sunt supărat că suntem puţini. Nu sunt supărat pe Băsescu, sunt supărat pe întreaga clasă politică. Sunt 22 de ani de motive.

Un bărbat cu fular pe faţă, 40, Bucureşti
N-am venit că mor de foame; Doamne fereşte, n-am nici restanţe la bănci. Doamne ajută, am venit pentru că nu se mai respectă legile statului, pentru că nu mai există separaţia puterilor în stat, pentru că un singur om comandă la vila de la Snagov, ca un mafiot şi restul toţi execută şi pentru că se fură foarte mult în ţara asta, pentru că nu mai suntem respectaţi, pentru că avem un preşedinte care ne jigneşte, ne face găozari, ţigani împuţiţi, ciumpalaci, care stă şi bea cu tot felul de interlopi, care se suie la volan băut, care când iese-n exterior ne face de râs, nu-l bagă nimeni în seamă. Aş vrea să fie un exemplu pentru cei care vor urma – nu pot să calce poporul acesta în picioare la nesfârşit.

Gabriel Iordache, 50, afacere în domeniul instalaţiilor
I-am spus soţiei „hai să plecăm”. Zice „eşti nebun, ai găsit una mai tânără?”. Zic „ca să iei una mai tânără trebuie s-o creşti s-o educi, nu mai am timp şi răbdare”. Da, să stăm aici în ţară zice. Dacă plecăm toţi, ce facem? Nu vezi că de zece ani ne luptăm cu ei şi tot nu reuşim?
Mă deranjează anarhia economică, socială. Eu personal, nu pot să-mi desfăşor afacerea în linişte. Acum, în decembrie, am pierdut 23.000 într-o insolvenţă, care este o lege dată de mafioţi, pentru mafioţi. Nu mai vorbim că oricât ai încerca să fii de corect, tot degeaba. Foarte multă hoţie în tot ce priveşte construcţiile, instalaţiile, drumurile.
Băsescu e o super vulpe. A ştiut cum să-i ademenească. Şi el a fost prostit acum şapte ani jumate; a doua oară n-a mai fost prostit. Am zis că vine, face dreptate, îl luăm pe Adrian Năstase, îl luăm pe Hrebenciuc, treaba se destinde, putem să lucrăm la concurenţă împreună. În ţara asta este loc pentru toată lumea, dar să fim demni. Să ne salutăm pe stradă şi să ne zâmbim, exact cum ne zâmbim acum. Ce te costă un zâmbet? Decât să stai încruntat!

Bianca Griparis, eleva în clasa a XII-a la C.A.Rosetti
Am venit tot pentru protecţia animalelor. N-am uitat că el a pornit toată treaba asta cu eutanasierea câinilor de pe stradă în loc să încerce să educe cumva populaţia. Sunt cam mică să simt toate problemele acestei ţări, deşi le cam simt prin părinţii mei – venituri mici, deşi lucrează la privat, tot se simte, problema mea generală asta e. Şi locurile puţine de muncă.
Băsescu este un om fără scrupule căruia nu-i mai pasă de mult de ce crede poporul. Ar putea măcar să ne bage în seamă.

Andreea, 25, doctorandă în ştiinţe politice
Am venit târziu –luni – pentru că am văzut ce s-a întâmplat duminică. Duminică au fost toate prietenele mele gazate aici şi eram foarte confuză de tot ceea ce se întâmplă în piaţă şi nu eram foarte hotărâtă. A contat foarte mult şi solidaritatea. Am venit cu un grup de prietene, dar nu a fost onest ce s-a întâmplat şi am vrut să vin şi eu la faţa locului să văd cum e. Am văzut şi am spus că de atunci vin în fiecare seară. Trebuie să apreciem democraţia – şi dac-o apărăm să venim aici.
Protestul este o formă democrată de a pune piciorul în prag şi de a spune „nu” atunci când guvernanţii sar calul şi nu fac politici.  Fiind activistă într-un ONG feminist, am parcurs mai multe proteste printre care şi unele împotriva violenţei domestice – ajungem foarte greu la politicieni.
Cred că Băsescu e o persoană inteligentă. La modul în care e inteligent şi un câine – ştie să supravieţuiască, dar nu este o persoană înţeleaptă. Pentru că dacă era, ar fi făcut ceva ca să legitimeze toate voturile pe care le-a primit. Ne-ar fi ascultat, dar nu a făcut-o până acum. E cazul să iasă la apel.

Dan Eremia, 43, finanţe
Am venit de sâmbătă pentru că m-am săturat de umilirea poporului român de 22 ani încoace. Începând de la pensii, salarii, disponibilizări, sănătate, învăţământ. Băsescu este un vot pierdut. Poate protestele astea nu vor fi la fel.

Alexandra Popovici, 41, proprietar ceainărie
O prietenă a fost cu ideea „hai să dăm ceai gratis la oameni în piaţă”. I-am spus că eu singură nu mă descurc pentru că am un fierbător mare de 20l. Mi-a spus „nicio problemă, împărţim cheltuielile şi venim cu el”. Ca să dăm la cât mai multă lume, n-am dat paharele pline, am umplut jumate de pahar. Oricum e foarte fierbinte câtă vreme stă înăuntru.
Eu n-am venit pentru Băsescu. El nu e în cercul meu limitrof şi nu-l percep în niciun fel. Sincer. Pe mine mă bucură solidarizarea umană. Se întâmplă şi cu oamenii din piaţă, se întâmplă şi cu jandarmii care sunt nişte oameni super OK şi cred că de asta aveam nevoie: să ne trezim puţin. Să ne dăm seama că făgaşul pe care a intrat viaţa acum nu e în regulă.
Nu-mi fac iluzii că va dispărea corupţia din ţara asta. Poate din cauza asta am şi ieşit din business-ul clasic (industrial) şi m-am hotărât să fac altceva, pentru că mi se pare un domeniu mai soft.

Laurenţiu Carusa, 42, multinaţională
M-a păcălit Iliescu. Zicea „eşti student, fugi să înveţi pentru viitorul patriei”. Am plecat liniştit şi m-am dus în 96 la el: „Dom’ne, acum sunt la doctorat, am terminat masteratul!” „Păi acum vii, prietene? Nu mai am loc şi pentru tine.”
Sunt o fire altruistă. Nu mai am familie, toţi mi-au murit – părinţi, bunici. Personal trăiesc bine pentru că sunt directorul unei multinaţionale care echipează de la Renault până la Mercedes şi BMW. Dar nu pot să sufăr ca-n jurul meu să văd oameni amărâţi care trăiesc prost, care n-au nicio şansă. Sunt ceea ce sunt datorită norocului. Am fost în multe companii unde toate posturile se dau pe pile şi relaţii. Pur şi simplu accidental am ajuns unde sunt. Şi lupt pentru binele altora, ca să nu trăiască drama pe care am trait-o eu în ultimii 20 de ani, în care am luptat pentru supravieţuire.
Băsescu nu poate fi numit conducător de ţară atâta vreme cât nu luptă pentru binele acesteia. El a făcut parte din fostul FSN – să ţină lumea minte! Toată clasa politică din ultimii 20 ani a distrus România. Nu numai Băsescu. Ghinionul lui că este în prezent. ●

Alte texte publicate de DoR despre proteste:
- Claudiu Crăciun, MC-ul de la fântână
- Scrisoare din Cluj
- Scrisoare din Bucureşti – despre seara de luni, 16 ianuarie
- Scrisoare din Bucureşti – despre violenţele de duminică, 15 ianuarie

Text de Anca Iosif ● Fotografii de Vlad Plăiaşu

Marţi, 17 ianuarie, a fost a patra seară de proteste în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Dacă pe partea cu Teatrul Naţional se scanda deja dinainte de 17:00, peste drum, la fântâna de la Arhitectură, pe la 19:00 încă era linişte. Se strânseseră câteva grupuri răsfirate, dar se auzeau rar. Asta până să vină Claudiu Crăciun, să se urce pe un ghiveci şi să strige-n portavoce.

Apariţia lui a stârnit reacţii. Un tip se plângea că l-a înnebunit „ăla cu portavocea lui”. O colegă de grup l-a contrazis, spunând că până să vină el, s-a scandat doar „Ieşi afară, javră ordinară”. Lumea a-nceput să se adune spre fântână şi să scandeze cu el. „Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați.”

„Piața are viața ei”, spune zâmbind Crăciun, care a devenit MC-ul care animă studenții, activiștii, pensionarii şi ultraşii care au ieșit în frig ca să protesteze pentru o Românie mai bună. Are 33 de ani, e lector doctor la SNSPA și co-preşedinte al Mişcării Verzilor (care l-au avut pe Remus Cernea candidat la prezidenţialele din 2009). De duminică, în fiecare seară pe la ora 19:00, se urcă pe un ghiveci din fața fântânii de la Universitate, cu o portavoce și un glas tot mai răgușit.

Crăciun a lucrat la Guvern patru ani şi ştie cum merg mecanismele puterii – este co-autor al unei cărţi despre asta, Managementul politicilor publice. Spune că crede în responsabilitate, implicare şi libertate, valori pe care le apără de fiecare dată când are ocazia, inclusiv la catedră. Şi s-ar fi simţit vinovat dacă doar ar fi vorbit despre ele şi nu le-ar fi pus în practică dacă exista ocazia (a mai participat la manifestări pentru Roşia Montană).

Crede că acum, o cauză de protest o reprezintă cei marginalizați, care n-au putere sau resurse și care nu au acces la drepturile cetățenești cum ar trebui. „De 20 ani s-a creat o distanță din ce în ce mai mare între cei care sunt conduși și cei care conduc. Între cei care n-au și cei care au”, spune el. „Societatea românească are problema asta – o vedem în fiecare zi, se lărgește foarte foarte mult. Iar actualul guvern folosește criza ca să lărgească această presiune. Jocul politic oricum va continua.”

Sâmbătă seară, era în prima linie a protestului, fiind evacuat de jandarmi o dată cu toţi ceilalţi din piaţă. A doua zi, a luat portavocea unuia dintre prietenii lui pentru că nu-i plăcea ce vedea: multe grupuri, dar separate. „M-am gândit să strig eu niște sloganuri, niște încurajări”, spune Crăciun. „Simțeam că genul ăsta de protest merită ceva mai mult decât injurii, un mesaj mai complex.” Până luni s-a concentrat pe mesaje împotriva violenţei, lucru care a mers şi cu protestatarii, şi cu jandarmii. „Voi aveți bastoane, noi mâinile goale!”

Crăciun e înalt și bine înfofolit într-o haină de raiat bejulie cu blană la guler şi-o sticlă de apă în buzunar, fes gri şi fular negru. Mănușile îi lipsesc – râde şi spune că îl încălzește adrenalina mulțimii. „Eu strig Băsescu, voi…” – „Afară! Afară”. Îi ignoră pe cei care strigă „muie”.

Nu s-ar fi gândit niciodată că îi va fi vreodată de folos experiența din liceu, de suporter de fotbal – a şi fost confundat de nişte reporteri cu Elias Bucurică, şeful galeriei Dinamo. Crăciun ştie că mulțimea bucureșteană poate mai mult. Îi întâmpină pe protestatari cu un „Bine-aţi venit la demonstraţie, viermilor cu conştiinţă”, îi face să ţopăie cu „Cine sare vrea schimbare” şi să danseze cu „Băsescu la puşcărie, Băsescu la puşcărieee”, pe ritm de Guantanamera. Îi încurajează cu un „Excelent ciumpalacilor, vă descurcați admirabil.”

Se gândește și de-acasă la sloganuri, dar multe sunt spontane. Unul creat de el spune „Înc-o revoluție, pentru Constituție!” – recunoaște c-a fost amuzant s-audă asta din gura ultrașilor, la fel cum a fost să-i audă strigând împotriva dictaturii și a cianurii, dar i-a plăcut să vadă că există o susținere reciprocă și că sunt pașnici.

Crăciun a reușit să creeze „un folclor al protestului”. Oamenii sunt mai mereu pe jumătate întorși spre el, curioși de ce va striga, ce vor prelua. „Încet, încet m-am individualizat ca un MC”, spune el. „Haideți, propuneți, facem dedicații”, striga miercuri. Oamenii veneau la el, îl trăgeau de mânecă și-i propuneau la ureche mesaje. În aceeaşi seară, un domn i-a adus un casetofon mov, din care răsuna Vino, Doamne, a lui Valeriu Sterian. I-a acordat spațiu în program pentru prima strofă. „Aud de la imn, la Hora Unirii, unele rime nefericite, altele bune, dar încerc să fiu atent. Vin și persoane tulburate mintal și agitatori.”

Nu acceptă înjurături, nici vulgarități de genul „javră ordinară”. Se strâmbă când ultrașii încep să strige „Du-te Traianee și lasă-neee!” și le mai face semn cu arătătorul să fie cuminți când strigă injurii. Repetă în portavoce că asta e o manifestare paşnică şi le spune oamenilor să nu-şi pună fularele pe faţă, pentru că nu au de ce să le fie ruşine. Celor care au acuzat protestatarii că ar fi nişte drogaţi le-a răspuns: „Ne-am drogat cu cărţi”.

Are doi backing vocals în mulțime, tot cu portavoci. Unul strigă în stânga, celălalt, în dreapta. Încearcă să sincronizeze și portavocile studenților, și pe-ale celor de la Occupy. „Văd care-i dispoziția fiecăruia, ce instigă fiecare grup, și asamblez ceva cât de cât coerent.”

Le mulțumește des oamenilor că au venit și-i îndeamnă să se aplaude unii pe alții pentru că au ieșit să vorbească despre probleme.

Ca un organizator desăvârşit, el e şi cel care trimite oamenii acasă. Cel puțin, singurul care e luat în seamă. În fiecare seară pe la 23:15, când știe că ordinul de evacuare poate veni în orice moment, Crăciun le mulțumeşte încă o dată oamenilor că au venit. „Ne vedem mâine, tot aici!” ●

* Citește și scrisoarea Ancăi din seara de duminică, 15 ianuarie, când au avut loc ciocniri între protestari și jandarmi în zona Unirii, şi pe cele din 16 ianuarie, scrise de Anca şi Ana Maria Ciobanu. Fotografii în serile de 14 și 15 ianuarie au făcut colaboratorii și prietenii noștri Tudor Vintiloiu și Andrei Pungovschi.

Suntem o revistă jucăuşă şi depunem mult efort ca să arătăm bine şi să fim un obiect de colecţie, dar nucleul şi scopul muncii noastre sunt jurnalismul narativ şi eseurile personale, textele care necesită documentare temeinică, discuţii între reporter şi editor, rescrieri şi corecturi până e toată lumea mulţumită. O facem ca să puteţi intra în poveste şi în pielea personajelor şi, ideal, să trăiţi o experienţă transformatoare.

Cele cinci texte de mai jos sunt media preferinţelor unui grup de editori DoR şi nu sunt ierarhizate.

Aşteptăm în câmpul de comentarii lista voastră de texte preferate. Cei care ni le spun până pe 25 ianuarie intră în tragerea la sorţi pentru două căni CreaDoR, ilustrate de doi colaboratori dragi, Mircea Drăgoi şi Ioana Şopov.

Post mortem (DoR #6)
Timp de 45 de ani, pompierii bucureșteni n-au pierdut niciun coleg într-un incendiu. Apoi a murit Ionuţ Ungureanu.
Text de Georgiana Ilie • Fotografii de Tudor Vintiloiu

Din spatele cortinei roz (DoR #7.1)
Am trăit ani de zile ascunzându-mi identitatea sexuală, de teama intoleranţei celor din jur. Apoi am evadat.
Text de Laurenţiu Olteanu • Ilustraţie de Ioana Şopov

Alegerile Danei (DoR #5)
La 35 de ani, Dana Ene a hotărât că are multe de făcut: să înveţe să danseze tango, să se întoarcă la avocatură, să îşi găsească un partener, să aibă un copil, să viziteze Parisul şi Buenos Airesul, să se vindece de cancer.
Text de Simina Mistreanu • Fotografii de Bogdan Baraghin

Împăratul văii plopilor (DoR #7.1)
În lumea ursarilor n-a mai fost bărbat ca Tamango. Cu două linguri şi o voce grunjoasă cum nu mai era niciuna, şi-a câştigat faima în sat, în ţară şi în toată lumea. Astăzi zace la pat, slăbit şi fără glas.
Text de Ana Maria Ciobanu • Fotografii de Tudor Vintiloiu

Dincolo de zid (DoR #7.2)
Astă-vară, primăria din Baia Mare a construit un zid de beton între o şosea şi două blocuri în care locuiesc romi. Acuzele de discriminare şi segregare au dus povestea peste graniţe. Realitatea de la faţa locului e chiar mai sumbră.
Text de Oana Sandu • Fotografii de Mugur Vărzariu

* Toate numerele publicate în 2011 se găsesc în Shopul DoR. Cumpără şi susţine jurnalismul pe care-l face DoR.

Anca Iosif

După ora 19:00 Piața Universității vuiește din nou. Dacă aseară, un grup de tineri manifesta cu o cruce pe care scria Băsescu și Ceaușescu, de data asta au venit și cu un coșciug, defilând cu el în fața Teatrului Național și strigând „Băsescu, nu uita / Asta este casa ta”. Un alt grup se plimbă cu o creangă uscată pe care au atârnat alimentele de bază ale românului: pe o ramură cartoful, pe una o punguţă cu fasole, pe alta un covrig, pe alta e înfiptă o ceapă roşie; vedeta crengii e însă aspirina.

La puțin timp, începe să ningă ca-n povești, cu fulgi mari și deși, iar manifestanții par a fi și mai motivați să strige „România, trezește-te!”. Cele două-trei grade sub zero nu-i trimit acasă.

În stânga statuilor din fața Teatrului Național stau ferite de cei care scandează pe mijlocul scărilor două fete blonde, de 16 ani. Sunt clasa a X-a și au venit pentru prima oară la protest, direct de la liceu. „Am venit pentru că vrem să ne asigurăm viitorul”, spune una dintre ele, „pentru că și pentru noi contează ce se întâmplă în țara asta, ba chiar cred că pe noi o să ne afecteze cel mai mult”. Părinții ei i-au spus că atâta timp cât nu este violenţă, poate sta. „Am văzut ce s-a întâmplat aseară”, a mai spus ea. „Tocmai d-asta nu stăm până târziu și stăm în locurile cu oameni pașnici, pentru că nu cred că violența o să rezolve ceva”. Colega ei o susține. Cred amândouă că protestele îl vor da jos pe Băsescu, dar nu știu pe cine ar vrea să vadă în locul lui. Știu doar că le-ar plăcea să ne întoarcem la monarhie și că vor „pe cineva cu idei noi”.

Între teatru și statui, doi copii joacă fotbal pe iarba care a început să se albească. Pasele ajung din când în când și la jandarmii care stau drepți, aliniaţi. Pe fundal se aud oamenii în continuare strigând „Înc-o revoluție, ultima soluție” sau „Băsescu emigrează și nația salvează”. Din când în când și copiii strâng pumnul drept sus și strigă „Hai România”.

În zona scărilor de lângă gura de metrou stau doi bărbaţi pe la 40 de ani. Îmi spun că au amândoi salarii decente – „ba chiar măricel”, adaugă unul dintre ei în timp ce-și încălzește mâinile la gură. Nu crede că guvernul actual o să pice, dar știe cum ar fi trebuit să procedeze Băsescu când a fost ales: cinci ani să nu plătească parlamentarii. „Clasă politică oricum n-avem, că toți sunt corupți, toți sunt niște nenorociți. Singura diferență între USL și PDL e că PDL ia 70%, USL 30%. Sincer și dacă vin ăilalți va fi invers”. Își dorește un președinte care să ne reprezinte în afară. „Toată lumea-l blama pe Iliescu – măcar ăla mergea și te reprezenta în lume. Politică externă, asta tre’ să facă președintele, nu internă! Internă face parlamentul.”

„Întrebarea pe care trebuie să v-o puneți”, completează celălalt bărbat, „este: ies cei care într-adevăr suferă? Românii sunt slabi, asta e problema. La Budapesta au ieșit 100.000 de oameni. Grecii la fel, și grecii au avut tăiate de la 14 la 12 salarii”.

Din când în când se mai aude câte un „huo” pentru jandarmii care patrulează și percheziționează persoane din mulțime. „Da’ noi dacă suntem fotbaliști și suporteri, n-avem drepturi?”, îmi spune un băiat cu pantaloni de trening bleumarin băgați în șosete și cu o geacă maro. „Noi n-am stricat aseară nimic, nu știu cine-s ăia. Și noi avem părinți cu salarii tăiate și prieteni cu părinți șomeri.”

„Chiar și surd așa cum ești, tot vrei să ne păcălești” strigă oamenii. Un tânăr înalt, slab și pletos și unul scund tuns periuță stau cocoțați pe statuie cu o pancartă pe care scrie „Destinul României e în mâinile voastre”. Un bărbat se plimbă cu o pasăre de jucărie sub care e o foaie care face lumea să râdă: „Băsescu și Boc, zburați din loc”, iar un puști brunet cu părul ciufulit are scris cu markerul pe tricoul alb un mesaj în asonanță: „Boc ia loc, că o iei în cioc”. Jos, lângă garduri, oamenii au început să cânte imnul României. Câțiva tați își țin bine copiii pe umeri, sau de mâini.

Pe partea Universității, niște tineri au cucerit o tonetă de ziare și sar pe ea scandând „Noi mâinile goale, voi aveți bastoane”. Pe pancarta lor scrie „Ultrași pașnici”. Fac cu schimbul, urcă și coboară, iar oamenii se uită cu frică la ei, nu cumva să alunece vreunul.

O fată mignonă protestează împotriva protestului, spre fântână. Încearcă să acopere toate lozincile pe care ceilalți le strigă: „Nu mai politizați totul!”. „Dacă pică Băsescu, ce se întâmplă apoi?”

La 21:00, o mare de studenți din Regie își face apariția prin spatele fântânii, pe lângă Facultatea de Arhitectură. Toată lumea îi aplaudă și strigă: „Au venit studenții! Au venit studenții!”. Studenţii avansează și încep să strige: „Venim din sesiune, pentru națiune”.

Elena, studentă în anul III la Politehnică, îmi spune că cel mai mult vrea să nu mai fie totul pe pile: să nu iei un job pentru că ai făcut sex cu șeful, ci pentru că ai un CV bun. Andrei, un băiat înalt, blond și slab, e boboc tot la Politehnică. „Am venit ca să strângem numărul ăla de oameni care o să-l scoată pe Băsescu de la putere. Nu pot să zic că personal am fost afectat. Familia mea nu are probleme, din fericire, dar sunt român și m-am săturat de birocrație, de cozi, de închis uși în nas când am nevoie.”

Teo, o fată blondă cu ochi albaștri, studentă la psihologie, a venit pentru a doua oară în piață, cu încă trei prietene. „Știi cât am tras de oameni să vină. Prieteni, colegi. Nu vor. Cică sunt apolitici. Parcă asta contează. Contează să ne susținem.” Teo a venit pentru că-i e frică să „nu pierdem tot ce au câștigat oamenii în ’89”. „Oricum vreau să plec în Anglia la master”, spune ea, „dar mi-ar plăcea să am la ce să mă întorc”. Prietena ei cu dreadlocks, Raluca, spune că nu vrea să plece din piață „până nu câștigăm”.

Un jandarm scapă din greșeală tubul de gaz pe jos, lângă fântână, speriind și intoxicând lumea din jur, lucru care provoacă „huo”-uri.

Pornesc spre casă după 23:30, când piața e deja cam golită. O iau spre Unirii și mă opresc la șaormeria de lângă spitalul Colțea ca să întreb vânzătorul dacă vânzările au crescut, de când cu protestele. Orhan, patronal turc, mă servește cu un ceai şi îmi spune că s-au dublat chiar.

Mai jos, în Piața Unirii, jandarmii au oprit un grup de peste 100 de băieți.

„Bună seara, ne întâlnim din nou”, îi spune un jandarm unui băiat. „Hai că știți că eu nu sunt violent”, continuă, „dar dați-vă, mă, fularele jos, să vă vedem la fețe.”

„Nu vrem violențe”, spune alt băiat, „suntem pașnici”.

„Da, da, știm noi mai bine”, intervine alt jandarm.

„Păi da’ ne e frig domne’, d-aia ținem fularele.”

Deodată, între ei apare un băiat șaten, cu geacă maro și pantaloni gri, și începe să cânte la fluier. Fals, foarte fals. Își cere scuze pentru prestație, e emoționat. „E cea mai mare audiență pe care am avut-o vreodată. Și prima.” Promite că mâine o să-și dea silința mai bine și dedică odele corupției din România.

„Vrei să acompaniez și eu cu instrumentul meu?”, spune un jandarm. „Uite, fii atent la portavoce: doi-zece. Plecați acasă!”●

__________________________________

Ana Maria Ciobanu

E puțin trecut de ora 20:00 și către Piaţa Unirii vin grupuri de trei-cinci persoane. Merg repede, au fulare pe faţă şi sunt atent supravegheaţi de jandarmii care au ieşit încolonaţi de la gura de metrou. „Uite, coaie, magazinul ăsta nu l-am spart aseară”, zice unul şi-i face pe ceilalţi băieţi să pufnească în râs. Alţii îi povestesc singurei fete din grup cum în seara precendentă (15 ianuarie, seara cea mai violentă a protestelor), au fugit de jandarmi pe străduțele lăturalnice din centru.

În piaţa de la Sfântul Gheorghe nouă jandarmi legitimează şi percheziţionează „persoanele suspecte”. Dacă ai fes, fular, trening şi mergi în gaşcă ai toate şansele să fii oprit şi luat la întrebări. Cei mai mulţi băieţi râd când sunt opriţi şi glumesc între ei: „Lasă-l, coaie, că n-are ce să ne facă. N-am făcut nimic!”.

Pasajul de la Universitate e plin de grupuri de cinci-opt persoane şi de fum de ţigară. Unii au fulare şi hanorace vişinii. Alţii scandează „Roomânia” şi bat din palme. Un cârd de copii care spun că locuiesc pe stradă scandează alături de ei. Copiii ăştia au fost în Piaţă în fiecare seară de protest, s-au căţărat pe statui, au fluturat steaguri primite din mulţime şi au apărut în multe fotografii.

Pe iarba din faţa Teatrului Naţional câţiva băieţi strigă spre grupurile care nu scandează: „Sclavii lu Băsescu! Sclavilor!”. Sprijiniţi de un stâlp, doi tipi au lângă ei o pancartă cu „Anarhia salvează România”. Se uită dezaprobator la mulţimea care scandează „Jos Băsescu”: „Trebuie să strige contra UE, nu contra Băsescu. Băsescu e un căcat!”.

La gardul din faţa Teatrului Naţional sunt percheziţionaţi tot mai mulţi tineri. Sunt scoşi câte 15-20, în blitzurile fotografilor şi huiduielile mulţimii: „Jandarmeria omoară România”. Un jandarm vine în fugă şi-i spune altuia că a găsit cuţite, pietre şi petarde şi că în ritmul ăsta îşi pierde oamenii, pentru că îi trimite pe toţi la secţie cu reţinuţii.

Unii se opun legitimării şi chiar încep să plângă. Alţii îi îmbărbătează în timp ce sunt împinşi spre gardul de plastic alb: „Stai chill că n-au ce să-ţi facă. N-ai nimic pe tine. Calmează-te, arăţi buletinul şi gata”. Un bărbat trecut de 40 de ani aleargă după cei adunaţi pentru verificare: „De ce-i luaţi, mă? Luaţi copiii, mă? Ce-aveţi, mă, cu ei?”.

Remus Cernea, co-preşedinte al Mişcării Verzilor şi candidat la prezidenţialele din 2009, filmează din dreptul statuilor.

Pe locul în care duminică se strânseseră băieţii cu bannerul „Suporteri egal români, nu infractori” şi unde alţii se acoperiseră cu un banner în timp ce-şi îndesau pietre în buzunare, astăzi se fac percheziţii.

O fotografă se panichează când vede că jandarmii adună copii de nici 15 ani: „Pe puştanii ăia de ce nu i-a luat şi p-ăia, da? De ce, că erau negri?”.

Un cuplu stă în spatele statuilor de la TNB. Se ţin de mână şi nu strigă nimic. Au ieşit din casă pentru că au un copil în clasa a III-a şi „nu e normal să te trezeşti dimineaţă şi să nu ai bani de pâine sau să te duci la muncă şi să nu ai bani de un covrig când îl vezi pe altul că-şi cumpără şi ţi-e poftă”. Nu le e frică de violenţe, „trebuie să cadă ăsta până la urmă”. Lângă ei sunt pancarte cu „Societatea nu este o firmă. Opune-te austerităţii”. Tot lângă ei, un puşti cu glugă mov cu galben vorbeşte la telefon dezamăgit: „Au dublat jegoşii jandarmii, mă, nu mai are rost”. Mai mulţi vorbesc între ei şi spun că „s-a stricat tot”.

***

Pe partea cu fântâna e o mică Vama Veche: anarhişti, pacifişti, protestatari cu rame de ochelari negre şi groase, curioşi veniţi pentru prima dată. De garduri sunt legate biciclete de oraş.

Pancartele sunt inedite. Au dispărut cele cu „Jos hoţia” sau „Ei au conturi în Elveţia, ce le pasă?” și au apărut „Băse, te chiş în freză”, „Românii sunt frumoşi”, „Pentru o viaţă normală”, „Opriţi istoria, cobor la prima”, „Vreau să fim prieteni”. Unii protestează împotriva etnobotanicelor şi au scris cu pixul pe o foaie A4: „A-ţi omorât tineretul cu legalele!!! Blestemele părinţilor şi copii morţi de supradoze, să vă urmărească toată viaţa până veţi muri! Copii voştri să aibă parte de acelaş destin iar voi de durerea părinţilor, lor!”.

La 21:00, lumea se precipită că 200 de studenţi o să vină din Regie. La 22:00 se urcă în copaci, pe chioşcuri şi pe garduri şi aplaudă fericiţi. Studenţii au venit în marş din Regie, strigând „Noi suntem studenţi. Nu suntem violenţi”. Puşti de 15-16 ani se minunează – „Mamă, câţi sunt!” – şi-şi fac mâinile scară, ca să se urce pe o gheretă de lemn. Când studenţii pătrund în piaţă, flancaţi de jandarmi, muţimea izbucneşte în urale: „Au venit studenţii!”.

Vreo 10 minute mai târziu, reporterii şi cameramanii o iau la fugă spre strada Constantin Mille pentru că se zvoneşte că ar fi incidente acolo. Trec pe lângă grupuri care se plâng că au fost fotografiaţi sau că li s-au luat „cu japca” numere din telefon. Un Oltcit din faţa unei foste tipografii a fost incendiat. Femei în halate le explică reporterilor că s-au săturat să stea cu tipografia părăsită sub nas, că s-a demolat o altă clădire lângă ei şi că stau în „cocină de porci în mijlocul oraşului, de 21 de ani”.

Pompierii ridică maşina şi o stropesc pe dedesubt ca să se asigure că e stinsă de tot. Flăcările au ajuns până la etajul trei şi au înnegrit blocul părăsit. Poliţişii fac fotografii şi iau declaraţii. O doamnă susţine că a auzit o bubuitură şi că a văzut o gaşcă de băieţi care alergau.

De pe la 22:30 lumea începe încet să plece spre case. Unii par dezamăgiţi că nu s-a întâmplat nimic şi dau telefoane: „Bă, la Unirii e ceva sau mergem degeaba?”. Până la ora 00:00, mai toţi protestatarii au părăsit Piaţa. Grupuri mici merg pe jos spre Unirii şi fac glume pe seama jandarmilor care se retrag grupaţi. „Încăpeţi toţi acolo băieţi? Dacă trage unu o băşină, v-aţi scos! Lacrimogene!” Jandarmii se uită la comentatori, dar îşi continuă drumul spre maşini.

Câţiva copii râd de un jandarm mai mic de înălţime. „Uite-l p-ăla, mă! Păi aşa mă fac şi eu jandarm.” „Ei nu sunt aşa de dezvoltaţi, dar cu alea pă ei par ditamai mălăii.” „Râzi tu, dar dacă vine lângă tine plângi, că ce-am făcut eu nene”.

La 00:30 piaţa e aproape goală. Au rămas pancarte fărâmiţate, „eroul de la fereastră” – cum l-a numit OTV-ul pe bărbatul care a stat în fiecare seară căţărat pe intrarea în Facultatea de Geografie –, trei băieţi cu o pancartă cu revendicări şi un bărbat care spune că a participat la revoluţia din ’89 şi le dă sfaturi. Pe trepte e un costum de Moş Crăciun ponosit. Pancarta celor trei cere: „Plata TVA la încasarea facturilor; Reducerea contribuţiilor angajat şi angajator; Încurajarea antreprenoriatului prin consultanţă fiscală gratuită; Sporirea comunicării inter-instituţionale printr-o informatizare de calitate; Continuarea comasării impozitelor”.

Trecătorii îi întreabă zâmbind dacă stau până mâine şi îi aplaudă. Băieţii zâmbesc şi răspund: „Stăm cât putem”. Spun că au rămas ultimii în fiecare seară. Domnul le spune că înainte se trăgea cu gloanţe care treceau prin opt oameni puşi unul în spatele celuilalt.

„Acum nu se mai poartă”. ●

* Citește și scrisoarea Ancăi din seara de duminică, 15 ianuarie, când au avut loc ciocniri între protestari și jandarmi în zona Unirii. Fotografii în seriele de 14 și 15 ianuarie au făcut colaboratorii și prietenii noștri Tudor Vintiloiu și Andrei Pungovschi.

Un grup de vreo șapte tineri cu fulare la gât atrage toată atenția din metroul care merge din Berceni spre Pipera, în jurul orei 20.00. Fac tracțiuni la bare și pun pariuri că astăzi o să „și-o ia jandarmeria”, că „nu mai fugăresc ei pe nimeni” și că sigur trebuie să apară și Băsescu prin centru.

În fața mea, o doamnă îi pune mâinile pe urechi fetiței ei blonde, de vreo trei ani, care mai avea puțin și adormea în poala ei. Peste trei scaune, un domn la vreo 40 de ani poartă un trening albastru cu tricolorul și mesajul „Hai România!” cusut pe margini. Fiecare protestează în felul lui. Dar în momentul acela nu înțeleg nici de ce băieții cu fulare au coborât gălăgioși la Unirii și nici de ce domnul în trening n-a coborât o dată cu mine, la Universitate.

Pasajul arată ca o masă de biliard. Oamenii dau din colt în colt, intră și ies pe la toate cele patru guri, unii alergând, alții plimbându-se. Unii stau rezemați de câte-un stâlp și fac poze. Nici eu nu mă hotărăsc foarte repede, dar după vreo cinci minute decid să urc pe scările rulante dinspre Universitatea București.

Oricâte imagini văzusem la televizor, tot mi se zbârleşte pielea când ajung sus. Oamenii sunt cocoțați peste tot – pe marginea gurii de metrou, pe pervazurile Facultăților de Istorie și Geografie, pe tonetele de ziare și pe statuile din fața TNB-ului, cu tricolorul găurit fluturând în aer. Câțiva puști cocoțați pe niște pietre poartă steagul prins la gât, ca o manta de supererou.

Jandarmii stau la un metru distanță, atât de gard cât și între ei. Au scuturile, măștile și bastoanele cu ei – cineva aruncase cu o piatră într-unul dintre ei cu puțin timp înainte, așa că s-au echipat. Nu circulă mașinile în niciuna dintre cele patru direcții ale intersecției, dar câte un autobuz mai reușește să-și facă loc dinspre Carol spre Regina Elisabeta.

Unii strigă „Jos Băsescu”, alții „Demisia” sau „Baie de mulțime, dacă te mai ține”. Însă în momentul în care ambulanța SMURD trece prin fața TNB, toată lumea abandonează pentru 10 secunde lozincile personalizate și aplaudă frenetic, împreună. Nu văd însă nicio pancartă dedicată lui Raed Arafat. Aceeaşi unitate, dar cu un “huo” puternic, se ivește de fiecare dată când trece câte o mașină sau un șir de jandarmi.

Vizavi, la TNB, oamenii au glasuri mai puternice. Strigă „Fiți alături de popor, nu-l mai apărați pe chior”, „EBA prostituata” sau „Ieși afară, javră ordinară”.

Unii se plâng de pensii, alții de doctorii care nu te bagă în seamă; o femeie întreabă un jandarm de ce aseară alergau oamenii în Cișmigiu. „Stai că la 11 ne ia iar la bătaie”, spune ea. „Da, da, au bătut oameni în parc aseară!” Lângă ea stă un bătrân care ţine o lumânare roşie aprinsă în mâna stângă, iar cu dreapta face semnul victoriei tremurând.

Spre Intercontinental, lângă gard, un tânăr de vreo 17-18 ani ia apărarea jandarmilor în fața unui bătrân. „Noi suntem contra lu’ Băsescu, nu contra la oamenii ăștia, înțelegi matale? Îi dau afară mâine, le dai mata de mâncare la copiii lor?” Replica vine imediat: „Îi angajează noul președinte”.

Mai sus, pe scările TNB, alt bătrân atenționează un puști care strigă „Muie Băsescu”. „Vorbește frumos, nu mai înjura!” Cineva din mulțime aruncă o sticlă înspre jandarmi. A fost de ajuns ca să declanşeze o nouă ploaie de pietre, PETuri și petarde. În același timp, mulți oameni stau tăcuți, trag liniștiți din țigări și asistă.

Vizavi, lângă Universitate, se vede un grup înconjurat de fum şi se aud bastoanele jandarmilor care lovesc în scuturi încercând să-i sperie și să-i împingă înapoi spre trotuar. În faţa TNB-ului, câțiva băieți cocoțați pe o bancă își desfac câte-o doză de Timișoreana și se uită insistent la mulțimea care iese de la teatru. „Bine că v-ați dus la teatru, jegoșii dreacu’ .”

Grupurile sunt nehotărâte în general. Câțiva prieteni stau în stânga statuii din fața TNB. „Hai, bă, acasă”, spune unul, dar altul răspunde, râzând ironic: „Mai întâi să fim eroi, dup-aia mai vedem noi”. Lângă fântână, tinerii au aceeași dilemă. „Mai stăm, mă?” „Mai stăm, mai stăm, că e plăcut aici.”

Spre garduri, o doamnă împarte foi xeroxate cu „Deșteaptă-te române”. În arcada de deasupra ușii Facultăţii de Geografie stă cocoțat un om cu o pancartă pe care scrie: „M-au ciuruit”. Printre fluiere și goarne se mai aud scandări precum „Un pitic și cu un chior și-au bătut joc de popor”, „Nu plecăm, nu plecăm, pe studenți îi așteptăm”. Ușor, ușor, încep să circule mașinile pe bulevardul Magheru. Mulți flutură steaguri pe geam sau au pancarte cu mesaje ca „Viitorul nu te vrea, pleacă din țară”.

„Cum își permite scârba de Băsescu să-l facă trădător pe regele Mihai?”, strigă un bătrân în stânga mea. Cineva îl completează: „Când ne-om strânge 100.000 poate-și arată și el fața”.

Răsfirați în două, trei colțuri sunt câțiva tineri care militează pentru Roșia Montană.

Coșurile de gunoi sunt dărâmate și arse. În spatele meu, aud discuții dintr-un grup de tineri, toți echipați cu glugi adânci. „Hai frate la Unirii, că acolo ne strângem, sunt și ceilalți de mult timp.”

Era trecut de ora 23:00. Decid să pornesc și eu în urma lor, dar cum intru în pasajul Universității încep să tușesc şi să lăcrimez din cauza gazului împrăştiat probabil de jandarmi. De data asta, pasajul nu mai arată ca o masă de billiard, ci ca un mușuroi de furnici care simt miros de insecticid și gonesc ca să supraviețuiască.

Ies pe la gura dinspre spitalul Colțea, puțin speriată de cei doi jandarmi care baricadau ieșirea cu mâinile în sân și picioarele crăcănate. Și-au dat seama că sunt singură şi nu prezint un pericol iminent și m-au lăsat să-mi văd de drum.

Bulevardul I. C. Brătianu seamănă cu o scenă din filmul „I Am Legend”, numai că eu nu sunt Will Smith. Bordurile și panourile publicitare sunt sparte, pietre și cioburi sunt împrăștiate pe tot drumul, mesele de fast-food și tonetele de ziare sunt răsturnate. Un stâlp care marca parcarea pentru taxiuri e îndoit de la bază peste stradă. Mă întreb când au avut oamenii timp să spargă pavajul și de ce nu i-a oprit nimeni.

Mașinile de jandarmi sunt parcate din metru în metru. Dinspre Unirii se aud bubuituri și se văd flăcări. Toate problemele mele de om de 22 ani par acum banale. Jandarmii merg în grupuri de 20-30 spre Unirii, de unde se aud deja mașinile de pompieri care au venit să stingă containerele de reciclat incendiate.

În fața magazinului Cocor încep țipetele jandarmilor, care ne direcționează cu bastoanele spre stânga. „Hai, ocoliți magazinul, mergeți acasă, nu mai aveți ce vedea.” Îl ocolesc și ies puțin mai jos de Sf. Vineri, unde miroase din nou a gaz lacrimogen. Nici spre metroul Unirii n-avem voie să mergem. Alarma de la magazinul Vodafone din intersecția de la Unirii sună neîncetat. Cineva a spart geamul și a furat un calculator.

Vizavi, lângă Carrefour, un bărbat aleargă alarmat. „Repede, chemați salvarea, i-au dat cu spray în ochi!” Omul cu pantaloni albi, geacă neagră și chelie în creștetul capului se pune în genunchi, frecându-se la ochi cu apă. „L-au călcat în picioare mai sus”, strigă cel care-l însoțea. Încearcă apoi să se ridice, iar celălalt strigă: „Stai, bre, acolo, uite vine și televiziunea. Nu mai exagera și tu acum”.

După vreo două minute, apare echipajul SMURD, întâmpinat de alte aplauze, iar la vreo 30 secunde sosește mașina 112 întâmpinată cu un „Voi ce dracu mai căutați aici?”.

Ocolesc magazinul Carrefour şi ajung la Dâmbovița. Dube de jandarmerie,  poliție, S.P.I.R. sunt încolonate în colțul hotelului Horoscop, spre Tineretului, pentru a-i goni și împrăștia pe huligani/ultriști/golani. Angajaţii REBU își văd liniștiți de treabă și strâng PETurile și resturile de la petarde rămase pe şosea.

Deși mi s-a spus clar, „Ori intri la metrou, ori ocolești pe lângă Patriarhie”, reușesc să mă fofilez pe lângă Horoscop și să pornesc spre Tineretului. Tot în direcția asta merg pe jos alte grupuri de jandarmi cu scuturi și bastoane. Un jandarm are instinctul de a îndrepta tubul cu gaz spre mine, dar scap din nou. Dinspre Tineretului vin alți jandarmi care prinseseră câțiva băieți și-i împing spre Unirii cu scuturile. Pe trotuar, doi băieți panicați îmi spun: „Drăguța, nu te duce încolo că te bat ăștia, îți spun eu, ai grijă, uite-i câți sunt, ocolește!”.

De la stația de autobuz Budapesta, lucrurile încep să reintre în normal. Oamenii stau la coadă la shaorma Dristor, unii așteaptă autobuzul de noapte și nu înțeleg de ce întârzie atât de mult, iar o fată dă cu mătura în fața unei scări de bloc.

Spre Tineretului, o femeie stă la un balcon de la etajul doi al unui bloc înjurând guvernul Boc, iar un bărbat își plimbă pitbullul. Un boschetar stă pe o bancă în intersecție la Șincai și soarbe din PETul de Bucegi la 2 litri. Lângă, doi aurolaci inspiră din greu din pungi, în timp ce trei căței dau din coadă pe lângă ei. În stație, un grup de copii mănâncă semințe și se plâng că o să-i asculte la geogra săptămâna viitoare.

Pe Văcărești o fată se vinde ieftin: „Hai băiatu’, doar 200 mii”, iar un grup de trei băieți mă salută zâmbind cu „Hai România”. Unul dintre ei îmi povestește cum a fost lovit de un jandarm pentru că stătea pe o bancă și n-a fugit când el a terminat de numărat până la cinci. Zâmbește după ce vorbește la telefon cu mama lui.

„Auzi la mama, cică cu ce vin acasă. Cu per pedesu, cu ce naiba să vin.”

Mirosul de gaz lacrimogen a fost primul lucru pe care l-am simţit când am intrat joi, 30 iunie, în piaţa Syntagma, din centrul Atenei. De fapt, miros nu e un cuvânt potrivit. Miros are pâinea caldă. Gazul lacrimogen, care nu e gaz, ci o pulbere acidă foarte fină, are un soi de post-gust. Îl simţi întâi ca o arsură în gât, de parcă ai înghiţit ceva extrem de piperat, şi apoi, aproape simultan, ţi se aprind nările şi îţi curg violent ochii. La început strănuţi, apoi tuşeşti, apoi horcăi de-a binelea.

Am ajuns în Syntagma din cauza imaginilor. Marţi, văzusem la televizor transmisii din prima zi a unei greve generale de 48 de ore a sindicatelor greceşti. Zeci de mii de oameni umpluseră piaţa pentru a protesta împotriva unor concedieri și tăieri de salarii și pensii – menite să reducă bugetul cu 28 de miliarde de euro în următorii cinci ani. Dacă în România astfel de manifestări au o coregrafie de miting electoral cu ceva nerv, în Grecia, una dintre ţările europene cu cele mai puternice sindicate, grevele blochează toată ţara şi, de regulă, devin violente.

De unde şi gazul lacrimogen.

În prima zi, ciocnirile au început seara, când unii protestatari au forţat gardul care-i separa de poliţişti şi de Parlament. Canistre de gaze lacrimogene au început să zboare spre cei din mulţime, care au răspuns cu bucăţi de marmură rupte din treptele hotelurilor din jur. Poliţiştii, blindaţi cu măşti de gaze, scuturi şi bastoane, au ieşit în stradă. Au urmat ore de lupte mai mult sau mai puţin corp la corp, în piaţă şi pe străduţele pline de cafenele din centrul turistic al Atenei. Acelaşi lucru s-a întâmplat a doua zi, chiar mai violent, în timp ce parlamentarii greci votau măsurile de austeritate. În apropierea pieţei, un chioşc, un oficiu poştal, terasa unui restaurant şi câteva telefoane publice au fost incendiate. Zeci de oameni – protestatari şi poliţişti – au fost spitalizaţi. Toate astea într-o ţară membră UE, într-o ţară membră a zonei euro. Totul, în direct la TV.

Asta e tot ce ştiam despre situaţia Greciei – „se omoară ăia-n Atena!” – când m-am suit miercuri seara într-o maşină cu trei fotoreporteri, pentru un drum de 1.200 de kilometri. Trebuia să vedem cu ochii noştri. Am luat o amendă pentru depăşirea vitezei chiar înainte să ieşim din Bucureşti, dar am luat-o ca o validare a curiozităţii noastre jurnalistice.

Pe drum, am aflat cât eram de nepregătit. Planul era să stăm o săptămână în Atena şi să vedem cum vor escalada evenimentele; nu ne îndoiam că o vor face. În timp ce mă întrebam îngrijorat dacă în bagajul făcut pe grabă îmi luasem suficiente şosete, colegii mei discutau despre rezistenţa căştilor de motociclist, respectiv de schior, la bolovani şi despre ce trebuie să faci dacă nimereşti într-un nor de gaz lacrimogen (nu te freci la ochi!). Paisprezece ore mai târziu, am intrat în Atena.

Capitala Greciei are un trafic atât de haotic – ajutat de o combinaţie irezolvabilă de motociclişti şi străzi înguste – încât poate face traficul din Bucureşti să pară nemţesc. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să intrăm într-un magazin de efecte militare. În engleză, am cerut măşti de gaze. Vânzătoarea ne-a răspuns cu o privire ce ar trebui să fie standardul internaţional al expresiei „măi, mamă, măi” şi ne-a spus că nu are aşa ceva. N-am întrebat de şosete.

Ne-am cazat la un hotel micuţ, într-un cartier de periferie, şi am plecat spre Syntagma, aşteptându-ne să o găsim în haos.

***

E joi, trecut de cinci după-masa şi în Syntagma e linişte, cald şi cerul e senin. Câţiva tineri aruncă găleţi cu apă luată din fântâna arteziană din mijlocul pieţei peste treptele ce urcă spre bulevardul din faţa Parlamentului. Sunt dintre cei care au ocupat piaţa în urmă cu aproape 40 de zile şi acum încearcă să scape de pulberea lacrimogenă care s-a aşezat în ultimele două zile peste tot, pe dalele de piatră, pe pereţii clădirilor din jur, pe pânzele corturilor în care dorm.

Piaţa e aproape goală, cu excepţia turiştilor care ies de la metrou şi îşi trag neabătuţi trolerele către hoteluri (Syntagma face legătura între aeroport şi oraş) şi a celor câteva zeci de tineri din varianta grecească a mişcării „indignaţilor”, numită Real Democracy. Sunt aici din mai şi, în ciuda violenţelor recente, nu vor să plece până nu cade guvernul.

Aşteptăm câteva ore şi, pe măsură ce căldura năucitoare de peste zi dispare, iar cei cu joburi îşi termină programul, numărul oamenilor din piaţă creşte. Circulaţia este blocată; doar motocicliştii se strecoară din când în când prin mulţime, claxonând a susţinere.

Plimbându-mă printre oameni şi încercând să prind ceva din corul grecesc de scandări aţintite spre poliţişti şi Parlament – sunt multe, dar cea mai dramatică e când oamenii îşi îndreaptă ambele mâini spre clădire şi cu degetele răsfirate ţipă „Malaka! Malaka!” – realizez, ca pentru prima dată, un lucru simplu: nu vorbesc greceşte. Mai mult, în urechile mele, greaca sună ca o spaniolă trecută prin blender. Nici faptul că din bannerele agăţate de stâlpi nu recunosc decât literele folosite ca notaţii matematice şi fizice nu mă ajută să înţeleg mai bine ce vor, de fapt, toţi oamenii ăştia.

Ce e limpede e că în basorelieful care descrie dezastrul în care se află acum economia mondială, Grecia e un episod aparte. Deşi are o economie modestă, ce reprezintă doar 3% din PIB-ul UE, e într-o situaţie atât de dificilă, încât ameninţă să descoasă toată ţesătura politico-economică a Uniunii. Datoria publică a depăşit 460 de miliarde de euro, circa 140% din PIB. În ultimul an, pentru a putea funcţiona, adică pentru a plăti salarii, pensii şi ajutoare sociale, statul grec s-a împrumutat de două ori – cu 110 miliarde de euro în mai 2010 şi încă o dată pe atât, în vara lui 2011. Grecia are cel mai scăzut rating de ţară din UE, iar toate agenţiile internaţionale consideră că e puţin probabil să-şi poată plăti datoriile. Singurii creditori care stau între ea şi faliment – creditori care cer în schimbul ajutorului nişte măsuri extrem de dure – sunt Banca Centrală Europeană, Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. Grecii îi spun Troika.

Am un aer confuz şi se vede. „De unde eşti?”, mă întreabă în engleză un bătrân în pantaloni scurţi, sandale şi un tricou verde imprimat cu chipul lui Che Guevara, deşi privirea-i pare să întrebe dacă nu cumva m-am rătăcit. Mănâncă o îngheţată şi zâmbeşte şugubăţ din colţul buzelor, iar când îi spun „România” se entuziasmează. „Brăila, Constanţa”, rosteşte rapid, aproape româneşte, ca un marinar care-şi aminteşte porturi, nu oraşe. Îmi spune că-l cheamă „Ion”, că are 71 de ani şi că e, într-adevăr, un fost marinar. E mic de statură, uscăţiv, cu părul alb și rar. De gât îi atârnă o mască chirurgicală, iar în mâna stângă are o pungă albă. Îl întreb ce caută aici. Arată spre Parlament şi spune în româneşte „hoţi”. Apoi, într-o engleză în care cuvintele ţin loc de fraze, îmi spune că a fost aici şi marţi şi miercuri; că în timpul bătăii strângea pietre în punga albă şi le dădea tinerilor ca să arunce în poliţişti; că oamenii s-au săturat de PASOK (partidul la putere, de stânga) şi de Noua Democraţie (de dreapta); că are o fată de 20 de ani care studiază engleza şi care e aici, la proteste, dar e hotărâtă să plece din ţară, iar el e de acord; că e cea mai grea perioadă pe care el a trăit-o; că singura soluţie e să plece toţi politicienii şi să vină oameni din universităţi şi alte medii să repare lucrurile.

Cum?, îl întreb. Tace şi nu ştiu dacă e pentru că întrebarea e prea mare pentru engleza lui de telegraf sau chiar n-are un răspuns. Îl întreb ce pensie are. Avea 2.000 de euro până anul trecut, dar acum primeşte numai 1.200. Îşi vrea înapoi banii. E drept, Atena e un oraş scump, dar nu-mi pot ascunde invidia.

Mă plimb mai departe prin mulţime. E tot mai aglomerat, dar lucrurile sunt în continuare calme. Mulţi flutură steaguri ale Greciei, care pot fi cumpărate de la un bărbat cu un stand improvizat pe o masă pe roţi: 3 euro cel mic, 5 euro cel mare. Sunt subţiri şi par făcute în grabă.

Ajung lângă un grup de bărbaţi care scandează viguros. Înţeleg doar „elada” şi „eleftheria”. Aproape de ei, pe o bordură, câţiva tineri sunt prinşi într-o discuţie. Îi întreb dacă îmi pot traduce. Se privesc, ezită. „Strigă despre eliberarea Greciei”. Faţă de cine? E gălăgie şi nu ne înţelegem. Mă aşez lângă unul dintre ei şi îl întreb ce face aici. Îmi spune că vine în fiecare seară, de 36 de zile. Îl cheamă Thanos, are 21 de ani şi e student la construcţii. E aici pentru că nu e de acord cu măsurile impuse de Troika, pentru că îi e teamă că dacă lucrurile vor continua aşa, nu îşi va mai găsi un job după facultate. Are părul negru, cârlionţat, un pierce în bărbie, o faţă netedă şi ochii încercănaţi. Îl întreb ce vrea, ce vor oamenii din piaţă să obţină şi cum. Vorbeşte bine engleza, dar îşi caută mult cuvintele.

„Vrem să plece Guvernul. Vrem să plece Troika. Memorandumul (acordul dintre guvernul grec şi Troika) e ilegal. Vrem să renunţăm la euro şi la Uniunea Europeană”. Dar asta nu înseamnă faliment? „Dacă intrăm în faliment, euro va cădea, băncile vor cădea, cu toţii vom avea aceleaşi probleme şi nu va trebui să mai plătim.” Şi e corect? „Datoriile nu sunt ale noastre, politicienii le-au făcut”. Îmbulzeala e mare, stăm în fund pe bordură şi oamenii aproape că trec peste noi. Îi mulţumesc şi mă ridic, înţelegând tot mai puţin.

În intersecţia din dreapta Parlamentului, agăţat între un semafor şi un stâlp, văd unul dintre puţinele bannere în engleză. E o pânză de un alb murdar, pe care e pictat cu negru un elicopter în picaj şi cuvintele: „JEFFREY GO HOME!”. Jeffrey Franks?, mă-ntreb, gândindu-mă la negociatorul FMI cu România. Şi aici?

Scandările continuă în noapte şi trebuie să recunosc că mulţimea de 10-15 mii de oameni e în sine un animal neliniştitor. Dar, spre deosebire de ce văzusem la televizor, demonstraţia rămâne paşnică şi gazul lacrimogen nefolosit.

Din 1950 până în 2008, Grecia a avut una dintre cele mai mari rate de creştere economică din Europa. În 1981 a intrat în UE, iar în 2001 a adoptat euro. Accesul la fonduri europene şi investiţii străine i-au accelerat şi mai mult creşterea. Salariile şi pensiile au fost mărite anual. Dobânzile la credite au scăzut, oferindu-le grecilor posibilitatea unor împrumuturi în condiţii similare germanilor. După atacurile de la 11 septembrie, le-au crescut şi mai mult veniturile din turism, mulţi americani preferând destinaţiile greceşti celor preponderent musulmane. Banii erau ieftini şi păreau să vină din toate direcţiile. Pe la mijlocul anilor 2000, raportat la numărul de locuitori, Grecia era cel mai mare importator de Porsche Cayenne din lume; numărul total al SUV-urilor achiziţionate s-a dublat în 2005, faţă de 2001. În aceeaşi vară, în 2004, Grecia câştiga campionatul European de fotbal şi găzduia Olimpiada. Ce îşi mai putea dori? Era povestea de succes a Uniunii Europene.

Doar că Olimpiada a costat 11 miliarde de euro, cea mai scumpă din istorie, dublul estimărilor iniţiale. Salariile şi pensiile au crescut datorită presiunii sindicatelor, nu a creşterii productivităţii. Fondurile europene şi investiţiile atrase s-au dus prea puţin în măsuri care să asigure dezvoltarea şi prea mult în proiecte supra-evaluate şi, de multe ori, inutile. Beneficiind de condiţiile avantajoase ale apartenenţei la euro, statul grec s-a împrumutat de pe pieţele externe pentru a putea plăti salariile unui număr tot mai mare de angajaţi. Nimeni n-a ştiut, până în vara lui 2010, câţi funcţionari publici are statul grec (aproximativ 780.000, la o populaţie de 11 milioane). La fel cum nimeni n-a ştiut, până spre sfârşitul lui 2009, care era adevăratul său deficit bugetar (12,7%, deşi, ca parte din zona euro, trebuia menţinut sub 3%). Nu în ultimul rând, în 2010, ratele neachitate pentru creditele auto însumau 8 miliarde de euro, peste 3,5% din PIB-ul Greciei şi cam cât o tranşă din împrumutul de la Troikă. Toate astea, pe fondul unei evaziuni fiscale de proporţii olimpice şi a unei corupţii care o plasa în clasamentul Transparency International pe locul 78 din 178.

Când a venit criza peste greci şi a ridicat capota economiei aparent duduinde, pieţele au îngheţat de frică – au dat nas în nas, nu cu un motor zdravăn, ci cu un pitic făcând din buze. Aşa că au oprit robinetul şi au început să plângă, scăzând ratinguri, şocând burse, după datorii.

E vineri, a doua mea zi în Atena, şi dorinţa de a înţelege mai bine ce vor grecii, din piaţă şi nu numai, m-a adus faţă în faţă cu Alexandra Pavlidou. Alexandra e actriţă şi regizoare de teatru şi film, o femeie înaltă, cu părul blond, ochi albaştri şi o engleză impecabilă. Mama ei e austriacă, tatăl, grec. A participat la protestele din piaţă, îi ajută cu provizii pe cei din corturi, le traduce comunicatele. În livingul apartamentului său spaţios, în faţa unei cafele, Alexandra îmi povesteşte cum vede lucrurile.

„Ce ştiu e că spaniolii care au ocupat Plaza del Sol din Madrid au avut la un moment dat un banner pe care scria: «Linişte, să nu-i trezim pe greci.» Asta ne-a rănit. Asta i-a făcut pe oameni să iasă în piaţă.”

Ca să obţină ce?

„Nu sunt o persoană informată politic. Am o sensibilitate pentru probleme sociale, dar e foarte greu să urmăreşti politica pentru că e foarte complicată. De fiecare dată când vrei să-ţi spui părerea, te gândeşti: nu ştiu mai nimic despre asta sau ailaltă, sau despre ce se ascunde în spate sau despre ce s-a mai zis ieri. Mi-e greu să am o reacţie care să fie ceva mai mult de un sentiment spontan de ce e bine şi ce-i rău. N-am un vocabular politic.”

Îmi povesteşte că a început să fie interesată de ce se întâmplă cu Grecia în decembrie 2010, când a auzit despre „Spitha” (scânteie), Mişcarea Independenţilor, iniţiată de cel mai mare compozitor grec, Mikis Theodorakis. („Are 83 de ani şi e o legendă vie. A fost în toate războaiele, a luptat împotriva dictaturii militare, a scris cântece revoluţionare extraordinare. Fiecare ţară cred că are un om de genul ăsta, respectat de 99% din oameni, indiferent de convingerile politice”.)

„În discursul lui de la începutul mişcării a explicat câteva dintre punctele importante ale Memorandumului. Şi pentru prima dată am înţeles. Am fost şocată. Cel mai important lucru a fost că practic sunt acolo nişte clauze care spun că, dacă Grecia nu-şi plăteşte datoriile, creditorii pot lua în schimb proprietăţi şi bunuri publice. Nu doar asta, dar au dreptul să le vândă unor terţe părţi. Care pot fi eu, tu, Coca-Cola. (…) Asta m-a făcut să zic: «uau, stai puţin! Ne luaţi ce? Oţelul, petrolul, marea, soarele, Acropoleul?»”

Theodorakis i-a îndemnat pe greci să se revolte, să se organizeze şi să ceară anularea memorandumului. Alexandra s-a implicat într-una dintre Scântei. La prima întâlnire erau 30 de oameni şi nimeni care să-i organizeze. Stăteau şi se uitau unii la alţii.

„Foarte repede am realizat că democraţia e un proces foarte dificil, în special când ai oameni de toate convingerile şi nu e nimeni să-ţi spună ce să faci. Fiecare trebuie să spună ce are de spus, dar eu sunt neinformată, tu eşti inteligent, altul e uşor extremist, trebuie să nu vorbeşti mai mult de cinci minute, dar fireşte că o faci. E dificil. Şi, dă-mi voie să-ţi spun, îmi mânca o groză de timp. Într-o vreme, opt ore pe zi – documentează chestii pe net, trimite mai departe, tradu, ţine minuta, organizează întâlniri. Foarte, foarte obositor. Trebuie să ai timp pentru aşa ceva.”

Pe măsură ce mişcarea a crescut, a apărut şi nevoia de a o organiza mai bine. La primul miting al Scânteilor din toată ţara, Theodorakis a prezentat un grup de 10-12 „consilieri temporari”. Unii aveau background politic şi Alexandrei nu i-a plăcut asta. „Apoi au apărut propunerile: o Scânteie se poate înfiinţa dacă are minimum 10 membri, trebuie să faceţi asta, asta şi asta. Atunci am părăsit mişcarea.”

O întreb dacă mişcarea lui Theodorakis are legătură cu mişcarea din piaţa Syntagma.

„Nu, dar în esenţă e acelaşi lucru. Ce i-a adus pe oameni împreună nu e o ideologie anume, ci o reacţie. O reacţie foarte legitimă faţă de ceva ce ei nu vor. Ce mă bucură e că toate mişcările astea i-au făcut pe nişte oameni care n-au ieşit niciodată în stradă, care n-au vorbit cu un necunoscut despre politică, să o facă acum. Şi asta e cu adevărat emoţionant. Majoritatea sunt tineri, dar nu toţi. Puşti şi bunici. Toată lumea. Şi discută între ei. E foarte important. Şi toţi oamenii ăştia sunt uniţi de un sentiment foarte puternic a ce nu vor. Sau a ce vor, dar fără o propunere specifică de cum se poate obţine. În esenţă, asta fac şi politicienii. Dar mă bucură că se întâmplă. În primul rând pentru că asta vor oamenii, apoi pentru că aşa învăţăm să vorbim unii cu alţii, şi-n al treilea rând, pentru că îţi dă speranţă. Înainte de asta, toată lumea era deprimată. Mergeai pe stradă şi nu vedeai oameni zâmbind. Te simţeai vinovat să zâmbeşti, să râzi. Voiai să faci ceva, dar nu ştiai ce şi unde. Acum, ai oameni în piaţă care spun «nu plecăm până nu plecaţi voi», şi dacă vrei să simţi că faci ceva, te duci şi strigi asta. Nu ştiu exact ce rezolvă, dar măcar nu te mai simţi singur, vezi că sunt şi alţii la fel de frustraţi ca tine. Pasul următor e, însă, cel mai dificil de făcut. Ştiu că oamenii care sunt în Syntagma zi de zi simt asta. Ce facem mai departe? Cum rezolvăm lucrurile? Nu avem know-how-ul. Îl au politicienii, dar pe ei nu-i mai vrem.”

***

Dacă vrei să înţelegi cum au ajuns grecii aici, trebuie să înțelegi ce fel de politicieni au. De pe la mijlocul secolului XX şi până în prezent, cu o pauză în perioada dictaturii militare din ’67-’74, soarta ţării a depins înfiorător de mult de două familii: Papandreou și Karamanlis.

George „Jeffrey” Papandreou e actualul premier al Greciei, preşedintele PASOK, partidul venit la putere în toamna lui 2009. E al treilea membru al familiei Papandreou care ajunge prim-ministru. Bunicul său a fost prim-ministru de trei ori, iar tatăl său de două ori. Fostul premier, Kostas Karamanlis, fost preşedinte al partidului Noua Democraţie, e nepotul lui Konstantinos Karamanlis, fondatorul partidului, şi el, prim-ministru de patru ori şi preşedinte al Greciei de două ori.

Toţi, indiferent de doctrină, și-au cumpărat liniştea socială dând locuri de muncă şi crescându-le salariile celor mulţi şi făcând favoruri celor puternici. Unul dintre nenumăratele exemple ale acestui mod de operare e agenția înfiinţată în anii ’50 pentru secarea unui lac şi construirea unui drum, lucru care s-a finalizat în 1957. În 2010, un auditor a descoperit că încă funcţiona, avea 30 de angajaţi full-time, un preşedinte cu şofer personal, şi intenţiona să mai facă angajări.

Un posibil motiv pentru care restul Europei a închis ochii la modul în care funcționa Grecia e fascinația Vestului pentru cultura grecilor antici; leagănul democrației nu avea cum s-o ducă rău. În cartea sa, Greece’s „Odious” Debt, o analiză convingătoare şi fascinantă a modului în care ţara a ajuns în buza falimentului, Jason Manolopoulos, un economist grec, scrie: „Noi, grecii, suntem acut de conştienţi de moştenirea noastră culturală şi profităm de ea. Parteonul, care domină priveliştea capitalei noastre, e o ilustrare fizică a acestei moşteniri. Există un sentiment, adânc înrădăcinat, că lumea ne e datoare: v-am dat filosofie, democraţie, educaţie, geometrie. [...] Nu e nimic rău în a fi mândru de moştenirea naţiunii tale; din păcate, asta, în combinaţie cu alte evenimente din istoria noastră mai recentă, a dat naştere unui sentiment de îndreptăţire.”

Prea puţin din actuala Grecie e explicabil prin filtrul antichităţii. Mai relevanţi, spune Manolopoulos, sunt cei peste 300 de ani petrecuţi sub turci. Ca şi restul popoarelor ocupate de Imperiul otoman, grecii trebuiau să plătească taxe şi biruri usturătoare. Dacă în vest, în schimbul taxelor, statul garanta proprietatea şi producea o dezvoltare vizibilă cu ochiul liber, taxele plătite de greci luau drumul spre Înalta Poartă. Asta a provocat două fenomene de durată. Fentarea taxelor a devenit un motiv de mândrie naţională şi o ură tăcută şi mocnindă s-a instalat între greci şi turci. (În meniurile cafenelelor în care am intrat, cafeaua la ibric nu era „cafea turcească”, ci „cafea grecească”. Din bazar, am cumpărat o cutie de „greek delight”, ceva ce restul lumii numeşte „turkish delight”, iar noi, românii, după un ju-jitsu lingvistic, îi spunem „rahat turcesc”.)

Atitudinea față de taxe a rămas. Taxiurile cu ceas la vedere sunt o raritate și, nu de puține ori, la masă, am primit chitanțe scrise de mână. Evaziunea fiscală pe care grecii o făceau înainte de criză a trecut neobservată datorită banilor veniți de afară. Ce-i drept, cu un cod fiscal care e modificat de zeci de ori pe an şi un sistem de colectare ineficient şi corupt, care pune presiune pe cei care plătesc şi nu-i pedepseşte pe cei care nu, puţini aveau motive să fie oneşti.

Apoi e Turcia. Chiar dacă ambele ţări sunt membre NATO, Grecia şi Turcia sunt prinse într-o cursă a înarmării pentru a se apăra una de alta. E o obişnuinţă ca navele şi avioanele militare turceşti să intre în spaţiul grecesc. Grecia, la rândul ei, e prima ţară din UE şi a cincea din lume (raportat la PIB), în topul cheltuielilor de înarmare. De unde cumpără? Din Franţa şi Germania. În 2010, deşi era deja în plină criză şi era pe punctul de a solicita un împrumut fără precedent în istorie, Grecia a continuat să negocieze cu o firmă franceză achiziţia a şase fregate în valoare de 2,5 miliarde de euro. În cartea sa, Manolopoulos citează un raport care plasează Germania pe locul trei în topul exportatorilor de arme, iar Turcia şi Grecia sunt principalii ei clienţi, cu 14%, respectiv 13% din vânzări. De unde avea Grecia bani pentru aşa ceva, cu o colectare de taxe atât de slabă? Din împrumuturi bancare, luate de la mari bănci nord-europene, inclusiv din Franţa şi Germania.

Asta ar trebui să conțină basorelieful care explică criza Greciei de azi: o clasă politică cvasi-dinastică, care pentru a se menține a oferit bani și favoruri, plus tarele relației cu Turcia, care o fac ca și după 190 de ani de la eliberare să își submineze economia, plus niște țări europene puternice care acum o salvează cu împrumuturi, după ce ani de zile au închis ochii și au împrumutat-o ca să se înarmeze.

***

Cu cine aş putea vorbi despre ce se întâmplă aici?”, o întreb pe tânăra care stă pe-un scaun, în faţa cortului-cantină. Se ridică, îmi spune să aştept şi dispare printre celelalte corturi în căutarea răspunsului.

Sunt de trei zile în Syntagma şi dacă am înţeles ceva, e că piaţa e un cuptor cu două temperaturi. Sus, în faţa Parlamentului, se ţipă, jos, în piaţa propriu-zisă, se discută. Cei de jos, de la corturi, sunt foarte organizaţi. Sunt împărţiţi în 17 grupuri, de la cei cu hrana şi curăţenia, până la cei responsabili de dezamorsarea situaţiilor tensionate – i-am văzut intervenind şi când protestatari mai înflăcăraţi au fugit după un grup de scutieri care ieşeau din tură, şi când o discuţie între civili mai avea puţin şi ajungea la pumni.

În fiecare seară, de pe la 9, sute de oameni se aşază în cerc în fața unui stativ cu microfon şi-i ascultă pe cei care s-au înscris la cuvânt – vorbesc despre orice, de la propuneri concrete de acţiune („să ocupăm paşnic clădiri publice!”), la păsurile unor oameni care nu-şi găsesc de lucru, sau tocmai au fost concediaţi. E Agora 2.0. Sau ceva suficient de similar cu ce e în imaginarul colectiv Grecia antică, încât să ţi se ridice părul pe mână şi să te întrebi dacă nu cumva, din toată povestea asta, poate apărea soluţia salvatoare. O nouă formă de democraţie participativă, în care cetăţenii să decidă direct, cumva, dacă vor sau nu să se împrumute ca să cumpere arme, sau să adopte euro, sau cu cât să reducă bugetul de stat. Cel puţin asta speră majoritatea celor de aici să se întâmple.

„Acolo”, îmi spune tânăra întoarsă şi-mi arată cortul de „Comunicare”. La Comunicare, după ce întrerup o şedinţă, aflu că nu cu ei trebuie să vorbesc. Ei doar traduc comunicate pentru presa internaţională. Am noroc că lângă este cortul, mai degrabă masa, pictorilor de bannere. Un băiat cu părul lung pictează un banner în engleză. Îi spun şi lui cine sunt, de unde vin, ce vreau şi după ce dispare şi el un minut, mă îndreaptă spre cortul de vizavi. Într-adevăr, aici atmosfera are ceva din tensiunea unei şedinţe de stat major. În plus, aflu după primul schimb de replici, are şi ceva din eficienţa bine intenţionată, dar nefolositoare, a unei registraturi de primărie.

„Eşti din România? Avem pe cineva care vorbeşte română. Poţi discuta cu el”. Minunat. 1.200 de kilometri, şapte zile cu doar patru perechi de şosete, ca să vorbesc cu alt român. Dar, până să pot vorbi cu el, mi se explică regulile. Care, în esenţă, sunt o variantă îndoită a regulilor din Fight Club: „Poţi vorbi cu oricine, dar nimeni nu vorbeşte în numele mişcării!”.

Mihai Constantin e un tulcean simpatic care vorbeşte româna cu poticneli. Are un rucsac în spate, de bretelele căruia trage, împingându-şi în acelaşi timp pieptul în faţă, de fiecare dată când vrea să puncteze ceva important. Are 39 de ani, e de 15 ani în Grecia şi nu mai are job de 20 de luni. Lucra ca instructor auto, iar în piaţă e responsabil cu curăţenia. Îmi povesteşte că locuieşte pe la prieteni pentru că n-a mai putut să-şi plătească chiria. Tot ce mai are e în rucsac. Totuşi, e senin şi aproape fericit să fie aici: „În 15 ani, dacă mi-am făcut 10 prieteni. Într-o lună aici, mi-am făcut 100”. (În timp ce vorbim se mai întâmplă să-i oprească pe oamenii care trec pe lângă noi şi să-i salute zâmbitor.) Mai de mult, i s-a întâmplat să fie înjurat în autobuz pentru că vorbea în română la telefon. Grecii, mai ales în ultimii 2-3 ani, de când au început să simtă criza, nu sunt prea prietenoşi cu imigranții, în special cu albanezii şi africanii, dar nici cu românii. În Syntagma, e prima dată când simte că se poate integra.

Îl întreb de ce e aici şi ce crede despre ce se întâmplă în piaţă şi în jurul ei şi îmi răspunde la fel ca grecii cu care am vorbit până acum: Grecia o să intre în faliment, apoi o să pice euro şi Uniunea Europeană. Un fel de reset. Tot de la el aflu, pentru prima dată, că principalul motor de creştere la care ei speră după ce s-ar da respectivul reset sunt banii magnaţilor greci (în special cei care se ocupă cu transporturile maritime), care acum sunt în bănci străine, dar care vor reveni în Grecia atunci când şi băncile alea străine vor pica.

Pe scurt, oamenii aşteaptă un miracol. Sau pe Moş Crăciun.

În a patra zi, mă întâlnesc cu Konstantinos Tsoukalas, sociolog şi fost profesor la Universitatea din Atena. După ce l-am sunat ca să-i cer părerea despre ce se întâmplă cu Grecia, m-a invitat să ne întâlnim la el acasă – un apartament mare, tapetat cu cărţi, cu o terasă considerabilă, aflat într-un cartier din nordul Atenei. Are 74 de ani, faţa încadrată de o barbă scurtă, albă, la fel ca părul pe care îl poartă dat pe spate. Stă într-un fotoliu, e în picioarele goale şi fumează.

N-are mult timp, aşa că îi explic ce am aflat de la oamenii din piaţă – renunţarea la euro, ieşirea din UE, resetul.

„Nu e o majoritate. Cred că ar fi catastrofal. Am să-ţi spun de ce. Asta e o ţară săracă, ţesutul productiv e foarte dezorganizat, nu avem producţie industrială. Agricultura a fost subminată în ultimii 10 ani, nu suntem autosuficienţi când vine vorba de mâncare, energie, produse industriale, suntem complet incapabili în momentul ăsta să producem tehnologie înaltă. Aşa că un faliment ar presupune imediat că n-am mai putea importa nimic din ce avem nevoie. Suntem între două impasuri: impasul de a urma constrângerile europene care, în opinia mea, e extrem de improbabil să aibă rezultate pozitive, dar poate vor stabiliza lucrurile; şi impasul de a începe o aventură în afara Europei, lipsindu-ne şi cel mai rudimentar sistem de producţie.”

Are o voce răguşită şi vorbeşte lent, exersat. E ceva ce am observat la mai toți cei cu care am vorbit în Atena: indiferent de părerile pe care le au, toți expun situația în care se află într-un mod coerent, informat la zi. Îl întreb despre ideea de a da jos guvernul, politicienii, şi de a înlocui tot sistemul cu o formă de democraţie directă.

„În societăţi complexe nu poţi guverna fără o formă de reprezentativitate. E un mit că aşa ceva poate funcţiona. Trebuie să existe un soi de reţea, de aparat controlat de reprezentanţii unei democraţii. Democraţia directă e posibilă doar în comunităţi foarte mici. Aşa că atunci când oamenii vorbesc despre democraţie directă, nu cred că ştiu despre ce vorbesc. E bine că se gândesc la asta, că sunt nervoşi, că ţipă, e bine că reacţionează. Uneori e bine şi că depăşesc limitele a ceea ce este considerat comportament acceptabil şi devin mai violenţi. Ce e serios însă, şi ar putea evolua într-un mod greu de prevăzut, e răspândirea sentimentului că democraţia a eşuat şi că nu e altă cale de ieşire din impas decât o democraţie directă. Ăsta e după mine marele pericol către care ne îndreptăm rapid şi care ar putea provoca o frică generalizată, care la rându-i să conducă la o soluţie autoritară de extremă dreapta. Până de curând nu mi-am pus niciodată problema asta. Nu cred că e posibil să se întâmple asta imediat, dar nu mai e imposibil. Dacă te uiţi la gradul de confuzie politică prin care trece un segment vast al populaţiei, e posibil. Mi-e frică de ce se poate întâmpla dacă explozia socială continuă. Şi va continua, sunt sigur. Dar asta nu trebuie să ne facă să tragem concluzia că democraţia e imposibilă. Trebuie să ne agăţăm de democraţie. Astea fiind spuse, nu ştiu cum ar trebui să facem. Din fericire nu sunt politician. N-am încredere în ei, cum n-am nici în genul ăsta de maximalişti, voluntarişti care vor să ajute Grecia, scoţând-o din Europa indiferent de preţ.”

Încerc să-l readuc spre oamenii din piaţă. Ce crede despre ce se întâmplă acolo?

„E un economist american pe nume Hershwin căruia îi aparţine următoarea formulare: «disfuncţiunile entităţilor complexe sunt înfruntate în două feluri. Prin exit sau prin voce». Exitul nu se poate, aşa că nu ne rămâne decât vocea.”

În următoarea jumătate de oră aflu că în ultimul an pensia i-a scăzut cu 35% şi mai urmează o tăiere de 20%, că nu e nimic grecesc în evaziunea fiscală („tu ai plăti dacă ai putea să nu o faci?”) şi că şpăgile, de exemplu cele date în spitale, nu sunt chiar o formă de corupţie („acum i se spune corupţie, acum 100 de ani i se spunea reciprocitate”).

Întors în piață, o găsesc mai mult decât paşnică. Doi dintre fotografii cu care am venit au plecat deja – publicațiile pentru care veniseră i-au chemat înapoi când au realizat că violențele au încetat. E tot mai cald şi vin din ce în ce mai puţini oameni să protesteze. Piaţa pare acum gazda unui festival de muzică pe sfârşite. Vânzătorii de bere, alune şi souvlaki s-au instalat în punctele esenţiale ale bulevardului pe care poliţia încă îl ţine blocat şi aprovizionează fără discriminare turiştii, protestatarii şi jurnaliştii străini rămaşi. Tsoukalas mi-a spus că asta se va întâmpla. E prea cald vara în Atena, aşa că lucrurile se vor potoli încet încet şi vor reizbucni în octombrie.

În ultima zi în Atena, pe 6 iulie, mă întâlnesc cu Stefanos Tsopanos, un bucătar-şef, care lucrează la o firmă de catering. N-a primit salariul de două săptămâni şi nu ştie cât o să mai dureze. De obicei câştiga în jur de 2.000 de euro, dar de aproape un an primeşte tot mai puţin şi nu ştie niciodată cu cât. Din banii ăştia trebuie să îşi ajute şi mama, care a rămas fără loc de muncă, nu se mai poate pensiona anticipat şi are un credit de câteva mii de euro luat în urmă cu câţiva ani ca să îşi mobileze bucătăria.

Stefanos are puţin peste 30 de ani, gabaritul pe care l-ai aştepta din partea unui bucătar-şef (tatăl şi bunicul lui sunt şi ei bucătari) şi aerul prietenos şi atotştiutor al unui ghid pe care Indiana Jones l-ar căuta, dacă ar avea treabă prin zonă. (De la el aflu că „malaka” înseamnă, în traducere aproximativă, „labagiu” şi că o mână cu toate degetele răsfirate e „moutza”, gestul suprem de jignire la greci, care vine din Antichitate, când cei care erau exilaţi erau lăsaţi la o răscruce a cinci drumuri. Verdictul era exprimat cu mână întinsă spre cel condamnat.)

Mă ia la o plimbare, în căutarea unui loc liniştit în care să putem vorbi. Trecem pe lângă restaurantele şi barurile care la amiază sunt pline ochi de turişti, şi o luăm pe străduţe tot mai întortocheate şi mai depărtate de centru. Ajungem într-un bar unde câţiva localnici trag relaxaţi de câte-o bere, ne aşezăm şi îi adresez singura întrebare pe care o mai pot pune după toate aceste zile: De ce au acceptat grecii atâţia ani să fie conduşi de aceiaşi oameni, de fiul tatălui, de nepotul bunicului? Şi de ce le-a trebuit atât de mult să se revolte? Şi, oricum, nu par să se revolte împotriva dinastiei de facto de care au parte, ci mai degrabă împotriva politicii şi a reprezentativităţii în general.

Mă opreşte ca un bătrân înţelept, gata să îi explice mai tânărului învăţăcel un adevăr despre lume. „Ce trebuie să înţelegi e că în Grecia e un fenomen comun ca oamenii, deşi au diplome, specializări în alte domenii, dacă nu îşi găsesc de lucru, să ajungă să lucreze în domeniul în care lucrează și ceilalți membri ai familiei. Eu n-am început ca bucătar. Am absolvit sociologia şi am fost un an şomer pentru că nu îmi puteam găsi de lucru. Ca să ajung să lucrez ca sociolog, post care nu există decât în sectorul public, trebuia să am relaţii cu vreunul dintre partide. Aşa că mulţi oameni s-au obişnuit cu ideea că vor ajunge să lucreze în afacerea de familie sau în profesia unora dintre membrii familiei. Ideea asta s-a infiltrat şi în politică. De-asta nu e nimeni impresionat.”

Încet-încet, discuţia încetează să mai fie un interviu şi devine o conversație despre cum e România, despre cum e Grecia, despre noul val de filme greceşti, despre noul val de filme româneşti. Despre bucătăria grecească şi cea românească şi cât sunt de similare şi cât de mult se datorează asta turcilor. Stefanos are o părere destul de informată şi despre asta, dar îmi spune, pe jumătate glumind, că e off the record. Ar risca să-şi piardă cetăţenia.

Ne terminăm berea şi mă conduce înapoi spre centru, ca să pot ajunge înapoi în piaţa din care, de două zile au dispărut şi gardurile şi poliţiştii şi protestatarii. Au rămas doar turiştii. Îl întreb ce crede că o să i se întâmple lui şi Greciei în următorii ani. „Nu ştiu. În toamnă plec în Germania. Am semnat un contract cu un restaurant.”

***

Au trecut trei luni de când m-am întors din Grecia. Aşa cum a prevăzut Tsoukalas, odată cu aerul de toamnă au reînceput confruntările dintre poliţie şi protestatari. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, ceea ce înseamnă că situaţia Greciei s-a înrăutăţit. Troika continuă să finanţeze deficitul, noi măsuri de austeritate au intrat în vigoare din august, dar la nivel european, scenarii precum extinderea crizei, căderea euro sau ieşirea Greciei din zona monedei unice nu mai sunt tratate ca nişte lucruri improbabile. Oamenii continuă să iasă în piață. Funcționarii nu vor să mai piardă din salarii și privilegii (Grecia oferea bugetarilor nu doar al 13-lea, ci și al 14-lea salariu). Salariații privați nu vor să fie taxați și mai mult (recent a fost introdus un impozit pe proprietate care va fi colectat automat, prin factura electrică).

Stefanos a plecat să lucreze în Germania, unde astăzi câştigă iar în jur de 2.000 de euro, Alexandra îi ajută în continuare pe cei din Real Democracy, care încă sunt în piaţă şi încă vor să dea jos guvernul, iar Tsoukalas aşteaptă, probabil, să intre în vigoare şi tăierea de 20% a pensiei. Grecul al cărui chioşc a ars în piaţă în ultimele zile din iunie şi-a redeschis afacerea. S-a împrumutat de 40.000 de euro şi crede că cei doi copii ai săi îi vor moşteni datoriile.

În săptămâna pe care am petrecut-o în Atena şi apoi în lunile care au trecut de atunci, am realizat că, pentru România, Grecia poate fi o oglindă care arată o imagine cu 30 de ani în viitor. La o scară mai mică, şi noi şi politicienii pe care îi avem am comis aproape aceleaşi greşeli ca grecii. Avantajul nostru, pentru care nu avem niciun merit, e că n-am avut la fel de mult timp să greşim. ●

Despre fotografii
În antichitate, agora era piaţa publică a oraşelor greceşti, unde se intersectau, zi de zi, două lumi. Una era cea în care ideile despre bunul mers al cetăţii – baza democraţiei de astăzi – circulau libere între oamenii cu opinii din cetate. Cealaltă era lumea comercianţilor. În vara anului 2011, pe fondul crizei economice care a lovit Grecia, piaţa Syntagma din Atena a devenit o variantă modernă a agorei. Grupuri de protestatari ieşeau seară de seară în piaţă. Unii strigau şi înjurau în faţa Parlamentului, alţii se strângeau paşnic, organizau dezbateri, votau propuneri pentru ţară. Zi de zi, se intersectau în piaţă cu motorul comerţului grecesc modern: turiştii. Această serie de fotografii ilustrează cele două lumi, în varianta lor modernă.
– Andrei Pungovschi.

* Vrei să ne sprijini să mai facem astfel de texte? Îţi lipseşte DoR #7.1 din colecţie? Cumpără-l din shop.