Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Fitness cetățenesc

Elena Calistru şi Funky Citizens antrenează noua generaţie de cetăţeni activi.

Text de Adrian Lungu
Fotografii de Ioana Moldovan

Într-o cameră înaltă, cu o sobă verzuie ale cărei teracote se spune că au fost aduse de la Veneţia, lângă fereastra mare în formă de colivie, e un poster cu o reprezentare grafică a bugetului Bucureştiului pe nouă ani, din care se observă scăderea veniturilor în perioada de criză dintre 2009 şi 2014. Sub poster, cu spatele la fereastra peste care se lasă seara, la un birou negru şi cu ochii într-un laptop argintiu, stă Elena Calistru, preşedinta Funky Citizens, unul dintre ONG-urile cele mai relevante într-un moment în care societatea este mai conştientă de cât de importante sunt monitorizarea puterii, evaluarea administraţiei publice şi antrenarea cetăţeanului pentru implicare civică.

Şatenă şi mignonă, e aproape ascunsă de ecranul pe care are Facebook şi emailuri, în vreme ce sunetul de la Digi24 se aude din boxe. Şi din alte computere din celelalte camere ale Coliviei – sediul asociaţiei– se aude aceeaşi televiziune, unde se recapitulează cum, cu o seară în urmă, Guvernul a emis o ordonanţă de urgenţă prin care, printre altele, e dezincriminat abuzul în serviciu dacă prejudiciul e mai mic de 200.000 de lei. Ştirea a fost un şoc pentru mulţi, dar pentru Elena şi colegii ei – care de ani de zile militează pentru guvernare transparentă şi conversaţie publică pe iniţiative legislative – a fost mai mult decât atât. A fost o chemare la arme. Au ieşit imediat să protesteze în faţa Guvernului, indignaţi „pentru că nu modifici legislaţia anticorupţie în miez de noapte, fără a fi pe ordinea de zi a şedinţei de guvern, prin ordonanţă de urgenţă, dacă nu te presează ceva/cineva”, după cum a scris Elena pe Facebook. „Pentru că da, tocmai a devenit despre ei şi noi.”

Pentru că era frig, au mers să-şi cumpere ceai de la McDonald’s, unde era coadă. Elena a tras cu urechea la conversaţii de tot felul şi s-a oprit la una legată de situaţia ipotetică în care California s-ar desprinde de restul SUA, al cărei impact ar fi extrem de mare, pentru că, spuneau ei, „PIB-ul Californiei e cât al Franţei”. „Ăla a fost momentul când m-a podidit un bocet…”, spune Elena, emoţionată că a întâlnit protestatari care în pauzele de scandări discută despre marile ei pasiuni: bugete, politici publice şi impactul lor.

În Piaţa Victoriei, a văzut cum oamenii încă veneau, grupuri-grupuri, deşi era trecut de miezul nopţii şi a fascinat-o sentimentul de comunitate. S-au strâns 10.000 de oameni atunci. A doua zi, au făcut ce ştiu mai bine şi ce oamenii deja aşteaptă de la ei – mai ales de la proiectul lor, Factual.ro: au verificat informaţii. Au ajuns la concluzia că urgenţa invocată de Guvern pentru a da Ordonanţa 13 era falsă. România ar fi avut timp până în aprilie 2018 să adopte o legislaţie legată de definirea exactă a abuzului în serviciu.

În aceeaşi zi s-a mai petrecut un eveniment important pentru asociaţia Funky Citizens: au primit cea mai mare donaţie de până atunci din partea unei persoane fizice. Ciprian Morar, un antreprenor din IT a cărui companie activează în SUA şi în România, le-a donat 5.000 de euro şi a promis să dubleze suma dacă se mai strâng 100 de donaţii individuale. Ceea ce s-a şi întâmplat peste câteva zile, spre uimirea şi entuziasmul tuturor celor din Colivie. [Ciprian Morar sprijină şi proiecte ale DoR].

Jurnalistul-activist Ovidiu Vanghele – cel mai nou venit în familia Funky, în proiectul Factual.ro –, a dat toată ziua telefoane încercând să ajungă la cât mai mulţi artişti ca să le ceară să îndemne lumea să iasă în stradă. Acum, spre seară, se văd rezultatele. Pe la 17:00, Smiley postează propria piesă, Acasă, cu un mesaj: „Aici plângem, râdem şi visăm, aici ar trebui să avem încredere că ne poate fi cel mai bine, că nu e loc pentru abuzuri şi sfidări.” Elena strigă entuziasmată către colegii din celelalte camere că îl iubeşte. Cineva anunţă că şi INNA a postat: „Îmi doresc să trăim într-o ţară civilizată în care să ne simţim în siguranţă, drepturile să fie respectate, iar oamenii să vrea să rămână în România.” Elena caută postarea, citeşte, oftează şi dă share, strigând şi scriind în acelaşi timp: „Ieşirea din bulăăăăăăă!”.

Apoi se pregătesc să plece la protest, în Piaţa Victoriei. Au fost la multe în ultimii ani şi sunt pregătiţi. Elena e în cizme înalte, o fustă lungă şi groasă, o cămaşă închisă până la ultimul nasture şi un cardigan gri. Sunt vreo 10 oameni pe care Elena i-a strâns lângă ea în ultimii ani cu entuziasmul ei contagios, oameni care zilnic verifică afirmaţii ale politicienilor, participă la dezbateri, atrag atenţia asupra abuzurilor, propun politici publice, analizează şi sugerează îmbunătăţiri pentru bugetele locale şi naţionale şi stau cu ochii pe autorităţi şi legi. Pe deasupra – şi asta îi face relevanţi în epoca digitală –, comunică atractiv şi clar tot ceea ce fac.

Mai târziu, după câteva ore de stat în frig, Elena va merge la Digi24, unde e invitată adesea şi unde merge pentru că îi consideră „frecventabili”, chiar dacă nici de ei nu e „mulţumită până la capăt”. Machieuza o s-o certe că iarăşi n-a dormit destul, iar după miezul nopţii va fi în direct şi va spune apăsat: „Eu şi o parte din generaţia mea nu vrem să ne întoarcem înapoi cu nişte ani, când eram la coada Europei. Avem dreptul la o justiţie predictibilă”.

Într-o lume în care se vorbeşte mult despre distanţa tot mai mare dintre adevăr şi informaţiile folosite de politicieni pentru a manipula, în care sursele de informaţii sunt atât de multe încât e uşor să acreditezi zvonuri pe post de ştiri, într-o democraţie fără tradiţie, cu puţine checks and balances, în care tentaţiile pentru clasa politică sunt imense, în care cetăţeanul nu e cu adevărat în centrul politicilor publice şi nu e consultat când se fac legi, în care cetăţeanul nici nu e educat pentru a se implica în procesele democratice, e nevoie de o societate civilă puternică. Asta construiesc Elena şi colegii ei de la Funky Citizens. După cinci ani, ridicaţi şi de valurile de indignare de la protestele ultimilor ani, au devenit relevanţi, dacă nu chiar importanţi – în aşa măsură încât sunt chemaţi la consultări de Preşedinte, sunt temuţi de instituţii guvernamentale şi fostul premier Dacian Cioloş le dă share (iar asta le prăbuşeşte serverul). Ce spune asta despre relaţia lor – şi implicit a noastră, a cetăţenilor – cu puterea şi cum prevăd ei viitorul civismului revigorat din România?

 

Pe 9 februarie, cu o zi înainte să împlinească 31 de ani, Elena Calistru e în camera înaltă care-i e birou de trei ani. Au mai apărut două mese şi pe cea de lângă sobă e monitorul unui desktop. Totul la Funky Citizens se adaptează în funcţie de proiectele la care lucrează. La Digi24, se vorbeşte despre Curtea Constituţională, care urmează să se pronunţe în privinţa Ordonanţei 13. „Mai stau mult ăştia cu CCR-ul vieţii, că nu mai pot!?”, comentează Elena în timp ce lucrează.

Înainte să înfiinţeze Funky, Elena a lucrat la organizaţia anticorupţie Transparency International, unde a învăţat „cât trei masteruri”. Era singura din echipă care nu avea familie – a lucrat acolo de la 22 la 25 de ani – aşa că mergea la multe dintre cursurile şi conferinţele din străinătate pe care colegii le evitau. A învăţat din proiecte de cercetare internaţionale, a învăţat advocacy şi a cunoscut foarte multă lume. În 2011 a venit însă ziua în care s-a oprit. Indicele de percepţie a corupţiei pentru România pe care organizaţia îl pregătea începuse din nou să arate involuţii şi totul părea în zadar. Şi-a luat câteva luni sabatice, în care s-a uitat la filme, a citit şi a dormit. Se gândea că se va angaja în mediul privat.

Apoi au urmat întâmplările care au adus-o unde e azi; întâmplările legate de pantofii roşii. E o poveste devenită legendă, pe care a spus-o adesea – mai în glumă, mai în serios – în discursurile publice despre geneza organizaţiei ei. Povestea sună aşa: în perioada ei „sabatică”, Elena a primit o scrisoare de la ANAF, care o informa că are vreo 500 de lei datorie. Înainte să apuce să verifice despre ce e vorba sau să plătească, a mai venit o scrisoare care deja calcula penalizări de întârziere. A mers şi şi-a plătit taxele restante, fără să ştie exact de unde veneau sumele impuse, trebuind să renunţe astfel la perechea de pantofi roşii pe care pusese ochii. Din frustrarea asta, spune povestea, a apărut nevoia Elenei de a înţelege ce fac instituţiile publice cu banii cetăţenilor. (Când a vorbit, în 2016, la TEDx Eroilor din Cluj despre asta, într-o rochie neagră şi, ca mai mereu, în pantofi cu toc înalt, Elena a explicat că prietenii şi colegii ei ar vrea să nu mai audă povestea cu pantofii, ba o şi alintă „piţipoancă anticorupţie”.)

Pasiunea pentru bugete şi tabele e mai veche însă, şi i se trage de la matematica studiată la colegiul Unirea din Focşani. A excelat şi la istorie şi la română şi s-a calificat de mai multe ori la fazele naţionale ale olimpiadelor. Faptul că mergea la olimpiada de istorie are legătură directă cu profesoara care a inspirat-o cel mai mult, Carmen Atarcicov. „Discutam la ea acasă ideologii politice, evoluţii, citeam Revista 22, îşi aminteşte Elena. „Mi-a fost ceva între profă şi partener de discuţii. Era super pasionată.”

Olimpicii puteau lipsi de la şcoală o perioadă, pentru a se pregăti, şi Elena a folosit acest privilegiu ca să citească. Vlad Stoicescu, care era cu un an mai mare la acelaşi liceu din Focşani şi azi e jurnalist la publicaţia independentă dela0.ro, îşi aduce aminte că Elena era o cititoare vorace, care experimenta cu programul descris de Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop: reducerea treptată a orelor de somn, pentru a avea mai mult timp pentru citit. Era „genul de adolescent care a zis mereu «vreau să schimb lumea»”.

Citea indianistică (urmând exemplul lui Eliade) şi a devenit şi vegetariană (între timp preferinţa pentru vegetarianism i-a fost întărită de faptul că l-a citit pe Peter Singer şi a învăţat să gătească). Din aceeaşi perioadă a început să aibă insomnii şi spune că şi azi sare peste câte o noapte o dată la una-două săptămâni. Tot atunci a descoperit Dilema Veche. Ani de zile mama ei, medic, a mers special, cu maşina, s-o cumpere în fiecare săptămână de la singurul chioşc din oraş unde se găsea – alături de 22 şi de Academia Caţavencu.

După pasiunea din liceu pentru istorie şi corespondenta ei mai concretă şi mai aplicabilă – politica – îi era clar că asta vrea să studieze. Ar fi putut să meargă în SUA – a fost acceptată de câteva facultăţi în urma unor examene, ocazie cu care s-a scris despre ea în presa locală –, dar au sedus-o oferta şi profesorii de la Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti.

A venit la facultate în Bucureşti în 2004, dar păstrează – şi cultivă, spune – un vag accent moldovenesc. Se bucură când poate strecura în conversaţie câte-un „acilişa” şi semnul ei de exclamare preferat e „ce mama boalii!”. Anul III l-a petrecut la Roma, la Universitatea Sapienza, iar la finalul facultăţii ar fi putut să plece la un masterat unde fusese deja acceptată, dar a decis să rămână şi să lucreze. Aşa a ajuns la Transparency, unde a înregistrat un record personal de muncă neîntreruptă timp de 38 de ore.

 

Pe pervazul ferestrei din camera înaltă e rezemată o ilustraţie imprimată pe pânză, pe care e portretul Elenei, alături de textul „Băi, dar dacă am face noi…” Autorul ilustraţiei, Ramon Sadîc, care i-a făcut-o cadou când ea a împlinit 30 de ani, o cunoaşte bine şi îi ştie avânturile care trag înainte toată organizaţia. Elena însăşi spune că, dacă e ceva cu care ştie sigur că poate contribui, atât în propria organizaţie cât şi în societate, acela e entuziasmul. Pe de altă parte, spune că în ultima vreme a avut atâtea de făcut încât nu mai are timp pentru bugetele care-i sunt atât de dragi.

Tot pe 9 februarie, după ce Digi24 intrase în direct cu preşedintele Curţii Constituţionale, care anunţase că judecătorii nu vor analiza pe fond Ordonanţa 13, pentru că aceasta fusese deja abrogată, ministrul Justiţiei, Florin Iordache, a apărut pentru o declaraţie. Demisia lui era aşteptată încă de dimineaţă, după ce premierul o anunţase voalat cu o zi în urmă. Elena a dat sonorul laptopului mai tare. Iordache a citit demisia pregătită şi a plecat din faţa camerelor. Ea a bătut o dată din palme, scurt şi apăsat, a oftat şi a continuat să lucreze fără să-şi ia ochii din calculator. Într-un târziu a comentat: „Acuma să mai aflăm cine e noul ministru al Justiţiei şi să facem şi noi nişte treabă în ţara asta!”

Societatea a câştigat multe în urma protestelor, spune Elena. „Ne-am uimit noi pe noi.” Remarcă cum, cu fiecare protest – Roşia Montană, Colectiv, Ordonanţa 13 – creşte numărul celor interesaţi şi „rămâne cheful de a face ceva”. Dar crede că e nevoie de un „management al entuziasmului”. După apogeul protestelor din seara cu luminiţele, a încercat să iasă din logica reacţiilor imediate şi directe şi să „comploteze în faţa flipchartului”, ca să poată oferi „structură şi procese” celor care se uită spre Funky Citizens pentru asta. Reacţia concretă pe care au gândit-o la criza de încredere provocată de gesturile de anul acesta ale guvernului a fost programul prin care să plaseze permanent oameni în Parlament, care să monitorizeze activitatea legislativă şi să tragă semnale de alarmă. (La sfârşitul lui februarie, vorbise cu Oana Mondoc de la ONG-ul de mediu WWF şi voiau să strângă mai multe organizaţii în jurul iniţiativei.)

În noiembrie 2015, Elenei i s-a oferit posibilitatea să vadă activitatea guvernanţilor din primul rând. Violeta Alexandru, ministrul delegat pentru consultare publică şi dialog social în guvernul Cioloş, i-a propus să devină secretar de stat. Alexandru o cunoştea, pentru că şi ea fusese directorul unui ONG din domeniu, Institutul pentru Politici Publice. Elena a ezitat şi a întrebat pe Facebook ce ar trebui să facă. Deşi a făcut publică „consultarea”, decizia de a nu-şi urma o mulţime de prieteni din societatea civilă în guvern părea luată dinainte: „Eu rămân la părerea că e important în perioada asta mai ales să construim o societate civilă puternică şi smart”, a scris atunci.

A publicat şi o fotografie cu o listă de argumente „pro” şi „contra”. Printre cele „contra” se aflau motive ca „Guvern de un an, în care nu se vor putea face minuni”, dar şi „Dau viaţa peste cap colegilor, prietenilor şi lui House.” (House Constantin Calistru este căţelul ei de 9 ani, care are profil de Facebook şi e o mascotă a găştii de la Colivie.) Printre argumentele „pro” era „se pot pune baze solide în consultarea publică”, dar şi „şi dacă port tocuri, ce?!”.

Printre răspunsuri, majoritatea erau de genul „Du-te!” sau „Bagă-te!”. Elena spune că unul dintre răspunsurile care au influenţat-o cel mai mult a fost de la cineva care venise la primul checkathon (maraton de verificare de informaţii) al Factual.ro şi care i-a scris că nu-i poate lăsa baltă pe oamenii cu care a început: „Cred că e mai important să construieşti ce ai început decât să te apuci de multe construcţii fără să închei niciuna.”

A înţeles atunci că a construit Funky Citizens din postura de „cloşcă”. Pentru ei e „Miţa”. Ei, pentru ea, sunt „copiii”. Fără ea, colegii ei nu s-ar fi putut descurca şi asta trebuia schimbat. „Eu făceam financiarul, eu scriam proiectele, eu ştiam de acte, eu ştiam de raportări, eu ştiam de vorbit cu presă. M-am simţit captivă în colivie. Dacă voiam să zac acasă o săptămână, eu nu aveam această libertate.” Între timp, Alina, „Mişu”, juristul organizaţiei, sora mai mică a Elenei, a preluat o parte din managementul de proiect şi Radu Andrei Szucs, „Dudu”, din ce în ce mai mult din zona administrativă. Speră ca Funky să fie mai puţin dependentă de ea peste jumătate de an sau un an. „Pentru binele organizaţiei şi libertatea mea.”

Primul proiect al Funky Citizens, chiar înainte să fie înfiinţaţi legal, a fost „Bani Pierduţi?” (devenit mai târziu „Bani Publici”), prin care monitorizau bugetele mai multor oraşe. Proiectul fusese ales prin vot public, apoi dezvoltat şi finanţat în competiţia de idei digitale care se îmbunătăţească viaţa publică Restart România, a organizaţiei Techsoup România. Chris Worman, fondatorul Techsoup România, acum director la Techsoup Global (care are ca scop conectarea societăţii civile cu tehnologia), spune că ce l-a impresionat la Elena a fost că a putut să facă interesante finanţele publice. „E nevoie de o pricepere unică să iei un subiect plictisitor la care ar trebui să ne gândim şi să-l transformi în ceva la care chiar ne gândim.” Unul dintre oamenii care se oferise să ajute la dezvoltarea proiectelor Restart era Cosmin Pojoranu, „Pojo”, pe atunci copywriter la agenţia de publicitate Headvertising.

Când a cunoscut-o pe Elena, Cosmin şi-a zis: „Mamă, noi doi putem să facem super chestii împreună pentru că avem viziuni comune şi suntem în acel moment al vieţii în care putem vorbi (…) despre sisteme, despre cum funcţionează, despre bani, despre taxe”. A decis să i se alăture şi de atunci e un membru esenţial al organizaţiei. La aproape 32 de ani, mereu zâmbitor, cu ochii albaştri şi părul lăsat pe frunte şi peste urechi, spune, modest, că se ocupă de comunicare, dar de la el pornesc multe idei. E unul dintre strategi şi, chiar dacă nu e trecut în actele Funky ca fondator, e în consiliul director. El e cel care vine cu idei precum un joc de memorie cu cartonaşe de colecţionat cu marii corupţi, face infograficele pentru proiectul de educaţie civică şi traduce către public legislaţia, bugetele şi monitorizările, pentru că are „un simţ al momentului şi al publicului foarte dezvoltat”, spune Elena. „Cine nu are Pojo să-şi cumpere”.

Şi el a făcut Facultatea de Ştiinţe Politice, apoi un masterat la Barcelona, iar când s-a întors a început să lucreze în publicitate, de multe ori pe proiecte cu ONG-uri. Spune că şi el şi Elena sunt „perfecţionişti şi căpoşi” şi s-au mai şi certat în ultimii ani, dar îi place că au o pornire spre dezbatere şi pot dialoga. În plus, se simte confortabil susţinând un lider care reprezintă organizaţia, în timp ce stă la laptop şi-şi face treaba. Cosmin crede că Funky şi Colivia au şi un rol de hub civic – cine are o idee legată de implicare cetăţenească să poată să vină să lucreze cu ei pentru a o dezvolta. „În timp, aş vrea să fac Funky sinonim cu implicare.”

Într-un fel, aşa s-a dezvoltat şi proiectul-vedetă al asociaţiei, Factual.ro. Pornit în 2012 dintr-o idee de pe un grup de discuţii, cu un nume care i-a aparţinut lui Tudor Benga (azi parlamentar USR), site-ul de verificare de declaraţii ale politicienilor rămăsese relativ în stază. Abia când a fost adoptat oficial de Funky şi a fost folosit pentru verificările live din campania electorală din noiembrie 2014 a venit succesul.

„Verificarea” funcţionează astfel: echipa monitorizează declaraţii, alege dintre ele una sau mai multe, dezbate relevanţa ei, apoi o trece printr-un du-te vino între editori şi experţi (care colaborează pro-bono cu Factual), apoi concluzia e „tradusă” într-un limbaj accesibil şi e publicată. De la un site pornit cu un buget de lansare de 3.000 de euro, Factual.ro a ajuns acum să fie sinonim cu organizaţia-mamă, ba chiar să aibă mai mulţi fani pe Facebook decât Funky Citizens.

Un exemplu recent de afirmaţie verificată a fost declaraţia premierului Sorin Grindeanu: „22 de miliarde de lei, cât am prevăzut în bugetul de anul ăsta, din atragerea de fonduri europene, e un lucru ambiţios faţă de zero anul trecut.” Factual a verificat afirmaţia şi ajuns la concluzia că anul trecut sumele încasate de România din fonduri europene au fost de aproximativ 7 miliarde de euro. După ce Dacian Cioloş a dat share postării, serverul Factual a cedat.

Morar, antreprenorul care le-a donat 10.000 de euro, spune că a făcut-o şi a încurajat lumea să-i urmeze exemplul pentru că a văzut că proiectul are o atitudine apolitică – verifică politicieni indiferent de partid –, şi se află în căutarea adevărului. „Oamenii au nevoie să ştie adevărul şi apoi să-şi ia ei deciziile”, spune Morar. În plus, ca antreprenor şi investitor, are şi o motivaţie pragmatică: „Îmi doresc un mediu sigur şi pe care pot să mă bazez, ca să pot să investesc”.

 

Factual.ro nu e singurul proiect al organizaţiei. „Nu vă supăraţi” e un portal dezvoltat împreună cu alte organizaţii care uşurează solicitările de acces la informaţii de interes public, iar „Piaţa de şpagă” monitorizează cât „se dă” în instituţiile publice româneşti.

Primele dăţi când Funky Citizens s-au simţit cu adevărat relevanţi au fost la final de 2014, început de 2015. În noaptea primului tur al celor mai recente alegeri prezidenţiale, au fost să protesteze la MAE pentru felul în care fuseseră organizate secţiile de votare în străinătate şi i-a „izbit” faptul că autorităţile nu doar că fuseseră neglijente, ci încălcaseră legea atunci când oamenii nu şi-au putut exercita dreptul la vot. Au făcut un model online de plângere penală care a fost accesat de 12–15.000 de ori în 12 ore. „A fost prima oară când am văzut un Google Doc blocându-se”, spune Elena. De la acele plângeri a fost deschisă o anchetă penală care continuă şi azi. Apoi, la începutul lui 2015 au făcut parte din coaliţia de ONG-uri care au lucrat la proiectul de schimbare a legii partidelor, astfel încât să nu mai fie nevoie de 25.000 de oameni pentru a înfiinţa un partid, ci numai de trei.

Când Administraţia Prezidenţială a invitat mai multe organizaţii civice la consultări, după demisia guvernului Ponta ca urmare a protestelor post-Colectiv, Elena a mers şi a aflat că mulţi oameni ar fi scris la Cotroceni cerând ca organizaţia lor să fie prezentă. Acest lucru, împreună cu faptul că au primit multe mesaje care le reproşau că au fost la consultări, a fost o dublă validare: „Am crescut atât de mult încât e imposibil să mai fim pe placul tuturor.”

Funky Citizens şi CeRe, care promovează participarea publică, sunt organizaţii complet diferite faţă de prima generaţie de ONG-uri de monitorizare, cele care au activat în special în primii 20 de ani de după Revoluţie şi care au încercat să implementeze bune practici importate din alte democraţii, crede Elena. Ea spune că ONG-urile îşi iau legitimitatea din două surse: fie din expertiza celor care lucrează în ele (dă exemplul APADOR-CH care are o expertiză de necontestat pe subiectul penitenciarelor), fie de la oamenii pe care îi reprezintă. Dacă ONG-urile „vechi” s-au bazat pe expertiză şi produsele lor (rapoarte, cercetări, monitorizări făcute către donatori sau experţi din Comisia Europeană), în cazul unei organizaţii ca Funky, baza de reprezentare e formată din tineri profesionişti, „hipsterimea activă civic”, cum le zice ea.

Noilor cetăţeni activi li se adresează munca celor de la Funky. Sunt mereu atenţi la bugetele marilor oraşe şi la cel de stat şi încurajează cetăţenii să depună amendamente la ele. (Au reuşit centralizarea bugetelor tuturor judeţelor pentru perioada 2007–2015.) Acest lucru i-a făcut să fie văzuţi de autorităţi ca serioşi. „Un fel de #vavedem”, spune Cosmin. „Vă vedem foarte bine.” Acum sunt o resursă pentru oricine vrea să înţeleagă cum se cheltuiesc bani publici în România, iar Cosmin crede că asocierea lor cu domeniul de expertiză e clară: „când zici Funky, zici bugete şi bani publici locali”. Septimius Pârvu, de la Expert Forum, cu care au colaborat, spune că Funky a reuşit să facă datele accesibile şi să facă presiuni pe zona de transparentizare, mai ales la Ministerul Finanţelor, unde este „marea miză”.

Organizaţia a crescut în ultimii cinci ani, iar Elena – care citeşte cărţi de economie ca Funky Business, de la care e inspirat şi numele asociaţiei – spune că a fost obsedată să nu crească prea mult dintr-odată. A văzut alte ONG-uri afectate de câştigarea unui proiect european – le-a sufocat birocraţia sau le-a schilodit aşteptarea fără orizont a rambursării unor fonduri de mult cheltuite.

Ocazional, Elena ascultă un podcast al Harvard Business Review despre metodele de reacţie organizaţională de tip agile management, pe care le încearcă şi ei. Spune că o bună perioadă s-au comportat ca un startup – au riscat, au încercat, au testat şi au abandonat multe. Azi, Funky Citizens are 10 angajaţi şi se finanţează din cercetare şi training, donaţii şi sponsorizări şi din granturi. Recent au câştigat unul de la ING Bank ca să facă cursuri pentru cetăţeni despre bugetele publice.

„Ne-am făcut strategia 2014–2020”, spune Elena. „A fost un exerciţiu foarte serios şi am fost uimită că ne-am ţinut de el până la capăt.” Cosmin, pe de altă parte, spune că multe dintre proiectele pe care le fac nu au legătură cu strategia, ci ajung să fie făcute ca urmare a unor nevoi sau oportunităţi. Agilitatea organizaţiei, spune el, e un lucru bun, dar „ne şi omoară”.

 

Proiectul despre care Elena vorbeşte cu cea mai multă căldură e o tabără de educaţie civică pe care au organizat-o în vara lui 2016, pentru copii de-a VII-a şi de-a VIII-a dintr-un program al Ambasadei SUA la Bucureşti. Printre întâlniri cu jurnalişti de investigaţie, excursii la Guvern, Preşedinţie şi DNA (unde s-au văzut cu Laura Codruţa Kövesi), copiii au făcut şi o rundă de simulare de alegeri, cu partide, jurnalişti, dezbateri şi programe.

Unul dintre „partidele” copiilor a propus ca fiecare părinte care-şi permite să plătească o taxă pentru educaţia copiilor. În momentul în care un „cetăţean” a contestat legitimitatea taxei, arătând că prin Constituţie învăţământul e gratuit, iniţiatorii taxei i-au răspuns că oricum părinţii contribuie la fondul clasei şi alte cheltuieli şi atunci de ce n-ar fi acestea „transparente” şi „predictibile”? Elena, care foloseşte aceste două cuvinte ca pe nişte lumini călăuzitoare, spune că a izbucnit în plâns. A realizat atunci că munca ei poate avea impact asupra educaţiei copiilor şi implicit asupra viitorilor adulţi, iar ea se hrăneşte din asta. (Acum, Funky pregătesc un kit de educaţie civică bazat pe infografice şi explicaţii dezvoltate de Cosmin, plus quiz-uri, dezbateri şi filme, pe care vor începe să-l testeze în şcoli din această primăvară.)

Constituţia e „mica obsesie” a Elenei. O consideră un instrument puternic, alături de tehnologie şi anumite legi, care compensează raportul de putere între cetăţean şi clasa politică. În 2016, Funky Citizens au editat Constituţia în varianta lor, adică o cărticică care nu mai e atât de „urâţică” precum varianta pe care Traian Băsescu spunea că o are mereu în buzunar. Uneori Elena are şi două exemplare în geantă, mereu pregătită să facă una cadou. (În curând vor edita şi o variantă pentru copii.) Lângă Constituţie stau legile ei preferate – „o sfântă treime”: 544/2001 privind liberul acces la informaţiile publice, 273/2006, care stabileşte drepturile cetăţenilor de a cunoaşte finanţele publice locale şi de a depune propuneri de îmbunătăţire, şi 52/2003, a transparenţei decizionale.

Acum 10 ani, Elena şi-a făcut un tatuaj, „Who is John Galt?”, într-un loc „ascuns”. Citatul e din Revolta lui Atlas de Ayn Rand, o autoare americană de origine rusă pe care Elena o admiră. („Era tot Vărsător.”) În carte, autoarea îşi descrie viziunea filozofică şi politică pentru o societate în care intervenţia statului ar trebui să fie minimă, indivizii ar trebui să fie atei şi egoişti, dar egoişti etici. Deşi spune că viaţa ei e pe alocuri în total dezacord cu filozofia lui Rand, Elena admiră în continuare lucruri gândite şi scrise de ea.

Atunci când şi-a făcut tatuajul – şi lucrurile nu s-au schimbat – Elena trăia într-o ţară care credea în mod tradiţional în mâna grea a statului care trebuie să-i „dea” cetăţeanului, în care vasta majoritate a oamenilor spuneau că sunt ortodocşi şi în care solidaritatea socială era confundată cu un altruism iluzoriu. Dacă Elena visa să schimbe lumea şi să vadă în România elemente din distopia lui Rand, avea şi are mult de lucru.

Politica, chiar dacă înţeleasă în sens mai pragmatic, e propunerea Elenei pentru a stârni dezbateri despre viitor. Într-unul din momentele de reflecţie de la început de februarie a scris un text legat de soluţiile pe care toată lumea părea să le caute. Printre altele, scria despre nevoia României de a avea mai multă politică în adevăratul sens al cuvântului:

„Sunt multe locuri în care nu vom fi de acord. Şi asta e de bine. Pentru că ce îi lipseşte ţării ăsteia e mai multă politizare. Dar politizare pe bune. Politizare care înseamnă că ştii în ce fel vrei să ajungi din punctul A (felul în care arată acum România) în punctul B (în care România arată mai bine). Pentru a ajunge din punctul A în punctul B, avem mai multe căi – mai pe solidaritate, mai pe libertarianism, mai pe centru, mai pe insistenţă pe economie, mai pe valori creştine sau mai pe ecologie. Nici nu contează. Dar avem nevoie ca tot mai mulţi cetăţeni ai acestei ţări să îşi răspundă la întrebarea «Eu cum vreau să arate România şi cum cred că putem ajunge acolo?»”.

Ce i-a unit pe oamenii ieşiţi să protesteze, crede ea, a fost un sentiment de tipul „indiferent de ce credem, asta e o linie roşie”. Pe de altă parte, nu crede „în poveşti cu hai să unim piaţa şi să facem ceva cu ei”, pentru că oamenii din piaţă sunt foarte diferiţi.

În interiorul asociaţiei, au dezbătut demult opţiunile ideologice ale membrilor ei. Deşi există diferenţe şi „fiecare e liber să creadă ce vrea”, după cum spune Cosmin, există şi locuri comune: liberalismul economic („nu suntem pentru lăsarea statului să controleze resurse atât de mari”, spune Elena) e dublat de justiţie socială.

Filozofia politică a Elenei nu e despărţită de filozofia ei de viaţă şi de muncă. Iar îngrijorările şi îndoielile ei merg de la contextul internaţional volatil („Am temeri legate de unde mama boalii se duce această planetă, pentru că România nu e singurică.”) până la îndoieli legate de propriul rol („Mi-e foarte frică de ratare prin risipire. Când te hrăneşti din entuziasm sau dintr-o nevoie de a fi util pe ce se întâmplă acum, rişti să nu mai faci nimic bine.”) şi până la îndoieli legate de viitorul organizaţiei („Suntem mult prea puţini şi mi-e teamă de burnout pentru unii.”).

În urmă cu cinci ani, Funky Citizens „conspirau” în „bodegi” şi în garsoniera Elenei. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical. Au Colivia, s-au impus prin expertiză şi au dobândit vizibilitate şi apoi recunoaştere, dar la pachet au venit presiunile şi criticile. Au mult mai mulţi prieteni dar au şi prieteni care au mers „în partea cealaltă”, în guvern sau politică.

Elena e uneori obosită şi atunci se reîncarcă cu muzică uşoară italiană sau cu lumea idealizată a politicii din The West Wing. Dar şi-a construit un univers în care să poată lucra cu prietenii şi să poată munci la ceea ce iubeşte. Alina, sora ei, îi este şi cel mai bun prieten. Radu Burnete, cu care e din 2013, e adesea la Colivie şi e parte din gaşca care îşi sărbătoreşte acolo zile de naştere şi revelioane. Iar munca pentru ea nu e muncă. „Munca mea e hobby-ul meu. E pasiunea mea.”

Pe 21 februarie 2017, Parlamentul României a dezbătut Ordonanţa 13 şi a votat împotriva ei. Luptându-se cu o răceală care o ţinuse în casă cu o zi în urmă, Elena a mers în studioul Radio France International (RFI) să vorbească despre Factual, despre ce face Funky şi despre ce rămâne după trei săptămâni de confruntare între Guvern şi noua societate civilă românească.

Într-o bluză albă, jucându-se mereu cu telefonul şi Constituţia pe care le pusese pe masă, lângă microfon, a spus că abrogarea Ordonanţei 13 e, în primul rând, o victorie pentru toţi oamenii care au ieşit în stradă, dar că nu se ştie dacă e o victorie definitivă: „Am învăţat în aceste săptămâni că încurcate sunt căile legilor din România”, a spus ea zâmbind. „Este o victorie a oamenilor care şi-au dorit să vadă din partea politicienilor că reacţionează la cerinţele lor.”

A fost şi ea în Piaţă, a cântat imnul, a sărit şi a aprins lumina telefonului în seara când s-au strâns cei mai mulţi oameni şi fotografiile pieţei inundate de lumini albe au ajuns în toată presa internaţională. Dar, după trei săptămâni de confruntare, la radio, concluzia a fost a preşedintei unei organizaţii care vrea să educe cât mai mulţi cetăţeni activi: „E marcat un moment important de maturizare a protestului, de trecere a lui înspre o zonă mai permanentă, dacă-mi este permisă această exprimare, în sensul de găsit căi prin care ne putem implica civic nu doar protestând, ci şi ţinându-i atent sub monitorizare pe politicienii noştri şi pe decidenţii noştri în general.”


Portret publicat în DoR #27: #nevedem?. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

4 Comentarii pentru “Fitness cetățenesc”

  • Pingback: Curtea Veche Publishing » Interviu cu Elena Calistru în Decât o revistă despre factual.ro

  • Pingback: Curtea Veche Publishing » Elena Calistru despre Funky Citizens și factual.ro în Decât o Revistă

  • Pingback: ActiveNews.ro : FUNKY CITIZENS. | JurnalulBucurestiului.Ro

  • Ana a scris:

    La multi Ani, Elena, si elicitari pentru tot ce faceti.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #32

    DoR #32 * Vară 2018

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă