Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Începuturi

Timp de trei ani, am documentat cum aleg femeile din România să nască. Am aflat că rata cezarianelor este în creștere, dar și că unele mame aleg să nască acasă. Mai important, am aflat ce au în comun aceste opţiuni contradictorii: frica.

Text de Alexandra Dincă
Fotografii de Alexandra Dincă

birth01

– Cred că naște!, îl aud pe soţul meu spunându‑i moașei. Da, fix acum. A început să mute mobila. Cam în cât timp crezi că ajungi?

Zâmbește spre mine, dar e stresat. De fapt nu mut nicio mobilă; mi‑am găsit o poziţie comodă și mă ţin de marginea patului. Nu mă doare mai nimic, semn că încă mai am până la momentul decisiv. E trei dimineaţa și nu vreau să trezesc vecinii ţipând sau tropăind prin casă. Am stins lumina și mi‑am făcut un ceai de mușeţel. I‑am pregătit primele hăinuţe și un scutec. Am rufe în mașină, trebuie să le întindă cineva pentru că mașina de spălat a proprietarului miroase uneori a mucegai. Dar nu acum, pe pipăite și în beznă.

Scândura patului cedează sub greutatea celor 16 kilograme pe care le‑am pus în sarcină și încep să mă plimb prin cameră. Îmi e cald și îmi e frig și acum începe să mă doară. Îmi spun să nu mă concentrez pe durere, că fiecare contracţie e un pas mai aproape de întâlnirea pe care am așteptat‑o timp de nouă luni. Îmi tot repet asta, ca o mantră, ca un imn de luptă. Îmi simt oasele cum se dilată, cum ea își face loc.

Pe fereastră văd lumini de un galben intermitent. A venit un taxi. Se aude soneria de la interfon și apoi apa de la chiuvetă.

– Hai, că azi o cunoaștem pe Lia, îmi spune Irina Popescu, una dintre moașele mele, în timp ce se spală pe mâini. În bucătărie se aud niște oale, pe dulapul de lângă mine apar niște fiole, foarfece, comprese sterile și multe perechi de mănuși. Mâinile îi tremură cu prima pereche pe care o desface.

E prima ei naștere acasă, îi înţeleg emoţiile. E și prima mea naștere acasă, se pare că avem asta în comun. O cunosc de câţiva ani, și, dacă nu ar fi travaliul atât de avansat, m‑ar întreba dacă nu punem niște Michael Jackson să ne dezmorţim puţin. E blândă și relaxată și se dă la o parte când îi cer. O așteptăm pe Claudia Bider Heim, moașa mea oficială, care nu a mai asistat nașteri acasă în România, dar care a adus copii pe lume în Africa și America de Sud. Vine din Elveţia, direct în sufrageria mea din cartierul armenesc. Când apare, mă întreabă cu accentul ei franţuzesc dacă vreau să ies din cadă sau să nasc în apă.

La prima naștere, cu câţiva ani înainte, nu m‑a întrebat nimeni asta. De fapt, nu îmi amintesc să îmi fi vorbit cineva cu blândeţe.

Mă înţeapă mirosul de clor și ochii îmi lăcrimează. Nu văd bine rubricile pe care trebuie să le completez și mijesc ochii până când liniile încep să capete sens.

– Când s‑a rupt apa?

– Acum două ore.

– Și acum te doare ceva?

– Nu chiar, dar mă durea când am plecat de acasă. Acum nu mai simt nimic.

– Nicio grijă, drăguţă, o să te doară mai încolo.

Îmi zâmbește cu dinţii ei galbeni de parcă ar ști ceva ce mie îmi scapă și îmi întinde o mapă de piele cu colţurile tocite. Completează și fișa pacientului, apoi mergem la garderobă.

– Ia‑ţi doar vata, banii și telefonul cu tine în sala de travaliu, îmi spune. Nu despacheta nimic acolo, îţi pui sacoșa sub pat și scoţi ce ai de scos când ajungi la lăuze. O să mai trec pe acolo să văd ce faci!

Prin geamul cu gratii se vede curtea spitalului judeţean. Zăpadă și noroi și vânt rece de la Dunăre. Sunt singură și nu îmi mai simt copilul mișcând. Nu știu dacă e normal să nu mai simţi copilul lovind după ce se rup membranele. Mă schimb în hainele de spital și degetele de la picioare aburesc podeaua rece de sub ele. Abia pot să le zăresc de burta mare.

– Păi, ce faceţi, domnișoară, în pantaloni? Cam cum vă gândiţi să nașteţi prin ei? Cămașă de noapte nu aveţi?

Plec cu liftul niște etaje mai sus, iar ușile deschid o lume nouă. Sunt într‑o sală căptușită până sus cu gresie verde‑albăstruie, cu cinci‑șase paturi de metal vopsit pe alocuri în alb. Saltelele au așternuturi gălbui și, sub ele, niște celofan gri care apără saltele de corpurile femeilor. Ele, femei de toate vârstele, femei în capot, femei în cămașă de noapte, toate se vaită, plâng și îngână, se ţin de barele patului. Una dintre ele vomită. Stomacul mi se strânge și mă abţin cu greu să nu dau curs reflexului. Nu sunt sigură că am fost adusă în locul potrivit, așa că mă duc să întreb.

– Alo, unde pleci, înapoi în sală, vezi că e un pat în stânga în colţ!

– Știţi, eu nu cred că ar trebui să fiu aici, pe mine nu mă doare nimic.

birth03

– Fetiţa mea, tu fă ce zic și du‑te odată, ca să n‑avem probleme. Te chem eu pentru clismă.

– Aș vrea să nu îmi faceţi, dacă se poate.

Îmi amintesc de bani și evaluez rapid care ar fi suma corectă. Îi bag 50 de lei în buzunar. Am luat privirea mea cea mai demnă de milă, de căprioară speriată, sperând să trezesc o brumă de instinct matern în doamna cu halat grena din faţa mea. Aș zice că e de‑o seamă cu mama. Mă privește cu un amestec de milă și exasperare. E de bine.

– Atunci iei sticluţa asta și bei pe tot. Dar nu aici, la baie, că îmi faci mizerie.

Uleiul de ricin este groaznic, dar eficient. O masă uleioasă care ţi se lipește de cerul gurii și de esofag. Am vomat jumătate. M‑am ghemuit cam cum îmi imaginez că s‑a ghemuit și Andrei în mine vreme de nouă luni și aștept să mi se facă ceva, să mă strige cineva, să mă zguduie cineva de umeri și să îmi spună că o să fie bine. „Hai, Alexandro, fii bărbată, cel puţin pentru încă niște ore până se naște copilul”, îmi spun. În orele astea ai coaie, cel puţin tehnic vorbind. Îmi vine să râd printre contracţii și mă afund cu faţa în perna murdară pe care jurasem să nu o ating. Sunt aproape sigură că delirez sau visez.

S‑a făcut întuneric și nu am născut. Asta înseamnă că sunt aici de mai bine de opt ore. Oare a avansat travaliul? M‑aș ridica să întreb, dar doamna mea cu părul permanent nu mai e acolo și camera din faţă e acum goală. Aștept. Pe scaunul cârpit cu linoleum gri se așază acum alt halat grena, o siluetă mai silfidă, cu alt tip de papuci albi. Mă adun, în acest exerciţiu precar de echilibru, și cer ajutor. Sunt aproape sigură că m‑am ridicat din pat. Simt cum oasele bazinului meu pocnesc când se întâlnesc cu cimentul rece de pe hol. Sunt iar pe jos și îi simt capul presându-mă între coapse.

În sfârșit.

 ●

Cu o priză blândă dar fermă, Bogdan și Irina mă scot din cada mea triunghiulară și mă ajută să nu alunec pe parchetul ud. În cameră e întuneric și Claudia îmi luminează patul cu lanterna, suficient încât să ajung la destinaţie.

Am pierdut noţiunea timpului și nu mai știu cât a durat. Oare am ţipat? Simt nevoia să fredonez. Încet și ritmic, fără să îl trezesc pe Andrei, care acum are trei ani și doarme în camera de lângă.

Încerc să îmi concentrez atenţia pe respiraţie.

– Alexandra, cum te simţi?, mă întreabă Claudia în timp ce îmi ia pulsul.

– Mă doare și nu cred că mai pot.

– Bebe e foarte jos, mai împingi de două-trei ori și o să o ţii în braţe. Așteptăm contracţia! Curaj! Curaj!

Îmi adun tot curajul din lume, uit să respir și plămânii încep să nu mă mai asculte. Gâfâi haotic și rămân fără aer. Irina îmi amintește cum se face, unde suntem și ce urmează să fac. Nu scoate niciun sunet, doar respiră și îmi pune mâna pe umăr. Corpul nu îmi mai aparţine, face ce vrea, ce simte, ignorându‑mi frica și bagajul de convingeri cu care am ajuns în acest pat. Împing și văd ochii plini de uimire ai lui Bogdan. Mă pierd și pielea mi se face de găină, ceva s‑a întâmplat, ceva am făcut.

birth04

– Împingem încă o dată pentru umeri! Stai, stai, stai! Nu acum, când vine momentul!

În sfârșit o am în braţe. Murdară de sânge, plină de vernix, lipicioasă și cu capul mare. Deschide ochii și mă privește direct. Un soi de fior postorgasmic mi se plimbă pe toată coloana, relaxându‑mă vertebră cu vertebră. Corpul încă nu ascultă de mine. Cordonul ombilical îmi pulsează pe șold.

A răsărit soarele și perdeaua se umflă la adierea vântului. Lia a adormit și Andrei a venit să o cunoască. Trebuie să nu uit să întind rufele și să le fac fetelor o cafea.

 ●

Sunt Alexandra Dincă. Acestea sunt poveștile mele. De fapt sunt poveștile începutului meu ca mamă și nașterile copiilor mei, Andrei și Lia. Prima oară am născut într‑un spital de stat din provincie, unde am avut o experienţă pe care am perceput‑o ca fiind puternic traumatizantă. A doua oară am născut acasă, după lungi planificări, multă documentare și abia după ce am reușit să găsesc o moașă și o doula dispuse să asiste.

Am un masterat în antropologie și în 2013 am scris o lucrare de disertaţie despre cum aleg femeile să nască în București. Am pornit de la experienţele proprii și apoi am vrut să aud și poveștile altor femei. Am încercat să mă uit la factorii care influenţează felul în care femeile nasc, atât la nivel de sistem (comparaţii cu alte state, istorie, implicaţii economice) cât și la nivel de experienţă personală, încercând să petrec cât mai mult timp cu mame care urmau să nască, pe care le‑am și fotografiat.

Proiectul a început în 2011 și s‑a încheiat în 2014, timp în care am asistat la nașteri de tot felul. Nașteri prin cezariană, vaginale, ultramedicalizate în sistem de stat, în apă, nașteri naturale în maternităţi private, nașteri acasă, nașteri începute acasă și terminate la spital din varii motive. Am observat, uneori participativ, umplând piscine gonflabile sau căutând saci menajeri. Am realizat și ulterior ascultat interviuri cu mame, medici, moașe, personaje cheie care gravitează în jurul procesului nașterii. Am citit cărţi, studii, rapoarte ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Apoi am început să scriu.

Prima concluzie: când vorbim despre naștere nu ne referim la un proces natural ci la unul cultural. Nașterea este suma unor decizii și convingeri, ea definește relaţia pe care femeia o are cu propriul său corp, cu trecutul, cu femeile din viaţa ei, cu societatea ca întreg. Cred că întrebarea în jurul căreia am gravitat în final a fost: de ce naștere naturală sau cezariană? Cine o preferă pe care? Și de ce?

Îmi doream să înţeleg cum a ajuns operaţia cezariană de la o intervenţie salvatoare de vieţi la o practică de rutină în mediul urban. Și despre cum lipsurile și abuzurile din spitalele de stat au dus la creșterea numărului de nașteri asistate la domiciliu, aflate atunci la limita legalităţii (și ilegale începând din decembrie 2014). Așa că am ales să documentez cele două extreme ale fenomenului: nașterea prin cezariană și nașterea acasă.

În 2011, rata cezarienei în România creștea alarmant, depășind după unele surse 60% din totalul nașterilor, în timp ce OMS recomandă să nu depășească 15%. Însă, pe teren, femeile nu păreau impresionate de cifre și recomandări oficiale. Toate își doreau același lucru: o naștere cât mai puţin traumatizantă, un travaliu în care să li se vorbească frumos și o autoritate care să le garanteze că bebelușul se naște fără probleme. Vorbim despre o generaţie de femei ale căror mame au născut în spitalele comuniste, la gramadă, mame care le‑au spus fetelor lor că nașterea e un „rău necesar”, „dureroasă, dar trece”. Vorbim despre sistemul public de sănătate care se luptă cu exodul personalului medical, condiţii precare, locuri limitate. Un sistem de stat care, în 2011, încă își lingea rănile după incidentul de la Maternitatea Giulești din august 2010, când șase bebeluși lăsaţi nesupravegheaţi au murit într‑un incediu în urma unui scurtcircuit în secţia de Terapie Intensivă.

Nu în ultimul rând, vorbim despre un sistem de sănătate privat care a venit în întâmpinarea acestei generaţii de femei cu opţiuni, cu igienă, cu condiţii. Numărul femeilor care optează pentru o naștere în sistem privat este în creștere. Înţeleg nevoia lor pentru toate cele de mai sus. După ce treci printr‑o naștere la stat sau auzi suficient de multe povești nefericite de acolo, opţiunea unui credit de nevoi personale pentru a plăti nașterea pare a fi una valabilă.

Nașterea este o afacere. Și încă una foarte profitabilă. Vorbim despre aproximativ 20 de maternităţi în București, atât în regim public cât și privat, instituţii medicale care își dispută un public cu o putere de cumpărare din ce în ce mai mare. Cu alte cuvinte, din ce în ce mai multe femei încep să ia în calcul opţiunea de a naște într‑un spital privat, speriate de ideea de a naște la stat, unde nu au voie cu însoţitor, unde (încă) au săli de travaliu la comun și trebuie să împartă șpăgi pentru atenţie și îngrijire. Pentru multe dintre aceste femei, nașterea la privat implică împrumuturi sau credite de nevoi personale.

Dar implicaţiile financiare nu se opresc aici.

Casa de asigurări de sănătate decontează mai mulţi bani pentru nașteri prin cezariană decât pentru cele naturale, pentru că cezariana este o intervenţie chirurgicală abdominală și implică mai multe resurse comparativ cu o naștere fiziologică.

Pe lângă furnizorul oficial de servicii de sănătate gravitează afaceri mai mari sau mai mici, iar succesul lor depinde de aceste femei și de puterea lor de cumpărare. Vorbim despre recoltarea de celule stem, despre biberoane și pompe, producători de lapte praf.

Pentru maternităţi și obstetricieni este mai convenabil și eficient ca o femeie să nască prin cezariană. Intervenţia durează cel mult 45 de minute, ceea ce îi permite medicului să aducă pe lume și cinci bebeluși într‑o zi, comparativ cu o naștere naturală, al cărei travaliu poate dura și două zile. Pentru mame e convenabil, pentru că au sentimentul că ele controlează variabilele (unde nasc, când nasc, cu ce medic, ce anestezist etc.).

birth12

Incidenţa cezarienei este atât de mare și pentru că medicii sunt supracalificaţi pentru a asista o naștere fiziologică. Un specialist în obstetrică‑ginecologie are o pregătire menită să ofere asistenţă unei gravide (înainte, după sau în timpul nașterii) în condiţiile în care apare o complicaţie. Altfel, cea care aduce copilul pe lume este moașa. Moașa este, asemeni medicului ginecolog, absolventă a Facultăţii de Medicină, rolul ei fiind acela de a asigura sprijin medical în fiziologia sarcinii, travaliului și nașterii, adică atunci când totul merge fără complicaţii. În alte ţări se discută despre echipa medic‑moașă, fiecare fiind responsabil de nișa lui. Din păcate, în România, figura moașei este aproape inexistentă.

Moașele au dispărut când politicile demografice ale regimului comunist au cerut‑o. Responsabile de naștere și de chiuretaje (uneori artizanale), moașele au fost aduse în spitale, atribuţiile lor au fost limitate, casele de nașteri au fost închise, Facultatea de Moașe desfiinţată. (A fost redeschisă abia în 2005.) În timp, femeile au început să nască asistate de medic, nașterea fiziologică a fuzionat cu cea patologică și „problema” nașterii a devenit ceva ce doar un medic bun poate rezolva.

Figura medicului este încă sinonimă cu autoritatea absolută pentru România. Niciuna dintre femeile cu care am stat de vorbă și care a născut prin cezariană nu a cerut o a doua părere de la un alt obstetrician în momentul în care a primit recomandarea de a naște prin operaţie.

birth05

Am încercat să mă uit la motivele pentru care femeile aleg să nască prin cezariană și toate interviurile, știrile, discuţiile informale, toate au legătură cu frica de a naște. Frica de durere, frica de spital și de personalul medical, frica de a fi abandonat sau frica de necunoscut. Într‑o întâlnire cu un profesor de antropologie venit să facă teren în România pe un subiect similar, am aflat că această frică este un numitor comun al ţărilor aflate în curs de dezvoltare.

Așa cum îmi spunea unul dintre taţii intervievaţi pentru proiect: „Fără să vreau să par conspiraţionist, frica vinde. La fel și nevoia de control. Frica vinde analize, vinde suplimente alimentare, nevoia de control vinde nașteri care nu produc surprize. Am ajuns să nu ne mai placă surprizele, ne este frică de selecţia naturală, atât de frică încât am dezvoltat o metodă de a o elimina. Dar care este preţul plătit?”.

 ●

La un moment dat fumam o ţigară cu un coleg în curte la SNSPA și povesteam despre proiectele la care lucram fiecare. M‑a întrebat dacă eu m‑am gândit vreodată să nasc prin cezariană. I‑am zis că nu, că mi s‑a părut contra firii să nasc un bebeluș perfect sănatos printr‑o operaţie. Am preferat să nasc natural, iar la a doua naștere am vrut să încerc acasă, în liniște și fără să îmi fie luat bebelușul după naștere. Părea că nu rezonează cu argumentele mele. Spitalele salvează vieţi, mi‑a spus, cezarienele sunt sigure, rapide, eficiente și toată lumea pleacă acasă mulţumită. Cine mai naște natural în ziua de azi?

Asta cam așa e. În decizia de a naște, femeile aleg argumente punctuale pentru a‑și justifica opţiunile: Cât va costa? Cine îmi va fi alături? Care e planul B?

birth06

Nu am întâlnit până acum un discurs care să ţină cont de incidenţa depresiilor postpartum în cazul nașterilor prin cezariană. Sau gravide care să nu nască prin cezariană pentru că există studii care arată că alte mamifere își resping sau își ucid puii dacă sunt născuţi prin operaţie.

Viitorul umanităţii nu este o preocupare individuală, selecţia naturală, în schimb, este. Cu un sistem de sănătate disfuncţional și o mortalitate infantilă în topul listei europene, femeile preferă să opteze pentru varianta cea mai sigură, fără surprize.

birth07

Obstetricianul francez Michel Odent, o autoritate în domeniu, a studiat fenomenul nașterii de‑a lungul câtorva decenii și a creat Primal Health Research, o bază de date care încearcă să stabilească legături între perioada intrauterină, felul în care oamenii se nasc și starea lor generală de sănătate de‑a lungul vieţii. Astfel, a reușit să stabilească o legătură între nașterea prin cezariană și afecţiunile respiratorii. Tot Odent vorbește și despre disfuncţiile pe care le dezvoltă sistemul endocrin, atunci când corpului nu i se dă șansa de a‑și regla la naștere secreţiile de endorfină sau oxitocină. Își începe conferinţele internaţionale întrebând care este viitorul unei umanităţi născute prin cezariană, dacă prin reducerea secreţiilor hormonale (oxitocina fiind cunoscută drept hormonul iubirii) omul își pierde capacitatea de a iubi.

birth08

 ●

Lia mea a fost primul bebeluș din București născut acasă cu asistenţă medicală. Ea a fost pretextul căutărilor mele. După ce s‑a născut Lia, am primit telefoane și mailuri în care mi s‑au cerut detalii, explicaţii, idei și recomandări. Nu am dat informaţiile mai departe, cel mult le‑am recomandat să fie consultate de moașă.

Nașterea acasă este o decizie personală și nesigură în România, pentru că nu îţi poţi asuma nașterile altor femei și nu poţi milita pentru naștere la domiciliu fără ca aceasta să se desfașoare în condiţii de siguranţă.

birth09

Irina Popescu are 32 de ani. Când a fost la nașterea fiicei mele încă nu își terminase studiile ca moașă, iar rolul său acolo a fost cel de doula (suport emoţional în travaliu și naștere, fără atribuţii medicale). S‑a hotărât să devină moașă după două experienţe personale nefericite, în încercarea de a schimba ceva pentru alte femei. Din 2011, de când a absolvit, și până în prezent a asistat peste 80 de nașteri la domiciliu. M‑a rugat să nu demonizez spitalul și cezariana, că ele salvează vieţi: „Doar că e trist să vezi cum o operaţie salvatoare de vieţi devine normă și cum lipsa unor reglementări ferme lasă loc de abuz”.

„România nu are logistica necesară pentru a pune la dispoziţie femeilor un plan B eficient, în cazul în care planul A suferă modificări. Cu toate că putem să livrăm pizza în 10 minute.”

Până acum câteva luni era singura moașă care să asiste la domiciliu. Femeile care vin la Irina sunt femei care s‑au informat despre opţiunile disponibile de pe net sau de la cursuri Lamaze.  Unele au trecut printr‑o experienţă neplăcută în spital, s‑au simţit păcălite în a se lăsa operate, li s‑a vorbit urât sau au fost ignorate în momentele în care vulnerabilitatea lor era la cote maxime, iar acum sunt în căutare de altceva. Înţeleg riscurile la care se supun când nasc acasă și le acceptă. Preferă să înoate împotriva curentului decât să se priveze de experienţa unei întâlniri frumoase cu bebelușul lor.

Dar riscurile sunt mari. O moașă care asistă acasă vine cu instrumentar medical, cu experienţă și pregătire. Însă nu este autorizată să folosească vacuum sau forceps, poate efectua manevre de resuscitare, însă nu dispune de oxigen, defibrilator sau de o sală de operaţie în care bebelușul să fie scos rapid, prin cezariană de urgenţă, în cazul în care apar complicaţii.

Dincolo de opţiuni și stil de viaţă, aceste femei sunt niște victime ale unui sistem disfuncţional și imprevizibil. Atât mamele care nasc prin cezariană, cât și cele care nasc acasă au în comun faptul că își doresc să interacţioneze cât mai puţin cu spitalul de stat, cu personalul de acolo, cu emoţiile și cu frica de necunoscut despre care au auzit că plutește pe coridoare.

Nașterea prietenoasă pentru mamă și copil înseamnă o naștere într‑un mediu sigur, lipsit de practici abuzive, în care personalul medical respectă cerinţele mamei (listate într‑un plan de naștere) și în care mama are dreptul de a fi însoţită în timpul travaliului, bebelușul nu îi este luat după naștere, este ajutată în iniţierea alăptării. Cum nașterea în astfel de condiţii nu a fost posibilă în sistemul public și, ulterior, nici în cel privat, nașterea s‑a mutat acasă, undeva la limita legalităţii.

Prin ţară au mai apărut câteva femei care susţin că au pregătirea necesară pentru a asista nașteri acasă însă, din munca de documentare pe care am făcut‑o, nu sunt calificate. Practic, femeile plătesc pentru o naștere asistată, dar nu au parte de ea. Și riscul ca mama sau copilul să sufere este în continuă creștere. Irina nu își dorește să mai asiste acasă. A obosit și încearcă să își aleagă bătăliile cu grijă. Acum se luptă împreună cu nou înfiinţata Asociaţie a Moașelor Independente pentru norme metodologice care să protejeze moașele care asistă acasă și să își recâștige locul în spitale și în percepţia femeilor.

Nu aș vrea ca, văzând fotografiile, să credeţi că nașterea acasă e partea frumoasă, varianta cea mai minunată, soluţia unică pentru ca mama și copilul să fie nedespărţiţi încă din prima clipă, cordonul să fie clampat mai târziu, alăptarea să se iniţieze cu succes, hormonii să își facă treaba și lumea să fie salvată.

birth11

În realitate există mai multe nuanţe de gri și cred că e important să precizez că o naștere acasă care merge rău, poate merge extrem de rău. O complicaţie apărută la spital înseamnă cel mult transfer într‑o sală de operaţii. După experienţa pe teren din acești ani, am văzut că nașterea acasă poate să însemne complicaţii, transfer târziu la spital, moașa care face din mers presiune pe artera uterină ca sângele să nu tâșnească, bebeluș privat de oxigen, leziuni cerebrale și chiar moarte.

Poveștile de succes din afară nu pot deveni povești românești până când nu va fi creat un cadru legal și normele metodologice aferente care să permită personalului medical să asiste în condiţii de siguranţă la domiciliu. Poveștile frumoase vor fi scrise când femeile își vor revendica dreptul de a naște conștient și asumat și când instituţiile de profil le vor facilita accesul la un mediu sigur în care să poată naște așa cum își doresc. ●

Poveste publicată în DoR #19: Noi începuturi. Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

Alexandra Dincă fotografiază și lucrează în București. A studiat jurnalism și antropologie.

12 Comentarii pentru “Începuturi”

  • o femeie a scris:

    Alexandra, ai scris nemaipomenit! Ai acoperit situatia obiectiv, asa cum nu am reusit eu sa o scriu. Am nascut in spital de stat, bucuresti, si nu, nu e mult diferit de povestea ta: simteam ca anumite pozitii ma ajuta si mi s-a interzis, perfuzie sa nasc repede (ca pleaca dr la clinica etc), dr neonatolog ce mi-a zis sa nu urlu ca intra copilul un suferinta fetala, diagnostic la copil gresit si corectat cu pasta corectoare pe foaie dupa ce am dat spaga etc.
    Nu am mai facut alt copil. Da, experienta a fost un factor.

    Adaug ca in Olanda jumatate din femei cer sa nasca acasa. O parte din ele li se permite. Solutia a fost aleasa pt degrevarea spitalelor (decizie aleasa financiar dar si de evitat infectiile intraspitalicesti, ca exista si la ei). Una din conditii este ca moasa e cu ambulanta la usa, moasa nu e singura (sau pt perioada scurta), in caz de probleme suie pacienta in spital si transfera in 10-15 min. Cam tot 10-15 min ia dr-ului din spital sa se pregateasca de o operatie (adunat echipa din spital, dezinfectat echipa, imbracat, pregatit instrumentar, etc). Din punctul asta de vedere nu e nicio diferenta intre o nastere in spital in olanda sau acasa.
    Ca raport final, Olanda are cea mai mica cifra la depresii postnatale din europa, si no.3 la cele mai putine cazuri de mortalitate la nastere (mama sau bebelus).

  • Doc a scris:

    Sunt cele mai frumoase si cele care raman permanent in amintirea noastra!

  • Vania Limban a scris:

    Daca nu as fi lucrat intr-un spital de urgenta, unde intr-o tura de noapte mi-a murit in maini o gravida care a facut brusc embolie amniotica…Daca nu as fi asistat o nastere acasa in Olanda impreuna cu o moasa olandeza in conditii de deplina siguranata si bine”echipate” ptr orice situatie dar si acoperite legal… Daca nu ar fi existat Agnes Gereb care plateste scum pentru ca a eludat legea din Ungaria si a mosit acasa avand cateva cazuri limita care s-au soldat c moartea nou nascutului…Daca nu ar fi existat toate aceste, eu vania LImban as fi fost printre primele moase din Romania care ar fi mosit acasa, pentru ca ador aceasta nastere si stiu ca are beneficii deosebite, ca de altfel si nasterea in apa. Dar, pentru ca au existat toate aceste motive, niciodata nu mi-am calcat pe principii, pe etica si pe juramantul profesional, care nu-mi dau dreptul sa pun in pericol viata unei mame si/sau a viitorului ei copil in conditiile in care se practica nasterile acasa in Romania. Ca presedinta a Asociatiei Moaselor din Romania (AMsR) am calatorit in toata tara si am cunoscut de-a lungul timpului multe moase absolut minunate la Cluj, Arad, iasi, Buzau, Timisoara, cu multa experienta, care cu certitudine au ramas in memoria gravidelor pe care le-au mosit. Dar, dupa cum s-a vazut in toti acesti ani, nici una din aceste moase nu si-a riscat libertatea ei, dar nici viata gravidelor si/sau a viitorilor lor copii.Cred in forta moaselor care vor aduce schimbarea in maternitati si a organizatiilor de moase care vor pune la punct o legilslatie care sa permita nasterea acasa in siguranta asa cum si- doresc multe femei, dar nu voi fi niciodata de partea colegelor inconstiente care in conditiile din ultimii au practicat nasterea acasa…

  • Limban Vania a scris:

    Daca nu as fi fost moasa intr-un spital de urgenta si NU MI-AR FI MURIT IN MAINI , IN CATEVA MINUTE O GRAVIDA CARE A FACUT EMBOLIE AMNIOTICA brusc la un debut de travaliu activ, fara nici o interventie medicamentoasa prealabila care sa poata constitui o eventuala cauza…Daca nu as fi fost in Olanda si nu as fi mosit acasa cu o moasa olandeza… Daca nu ar fi existat Agnes Gereb si riscul pe care l-a reprezentat pentru ea practicarea nasterii acasa in lipsa unei legislatii in Ungaria… daca toate acestea nu ar fi existat, atunci as fi mers linistita si inconstienta la toate nasterile acasa la care am fost solicitata dupa anul 2000…DE ACEEA CRED CA PRACTICAREA NASTERILOR ACASA IN CONDITIILE ACTUALE DIN ROMANIA REPREZINTA UN MARE RISC SI O INCONSTIENTA TOTTALA DIN PARTEA CELOR CARE LE PRACTICA…Nu am fortat nicodata travaliul unei gravide si o pot dovedi zecile de femei din Bucuresti sau imrejurimi, pe care le-am mosit. Cred in minunatia nasterii acasa si nu as dori sa-mi inchei activitatea inainte de a face o nastere acasa.

  • Adriana a scris:

    pe alocuri vorbesti ca medicii ob. 🙂 riscuri riscuri..
    eu nu ma consider victima pt ca am nascut de 2 ori acasa doar cu doula si nici nu am simtit ca mi-as asuma riscuri facand alegerea asta. cred ca cine e cu gandul la riscuri e intr-adevar mai in siguranta la spital. riscuri ar fi trebuit sa imi asum daca alegeam sa nasc din nou la spital (privat, ca stat e exclus) ca si la prima nastere (vaginala, nu ceza). sunt femei care au ales de la prima nastere sa isi aduca puii pe lume acasa, si au ales asta in cunostinta de cauza asumandu-si alegerea, fara sa simta ca au ales raul cel mai mic. dupa prima data am vazut ca spitalul nu are ce sa imi ofere,tot ce voiam eu se putea obtine acasa. am fost fericita sa fac alegerea asta. fara frica.

  • Pingback: O campanie pentru mame si bebelusi ingrijiti cu blandete si rabdare – Raluca Loteanu

  • Pingback: Mai avem nevoie și de moașe | Vlad Bogos

  • Pingback: Despre moașe | Cel Mai Bun Tata

  • Pingback: Cristina Otel | Moasa – parte din echipa de ingrijire a mamei si copilului

  • Pingback: Moașa - ajutor și sprijin în timpul nașterii - SuntPitic -

  • Pingback: Avem nevoie de MOASE! | GangBlog

  • o femeie a scris:

    totusi, sa nu uitam, Olanda are cea mai mica mortalitate la nastere. Si aproape 20% din nasteri acasa. Statistica arata ca e mai riscant in maternitatea romaneasca decat in olanda, acasa.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #29

    DoR #29 * Noi și ei

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă