Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Generația Rătăcită

October 6th, 2017
Tags: , ,

Milenialii nu sunt pierduți; sunt doar în căutări.

Text de Ancuța Iosif
Ilustrații de Andreea Țimpea

Cosmina,
Stai la etajul nouă din zece și mergi mereu cu liftul. Dai cinci snooze-uri alarmei de luni dimineața și-ți vine să te împuști că trebuie să mergi iar la muncă, că trebuie să-ți pui iar cămașă și fustă, că n-ai voie cu teniși. Ai 23 de ani și ești recepționeră la o firmă de IT. Ai petrecut duminică noapte în Control, deși ți-ai promis pentru a mia oară că te potolești, că îți pui viața în ordine, că „gata, coae”.

Mormanele de haine te întâmpină când deschizi ochii, dar te mai întorci cinci minute pe partea ailaltă. A mai trecut un weekend în care ai spus că faci curat și n-ai făcut, iei mormanele cu brațe de excavator și le mai ascunzi prin rafturile din șifonierul care dă oricum pe-afară. În drum spre bucătărie te împiedici de câteva țoale spălate care zac de-o săptămână pe uscător și le pipăi ca să vezi ce poți îmbrăca. A mai trecut un weekend în care ai stat ghemuită într-un colț de bucătărie afumată, sudând țigări în halatul tău roz și pufos, găsit într-un second-hand, bând din cutii de Cola trezite, mâncând resturile comenzii de ieri. Mai tragi două fumuri, stingi mucul înroșit de ruj și îți comanzi un taxi prin aplicație. Pentru metrou e târziu. La job ai prânzul asigurat și mai puțin de 2.000 de lei salariul. Te-ai vopsit, te-ai tuns recent la un salon cu pretenții și ai lăsat acolo vreo 300 de lei, deci în următoarele săptămâni probabil n-o să mănânci bine.

Chemi liftul și o iei de la capăt.

Te plângi des de viața ta, vrei alta, dar nu știi unde s-o cauți, de unde s-o apuci și nu e nimeni care să tragă de tine. Sau pentru tine. Ai vrea un apartament al tău, un șifonier mai mare, ai vrea haine și parfumuri de la branduri scumpe. Definiția ta de „femeie adevărată, șmecheră” e să te dai jos din mașina ta și să ai un super-job de șefă. Ai vrea timp să mergi la cursurile de la Jurnalism, particulara la care te-ai înscris toamna trecută ca să ai o diplomă. Nu te vezi neapărat scriind pentru bani pe viitor, băi! dar diploma aia trebuie luată, că doar taică-tu îți trimite la București banii de taxă și n-ai vrea să-l dezamăgești. Nici pe mama ta, care a plecat asistentă în Anglia. Dar ca să ajungi la cursuri trebuie să-ți iei liber și nu prea le convine șefilor, că n-au altă recepționeră și oricum nu prea mai sunt mulțumiți de tine.

Întârzii în ultima vreme. Începuseși munca entuziasmată, dar acum nu mai suporți, și venitul ăla mic, dar sigur, e singurul care te ține acolo. Intri seara în scară, apeși pe buton, vine liftul și ajungi iar acasă fără pic de energie, te ghemuiești din nou pe scaunul din bucătărie în dresuri, după ce ai pripășit blugii de pe tine într-un morman de pe podea, și oftezi eliberator. „Poți să scrii și despre asta”, îmi spui cu un zâmbet. Mai pui un selfie pe Instagram, un video pe Snapchat și mai râzi de „fraerii” de pe Tinder.

Stalkuiești tot ce se întâmplă în lumea machiajului și te visezi make-up artist. Te vezi cu o trusă super șmecheră cu farduri, taxând câteva sute de lei, dar nu știi de unde să începi. Fardurile tale sunt de proastă calitate, spui; pe o pagină de Facebook să pui ce? Dar trebuie să te zbați un pic, îți mai spun. Ai vrea să devii bună și la editări foto, ai mai cochetat cu Photoshopul, dar n-ai un monitor suficient de mare pentru asta, n-ai nici aparat să faci poze.

Mă uit la tine și-mi aduc aminte de mine, acum cinci-șase-șapte ani. Ajunsesem la Jurnalism pentru că-mi spuseseră colegii la sfârșit de-a XII-a c-aș avea oareșce talent la scris. În facultate m-am străduit să ajung și la cursuri, și la jobul de vânzătoare de blugi care-mi asigura o semi-independență financiară. Când venea vorba de absențe, nu prea le păsa profesorilor că munceam. Am plâns, mi-am dat demisii, am făcut nopți albe gândindu-mă „încotro?”, am dat vina pe sisteme, pe felul în care (n-am) fost educată, pe încrederea de sine pe care nu știam cum s-o fabric, pe părinți, dar, după mulți ani, am ajuns la un soi de echilibru.

Până acolo a fost nevoie de drumuri aparent fără rost, de prietenii vechi rupte, de urcat munți, de mutări în alte orașe, în apartamente dărăpănate în care ușa de la frigider se deschidea ca la cuptor, de certuri cu o mamă care crede în continuare că scrisul mi-e hobby.

Sună a debusolare și de această debusolare sunt acuzați milenialii, titulatura generică dată celor crescuți în noul mileniu, în noul regim, în cazul nostru. Eu sunt pe la începutul axei, am prins și obiceiuri moștenite din comunism precum imnul la începutul orelor. Tu ai venit doar trei-patru ani mai târziu, dar n-ai mai prins Hi5, rețele de cartier sau net cu ora. Probabil din cauză că am stat pe net de când ținem minte se spune că nu ne putem concentra mai mult de câteva minute la ceva, că la masă cu prietenii stăm cu nasul în telefoane, că nu rezistăm mai mult de șase luni la un job, că avem pretenții prea mari de la angajator, că ne dăm atotștiutori, că știm de vreo taxă secretă pe număr de litere și d-aia folosim atâtea prescurtări. Csf.

Deseori, când m-am gândit la tine, m-am întrebat ce putem face să ne mișcăm puțin mai clar ca să ajungem la ce ne dorim. E vreodată prea târziu pentru ceva? Cât la sută să fim visători, cât la sută muncitori? Chiar suntem mereu neserioși și pretențioși? Sau poate sunt și „adulții” de vină că n-au răbdare să ne înțeleagă? Am pus întrebările astea și multe altele unor colegi de-ai tăi – de-ai noștri – de generație și am primit răspunsuri care sper să te ajute într-un fel sau altul.

Am aflat că, da, punem presiune pe noi să reușim acum și imediat, că suntem nesiguri, că abandonăm lucruri la jumătate, că ne gândim și ne răzgândim, că suntem peste tot și nicăieri de găsit. Dar când credem, luptăm pentru o idee cu toată pasiunea. Nu plecăm urechea la „am trăit mai mult decât tine, știu ce zic”. Am trecut peste dezacorduri cu părinții și ne căutăm libertatea în joburi remote sau proiecte care fac din lume un loc mai blând. Vrem să simțim că nu suntem random.

 

David
Dac-ar fi să locuim într-un bloc cu tineri rătăciți și tu ai începe să mergi pe scări, la etajul doi l-ai întâlni pe David, un brunet la vreo 25 de ani, care vorbește repede despre cât de important este să faci orice cu pasiune. Nu a lucrat mai mult de patru luni ca angajat în regim de la nouă la cinci – era la o agenție unde avea grijă de layout de site-uri și crea conținut pentru clienți, dar nu-și dorește să revină. Până la 18 ani a fost băiatul timid care deschidea rar gura și care acumulase frustrări. Dacă v-ați fi întâlnit, probabil n-ar fi îndrăznit să-ți adreseze două vorbe.

Nu știe nici el de ce ajunsese așa. Poate din cauza colegilor din liceu care deranjau orele, se hăhăiau din toate prostiile și el devenise ciudatul care nu se putea identifica cu ei. Poate din cauza profesoarei de engleză din liceu, care vorbea doar cu doi elevi din clasă, apoi pleca la pauză spunând că ei nu învață nimic, sau din cauza profei de română care dicta toată ora, apoi avea pretenția de recitat lecții. Poate din cauza părinților care au fost alături de el cum au știut, dar care parcă puteau să-i dea și niște sfaturi care să-l țină departe de rătăciri.

E freelancer, scrie content pentru branduri și nu i-a fost ușor niciodată. Din 2012 până prin 2016 a avut ocazia să observe viziunile diverselor companii și niciuna nu voia să dea înapoi comunității; toți se gândeau cum să bage bani în buzunarele proprii. Stă în Craiova, care n-a fost niciodată orașul visurilor sale, tocmai din cauza mentalităților, însă acolo bunica nu-i cere bani de chirie.

David a intrat la Automatică în cadrul Politehnicii, ca să învețe programare, cum îl îndemnaseră ai lui. Acolo a dat nas în nas cu fizica, chimia, mecanica și nu înțelegea cu ce-l ajută. Avea să afle de la colegii mai mari că programatul propriu-zis venea abia prin anii III-IV și asta l-a alarmat. Și până atunci ce? S-a apucat să învețe singur și a renunțat la facultate fără să le spună părinților. Ulterior, când au aflat, n-a fost o tragedie, doar că rămânea nevoia unei diplome. Se apucase de Automatică datorită unchiului care terminase Politehnica și acum urma să meargă la ASE pentru că mătușa lui era contabilă. La Finanțe-Bănci a rezistat doi ani și jumătate și, aproape de finish, a lăsat-o și pe-asta.

A început să scrie prin 2011, când a fost voluntar un an și-un pic la o revistă pentru care scria articole despre tehnologie și dezvoltare personală. Mai târziu și-a dat seama că scrie despre dezvoltare personală fără să înțeleagă ce e aia de fapt. Începuse să primească și linkuri spre alte bloguri sau articole, să citească psihologie și domeniul l-a atras tot mai tare. Astea, corelate cu firea lui optimistă, l-au determinat să cumpere domeniul fiioptimist.ro. Nu-i păsa să facă bani din asta, ci doar să scrie despre cum depășești obstacole, despre cum îți stabilești obiective pe termen lung, despre alergat și fericire. David se gândea la situații prin care a trecut, cărți care l-au schimbat, probleme pe care le-a rezolvat și încerca să scrie în așa fel încât să-i ajute și pe alții în situații asemănătoare. Cele 400 de articole de pe blog nu i-au adus niciodată venituri mari, însă le-a considerat parte din CV, pentru clienți.

În 2015 a ajuns la primul și ultimul lui job full-time, în Iași, la agenția de care-ți spuneam. Se dusese să învețe lucruri și, deși totul părea promițător, a dat de angajați slab pregătiți. În prima lună reușise să-și păstreze și clienții din freelancing și se trezea la cinci dimineața să scrie pentru ei, apoi mergea la job toată ziua, revenea seara și scria pentru blog. După două luni la Iași, l-au relocat la București. După a patra lună, David și-a dat demisia și a încercat să se întoarcă la independența sa. A fost mai dificil pentru că unii clienți vechi aveau colaboratori noi, clienții străini se zgârceau și David a început să dea din colț în colț. A acceptat și joburi prost plătite, pentru că avea nevoie de bani și frustrările se strângeau.

De ce continuă să lucreze pe bani puțini când putea să tacă și să rămână angajat? A citit și mai multe cărți, și-a recitit postările proprii și și-a dat singur un boost de încredere fără de care ar avea, probabil, 30 de kilograme în plus și niște experiențe faine în minus, ca alergarea pe Transfăgărășan din 2015.

Acum, David își propune să călătorească, să găsească niște clienți pe marketing care să-i permită să fie nomad digital, să facă parte din echipe faine, să mai scrie o carte, să învețe mereu lucruri noi. Recunoaște că poate fi un om leneș. Dacă-i dai să facă ceva, va căuta modalitatea cea mai simplă prin care să ajungă la rezultat, ca să aibă apoi timp pentru interesele lui. Dacă e mereu un factor nou care să-l provoace la rezolvări, câștigurile și satisfacțiile vin pe toate părțile.

S-a săturat să caute clienți ca nebunul, dar vezi tu, Cosmina, și David, ca și tine, rezistă. Nici el n-a votat la ultimele alegeri. Nu-l sperie situația și e convins că oricine ar fi la conducere, n-are a face cu viața lui, care depinde strict de el. Nu faptul că Iohannis e președinte îl bagă în depresie, spune David, și nici nu o să fie mai fericit dacă Ponta ajunge știe-el-unde. Îl doare în cot de ei, nu crede în pensiile de la stat și până la 40 ani vrea să aibă o echipă pe care s-o coordoneze el ca să fie mai relaxat.

 

Nicoleta
Are 24 de ani și e o constănțeancă cu păr lung și roz, genul care-și începe singură micile revoluții. Era revoltată într-o seară friguroasă de ianuarie la metrou la Eroilor, când doamna de la ghișeul dinspre Piața Operei i-a spus că nu se mai vând cartele decât la cealaltă ieșire. Se gândea că ar trebui cel puțin să scrie un status pe Facebook despre pățania asta, că nu e normal. Am scos-o din mica ei revoltă când am întrebat-o de ce se vopsește. „Schimb iar, mă fac blondă, mereu am vrut să văd cum îmi stă”, mi-a răspuns. „Când nu-mi ies schimbările mari pe care vreau să le fac în viața mea, acționez asupra aspectelor imediate, pe care le controlez doar eu.”

Nicoleta a plecat în 2012 la facultate în Danemarca, să studieze design grafic. Înainte de plecare a trecut prin toate fazele – medicină, drept, arhitectură, unde a început să facă și meditații. Într-a XII-a a ajuns la naționale la olimpiada de filozofie. Între timp și-a făcut un prieten care urma să plece la studii în Danemarca și cumva a început să se gândească și ea la plecare. Părinții, plecați și ei la muncă în Italia de când avea ea 13 ani, o încurajau să aplice, că sigur acolo i-ar fi mai bine.

Într-un final a fost acceptată și toată lumea era entuziasmată că pleacă. Ea nu prea, dar se hrănea cu bucuria lor. În Danemarca s-a lovit repede atât de barierele culturale, cât și de ale ei. La școală profesorii erau informali și tratau studenții de la egal la egal și toate notările se făceau pe proiecte și muncă de echipă, foarte rar pe teme individuale, ceea ce nu i-a plăcut. A început să-și pună semne de întrebare când a văzut că într-un grup îi plăcea să pună la punct strategiile, temele proiectului, dar nu și desenul în sine, munca brută. Apoi a realizat că majoritatea colegilor ei știa foarte multe despre publicitate și deja avea o idee de ce vrea să facă după: lucrau în Illustrator, InDesign, pe când ea sfârșea prin a sta nopțile uitându-se la tutoriale pe YouTube.

Părinții au simțit că ceva e în neregulă. Nicoleta le-a și spus sfios că nu-i mai place, asta după ce se uimise pe sine în ajunul unui examen când, în loc să învețe, mișuna pe site-urile facultăților de filozofie din România, să vadă când sunt admiteri. După toate eforturile pe care părinții ei le făcuseră, s-a simțit vinovată să renunțe după un semestru. S-a întors însă la Constanța, la bunica ei, care nu înțelegea de ce fata a venit cu două valize mari pentru o vacanță. „Nu mai plec”, i-a spus.

De atunci, Nicoleta a început să simtă că tot răsfățul cu mese pe care i-l oferise bunica ei înainte nu mai era făcut cu drag, semn că ar trebui să-și miște fundul. Ca să scape de liniștea apăsătoare de acasă, Nicoleta și-a găsit un job la un stand în Real, făcând asigurări. În afară de faptul că toată lumea o lua drept centru de informații, toate bune.

În aceeași vară s-a înscris la Facultatea de Filozofie a Universității din București. S-a mutat la cămin, s-a pierdut des la metrou, dar lucrurile începeau să fie cum și le imaginase. Mergea la toate cursurile cu plăcere, avea numai 10, citea mult în timpul liber, nu simțea nevoia să cunoască orașul. În vara dintre primii doi ani s-a angajat să vândă adidași în Decathlon, că văzuse că mai toată lumea are joburi sezoniere și parcă n-ar fi stricat un ban de buzunar. Imediat au început remușcările: „Eu ce naiba fac cu viața mea, ar trebui să citesc, nu să vând papuci”.

Cumva, Nicoleta aștepta un semn de ceva mai bun. În al doilea an de facultate i s-a oferit un job de birou part-time la Decathlon. Odată ce te obișnuiești cu un salariu stabil, e greu să nu-l mai ai, așa că a acceptat, mai ales că toți în jurul ei păreau să se descurce cu job+facultate. Nu mai ajungea la cursuri, lua pentru prima oară note de 7 și se enerva când avea examene în miez de zi, pentru că nu se pupau programele.

Și-a dat demisia pe finalul celui de-al doilea an pentru un internship într-o agenție de marketing unde a învățat cum se face un flyer, ce e ăla un wobbler, cum scrii un newsletter. Măcar n-a făcut cafea. Au mai trecut câteva semestre și și-a scris licența. Până s-o predea, își făcuse loc într-o altă agenție, din cauza unei perioade de FOMO prin care trecea, sub influența colegilor care toți deveneau head-of-ceva. Simțea că, panică!, trebuie să capete experiență oriunde, oricum, oricând. Citea și articole care-o convingeau că 23 e vârsta la care nu mai poți sta nici la cămin, dar nici cu părinții.

Nicoleta e pe drum. Nu știe exact încotro, dar a găsit un job la o altă agenție de marketing, de unde postează pe Instagram multe momente din ziua la birou. A ajuns aici după interviuri la care îi era frică să ceară 3.000 de lei, pentru că nu are experiență suficientă (deși oamenii din jur îi spun că, dacă nu cere, nimeni nu-i va da). Spune că și-a găsit în sfârșit un mediu în care să se și identifice cât de cât cu oamenii cu care lucrează. Merge la seri de poezie, îi plac cinematografele mici care dau filme românești. Plus FOMO, FOMO și iar FOMO.

Nicoleta scria anul trecut pentru Republica.ro despre frământările de copil rătăcit. „La douăzeci și trei de ani, cele mai răspândite citate motivaționale vorbesc frumos despre libertatea pe care o ai atunci când încă nu știi ce vrei să te faci când o să fii mare”, a scris în deschidere. „La urma urmei, nimeni nu te condamnă dacă nu ai habar ce vrei să faci la douăzeci și trei de ani. Ești liber, ai tot timpul din lume să jonglezi cu hobby-uri, job-uri și decizii – atâta timp cât îți plătești facturile și chiria –, ba chiar eşti încurajat să afli ce-ți place ție să faci, în vertijul monetizării fiecărei abilități cu potențial, dar, ai grijă(!), angajatorul o să fie sceptic în fața migrării tale o dată la șase luni: nu ai disciplină, nu ești de încredere, îți lipsește consecvența, nu ne putem baza pe tine…”

La sfatul prietenilor, Nicoleta s-a abținut să răspundă comentariilor răutăcioase despre „generația din ziua de azi”.„[Așteptam] mult mai mult de la un absolvent de filozofie”, i-a scris un cititor. Dar au fost și unele încurajatoare. „Și eu mi-am amanetat sufletul unei companii”, i-a scris cineva. „E OK să o faci, atâta timp cât ai de gând să îl recuperezi cândva. Partea grea e să găsești jobul care să-ți plătească facturile în timp ce tu faci ceea ce-ți place.”

 

Ana
Ana e brunetă, are 19 ani, bucle și ochi căprui și e genul care vorbește mult, repede și înțelept. Nu te-ai fi întâlnit cu ea dacă ar fi stat cu noi în bloc. Nu prea ar fi stat pe-acasă. Acum, de exemplu, e plecată peste mări și țări și învață despre astrofizică și literatură universală.

E din Giurgiu, dar din generală a făcut naveta spre Capitală pentru cursuri de astronomie sau engleză. Face de mică și balet, și pian, și pictură și a fost crescută să creadă că e bine să aibă diversitate în viață. La astronomie a ajuns via olimpiadele la fizică și via un telescop adus de părinți, cu care se mai juca. Apoi, mama ei a descoperit că există un Observator la Palatul Copiilor în București.

Casa Anei era mai mult în mașina părinților. Pleca la 7:00, venea la Palatul Copiilor pentru astro, mânca repede ceva în mașină, apoi se-ntorcea în Giurgiu pentru școală. Asta se întâmpla în două zile; în alte două făcea același lucru, dar cu British Council. A ajuns apoi la Liceul Internațional de Informatică București, unde elevii mai mari predau astronomie, o tradiție locală din generație în generație. A ajuns și ea la ore, a continuat cu olimpiadele și a ajuns să pună la cale proiecte de inginerie spațială printr-un concurs NASA. Sunt proiecte la care toată lumea are acces, crede ea, dar puțini se interesează și au răbdare să se înscrie. „E ca și cum ar aștepta să le pice din cer”, mi-a zis. „Ei, bine, eu aplicam mereu.”

Ca dovadă, Cosmina, că cine nu sapă după șanse, pierde din ele.

Așa a început Ana și cu robotica. A aplicat la o școală de vară la Politehnică, unde se simțea prost că avea 13 ani și era înconjurată doar de studenți de anii II sau III. În același timp, era pasionată și de literatură și citea cu plăcere tot ce-i cerea profesoara. Umanul și realul co-există și în ADN-ul ei. Tatăl, care are diplomă de sociolog, dar n-a profesat, a fost mereu atras de partea tehnică și și-a deschis o firmă de calculatoare pe care le construia de la zero. Casa era mereu plină de piese și cabluri. Mama ei, fostă jurnalistă, a fost mereu ambasadorul artelor, însă și ea a încercat s-o îndrume pe Ana tot spre știință, știind că artele nu sunt o sursă sigură de venit. Când o întrebau ce ar vrea să facă mai departe, Ana nu știa ce să răspundă.

Clasa a XI-a a fost cea în care a aplicat „ca animalul” la facultăți străine. Una din ele a fost Harvard, unde, din 40.000 de aplicanți, poate ajung doi-trei români pe an. Mai târziu, a primit un mail de la Harvard cu un video cu Mark Zuckerberg care îi ura să reziste mai bine decât el. Ana crede că i-a cucerit cu eseul în care a spus cum tocmai diversitatea din interesele ei poate genera progres. Interesul pentru astronomie nu trebuie să anuleze plăcerea pentru lecturi. Asta-ți spuneam și ție, Cosmina, într-o seară: dacă te apuci de machiaj, nu înseamnă că nu poți face și fotografie. N-a scris nimeni regula asta încă.

E îndrăgostită de meteoriți – i-a studiat ani de zile împreună cu tatăl ei. Spune că e ceva romantic, mai dinamic și mai pasional decât alte științe. Câteodată își mai pierde din motivație, dar apoi merge cu cineva să vadă o ploaie de meteoriți sau află că au descoperit nu știu ce gaură neagră, și-și revine. Nu știe încă unde o să sfârșească. Știe doar că nu în România, pentru că nu are unde să profeseze în astrofizică. Mai glumește prin facultate că și-a ales specializările astea – astrofizică și literatură universală – ca să fie sigură că va fi o muritoare de foame cu diplomă prestigioasă.

 

Mircea
Dacă ai fi locuit în bloc cu Mircea, te-ai fi oprit între etaje și l-ai fi auzit. Ai fi întârziat la birou să asculți un concert pentru vioară de Johannes Brahms, repetat încă o dată și-ncă o dată. Mircea are 18 ani și s-a născut cu vioara în brațe. Străbunicul lui era un lăutar priceput, dar și mare pasionat de muzică clasică. În primii ani stătea pe lângă el și-l asculta, apoi bunica și străbunica s-au hotărât să-i cumpere și lui o vioară de jucărie.

Atât i-a trebuit micuțului ca să se imagineze mare violonist. Pe la cinci ani a primit cadou prima vioară adevărată și, până să ajungă în clasa I, deja interpreta lucrări demne de-a III-a. La școală a studiat primii doi ani cu un profesor care-i spunea că trebuie s-o lase mai moale, că un concurs, două, la câțiva ani e de ajuns. Elena, bunica lui Mircea, a insistat însă la directori să-i mute nepotul în altă parte, iar într-un final a ajuns la clasa Oliviei Papa, una dintre cele mai bune profesoare din breaslă.

Mircea era talentat și devenea primul din familie încununat de succese. Tatăl, mama, bunicul, toți sunt pensionați pe caz de boală. Singura susținătoare activă a rămas Elena, care spală vase și face să fie bine atât pentru Mircea, cât și pentru fratele lui.

N-a făcut mare lucru cu viața ei, spune bunica, dar nu s-a plâns nimeni niciodată că nu și-a terminat treaba la bucătărie sau că și-a aprins o țigară înainte să spele vasele. „Fraților, haideți să ne depășim un pic condiția”, le tot spune Elena. „Să vă intre bine în cap, ăsta o să facă muzică clasică cât o să fiu eu prin preajmă”, le repetă celor care cred că romii nu pot cânta decât lăutărești.

Toate concursurile la care a început Mircea să meargă au însumat bani grei cheltuiți pe drumuri, cazări, mese, pentru cel puțin trei persoane – el, bunica sau mama, profesoara. Elena spune că ar umple cel puțin două-trei pagini cu numele oamenilor care îl susțin pe nepotul ei cu donații. Papa, profesoara, e cea mai mare susținătoare și nu a vrut să-i ia bani pentru pregătiri suplimentare, pentru că, le-a zis, nu dai la orice colț de stradă de unul ca Mircea și când dai, nu-l lași să se piardă.

Papa are un stil aparte de a preda, lucru care l-a cucerit pe Mircea. Când era printr-a III-a, l-a învățat să interpreteze un concert greu de Mendelssohn, provocându-l să-și imagineze că e fuga lui Tom după Jerry. Papa mai venea cu bani de acasă pentru concursurile lui când Elena avea de plătit gaze sau curent. Glumeau des că a vrut să ia un copil sub aripă și s-a ales cu toată familia. Papa i-a mai dat lui Mircea bani și din meditațiile pe care le făcea cu alți copii, bani pe care să-i folosească pentru meditații cu un alt profesor, mai bun decât ea, care să-l antreneze pentru Conservator.

În școală, Mircea își vedea de treaba lui, se trezea dimineața pe la șase-șapte, se ducea la școală, trecea prin română, istorie și altele de trunchi comun, apoi oră de instrument, teorie muzicală, armonie, repetiție cu orchestra. Apoi rămânea în sala de festivități să studieze până seara, pentru că era mai liniște ca în cele trei camere de acasă în care se perindă șase oameni.

Prin primăvara anului trecut, Mircea și-a cunoscut și unul dintre idoli, violonistul francez David Grimal. După unul dintre concertele acestuia de la Ateneu, s-a dus după el în culise ca să-i spună cât îl admiră, să-l întrebe pe ce vioară cântă, deși știa că e un Stradivarius. Avea emoții că o să fie trimis la plimbare, Cosmina, dar tot și-a încercat șansa la idolul său. L-a întrebat ce părere are și despre vioara lui, cum îi sună, dacă și-ar rupe din timp să-l asculte și pe el cinci minute. Grimal a făcut-o a doua zi la prânz și i-a scris și o scrisoare de recomandare. I-a spus că îl poate lua ca elev în Germania, unde predă, sau să-l recomande mai departe.

Sunt momente în care lui Mircea îi e mai bine, altele în care îi e mai greu. De exemplu, când rămâne fără corzi de rezervă; un set costă peste 400 de lei. Se visează însă pe marile scene ale lumii, ca solist sau dirijând orchestra din Berlin, devine tot mai obsedat de Brahms și repetă ore în șir zilnic.

Noi ce facem, Cosmina? Luptăm să ne depășim, ca Mircea, sau…?

 

Călin
Călin e un băiat de 23 de ani, înalt, slab și brunet. Probabil te-ar enerva cu relaxarea lui sau, mai degrabă, te-ar liniști. O discuție cu el ar fi rezumată așa: fuck the system. E un mix natural de jemanfișism și smartitudine pe care nu-l găsești oriunde. Ți-ar spune cum a trecut prin Tudor Vianu, un colegiu bucureștean de informatică în care a fost șocat de cât nimic se poate face. Pe lângă nimic, a X-a și a XI-a l-au prins jucând poker printr-o clasă alăturată și orice tâmpenie s-ar fi ivit, sigur l-ar fi implicat.

Școala nu l-a pasionat niciodată, dar s-a descurcat întotdeauna. Pentru el, învățatul intens însemna jumătate de zi înaintea unui test la chimie. La mate a schimbat vreo trei profi și a ajuns, în ajun de Bac, să-și dea seama că de fapt nu știe mai nimic. Profa lui de română dintr-a IX-a a ajuns la Acces Direct și Mircea Badea, pentru că avea impresia că Dumnezeu vorbește cu ea, prin ea.

După liceu, habar n-avea încotro s-o ia. Îi plăcuse istoria, mai ales perioada după al Doilea Război Mondial, dar nu era o dragoste chiar așa de mare. Îi mai plăcea fizica, cocheta cu programarea și pe-atunci începea și gâdilatul unei chitări. Își petrecuse viața trecând prin școală pentru că ai lui îi spuseseră că trebuie, acum trebuia să aleagă și o facultate, pentru că așa se face. Așa a ajuns, într-un final, la Facultatea de Fizică. Tehnologia de acolo i s-a părut o nebuloasă, după ce a învățat să programeze pe aceleași antichități cu cartele precum tatăl lui în liceu, înainte de ’89.

A rezistat un an printre bănci și teorii vechi și, deși profesoara cu care făcea meditații la fizică îi spusese că are foști studenți care acum fac lucruri cool pe la Institutul de Fizică, a înțeles că n-ar fi ajuns la ele decât prin al treilea an, chiar la master. Nu mai avea răbdare. Fusese și un prim an în care închiriase cu alți câțiva colegi bucureșteni o cameră în apropierea facultății, departe de zonele în care locuiau. Studenția ar fi fost distractivă continuată așa, însă asta nu compensa tablele pline de formule inutile, pe care nimeni nu le putea motiva într-o viitoare meserie. Nu putea să facă iar ce nu-i place. Fuck it.

Pentru că e util totuși să ai o diplomă, dosarul lui a aterizat la ASE, Facultatea de Cibernetică. Era pasionat de programare, creat jocuri și aplicații, așa că părea de bine. Deși a fost chinuit în primul an cu materii pe care le știa din liceu, a trecut iar prin ele, a învățat și economie, a trecut mai târziu și de 12 restanțe. În vara lui 2016 s-a gândit serios să renunțe din nou, pentru că nici asta nu părea să se lipească de el. Se simțea blocat, dar nici nu voia să înceapă iar o ciorbă între job, restanțe și terminat Cibernetica. Era mai împăcat cu situația lui trebuie de data asta, pentru că analizase singur avantajele și dezavantajele unui nou drum. I-ar fi plăcut să fie altfel, să aibă de la începutul facultății un proiect concret din care învață lucruri, dar încă nu fac studenții programele în România. Noroc cu firmele care iau studenți în practică.

A ajuns și Călin într-o firmă mică pentru câteva luni și a lucrat la ceva aplicații pentru iOS și la un site. Doi colegi îl îndrumau când nu se descurca, dar a trebuit să învețe multe pe cont propriu. Firmele profitau de perioada de practică și ca să recruteze personal. I-au oferit și lui Călin 1.500 de lei ca să rămână, dar și-a dat seama că nu are rost acum. Să termine facultatea, apoi se poate întoarce la ei, poate chiar să negocieze un salariu de câteva mii de euro, poate să mai fure din meserie într-un cadru intim în care toți angajații se știu între ei și atmosfera e relaxată, sau poate să meargă mai sus. Ideal – să fie el propriul lui șef.

De fapt, idealul s-ar concretiza prin succesul trupei lui, Radio Silence, unde Călin e chitarist și multe altele. Găsește solist, sună-i pe toți pentru repetiții, găsește locuri pentru concerte, comandă tricouri. Promovează. Călin e convins că hiturile nu devin hituri datorită unui conținut sau altuia, ci datorită canalelor de promovare și pentru asta are de gând să se zbată.

 

Ada
Ada are 25 de ani și e o actriță blondă, slăbuță, senină. A știut destul de clar din copilărie că va ajunge pe scene, doar se băga de prin generală la piesele de teatru. Ce m-a făcut să vreau să vorbesc cu ea este faptul că-i mână la luptă pe cei din generațiile care-i vin din urmă și-i îndeamnă să nu renunțe.

N-are rost să te plictisesc cu tot scandalul care a transformat-o într-o semi-șomeră în prag de Revelion, însă m-a pus pe gânduri legate de sisteme. Ce poți să faci când sistemul nu te reprezintă cum ți-ai dori? Ce alegi să faci? Să ții capul la cutie sau să înoți împotriva curentului?

Pe scurt despre scandalul menționat: un director interimar de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov înlocuia actori și lua decizii ce contraveneau valorilor Adei și ale altor colegi. Mai mulți actori, printre care și ea, au protestat, au purtat banderole în spectacole în semn de revoltă, au ieșit în stradă. Când n-au putut să se adune de trei ori consecutiv pentru repetițiile uneia dintre piese – pentru că o parte din ei nu erau în oraș –, conducerea i-a dat afară pe câțiva, printre care și pe ea. Actorii au dat teatrul în judecată, iar Ada e convinsă că vor dovedi că repetițiile nu puteau să aibă loc și-și vor recupera măcar salariile, chit că peste doi ani, cât se vor plimba prin instanță.

Dacă v-ați vedea, ți-ar povesti detaliile abia după ce ți-ar pune o cană serioasă de cafea în față și un bol de prăjiturele făcute de ea. O să te atenționeze că unele sunt arse. O să-ți mai spună că e dezamăgită că nu se fac mai multe pe plan cultural în Brașov, că e revoltată că toate funcțiile principale din cultură sunt de peste zece ani ocupate de interimari, că ei nu voiau decât un om din exterior la teatru, care să conducă cu o viziune, care să aibă mai mare deschidere spre nou, actual, internațional. Ea are alte principii, însă, după cum îi spunea și o profesoară dragă din facultate, sentimentul de nedreptate e cel mai greu de gestionat. Cu dreptatea se moare în mână.

Nedreptatea zguduie lumi, Cosmina, așa că Ada a preferat să stea cu dreptatea ei în brațe, pe bâjbâite. Dacă e fata care a reușit să-și învingă frica de întuneric stând cinci minute, la un moment dat, într-o cameră întunecată – timp în care a realizat că nu pățește nimic –, putea fi și fata care învață să stea. După confuzii legate de sisteme, Ada a rămas cu plăcutul sentiment de maturizare. De asumare publică a ce e și ce crede, fără frică. A ținut și workshopuri pe la festivaluri pentru adolescenți în care le spunea: „Bă! Fără teamă! Asumați-vă!”, dar alta a fost s-o trăiască pe pielea ei, la proteste. Și-a dat seama și câți oameni mișto o susțin, dar cel mai mult se bucură că s-a creat un precedent la Brașov.

Știe că nu e ușor să schimbi un sistem, dar cel mai greu i-a fost să vadă oameni speriați, tineri cu încrederea la pământ, ca și tine câteodată, Cosmina, și se întreabă de ce la un moment dat ne oprim din dezvoltare, din căutări, din pus întrebări. De ce ajungem după 25-26 ani să ne raportăm doar la bula noastră, fără să ne intereseze situația socială, culturală, geopolitică în care ne aflăm?

Mulți au impresia că n-au de ce să aibă o părere, zice Ada. Confundă părerea cu adevărul absolut. Odată, când făcea vinete, s-a temut că n-or să-i iasă. Mereu s-a confruntat cu teama că n-o să-i reușească nimic, că nu e suficient de bună. Însă doar gătind a putut să afle dacă vinetele sunt prea sărate sau nu. Doar urcând pe scenă a putut să câștige un premiu UNITER.

 

Cosmina,
Te-am auzit de dimineață când ai descuiat ușa. E un alt început de săptămână în care ai tras de tine să te îmbraci și să ieși pe ușă, să apeși butonul la lift. Uscătorul din hol e plin cu hainele tale. Poate o să mai rătăcești doi-trei ani dând din colț în colț, plângându-te că viața nu e corectă, dar scuza asta nu te ajută. Poate devii, ca mine, melioristă, cuvântul acesta blând, găsit în nu-mai-știu-ce articol. MELIORÍSM s. n. Concepție potrivit căreia lumea nu este nici cea mai rea cu putință, nici iremediabil rea, ci poate fi ameliorată sau este în curs de ameliorare.

Suntem într-adevăr generația viteză, avem totul la nas, avem orice fel de mâncare congelată la Mega Image-ul de lângă scară și în zece minute e gata preparată. Cum să-ți pretindă cineva să mai stai trei ore să gătești o masă? Cum să stai trei zile într-o bibliotecă când totul e online și tot ce facem e supraviețuire în viteză? #Rezistăm și vrem totuși o lume mai blândă. Sperăm că încă #sepoate și la noi. Noi alegem ce urmărim sau ignorăm, tot noi trebuie să prindem curaj să cerem ajutor când suntem depășiți de situație, măcar să batem la uși, să încercăm să ne lipim de oamenii care fac lucrurile pe care vrem și noi să le facem mai bine – poate un make-up artist în cazul tău – pentru că încercarea nu a stricat vreodată. E nevoie de atât de puțin ca să facem mai mult.

Vreau să cred că noi putem face din țara asta un loc mai bun. Eu pot să-ți scriu în speranța că într-o sâmbătă seară te vei apuca să-ți promovezi pagina de make-up sau să editezi poze. Știu că e mai ușor să te ascunzi în dulap, unde nu te critică nimeni, dar știu de la tine și că nu te mai mulțumește locuitul în Capitală doar de dragul orașului aglomerat sau al plătitului chiriei.

Dacă părinții n-au știut cum să ne ajute, sfaturile pot veni și de la alții. „Dacă încerci, du-te până la capăt”, scria Bukowski. „Asta ar putea însemna să pierzi iubiri, soți, rude, joburi și poate mințile. Ar putea însemna să nu mănânci trei sau patru zile, ar putea însemna să îngheți pe o bancă, într-un parc.”

Ar putea. Dar nu vei ști până nu încerci. Până nu încercăm.


Lumea ilustrată a Andreei Țimpea

A fost o perioadă în viața Andreei Țimpea, o brașoveancă de 27 de ani, în care era supărată pe ea însăși fără să-și dea seama. Locuia anul trecut într-un apartament cu două fete ilustratoare și încerca și ea să fie prezentă în lumea creativă, după ce prinsese drag de design. Andreei i se părea că fetele fac mai mult decât ea, se simțea inutilă și se enerva pe ele degeaba.

A început să meargă la terapie, însă pe măsură ce ședințele treceau, încrederea Andreei în forțele proprii nu creștea, iar terapeuta ei a întrebat-o dacă nu ar vrea să meargă la psihiatru. Înainte de vreo decizie însă, aceeași terapeută a provocat-o să-și găsească o formă prin care să se descarce și așa a ajuns Andreea să-și deseneze stările, apoi să publice câteva pe Instagram. „Am încercat eu singură să-mi găsesc o cale prin care să mă scot din întunericul în care mă afundam”, spune Andreea. La desenul în care se vedea mai grasă în oglindă, lumea a sărit cu iubire în comentarii. Cineva i-a scris că are coaie de oțel.

Andreea nu se consideră încă „adult”, chiar dacă acum stă singură în București și are un job stabil de graphic designer. Vrea să integreze în viața ei niște obiceiuri benefice, precum sportul. Speră să facă lucruri cu sens în viitor, măcar să fie în aceeași clădire cu oamenii pe care-i vede că încearcă să facă bine, deși a înțeles din cărțile SF pe care le citește că Pământul va fi bine doar când va fi locuit de roboți.


◾️ Ancuța Iosif este reporter, iar când nu e pe teren încearcă să-și întregească echipamentul de alpinism și se gândește la creste stâncoase.

◾️ Andreea Țimpea e ilustratoare. Experimentează lucruri care în trecut aveau eticheta „asta nu e pentru tine”; cel mai recent, un curs de astronomie.

◾️ Acest material a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susținut de NN România și organizat de DoR.

◾️ Text publicat în DoR #29: Noi și Ei. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

 

2 Comentarii pentru “Generația Rătăcită”

  • Holo a scris:

    Foarte sincer si usor de identificat cu tot articolul. Ma duce cu gandul la (evident, youtube) doua filmulețe, unul cu Simon Sinek despre Millenials, iar altul un TedX despre procrastinare. Se pare ca e universala starea asta 🙂

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) Ce ne-a plăcut din DoR în 2017 - DoR (Decât o Revistă)

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #30

    DoR #30 * Pași mici

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă