Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

În căutarea politicianului de mâine

Politicienii sunt esenţiali într-un proiect naţional coerent. Ce le lipseşte azi tinerilor care şi-au asumat jobul şi de ce e nevoie ca partidele să recompenseze competenţa, nu doar loialitatea?

Text de Ana Maria Luca
Fotografii de Bogdan Dincă

A luat o bucată de carton, a scris pe ea „Rock this country” şi a ieşit în stradă. Era imediat după incendiul din clubul Colectiv şi Oana Bîzgan a simţit că trebuie să iasă şi să spună ceva. Dacă ai fi întrebat-o atunci despre planurile de viitor, nu i-ar fi trecut prin gând că ar putea deveni politician, candidat la parlamentare şi apoi deputat.

În 2000, plecase în Suedia să studieze administrarea afacerilor, apoi a urmat un schimb de experienţă la London School of Economics, iar în 2005, o bursă la Hautes Études Commerciales în Montreal. „Cumva, în mintea mea a fost mereu ideea că într-o zi voi veni să construiesc şi să contribui acasă.” S-a întors în 2009 şi a lucrat la mai multe multinaţionale, precum Roland Berger sau Lafarge. S-a ţinut departe de politică. Muncise să îşi construiască o carieră şi, în sfârşit, avea timp pentru nişte proiecte personale: voia să înceapă o afacere în agricultură şi se gândea şi la o firmă de servicii financiare.

Apoi s-a întâmplat Colectiv.

Pe 3 noiembrie 2015 se întorcea cu autobuzul de la o conferinţă de antreprenoriat de la Turnu Măgurele şi şi-a deschis Facebook-ul. „Am simţit că s-a schimbat ceva în mine. Am sunat acasă şi am întrebat dacă poate să stea cineva cu copiii, că eu mă duc la protest.”

A ajuns acasă, a rupt o cutie pe care planificase să o arunce şi primul lucru care i-a trecut prin minte a fost „Rock this country”. Avea 35 de ani, nu mai fusese niciodată la un protest, dar s-a alăturat celor 25.000 de oameni ţinând pancarta cât de sus putea, până la două noaptea. Fotografia cu Bîzgan şi cartonul ei a devenit virală. (Ba a fost şi falsificată: în 2017 cineva a înlocuit textul cu „dăm foc ţării dacă e nevoie”. Bîzgan a dezminţit şi a republicat poza originală.) A doua zi, premierul Victor Ponta a demisionat. Când a văzut că preşedintele Klaus Iohannis a chemat reprezentanţii societăţii civile la Cotroceni, Bîzgan i-a scris pe adresa găsită pe site-ul Preşedinţiei: „Domnule preşedinte, vreau să mă implic”.

Bîzgan este una dintre zecile de tineri români – experţi în management, finanţe, comunicare, relaţii internaţionale, politici publice, politici sociale, IT – care, în 2016, au decis să se implice în administraţie şi politică pentru a schimba ceva. Unii au zburat de la Londra, Paris, sau, ca mine, de la Beirut, unde am lucrat ca jurnalist; alţii, care lucrau de ani buni în România în societatea civilă sau în companii, au schimbat traseul spre muncă. Timp de un an, au muncit cot la cot pentru a pune în aplicare ceea ce învăţaseră. După încheierea mandatului guvernului tehnocrat, unii au ales să rămână în administraţie, alţii, ca mine, care am lucrat în Ministerul Afacerilor Externe, ne-am întors în domeniile noastre de activitate, iar câţiva, ca Bîzgan, au ales să intre în politică.

Numărul mare şi entuziasmul unor tineri profesionişti care s-au implicat în 2016 în serviciul public, dar şi numărul mare al celor care au manifestat în Piaţa Victoriei în februarie 2017 acuzând lipsa de încredere în politicieni ridică întrebări despre cine sunt liderii României de mâine. Cum se formează în România clasa politică? Ce traiectorie au tinerii care decid să facă acest pas şi cine îi pregăteşte pentru responsabilităţile guvernării? Pe scurt, cum creşte un lider politic în România şi ce putem aştepta de la politicienii de mâine?

 

Preşedintele nu i-a răspuns lui Bîzgan, însă, după ce a fost numit guvernul tehnocrat, ministrul Economiei, Costin Borc, care o cunoştea din Lafarge, i-a propus să vină la minister. Nu i-a fost uşor să decidă. Mereu şi-a dorit o viaţă simplă, la adăpost de ochiul scrutător al publicului, n-a vrut să-şi expună familia şi ştia că, odată intrată în hora serviciului public, viaţa ei privată va avea de suferit. A hotărât că va face tot ce îi stă în puteri să găsească o cale de mijloc. (Spune că, până acum, a reuşit să îi ţină pe cei dragi departe de vâltoarea politicii.)

La Ministerul Economiei, Bîzgan a fost director de cabinet al secretarului de stat al Departamentului pentru Investiţii Străine, InvestRomania, Manuel Costescu. Spune că echipa pe care a format-o i-a adus cele mai mari satisfacţii, deşi munca în guvernul tehnocrat a fost o cursă contra cronometru, cu trezit la şase dimineaţa şi ajuns acasă după miezul nopţii.

„M-a marcat faptul că am întâlnit alţi oameni ca mine, care veniseră să contribuie, care nu s-au uitat la salariile mici şi care nu s-au gândit la cariere în administraţie, pentru că erau deja profesionişti desăvârşiţi pe domeniile lor”, spune Bîzgan. În august 2016 a început să se gândească la ce ar putea face după ce guvernul tehnocrat îşi încheia mandatul în decembrie. Până la urmă, alături de Costescu şi alţi membri ai echipei, Bîzgan a demisionat la jumătatea lui octombrie pentru a candida la parlamentare din partea USR, deşi ştiau că era un partid nou înfiinţat şi că n-avea cum să scoată un scor electoral foarte ridicat. „Nu asta a fost important”, spune Bîzgan. „Nu te duci la de-a gata, ci trebuie să pui umărul atât cât poţi, să te uiţi la colegul de lângă tine şi să simţi că poţi să ai încredere în el şi aşa poţi să muţi munţii.” Spune că USR a fost, practic, singura lor opţiune. Se simt oameni de dreapta, cred în piaţa liberă şi în USR simţeau că i-au găsit şi pe alţii ca ei.

Prima ei surpriză a fost că au votat-o colegii de partid a patra pe lista pentru Camera Deputaţilor, la circumscripţia 42, Bucureşti. Nu ştia nimic despre cum se face o campanie electorală, dar spune că, pas cu pas, au strâns donaţii, au împărţit fluturaşi, s-au obişnuit şi cu dezbaterile electorale şi au scos-o la capăt.

Bîzgan a fost acuzată în campanie că, deşi demisionase de la InvestRomania, mai era membră încă în consiliile de administraţie a trei companii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, SALROM şi Daewoo-Mangalia Heavy Industries, de unde lua un salariu cumulat de 7.000 de lei. Şi-a dat demisia din toate trei. Spune că oricum avea de gând să demisioneze dacă ajungea în Parlament. În campanie a militat pentru crearea unui mediu sănătos pentru antreprenoriat prin dezvoltarea unei agenţii dedicate întreprinderilor mici şi mijlocii. A mai promis că, în calitate de deputat, va avea ca prioritate şi reintegrarea tinerilor NEETS (Not in Education, Employement or Training) prin programe de educaţie profesională şi acordarea de subvenţii de mobilitate pentru cei care se mută pentru a-şi găsi un loc de muncă.

Încă învaţă artificiile muncii din Parlament şi, uneori, are parte de situaţii absurde. Spre exemplu, cum să voteze de dimineaţă 230 de legi care au fost anunţate cu o zi în urmă, la cinci după-amiază, în condiţiile în care site-ul Camerei Deputaţilor nu funcţionează. „Dacă nu ai acces, ţi se îngrădeşte practic dreptul de a reprezenta electoratul tău. Dar tu eşti acolo, trebuie să votezi. Dacă nu te duci… pff, chiuleşti! Dacă te duci şi spui că nu e procedural, se supune la vot şi atunci pa.”

În Parlament, Bîzgan şi colegii ei aflaţi la primul mandat au găsit exact ce au găsit şi alţi tineri intraţi în vâltoarea legislativului românesc: o nebuloasă de proceduri şi regulamente pe care cei cu experienţă le navighează fără probleme, dar pe care ei trebuie să le înveţe pe parcurs, în timp ce studiază propuneri legislative şi votează zeci de legi în fiecare zi. „Asta nu înseamnă că nu sunt lucruri pe care vrem să le facem – şi o să le facem –, dar avem nevoie de puţin timp”.

 

Puţin timp este chiar ceea ce-i trebuie unui tânăr politician care ajunge pentru prima dată în Parlament. „Primele şase luni sunt foarte grele”, spune Radu Surugiu, vicepreşedintele Tineretului Liberal şi fost deputat de Suceava în legislatura 2012–2016. 

Surugiu, 32 de ani, originar din Piatra Neamţ, a intrat în Partidul Naţional Liberal (PNL) în 2003, când era încă în liceu. Împreună cu un coleg de clasă, al cărui tată era membru PSD, au decis să se revolte şi s-au înscris în PNL. Surugiu a lipit afişe în campanii electorale, a făcut voluntariat şi a ajuns şeful filialei de studenţi a PNL Piatra Neamţ.

Înainte să devină cel mai tânăr deputat liberal în 2012, vicepreşedinte al Comisiei pentru Apărare din Camera Deputaţilor şi membru în adunarea parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Surugiu a condus cinci ani pepiniera liberalilor, unde tinerii sunt pregătiți să preia cârma partidului. Ca tânăr aspirant, a mers la traininguri organizate de partid sau de organizaţii guvernamentale pe comunicare politică, dezbatere publică, oratorie şi chiar istoria României. A mers la conferinţe şi seminarii internaţionale organizate de fundaţii politice ale partidelor din aceeaşi familie europeană.

Mai mult, liderii organizaţiilor de tineret participă la şedinţele biroului politic, alături de seniori. „E şi asta o formă de mentorat. I-am văzut pe toţi, am învăţat de la ei şi din greşelile lor.” Pe 23 februarie 2013, Surugiu împlinise 10 ani în PNL şi două luni în Camera Deputaţilor. „Nu pot să descriu în cuvinte entuziasmul. Dar acum, uitându-mă în urmă, primele şase luni au fost cele mai crunte din activitatea mea politică. N-am înţeles mai nimic din ce se întâmpla în jurul meu.”

Deşi, spre deosebire de Bîzgan, Surugiu avea multe cunoştinţe politice şi ştia mersul politicii de partid, nu înseamnă că era pregătit pentru Parlament. Procedurile de funcţionare şi de scriere a legislaţiei, activitatea unei instituţii mamut ca Parlamentul României i se păreau alambicate, iar parlamentarii mai vechi nu au timp şi nici interes să îi înveţe pe cei mai tineri arta de a fi membru în legislativ. La începutul lui 2013, Surugiu s-a apucat de învăţat regulamente şi proceduri.

„Odată intrat acolo, indiferent de la ce partid politic este, un tânăr la primul mandat de parlamentar descoperă balaurii”, spune Surugiu. „Şi nu mă refer la ceilalţi parlamentari. Mă refer la tot ce înseamnă acea structură. Preşedinţii de comisii. Oameni vechi în Parlament, care ştiu statutul pe pâine. Realizezi atunci că trebuie să o iei de la zero, să înţelegi mecanismul, să înveţi cum să scrii un amendament, cum să scrii un proiect de lege în aşa fel încât să nu-ţi fie întors din prima.” 

Surugiu a înţeles repede, ca şi Bîzgan, că e util să se concentreze pe o singură cauză. Dacă Bîzgan e hotărâtă să militeze pentru drepturile femeii, Surugiu s-a concentrat pe munca în Comisia de Apărare. Spune că în patru ani de mandat a prins domeniul şi acum are idei pentru a dezvolta cercetarea militară, pentru că i se pare o zonă din care România poate câştiga.

Pe partea politică vrea să dezvolte conferinţe pentru tineri politicieni în care să se dezbată securitatea cibernetică şi ştirile false. De când a pierdut la parlamentarele din decembrie – PNL n-a luat în Suceva decât două locuri de deputaţi, iar el era al treilea pe listă – Surugiu face consultanţă pentru accesarea fondurilor europene de primării şi consilii locale. Dar e la fel de implicat în politică, vrea să candideze din nou la parlamentare în 2020, iar, până atunci, vrea să promoveze tineri din PNL pe listele de la europarlamentarele din 2019.

 

Petre Florin Manole a învăţat politica la locul de muncă. Din decembrie 2016 e deputat al Partidului Social Democrat (PSD) şi secretar al Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale. Manole, 33 de ani, a intrat în PSD în 2009, „cu mult înainte de valul de implicare civică”. A ales PSD pentru că este activist pentru drepturile omului şi consideră că valorile care îl ghidează sunt de stânga. Ca să amintească generaţiilor mai vechi din partid că au cam uitat de ideologie, a postat în glumă pe blogul personal o copertă de carte modificată, cu poza lui şi titlul Singurătatea unui PSDist de stânga.

A terminat Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, apoi a coordonat o organizaţie care milita pentru egalitatea de şanse şi drepturile tinerilor romi, a fost cercetător la Center for Roma Studies şi a făcut relaţii publice la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului. Nu a deţinut o funcţie publică imediat ce a intrat în PSD, dar a candidat la locale în 2012 şi a devenit consilier local la primăria Sectorului 5. După trei ani în primărie a devenit membru în Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. A candidat la Camera Deputaţilor în decembrie 2016 şi a câştigat. Comisia pentru Drepturile Omului, din care face parte, a dat la mijlocul lui februarie aviz favorabil unui proiect de lege cu privire la parteneriatul civil, care să ofere un cadru legal pentru convieţuirea între două persoane de acelaşi sex. Ca politician de stânga care crede în drepturile omului şi libertăţi cetăţeneşti, Manole a fost unul dintre susţinători, în ciuda faptului că unii dintre membrii conservatori ai propriului partid ar fi vrut să modifice Constituţia, pentru ca, legal, familia să nu poată fi formată decât din bărbat şi femeie.

Tocmai pentru astfel de situaţii a decis Manole să intre în politică. I se părea că partidele şi politicienii nu se ocupau mai deloc de drepturile omului şi, mai ales, nu se preocupau şi nu înţelegeau problematica romilor.

Este mare fan al serialului The Wire şi spune că motto-ul lui în viaţă este o parafrază a unei replici din film: „Ştii care e cel mai periculos lucru din România, nu? Un rom cu permis de bibliotecă”. Tocmai permisul de bibliotecă l-a ajutat şi în cariera politică, pentru că nu l-a şcolit nimeni în materie de partid. Pur şi simplu s-a descurcat. A intrat în PSD şi a fost, în mare măsură, pe cont propriu. Nu i-a plăcut nici să sară rândul sub pretextul competenţei, pentru că în orice organizaţie, un nou venit, fie el şi cu studii în străinătate sau expert în drepturile omului, nu poate fi dintr-o dată şef. „Un om care are studii, aptitudini pentru politică, care o ia de jos într-o organizaţie de partid, nu pierde decât foarte puţin timp. Ascensiunea lui va fi foarte rapidă,” spune Manole. Nici el nu a avut mult de aşteptat. În câţiva ani a trecut de la consilier în minister, la consilier local şi, în cele din urmă, a ajuns deputat.

Crede în competenţa îmbinată cu politica. „Nu poţi face politică şi să ai succes dacă nu reprezinţi şi un domeniu, nu doar nişte oameni. Iar pentru mine a fost important să reprezint un domeniu: al drepturilor omului.”

Când zeci de mii de oameni manifestau în Piaţa Victoriei în februarie 2017 pentru că guvernul PSD a aprobat o ordonanţă de urgenţă care modifica prevederile Codului Penal şi Codului de Procedură Penală cu privire la abuzul şi neglijenţa în serviciu, conducerea partidului era acuzată că a luat o decizie fără să consulte restul membrilor şi mai mulţi colegi de partid şi-au dat demisia. Manole, în ciuda presiunii multor prieteni activişti a rămas în PSD. Acolo simte că îi este locul şi nu dă explicaţii mai multe.

Nu ezită, însă, să facă notă discordantă când nu e de acord cu gesturile colegilor. Când parlamentarii PSD au ieşit din sala de şedinţe ca să boicoteze un discurs al preşedintelui Iohannis, Manole a rămas. Acolo este locul lui de muncă şi acolo se aşteaptă alegătorii să-l găsească.

Din afară pare că, uneori, în politică intră şi sunt promovaţi oameni pe pile. Poate că uneori e aşa, dar foarte rar, explică Manole. „Există două categorii de oameni în politică în general: oameni care te ajută să câştigi alegerile şi oameni care te ajută să guvernezi. [Dacă] un om este bine conectat pe strada lui şi aduce voturi nu înseamnă că trebuie să-l pui ministru. Orice lider de partid ştie că are nevoie de oameni competenţi.”

 

Ciprian Necula, 37 de ani, politolog şi activist pentru drepturile omului, a fost printre primii care au demisionat din PSD în urma protestelor din februarie. Necula a fost secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene, fusese numit de premierul Victor Ponta şi a rămas în funcție în guvernul tehnocrat al lui Dacian Cioloş. Demisionase în octombrie ca să candideze la parlamentare pe lista PSD, dar n-a intrat în Parlament.

A stat doar trei luni în partid şi spune că l-a dezamăgit lipsa dezbaterii şi sistemul militarizat de a lua decizii esenţiale. Nu a fost de acord cu felul în care conducerea PSD a decis să treacă prin guvern ordonanţa de urgenţă, fără a le da şansa membrilor partidului de a-şi oferi părerea şi expertiza.

Înainte să intre în politică, Necula avea deja un nume. S-a afirmat ca activist pentru drepturile comunităţii rome, a fost prezentator de televiziune şi a lucrat la Agenţia de Monitorizare a Presei. A studiat ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi a participat la cursurile din programul de leadership al Institutului Aspen România. Are un doctorat în sociologie terminat tot la SNSPA cu lucrarea Muncitorii romi în comunism. Evaluând experienţa sa în administraţie şi politică, Necula spune că în România nu există o şcoală care te pregăteşte cu adevărat pentru o carieră politică, deşi, în calitate de profesor asociat la SNSPA, ştie că sunt tineri care vor asta. Cei mai mulţi intră în ligi ale studenţilor sau alte organizaţii studenţeşti şi apoi în organizaţiile de tineret ale partidelor.

„Problema intervine atunci când ajungi în partid. Atunci îţi dai seama că toate ideile tale despre cum este organizat un partid politic sunt absolut irelevante.” Protestele i se par un semnal serios, pentru că strada cere o reformă a partidelor, o reînnoire a lor, poate chiar o reconstrucţie.

 

Vlad Costea, 25 de ani, nu a vrut niciodată să se înscrie într-un partid politic, deşi a candidat la primăria din oraşul natal, Slobozia, la localele din iunie 2016. În adolescenţă fusese la o şcoală de vară a PSD, partidul dominant în judeţul Ialomiţa, unde l-a ascultat pe Marian Vanghelie, pe atunci vicepreşedinte, în timp ce liderii Tineretului Social Democrat se jucau pe telefon. „Mi s-a părut scandalos că îl aplaudă şi aclamă orice ar spune. (…) Erau tot felul de oameni care acum nu mai sunt pe scena politică din cauza condamnărilor.”

Costea a absolvit Ştiinţe Politice la Universitatea Bucureşti, a fost membru independent în consiliul facultăţii şi apoi, din anul al III-lea, tot independent, şi în Senatul Universităţii. Facultatea în sine nu l-a ajutat foarte mult în ceea ce priveşte cunoştinţele despre guvernare. A făcut cursuri de teorie politică, relaţii internaţionale, economie, drept, câte puţin din toate. Însă dezvoltarea capacităţii de a argumenta sau retorica nu au făcut niciodată parte din curriculum. L-a ajutat că s-a implicat ca reprezentant al studenților în Senat și Consiliu.

Ideea de a candida la locale i-a venit când era la Paris, cu o bursă la Institutul de Ştiinţe Politice, şi a aflat că profesorul lui de teorie politică candidase în localitatea unde se născuse, când avea puţin peste 20 de ani. Bătuse personal la câteva mii de uşi ca să-i convingă pe oameni să iasă la vot. La fel a făcut și Costea în campania electorală pentru locale la Slobozia.

Tot în timpul bursei din Franța spune că a văzut modul de regionalizare francez şi şi-a dat seama că în România e nevoie de o regândire a regionalizării. „Am ajuns în situația în care urbanul mic a devenit echivalentul ruralului şi în scurt timp va ajunge să fie depopulat şi îmbătrânit. Iar tinerii nu au (…) nicio perspectivă.”

Costea însuși e un exemplu: e un tânăr cu studii universitare și nu are nicio oportunitate de a avea o carieră în Slobozia, unde s-a întors după facultate. Ar fi putut să rămână în București și să se angajeze la o multinațională. Dar el nu asta vrea. Vrea ca oamenii să aibă oportunități chiar dacă nu locuiesc în marile orașe.

Așa că și-a propus să schimbe ceva. Prima idee pe care a susţinut-o în campania electorală a fost regionalizarea universităţilor, pentru a încuraja tinerii să rămână în oraşele din provincie şi companiile să îşi stabilească sedii şi să caute talente acolo. Marile universități ar putea să-și organizeze programe de master în orașe apropiate (Slobozia e la două ore distanță de București) și asta ar crea și locuri de muncă și i-ar convinge și pe tineri că nu trebuie neapărat să plece pentru a avea o viață mai bună. N-a ieşit primar şi nici nu se aştepta. A avut, de fapt un alt scop, pe termen lung: de a le arăta oamenilor că au motive să spere, că există idei dincolo de mediul în care sunt blocaţi. I se pare că partidele politice din România urmăresc doar succesul electoral pe termen scurt şi nu îşi dezvoltă experţi în politici publice. Exemplul PNL de la alegerile parlamentare i se pare cel mai relevant. „L-au promovat pe [neurochirurgul] Leon Dănăilă și căutau tot felul de oameni populari, (…) astfel încât să obţină numărul cel mai mare de voturi. Tactica lor se bazează pe sondaje.”

Costea spune că ar mai candida doar dacă ar ști că pornește cu mai multe șanse, pentru că „luciul de om nou” l-a pierdut în această primă campanie și nu ar mai fi un avantaj. Dar nu vrea să renunțe la lupta pentru schimbare politică. Vrea să rămână în mediul universitar şi să predea după ce termină doctoratul în filosofie politică. Experienţa campaniei îi va folosi nu la intrarea într-un partid politic mare, ci la a pune presiune asupra politicienilor din societatea civilă.

 

Tinerii valoroşi nu au încredere în partidele politice pentru că şi cultura organizaţională, şi modul de promovare şi structura lor sunt incomplete, explică Codru Vrabie, consultant şi trainer în domeniul guvernării, transparenţei şi politicilor publice.

Vrabie a observat că partidele din România se axează pe performanţa electorală şi pe promovarea în structurile interne. De pildă, un partid alege un preşedinte pentru că organizaţia locală a realizat cel mai mare scor la alegeri. Şi PNL, şi PSD au procedat la fel. PNL a numit-o preşedinte interimar pe Raluca Turcan, pentru că organizaţia pe care o conducea la Sibiu a obţinut cel mai mare scor la parlamentare. PSD l-a ales pe Liviu Dragnea la şefia partidului pentru victoriile din Teleorman.

„În momentul în care acesta este singurul criteriu de promovare a elitei în interiorul partidului, aduci la vârful procesului decizional oameni care, fiind specializaţi în recolta de voturi, gândesc absolut orice decizie din perspectiva asta”, spune Vrabie. De cele mai multe ori, strategiile sunt făcute până la următoarele alegeri, nu pe termen mediu şi lung.

Aceşti lideri promovaţi pe criteriul succesului electoral se înconjoară adesea de oameni disciplinaţi, aleşi pe criterii de loialitate personală, nu ideologice. Sistemul este militarizat, în care deciziile trebuie să ajungă „până la talpă”. Uneori tinerii se revoltă, alteori pur şi simplu renunţă la activitatea de partid pentru că nu mai sunt motivaţi.

Radu Surugiu spune că nu lasă lucrurile nespuse. Când vicepreşedintele PNL Ovidiu Raeţchi a făcut apel la tinerii implicaţi civic să se alăture partidului pentru că „numai oameni ca ei pot schimba în mod profund partidul”, Surugiu i-a răspuns pe Facebook că mulţi tineri au renunţat la politica de partid pentru că seniorii nu le văd potenţialul şi caută soluţii în afară: „[Poate] vii odată şi ne cunoşti. Suntem mulţi, să ştii. Şi te asigur că ai ce să vorbeşti cu noi. Şi cine ştie, poate descoperi că avem tineri buni, pregătiţi şi încă proaspeţi în gândire care pot revitaliza partidul.”

Vrabie spune că într-o organizaţie politică axată pe câştigul electoral rămân neexploataţi oamenii care aduc în partid ideologie, teorie politică, ştiinţa managementului, comunicare pe idei, nu pe acţiune. „Nu-ţi oferă nimeni o viziune despre cum va arăta România în viitor, care vor fi problemele cu care ne vom confrunta la vremea aceea, ca tu să poţi să te pregăteşti din timp şi să zici «Dacă peste 20 de ani, când aş putea să devin ministru, problemele vor fi de tipul X, eu aşa îmi canalizez cariera»”, explică Vrabie.

Necula spune că a simţit această lipsă a unei proiecţii a ideilor politice asupra modului în care partidul vede societatea în viitor. „Nu există şcoală ideologică”, concluzionează el.

Partidele politice din România au încercat modelul german de a înfiinţa institute politice finanţate din bani publici. În Germania, Uniunea Creştin-Democrată este susţinută cu proiecte de formare pentru tineri politicieni de Fundaţia Konrad Adenauer. Fundaţia Friedrich Ebert formează tinerii politicieni din Partidul Social-Democrat, iar Fundaţia Friedrich Naumann pregăteşte cadre pentru Partidul Libertăţii. (Toate au filiale şi programe şi în România.)

În România, însă, nu există o reglementare clară care să transparentizeze finanţarea de la buget a acestor fundaţii politice. Banii de la buget sunt insuficienţi, iar institutele politice precum Institutul Ovidiu Şincai al PSD, Institutul de Studii Liberale sau Institutul de Studii Populare al fostului Partid Democrat Liberal (PDL) s-au decredibilizat în timp, au încetat colaborările cu fundaţiile germane şi nu prea au mai produs nimic în ultimii ani. Vrabie spune că partidele au făcut o eroare de strategie când s-au entuziasmat că îşi fac institute de studii politice şi fundaţii. Unele au devenit locurile în care sunt trimişi oameni care au fost cândva în linia întâi, dar nu mai dădeau rezultate electorale. Altele sunt populate cu tineri activi, care deranjează în partid. „Ia du-te, măi băiete, şi demonstrează tu ce ştii, ce poţi”, spune Vrabie. „Trimiţându-l acolo, l-ai decuplat de la mecanismele decizionale şi el îţi pune pe masă nişte produse de foarte bună calitate, dar pe care conducerea partidului nu le foloseşte.”

 

Una dintre probleme este că nici universităţile româneşti nu produc destui absolvenţi competenţi care să intre în politică cu expertiză solidă. Iulian Fota, directorul Colegiului Naţional de Informaţii al SRI, fost consilier de stat al Preşedintelui Traian Băsescu, spune că universităţile din România nici nu au cum să mai producă absolvenţi competenţi pentru administraţie şi politică, pentru că întreg sistemul educaţional universitar a fost mutilat de regimul comunist.

Fota a condus şi Colegiul Naţional de Apărare, instituţie din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, unde politicieni şi vârfuri ale administraţiei fac cursuri postuniversitare de perfecţionare în domeniul securităţii. Pentru a fi admişi, candidaţii trebuie să fie nominalizaţi de guvern, servicii speciale, partide politice, administraţia prezidenţială, societatea civilă sau mass media. Printre absolvenţi se numără deputaţi, senatori, miniştri sau şefi de partide – de la Liviu Dragnea, la fostul preşedinte al PNL, Alina Gorghiu, la fostul vicepremier Gabriel Oprea, la fostul premier Victor Ponta. (Gorghiu a declarat în 2012 că nu consideră cursurile reprezentative pentru CV-ul ei.)

Fota spune că, dacă în perioada interbelică România reuşise să producă valori şi universităţile erau la nivel european, epurarea la care a fost supusă societatea după 1948 a afectat cultura şi educaţia. Unii profesori universitari au supravieţuit anilor 1950 şi au reuşit să educe o elită intelectuală care se afla în administraţie şi politică în anii 1980, când şi Securitatea îşi recruta membrii dintre vârfurile facultăţilor. Dar al doilea „val de impostură” generat de teama lui Nicolae Ceauşescu că ar putea pierde puterea a decimat orice urmă de competenţă. „România are o criză în educaţie pentru că are o criză a educatorilor”, spune Fota. A observat că cei mai buni studenţi aleg adesea să plece din România, cei medii ajung în mediul privat, iar cei mai slabi ajung să se angajeze în administraţie.

Lucrurile încep să se schimbe, însă, odată cu apariţia unor profesori noi. Mădălina Mocan, asistent universitar şi doctorand la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Babeş-Bolyai spune că atât ea, cât şi colegii ei încearcă să îi îndrume pe studenţi şi în afara orelor de curs. „Încercăm să le transmitem că trebuie să îşi formeze nişte portofolii de competenţe, de lucruri la care se pricep, că trebuie să fie foarte buni la ceva, dar trebuie să fie şi pregătiţi ca la trei sau patru ani să le schimbe din cauza vitezei cu care se schimbă societatea.”

Pentru schimbarea clasei politice într-una competentă e nevoie de societatea civilă, de toate partidele politice şi de instrumente de dialog care să structureze un proces de reformă credibilă şi pe termen lung, explică directorul executiv al Institutului Aspen România, Andrei Ţărnea. Institutul, o filială a organizaţiei non-profit înfiinţată în SUA în 1949, are ca scop promovarea unui dialog informat şi critic pe diverse teme de interes pentru societatea românească şi cultivă implicarea socială a liderilor din mai multe domenii.

Aspen România, condus de fostul ministru de externe şi fost preşedinte al PSD Mircea Geoană, la fel ca multe organizaţii neguvernamentale şi chiar companii private, încearcă să suplinească ceea ce sistemul educaţional românesc nu oferă. După 10 ani de activitate, Ţărnea spune că Young Leaders Program, programul de un an destinat tinerilor lideri din mediul de stat, privat şi din societatea civilă, rămâne cel care a adus cele mai mari succese. Recentul Guvern tehnocrat a adunat mulţi dintre absolvenţii programului, printre ei secretari de stat şi fostul ministru al Sănătăţii, Vlad Voiculescu.

„Ceea ce cred cu toată sinceritatea este că programul le oferă un avantaj, un instrument care să amplifice impactul lor social, comunitar, profesional pentru că îi aduce împreună cu un număr de oameni din acelaşi spectru, poate cu alte perspective, cu alte ideologii, cu alte valori, dar care împreună cred într-o bună societate”, spune Ţărnea.

Un alt program de training a fost conceput de Centrul Român pentru Politici Europene și OMV Petrom și constă în seminarii de două sau trei zile, organizate de două ori pe an, în care tineri politicieni cu potenţial de lideri trec prin teorie, exerciții practice și sunt încurajaţi să dialogheze. Mulţi dintre cei care au trecut prin cursuri sunt acum membri ai Parlamentului European, parlamentari şi miniştri.

Ţărnea spune că liderii trebuie să aibă un set de valori sănătoase, să aibă cu adevărat puterea şi să fie competenţi. Acum, aceste elemente lipsesc. „În consecinţă, elita politică trebuie reinventată ca într-un avion în zbor.”

Schimbarea a început deja în partidele politice, crede Radu Magdin, consultant politic, fost purtător de cuvânt al Social Democraţilor europeni şi fost consilier pro bono al premierului Victor Ponta. La alegerile parlamentare din decembrie 2016, mulţi dintre vechii parlamentari nu s-au mai regăsit pe listele PSD şi PNL. „Acest lucru semnalează faptul că, totuşi, listele se reînnoiesc.” Dar, spune Magdin, e nevoie de mai multă implicare din partea unei generaţii de oameni talentaţi care s-au refugiat în mediul privat, care au crezut că pot ignora viaţa politică cât timp au succes individual. „Ei trebuie să înţeleagă că puterea nu se dă, puterea se ia.” 

Vrabie crede că, teoretic, există posibilitatea ca un val de tineri implicaţi civic să se orienteze către marile partide şi să le reformeze din interior. Însă, posibilitatea practică ca acest lucru să se întâmple este foarte redusă. Motivul, spune el, este banal: „Tu n-ai fost cu noi la lipit afişe”. Vede o singură ieşire din criza de competenţă: e nevoie ca pe piaţa politică din România să apară două ideologii alternative, una de stânga şi alta de dreapta, care să ofere o viziune despre cum ar trebui să arate România anului 2030. „Abia atunci”, explică Vrabie, „PNL şi PSD fie se destramă, fie se reinventează pentru a încerca să absoarbă noile formaţiuni”.


Ana Maria Luca a fost redactor-șef la Agerpres pe politică internațională și s-a întors în România în 2016, după ce a făcut ani de zile jurnalism în Liban și prin tot Orientul Mijlociu. 

Articolul a fost modificat față de versiunea originală publicată în DoR#27 pentru a reflecta mai bine nuanțele poziției lui Vlad Costea despre regionalizare și reprezentare politică. De asemenea, au fost corectate câteva informații care în forma inițială erau incomplete sau greșite.

Acest material a fost realizat în programul de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susţinut de NN România şi organizat de DoR.


Pe baza acestui articol și împreună cu Global Shapers Bucharest HUB, organizăm dezbaterea În căutarea politicianului de mâinemiercuri, 29 martie. Toate detaliile despre înscriere sunt aici

2 Comentarii pentru “În căutarea politicianului de mâine”

  • Pingback: Aspen 5 Ideas. Week 27 March – 2 April | aspen5ideas

  • Pingback: În căutarea politicianului de mâine - Oana Bîzgan - Uniunea Salvați România

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #30

    DoR #30 * Pași mici

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă