În inima internetului

În al șaselea oraș al României ca număr de locuitori, doctorii nu au putut găsi o soluție pentru problemele cardiologice ale mamei.

Într-o noapte de august, în camera de la etajul unei case închiriate în Constanța, mama s-a trezit din somn. Era ora două și simțea că îi bate inima cu 300 pe minut. A rămas întinsă în pat, cu ochii deschiși în întuneric. Nu se putea mișca și nu știa ce i se întâmplă. Nu a vrut să țipe sau să trezească pe cineva din familie. După câteva minute, când pulsul a revenit aproape la normal, a avut senzația că se ridică la tavan și coboară înapoi în pat. Atunci a crezut pentru prima dată că o să moară. Era concediul lui 1996. Mama avea 41 de ani, iar eu, 11.

De momentul ăsta am aflat abia în anul III de facultate, când eram cu o bursă Erasmus în Lille. În ultimele două săptămâni, mama a venit la mine și am mers împreună la Paris. Într-o grădină din interiorul muzeului Luvru, am văzut cum îi pulsează tare zona gâtului și i-a fost atât de rău încât s-a întins cu totul pe o alee din fața unui restaurant. După câteva minute s-a liniștit și am cerut voie unui chelner să mergem la toaletă. A stat acolo pe o canapea cam 20 de minute în timp ce ieșeau și intrau femei. Atunci mi-a zis că totul începuse cu mai bine de 20 ani în urmă.

În 1985, mama avea 30 de ani, era însărcinată în luna a șaptea cu mine și lucra ca desenator tehnic la Institutul de Proiectări din Craiova. Se trezea în fiecare zi la cinci dimineața ca să ajungă la serviciu la șapte. Făcea cam 20 de minute cu autobuzul până la birou. Aștepta în stație chiar și o jumătate de oră. Lucra într-o clădire cu etaj, iar în echipă cu ea erau 25 de persoane. După ce a urcat într-o zi scara, mai lungă și mai în pantă decât cele construite pentru blocuri de locuințe, a simțit dintr-o dată că îi bate inima foarte tare și că nu mai putea respira sau sta în picioare. A intrat repede în birou, a tras scaunul colegei de lângă și s-a întins pe două scaune. Senzația a dispărut după câteva minute. Era prima dată când simțea așa ceva.

Nu a zis nimănui din familie despre asta și a crezut că este din cauza sarcinii. Doar cu câteva colege a vorbit, dar nu au știut cu ce să o ajute. Șeful ei a trimis-o acasă.

În timpul acelui concediu de la mare din 1996 nu a vorbit cu nimeni despre ce a simțit, dar când a făcut legătura dintre senzațiile acelei nopți și cele de când era însărcinată, a vrut să meargă la doctor. Cunoștea un asistent medical la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova și l-a rugat să meargă cu ea ca să facă o electrocardiogramă. Apoi, a rugat un vecin, medic cardiolog, să o consulte și să îi interpreteze rezultatele. Se spunea că este cel mai bun cardiolog din oraș. Când a consultat-o, pulsul era normal. I-a zis că are inima bună și că nu vede nimic în neregulă cu analizele. Nu i-a dat un diagnostic, dar i-a prescris Propranolol, în caz că mai simte pulsul crescut.

Au mai trecut doi ani și crizele au devenit dese și lungi. Palpitațiile apăreau o dată pe an, de două ori pe an, la trei luni, o dată pe lună, de mai multe ori pe săptămână. Cele câteva minute s-au transformat în opt sau 12 ore, timp în care inima îi bătea rău, simțea în gât un gol, nu mai putea respira normal și transpira. Cel mai rău era că nu știa dacă are o boală, dacă există tratament și de multe ori se gândea că o să moară pentru că nu îi mai rezistă corpul. Pentru că doctorii din Craiova erau tăcuți la consultații și nu îi spuneau mare lucru, avea momente când se întreba dacă i se pare sau exagerează.

*

Deși stăteau în aceeași casă, ea și tata nu aveau o relație apropiată, iar el a rămas pasiv în toate etapele bolii. Ea nu îi povestea nimic, el nu întreba nimic când vedea că îi e rău. Cu bunica vorbea când o vizita, iar ea îi spunea să meargă la București. Fratele meu mai mare era plecat din țară, iar eu îi pregăteam ceva de mâncare după ce își revenea sau mă uitam la ea îngrijorată cum stătea pe un scaun lângă fereastră. Stătea așa minute bune, uitându-se în gol.

Vecinul cardiolog la care mai fusese de câteva ori a continuat să îi dea aceleași pastile. Alți trei medici din oraș i-au spus că nu are nimic. Medicul de familie a presupus la un control general că ar avea simptomele tahicardiei paroxistice. De la el a aflat că un puls normal e de 70-90 de bătăi pe minut, iar ea avea, când se simțea rău, între 170 și 300.

Era 1998 și, în timp ce mama lua la rând cardiologii din Craiova, la Timișoara începuseră să se facă primele ablații – proceduri medicale de tratare a aritmiei prin folosirea unui cateter. Era intervenția potrivită pentru ce avea ea, doar că nu avea acces la informație.

În timp, mama s-a obișnuit cu ideea că are aceste bătăi ale inimii crescute. Stătea acasă, nu mai lucra, lua pastilele prescrise de doctor, încerca să nu facă efort, să nu se supere, să nu fie stresată. Din când în când mai ieșea să se plimbe prin centrul orașului.

În vara lui 2013 s-a dus la Mercur, magazinul cel mai mare din centrul Craiovei, ca să își cumpere un telefon nou, un LG cu butoane. Avea lunar internet în ofertă, dar nu îl folosea. Până într-o zi când m-a sunat să îmi spună că citește ziarele de pe telefon și că se uită la poze cu Craiova pe Google.

A început să îi placă să folosească internetul de pe telefon și mi-a propus să îmi cumpere un laptop nou și să rămână ea cu cel vechi. Am mers într-un weekend acasă ca să o învăț cum să îl folosească. Nu a fost ușor. Nici nu am început să îi arăt ce trebuie să facă și deja îmi spunea că e mai greu ca pe telefon și nu o să se descurce.

Avea 58 de ani. Dar avea și un caiet. Și-a notat cum să îl deschidă, cum să îl închidă, cum ajunge pe Google. Tot atunci i-am făcut un cont de e-mail și unul de Facebook. Cel mai mult o încânta Facebook, pentru că putea să vadă ce fac și să nu se mai enerveze în zilele în care nu aveam timp să îi povestesc pe unde sunt.

Am vrut să râd când m-a sunat să mă întrebe dacă știu că pe internet casa noastră e fotografiată. M-am abținut și am întrebat-o la ce se referă. Mi-a spus că a tastat numele străzii pe care locuia și a apărut casa noastră. Mai mult, era supărată că era o poză surprinsă cu gardul nevopsit. La sfârșitul discuției mi-a cerut adresa de birou din București și apoi mi-a trimis SMS: „În casa aia cu etaj lucrezi?”

Experimentele ei au continuat. Și-a tastat numele să vadă ce apare, a început să viziteze în fiecare zi un oraș cu Google Street View și să îmi trimită SMS-uri: „Azi mă plimb prin San Francisco. Ce frumos e!”

În tot timpul ăsta, continua să aibă crize de tahicardie de mai multe ori pe săptămână. Nu mai dura niciuna sub 12 ore. Se ținea de pereții casei, nu mai dormea pentru că îi bătea inima și noaptea, iar de mâncat, nu mai mânca de oboseală. Își petrecea timpul prin grădină cu cei doi căței pe care i-am lăsat în grija ei când m-am mutat în București. Nu era apropiată de vecini, bunica murise, iar prietenele pe care le avea plecaseră de mult din țară.

*

Într-o zi, a tastat cuvântul tahicardie pe Google. S-au afișat o mulțime de pagini și ține minte că a citit patru ore fără pauză tot ce a găsit. Când a dat de romedic.ro/forum, s-a emoționat. Mulți oameni aveau aceleași simptome ca și ea. A aflat de câte tipuri este boala ei, cum se tratează, cine sunt medicii cei mai buni din țară și cum a evoluat prima ablație făcută în 1998 la Timișoara.

A găsit și alte site-uri cu descrierea bolii și s-a mai uitat la un video pe YouTube cu operația făcută în Germania, ca să vadă cât de complicată e. Practic, un cateter cu vârf de metal subțire este introdus prin artera piciorului în interiorul inimii. Acesta conține senzori electrici pentru a îndepărta prin ardere țesutul care provoacă aritmia. Este un procedeu care trebuie făcut cu finețe, sunt doi-trei milimetri între viață și moarte dacă doctorul nu este specialist. Se poate perfora vena prin care trece cateterul spre inimă, se poate provoca accident vascular, perforație cardiacă, infarct și deces. De fapt, cred că voia să știe cât mai mult, pentru că era frustrată că medicii din România nu au obiceiul de a-ți explica în detaliu ce se întâmplă cu tine.

Când mi-a spus că știe ce trebuie să facă ca să se vindece, părea panicată. În același timp se bucura că nu e singura cu problema asta.

Tot pe Internet a găsit că doctorul nu poate să te ajute dacă nu te duci să faci o electrocardiogramă când e pulsul crescut. Așa că următoarea dată când i s-a întâmplat, a făcut încet un duș, s-a îmbrăcat și s-a dus neprogramată la cabinetul unui doctor din cartier despre care citise în ziar că știe despre ablație.

A stat la ușă 30 de minute până a făcut o electrocardiogramă, iar pulsul a fost de 150 de bătăi pe minut. Doctorul i-a recomandat ca la următoarea criză să meargă la Urgențe, pentru că au medicamente și aparatură ca să îi scurteze durata. I-a mai zis să facă operația și i-a recomandat un doctor în Cluj. Mama i-a tastat numele pe internet să vadă ce zic oamenii despre el și a concluzionat că nu e bun. S-a mai documentat; încă nu avea curaj să se gândească la operație.

*

La o lună de la acea programare am venit și eu acasă. Mama a intrat într-o criză când ne pregăteam să mergem în centru și a vrut la Urgențe ca să nu pierdem plimbarea.

Când am ajuns, au băgat-o într-o cameră, i-au făcut electrocardiogramă, i-au dat o pastilă și au lăsat-o pe un scaun. Au trecut câteva ore, au văzut că nu își revine, i-au făcut injecții. O auzeam de după ușă, punea întrebări, nu știa unde e. Pe mine nu mă lăsau să intru. Eram furioasă, părea singură și speriată acolo. Am început să dau telefoane, o prietenă cunoștea un doctor din spital, a venit, a sunat alt doctor care a coborât abia seara. Eu eram de la ora 14 pe hol. Am intrat să văd ce face chiar dacă două voci de femei îmi spuneau insistent „Nu aveți voie aici”.

Am luat-o de mână și am întrebat-o cum se simte. Nu mă recunoștea. Am ieșit de acolo buimacă. L-am sunat pe tata, el a sunat apoi pe cineva care îl știa pe directorul spitalului, iar altcineva a venit să o ducă într-un salon la secția de Cardiologie. M-am dus acasă să îi iau o pijama, apoi am găsit un culoar care ducea de la Urgențe direct în salonul ei, fără să te mai întrebe nimeni nimic. Am schimbat-o și a adormit.

De atunci, nu a mai vrut să audă de spital. A rămas cu internetul. A citit pe site-uri cum să faci exerciții de respirație, în ce poziție a corpului să stai când te simți rău, cum să bei în fiecare dimineață un pahar de apă – câte o gură la un minut și respiri adânc. Pe parcursul zilei bei normal până consumi cam doi litri.

Timp de trei luni nu a mai avut pulsul crescut. Se întreba fericită dacă e de la apă sau de la exercițiile de respirație. Dar, la scurt timp, crizele au revenit.

*

S-a gândit un an la operație. Citea pe un forum despre oameni care s-au vindecat după intervenție și alergau, mergeau cu avionul sau jucau fotbal. Aflase de doi doctori buni, unul la Timișoara, altul la București. Mama a ajuns la concluzia că dacă la mulți oameni a reușit, trebuia să reușească și la ea. Nu mai avea oricum de ales, cum făcea cel mai mic efort, cum stătea 12 ore în puls crescut și senzație de sufocare. Când a luat decizia, doar mie mi-a spus.

La stat, operația era gratuită, dar lista de așteptare era foarte mare. La privat, operația costa peste 10.000 de lei, bani pe care nu îi aveam strânși. Și-a ales doi doctori, iar în 2014, a fost la amândoi să o consulte. Doctorul de la București i-a spus că o să îmi dea răspunsul pe e-mail când poate intra în operație la stat. De atunci au trecut doi ani și jumătate, iar mama nu a mai primit niciun semn.

La Timișoara am intrat cu ea în cabinet. După ce i-a făcut o nouă electrocardiogramă, doctorul i-a spus că o pune pe o listă de așteptare dacă vrea să se opereze la stat, dar că durează și un an. Apoi a dat opțiunea clinicii lui private, unde poate să vină oricând. Mama a spus că nu e pregătită financiar, el a spus că nu poate opera pe toată lumea la stat. Asistenta i-a notat numele într-o agendă, apoi a chemat următorul pacient. Am plecat și eu și mama frustrate. Mergeam pierdute pe străzile din Timișoara, tăcute, până când mama a zis mai mult pentru ea: „Ce mă fac, dacă mor într-un an?”

Am început să dau mailuri la cunoscuți, să întreb de doctori care știu alți doctori. Eram furioasă că nu pot face nimic, că nu am prieteni cardiologi. Cred că nu au trecut două luni de la consultația din Timișoara și a primit un telefon de la o asistentă. Primiseră o subvenție de la stat pentru două persoane și o programa pentru operație. Mama era derutată când mi-a dat vestea.

*

Pe 9 martie 2015, eram amândouă în tren spre Timișoara. Începuse să se agite, avea senzația că răcise și îi era frică că o vor trimite acasă și că va pierde rândul la operație.

Înainte să plece mai intrase o dată pe acel forum și formase numărul unui băiat de 29 de ani, care se operase la același doctor și juca fotbal acum. A vorbit cu el la telefon 10 minute. L-a rugat să îi povestească experiența lui, cum a fost în spital, cum sunt asistentele și dacă trebuie să facă ceva anume. Mă uitam la ea mirată pentru că nu intră ușor în vorbă cu necunoscuți. Băiatul a rugat-o să îi dea un semn după operație, iar ea s-a bucurat.

După opt ore de mers cu trenul ne-am cazat pe strada cu Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara. Am mers la spital, dar nu m-au lăsat să intru cu ea. Au rugat-o să se schimbe într-un vestiar, mi-a lăsat o parte din haine, iar când a ajuns în fața liftului îmbrăcată în halatul albastru pe care îl avea de când eram mică, am început să plâng. Am ieșit din spital și m-am plimbat fără direcție pe străzi.

A stat internată două nopți, dormea cu trei femei în salon și râdeau des la glumele celei din patul de la geam, care venise din Arad cu aceeași boală.

Dimineața, pe 10 martie 2015, mama a intrat în operație. Eu nu dormisem toată noaptea dar ea, dintr-o dată, era cea mai calmă persoană din lume, într-un fel de transă că o să fie bine. Mi-a zis la telefon să stau la cazare până mă sună ea. Am încercat să lucrez, dar nu puteam. Mă uitam tot timpul pe geam.

Vocea ei era scăzută când am răspuns la telefon. După o oră și patruzeci de minute, au dus-o într-un salon de la secția de Cardiologie și i-au spus că nu are voie să se miște opt ore. Voia să doarmă. Nu am mai avut răbdare și m-am dus să văd ce face când au început orele de vizită. Când am deschis ușa, două doamne s-au grăbit să o întrebe: „E fata dumneavoastră?” Mama a zâmbit. Salonul era mare, cu șapte paturi. Mirosea a medicamente, era o căldură confortabilă, iar printr-un geam mare se vedea grădina spitalului și, din când în când, luminile ambulanțelor.

Operația reușise. Doctorul a mai venit două zile la ea în salon să vadă ce face, iar înainte de externare i-a spus că boala ei, tahicardie paroxistică supraventriculară, este din naștere. Practic, unii oameni se nasc cu un circuit în plus care face un scurtcircuit cu cel natural și inima bate cu 200 de bătăi pe minut sau mai mult.

Câteva luni mai târziu, mama a venit la mine pentru a pleca din București la prietena ei în Elveția. Era fericită că poate zbura pentru a doua oară în viața ei cu avionul. Înainte de a merge la aeroport, decojeam fiecare câte un ou fiert la masa din bucătărie. Dintr-o dată am simțit pulsul crescându-mi și era vizibil la gât. Mama m-a privit lung și a zis:

– Nu e ritmul ca la mine.

– Oare te moștenesc?

– Nu știu, dar măcar tu o să știi ce să faci, ai totul pe internet.

Simona caută săptămânal sensul cuvintelor în dexonline și le pune într-un caiet, face prăjituri când e supărată, iar de când scrie pe teport.ro despre relația oamenilor cu hainele lor, nu mai intră în magazine. De luni până vineri, o găsiți la Fundația Comunitară București, unde se ocupă de comunicare.

11 comentarii la În inima internetului

  1. Impresionant !

  2. M-a emotionat foarte tare articolul tau, si nu stiu de ce. Poate pentru ca si eu am o mama cu probleme de inima, poate pentru ca uneori am impresia ca si eu am probleme cu inima (desi cel mai probabil este doar anxietate). Poate pur si simplu pentru ca ai scris foarte frumos si asteptam cu sufletul la gura finalul, sperand sa fie unul pozitiv, desi eram convinsa ca nu va fi, dupa tonul si gravitatea situatiei descrise. Ma bucur insa ca am avut parte de un final fericit, imi da si mie speranta…

    1. Bună, Diana,
      Îți mulțumesc mult pentru gânduri. Sper să se așeze lucrurile și cu inima mamei tale. Îmbrățișări oriunde ai fi 🙂

  3. Si eu am avut TPSV. Mi-am făcut ablație în 2003, după 11 ani de crize, și sunt foarte bine în continuare. Salutări mamei dumneavoastră!

    1. Alexandra, ce bine că ești bine! Mulțumesc pentru gânduri.

  4. Ai un evident dar al povestirii. In timp ce citeam, imi imaginam totul, inclusiv emotiile prin care ai trecut tu, mama ta. Ma bucur ca totul e bine acum. Stii, desi nu-i un motiv de lauda pt un barbat, am lacrimat cand ai pomenit de mama ta „în halatul albastru pe care îl avea de când eram mică”…
    Multa sanatate si… continua sa scrii, iti vine firesc!

    1. Îți mulțumesc, m-ai emoționat 🙂

  5. Pentru o posibila metoda de tratament natural al bolilor de inima intrati pe pagina http://www.completenaturecure.com/diseases-that-can-be-cured-by-mudras/, unde veti gasi exemple de mudre cu link-uri catre pagina unde este descrisa practicarea fiecareia pentru bolile de inima denumite in engleza Athero-sclerosis (aterosleroza), Angina pectoris (angina pectorala), Bradycardia (bradicardie), Blood-pressure, high tensiune arteriala marita), Blood circulation, slow (circulatie incetinita a sangelui), Blood-pressure,low (tensiune arteriala scazuta), Chest pain (dureri in piept), Heart weak /failure (inima slabita), Heart disease/pain/attack (boli de inima, dureri de inima, atac cardiac, High blood pressure (hipertensiune arteriala, Irregular hear-beats (batai neregulate ale inimii = aritmie acardiaca), Palpitations (palpitatii), Tachycardia (fast heart beats = batai rapide ale inimii). TOTUSI NU UITATI CA ESTE BINE SA CONSULTATI UN MEDIC CARDIOLOG DE FIECARE DATA CAND SUSPECTATI CA AVETI O BOALA DE INIMA, sa continuati sa luati medicatia prescrisa de acesta, sa va duceti periodic la control medical cardiologic, sa practicati zilnic miscare fizica adecavta starii de sanatate si conditiei fizice si sa respectati cu strictete regimul alimentar recomandat de medic si, eventaul, de nutritionist pentru boala cardiaca ce o aveti, dar si sa continuati sa practicati mudrele indicate la boala cardiaca respectiva si dupa ameliorarea starii sanatatii inimii.

  6. Nu mi-as fi imaginat vreodata – cata putere si optimism!

  7. Foarte frumoasa si emotionanta povestea, ma recunosc in multe din aceste randuri, dar si pe sufletul de langa mine. Cel mai trist este ca multe nu s-au schimbat in sistemul medical, nu avem aparatura, medicii buni pleaca in afara pentru ca nu au pe ce profesa, iar ca sa prinzi un serviciu medical bun sau un doctor trebuie sa astepti o luna, doua, trei si din pacate multi se sting, fara sa afle prea multe despre boala de care sufera fie nu intreaba, fie se multumesc cu nepasarea sistemului medical din Romania. Sanatate maxima!

  8. Emotionant pana la lacrimi, intr-adevar!

Comentariile sunt închise.