Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

„Frate, te iubesc.” Povestea unei fotografii.

În a doua zi de manifestaţii din Piaţa Universităţii, Gabriel, un protestatar, şi Bogdan, un jandarm, doi oameni care nu se mai văzuseră niciodată, s-au întâlnit într-o scenă deja celebră, la cinci metri de obiectivul fotografului Vlad Ilaş.

__________________________________
Text de Ana Maria Ciobanu
Fotografii de Vlad Ilaș
__________________________________

În seara de sâmbătă, 14 ianuarie, sute de protestatari din Piaţa Universităţii forţau cordoanele de jandarmi ca să poată mărşălui către Palatul Cotroceni. Vlad Ilaş, 23 de ani, stătea pe net în cartierul Băneasa, unde locuieşte împreună cu un văr. Nu deschisese televizorul pentru că oricum nu are cablu şi nu ştia ce se întâmplă în centru. Urmărise pe Facebook mişcările de solidaritate care au urmat demisiei lui Raed Arafat din funcţia de secretar de stat, dar nu ştia motivele scandalului şi nu-şi imagina că oamenii îşi vor muta nemulţumirile în stradă.

Fără să ştie că la Universitate se striga „Jos Băsescu” de mai bine de patru ore, la ora 18 Vlad a scris pe Facebook „De ce-l iubesc uneori pe Traian Băsescu. Un răspuns absolut genial” şi a postat un filmuleţ cu preşedintele răspunzându-i unui parlamentar rus la o întrebare despre intenţiile României faţă de Moldova: „Vă rog să notaţi că România nu are nici un fel de experienţă în anexarea altor state”. Pe la 19:30 l-a sunat un unchi din Gura Humorului, oraşul său natal, care voia să ştie mai multe despre ce se întâmplă în Bucureşti. Vlad a citit repede nişte ştiri, a vorbit cu câţiva prieteni pe mess şi le-a spus să-i ţină pumnii, că se duce în piaţă să facă fotografii. Şi-a pus în geantă două aparate foto şi un obiectiv de distanţă, şi-a luat mănuşile şi a condus spre Piaţa Universităţii. Pe drum s-a gândit doar că vrea să surprindă „emoţii”.

Vlad a terminat Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2010. În 2011 a absolvit un curs de cameraman-fotoreporter la Intact Media Academy şi din decembrie e cameraman în trust. S-a apucat serios de fotografie acum patru ani, când şi-a luat primul aparat DSLR. A ajuns în piaţă după ora opt şi a început să facă fotografii încă de când a ieşit din pasaj, spre Facultatea de Geografie. I s-au părut cam puţini protestatari şi s-a enervat când a văzut reflectoarele puternice ale televiziunilor; creau un aer de reality show şi răpeau din autenticitatea şi naturaleţea fotografiilor.

***

Sâmbătă la prânz, Bogdan, 36 de ani, subofiţer în cadrul Jandarmeriei Române, a mâncat ceva cu prietena lui, Mădălina, 22 de ani, şi a plecat la serviciu. La ora 18:00 a coborât din echipaj în Piaţa Universităţii. Nu fusese în prima seară de proteste, la Cotroceni, dar ştiind că manifestanţii au fost paşnici, a coborât, ca şi ceilalţi colegi, fără cască sau scut, pentru a semnala că nu au venit echipaţi pentru o intervenţie. Cu toţii purtau combinezoane de iarnă, bocanci, scurte, şepci şi aveau la ei „tonfa din dotare”.

Înainte să fie jandarm, Bogdan a lucrat timp de şapte ani în restaurante din Grecia, Anglia şi Cipru. A început ca picol şi a ajuns să fie şef de sală şi om de bază pentru patron. Acum cinci ani s-a întors în ţară şi pentru că se simţea apt fizic, s-a hotărât să îşi potolească o mai veche „sete de dreptate” şi s-a angajat la Jandarmerie.

Îi place meseria lui pentru că nu oricine poate să o facă, deşi crede că mulţi îşi imaginează că jandarmii sunt „nişte ţărani lopătari care au venit în Bucureşti”. Ştie că afară jandarmii sunt mult mai respectaţi de cetăţeni şi nu înţelege de ce în România puţini îşi imaginează că e şi el un om, că merge cu cortul în Vamă, că vorbeşte patru limbi străine, că în ultimii ani, nici el, nici prietena lui nu au ratat nici un concert rock mare (AC/DC şi Bon Jovi au fost preferaţii lor). Bogdan face parte din „unul dintre cele mai bune detaşamente specializate pe concerte” şi în general e mobilizat fie la spectacole, fie la meciuri.

***

În prima jumătate a zilei de sâmbătă, Gabriel stătuse pe net şi citise tot ce prinsese despre proteste. Tânărul de 27 de ani locuieşte într-un apartament din Giuleşti, cu sora şi părinţii lui. Nu a lucrat niciodată pentru că nu a vrut să facă parte din sistem. Susţine drepturile animalelor, e împotriva eutanasierii maidanezilor şi merge la toate întâlnirile Occupy Romania. De Ziua Drepturilor Omului, pe 10 decembrie, a ieşit în Piaţa Universităţii alături de alţi membri ai mişcării Occupy. În timp ce jandarmii îl luau pe sus, a arătat spre ei şi a strigat: „Şi pentru ei am venit azi aici! Pentru oameni!”. A fost amendat cu 500 de lei, dar asta nu l-a împiedicat să iasă în stradă şi sâmbătă după amiază, pe 14 ianuarie.

A mâncat nişte brânză cu roşii şi a plecat singur spre Piaţa Universităţii. Pe drum, s-a întâlnit întâmplător cu trei prieteni şi au mers împreună. Nu s-a gândit ce ar putea să schimbe cu prezenţa lui în piaţă, dar a fost convins că iubirea l-a scos din casă. Spune că iubirea a devenit o nouă religie pentru el, aşa cum e şi pentru „copiii indigo” (oameni cu un presupus scop divin care au printre caracteristici probleme cu acceptarea autorităţii şi cu integrarea în sistemele actuale). În decembrie, a tradus un mesaj al Ineliei Benz (parapsiholog) şi l-a postat pe pagina de Facebook a copiilor indigo din România: „Acea îndemânare pe care aţi adus-o cu voi fraţii şi surorile mele este aceea de a canaliza divinul pe Pământ. Ca tu să faci asta nu e nevoie ca tu să scrii cărţi, să pictezi tablouri sau să faci fotografii. Poţi desigur să faci asta şi vei avea nevoie să-ţi găseşti o carieră ca să-ţi plăteşti facturile, dar misiunea ta specială e ca să fii aici şi atât!”

Spune că de când se ştie a avut o premoniţie sumbră că o să moară în prima revoluţie care îi va urma celei din 1989. Nu are revoluţionari în familie, dar de mic şi-a dorit să schimbe lumea şi crede că de aici i-a apărut frica. În piaţă a scandat toată ziua „jos Băsescu” alături de ceilalţi participanţi şi s-a bucurat de energia care se crea între oameni. Fost membru activ al galeriei clubului Rapid încă de la 12 ani, tânărul care se autodescrie ca fiind un fost „rebel fără cauză” cu „droguri şi bagabonţeli” s-a hotărât în urmă cu doi ani să se maturizeze. Nu ştie exact de unde i-a venit dorinţa de schimbare, dar cu paşi mici a renunţat la atitudinea distructivă de pe stadion.

Pe la 19 au început să bubuie petardele şi Gabriel şi-a recunoscut printre protestatari vechii prieteni şi vechile obiceiuri. Pentru că violenţa făcuse parte din el, a înţeles că aveau nevoie de adrenalina aia atât de plăcută pe moment.

***

Bogdan şi colegii lui s-au prins de braţe când câţiva protestari au încercat să-i provoace punând mâna pe ei sau lovindu-i cu picioarele. Când jandarmii se ţin de braţe înseamnă că au o atitudine non-agresivă şi că încearcă să le transmită oamenilor că nu au voie să treacă printre ei. Nu se echipaseră încă nici cu căşti, nici cu scuturi. Până să înceapă petardele şi scandările de stadion, Bogdan înţelesese nevoia oamenilor de a-şi striga nemulţumirea. Văzuse pancarte cu care era de acord şi aprecia susţinerea pe care oamenii i-au arătat-o lui Raed Arafat, după părerea lui unul dintre puţinele modele din România.

Câţiva băieţi şi-au întins bannerele în faţa cordonului de jandarmi din dreptul Teatrului Naţional şi Bogdan a recunoscut printre ei mai mulţi membri ai galeriei Dinamo. E firesc ca jandarmii să-i observe imediat pe ultraşi. În timpul campionatelor, spune el, „de multe ori nu ne ne vedem cu femeile de câte ori ne vedem cu ei”.

Protestatarii au început să arunce cu pietre după mai multe tentative eşuate de a bloca traficul între Piaţa Universităţii şi Bd. Magheru. La opt fără un sfert, Bogdan şi-a văzut un coleg de detaşament cu sânge pe faţă, de la o placă de la fântână primită în cap. A fost norocos pentru că placa era subţire. S-au echipat cu căşti şi scuturi, dar încă doi jandarmi care purtau şepci au fost răniţi de pavele şi urcaţi în ambulanţe. În învălmăşeală, Bogdan s-a ales cu o zgârietură după ce a ferit cu mâna un fotograf de un bolovan care venea spre el. Pentru Bogdan, aruncatul unei borduri se traduce în tentativă de omor şi nu se compară cu nici o vânătaie pe care ar putea să o producă loviturile cu pulanul. Când îţi zboară borduri pe deasupra capului şi colegii strigă „piatră” ca să te avertizeze să ridici scutul, spune că e imposibil să nu tremuri pentru viaţa ta, oricât de experimentat ai fi.

În timpul confruntărilor dintre jandarmi şi suporteri, în afară de „fără violenţă” s-a scandat şi „România, stat poliţienesc”. Bogdan a ascultat mulţimea gândindu-se că nimeni nu ştie că „noi suntem mult sub norma europeană de forţă de ordine publică”. În piaţă s-a scandat şi „libertate”, despre care Bogdan spune: „libertatea ta se încheie când deranjezi libertatea altuia. Când oamenii nu mai pot să treacă pe stradă cu maşinile pentru că tu vrei să protestezi, le-ai încălcat un drept. Jandarmeria pentru asta este pe pământul ăsta”.

***

Vlad se temea doar pentru echipamentul foto. O bordură în aparat sau o îmbrânceală de la jandarmi puteau să-l lase fără peste 10.000 de lei, cât spune că valorau aparatele şi obiectivul. Se gândea că ceilalţi fotografi şi cameramani folosesc aparatura instituţiilor de presă şi nu au atât de mult de pierdut. Pe la 20:30 a vrut să treacă în mijlocul drumului şi să facă fotografii de la Troiţă dar, fără legitimaţie de presă, i-a fost imposibil să-i convingă pe jandarmi să-l lase. A traversat prin pasaj către Teatrul Naţional când incidentele se terminaseră.

După ora 21, când aruncatul pietrelor s-a potolit şi traficul s-a reluat, Gabriel era printre puţinii protestatari care mai rămăseseră pe partea cu Teatrul Naţional, aproape de strada Batiştei. Voia să se mute vizavi, dar i s-a părut că un jandarm se uită urât la el, ca şi cum l-ar bănui de ceva rău. S-a gândit că e din cauza hainelor. („Bat a ultras, huligan, cartierist şi aşa mai departe”.) A simţit nevoia să-i demonstreze că e paşnic, s-a dus la el şi i-a spus: „Frate, te iubesc! Nu te mai uita aşa la mine”.

Spune că după prima declaraţie a simţit că într-un fel şi-a schimbat destinul şi sentimentul că va muri într-o revoluţie i-a dispărut. Cu mâinile împreunate a rugăciune, Gabriel a pornit dinspre Batiştei spre Teatrul Naţional, oprindu-se pe la fiecare jandarm din cordonul de lângă trotuar ca să-i spună „te iubesc”. A trecut pe la 30-40 de băieţi şi jumătate dintre ei i-au zâmbit când au auzit ce le spunea. Alţii au rămas crispaţi; Gabriel crede că nu erau pregătiţi încă să se deschidă. Câţiva i-au spus „marş de aici”, dar nimic nu putea să-l oprească. „Eram chitit. Ştiam că am dreptate. Cu ce greşeam? Câtă bătaie puteam să-mi iau spunând te iubesc?”.

Bogdan spune că era obosit mental de la asaltul cu pietrele şi stătea încordat ca să nu rişte să fie luat prin surprindere de o nouă acţiune. Îl văzuse pe tânărul protestatar apropiindu-se și s-a gândit că e firav şi că nu prezintă mare pericol. Singurul risc era ca puştiul să aibă o sticlă sau o piatră în buzunar. Pe stadioane i s-a întâmplat de multe ori să fie abordat de tipi zâmbitori care de fapt se apropiau ca să arunce cu ceva. Puştiul ăsta în schimb părea sincer şi bine intenţionat.

La 5 metri de el, lui Vlad i s-a părut neobişnuit că un puşti se apropie de cordonul jandarmilor şi pare că îi roagă ceva.  Nu auzea ce le spunea, dar îi vedea pe unii că zâmbesc, pe alţii că îi strâng mâna şi a început să fotografieze scenele. Nu a folosit blitz-ul pentru că nu voia să piardă lumina şi atmosfera din stradă. Vlad a tras o succesiune de vreo 30 de cadre, cu Gabriel trecând pe rând de la jandarm la jandarm. La 21:21 a surprins scena câştigătoare: Gabriel şi-a împreunat iar mâinile în dreptul pieptului şi a spus încă un „te iubesc”, de data asta lui Bogdan. Bogdan a început să râdă cu poftă,  iar puştiul, înainte să treacă mai departe, i-a zâmbit şi s-a aplecat puţin în faţă, în semn de mulţumire, aproape atingându-i scutul cu cozorocul.

Când Gabriel i-a spus „te iubesc”, Bogdan s-a relaxat. Puştiul nu l-a auzit dar, în spatele scutului şi al vizierei de la cască, Bogdan spune că i-a răspuns „şi eu te iubesc”. Gabriel i-a văzut doar zâmbetul larg şi gropiţele şi a simţit că pentru o clipă au fost în acelaşi film.

Vlad a ştiut imediat că dintre cele 300 de fotografii pe care le-a făcut în ziua aceea, asta era cea mai expresivă. Nu s-a gândit însă că va deveni o poză simbol. Nu a vorbit nici cu Gabriel, nici cu Bogdan şi a continuat să fotografieze până când Piaţa Universităţii a fost evacuată.

***

Sâmbătă, după miezul nopţii, Vlad a publicat 20 de fotografii pe fanpage-ul lui cu 200 de fani şi s-a culcat obosit. A doua zi, poza cu Bogdan zâmbind şi cu Gabriel spunându-i „te iubesc”  circula pe mail-uri şi în reţelele sociale şi apărea pe blog-uri şi site-urile ziarelor. Până atunci Vlad făcuse fotografii la nunţi (care îi plac pentru veselie) şi strânsese 38 de like-uri la un instantaneu cu un cal pe malul mării.

În trei zile şi-a triplat numărul de fani şi şi-a văzut numele şi fotografia în ziare şi la televizor. S-a simţit puţin singur când succesul a dat peste el, pentru că prietena, angajată la o pensiune, era plecată la „revelionul ospătarilor”, iar familia era acasă, la Gura Humorului. Numai vărul a fost lângă el şi, entuziasmat de reacţia oamenilor, i-a trimis fotografia la BBC. Vlad nu credea că îl vor lua în seamă dar pe 17 ianuarie, şi-a văzut fotografia şi numele pe site-ul britanic. Acum simte că ştacheta e foarte sus şi că presiunea e destul de mare, dar speră ca imaginile din acea seară să-l ajute să fie din ce în ce mai bun şi să-şi construiască un nume în fotojurnalism.

Gabriel a aflat duminică la prânz de poză, de la un prieten care i-a dat link-ul pe mess. Nu a ajuns pe pagina de Facebook a lui Vlad Ilaş, ci a unui blogger, care o declarase „poza zilei” şi o încărcase şi pe pagina lui, unde a strâns cu aproape 1.000 de like-uri mai mult decât Vlad. Pentru că unii comentatori încercau să afle de ce râdea Bogdan şi-şi dădeau cu părerea, Gabriel a vrut să-i lămurească: „Le ziceam că îi iubesc, că sunt oameni ca noi, să conştientizeze şi ei asta”.

Gabriel a primit telefoane şi mesaje de la prieteni care voiau să-l anunţe că poza e peste tot şi felicitări online de la oameni pe care nici nu-i cunoştea. S-a bucurat când a văzut că şi alţii îi urmează exemplul şi le oferă flori jandarmilor. Mamei i-a plăcut fotografia, dar era îngrijorată că băiatul se duce în Piaţa Universităţii.

Luni, în a treia zi de când era mobilizat la proteste, Bogdan nu ştia de ce îi zâmbesc manifestanţii sau de ce vor să facă poze cu el. Nu îi îndepărta, pentru că erau paşnici, dar nu înţelegea de unde vine valul de simpatie. Apoi, când s-a trezit marţi dimineaţa, Mădălina i-a arătat fotografia pe care o primise pe mail de la o prietenă şi s-a lămurit.

Iubita l-a întrebat dacă poate să-i dea tag în fotografie. Bogdan a văzut că şi Gabriel are tag aşa că a acceptat şi apoi le-a scris prietenilor de pe Facebook: „Aseară m-a salutat lumea şi habar nu aveam dc. Până mi-a zis mândra că sunt vedetă pe facebook”.

I-a plăcut poza, dar i s-a părut că dacă nu ştii că înainte să fi fost făcută s-a aruncat cu pietre şi au fost oameni răniţi, îşi pierde din semnificaţie. Pentru că unii comentatori au râs de măseaua lui lipsă, jandarmul a simţit nevoia să comenteze pe pagina de Facebook a lui Vlad: „E bine că oamenii cu scaun la cap au înţeles că nu suntem doar nişte uniforme sau miliţieni cum spun alţii, ci fiinţe cu temeri, cu griji,cu nevoi, cu soţii şi copii, cu bănci de plătit, cu salarii tăiate (deci fără o măsea că deh, e scumpă înlocuirea), oameni care sunt ca voi, imperfecţi”.

Nota editorilor: Bogdan şi Gabriel au cerut să nu le folosim numele de familie. Având în vedere tensiunile din aceste zile, am fost de acord.

__________________________________

FOTOGRAFII

O selecție mai largă din seria de cadre fotografiate în acea seară de Vlad Ilaș. Cadrul celebru e al șaselea.

112 Comentarii pentru “„Frate, te iubesc.” Povestea unei fotografii.”

  • Pingback: EDITORIAL | Revolta | Lucruri simple, de Radu Neag

  • Cristina a scris:

    @ Leilana, bine ca le stii tu pe toate! 😀
    Zau daca nu am incercat sa ma abtin 🙂
    Te las sa ai ultimul cuvant. Promit 😀

  • athos a scris:

    nu conteaza o masea lipsa, cand zambetul lumineaza toata fata. pana sa citesc de maseaua lipsa nici nu observasem asta…

  • Pingback: O fotografie cat o mie de cuvinte | Zoli Toth

  • EU. a scris:

    Un curajos.Sper ca acest cotidian sa nu-l schimbe.E nevoie de nebuni frumosi ca el.Noroc bun!

  • Pingback: Numa’ jandarm să nu fii! « Denisa Bârgău

  • Carmen a scris:

    impresionante fotografii.

  • Pingback: Bialog Cafe: Coffee in the snow | Bialog

  • Callu a scris:

    Foarte relaxata atmosfera. E un paradox; scutieri si tipu ala surazator. Hehe, parca iesise la agatat! Scuze, dar ma gandesc la ce este mai frumos!

  • Pingback: Tot 2% varianta DoR « BLOGcatCHINA

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #23

    DoR #23 * Recuperări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling

    Conferință 2015

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă