Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[Interviu] Ilustrație, divizare și dușmani imaginari

September 13th, 2017
Tags: , ,

Când l-am provocat pe Lehel Kovács să deseneze coperta acestui număr, am vorbit despre cum lumea e extrem de divizată acum, și despre cum toți vedem numai dușmani – reali sau imaginari? – peste tot. Suntem divizați ideologic, suntem divizați cultural și, cu siguranță, suntem tot mai divizați economic. Lehel a crescut într-un cartier clujean din care s-a mutat, la 16 ani, în Budapesta. În ultima vreme, spune el, e și acolo aceeași atmosferă adversativă pe care o vedem în multe locuri. Ilustrațiile lui au apărut în unele dintre cele mai importante publicații din lume, de la The New York Times la The Guardian, la Rolling Stone, la Wired.

L-am întrebat pe Lehel mai multe despre el, despre procesul creativ, despre relația cu România din care a plecat și cu Ungaria în care a rămas și despre senzația de a fi „celălalt”, atât în societate, cât și în artă. 

Interviu de Carla Lunguți

 

Te-ai născut în Transilvania în 1981, dar ai plecat la 16 ani, împreună cu mama ta, la Budapesta, imediat ce părinții au divorțat. Cum a fost perioada din România și ce amintiri ai de atunci?

Da, m-am născut și am copilărit la Cluj. Anul acesta, în noiembrie, se vor împlini 20 de ani de când am plecat. Am avut o copilărie fericită. Deși eram introvert, cred că întotdeauna eram cel mai gălăgios din curte. Nu știu ce amintiri mi-ar fi rămas dacă trăiam acea perioadă ca adult, dar, fiind copil, chiar și anii ’80 mi-au rămas în memorie ca o aventură plăcută. Statul la coadă ore-n șir, black-outuri zilnice, batoane de ciocolată și rahatul turcesc tare ca piatra, zahăr vanilinat ca cel mai ieftin desert, excursiile prin Munții Apuseni, apoi perioada de după Revoluție cu puțin mai multe amintiri, dar și ele la fel de lipsite de griji. Ultimul an la Cluj a fost mai trist si melancolic. 

 

Cât ai locuit în România, a fost vreun moment sau vreo experiență în care te-ai simțit un „celălalt” ?

Personal, nu îmi amintesc asemenea momente în care să mă fi simțit diferit față de majoritate din cauza etniei mele. În afară de două-trei excepții, toți prietenii mei din curte erau români. Am crescut împreună cu ei de la o vârstă fragedă.

Însă vorbim de anii ’90, când viața politică și mass-media locală erau dominate de primarul Clujului de atunci, Gheorghe Funar. Deși după câțiva ani răbufnirile sale naționaliste nu prea erau luate în serios de nimeni, perioada asta m-a marcat. Nu cred ca acesta a fost motivul principal al plecării, dar în ultimul an deja simțeam un dor de a pleca; nu neapărat în Ungaria, ci undeva unde mă așteaptau provocări noi.

 

Ce îți amintești legat de mutarea în Budapesta? Cum a fost procesul de adaptare?

Cred că la început, aici m-am simțit mai mult un „celălalt”. Deși totul a fost superb, m-am adaptat repede la școală, încet-încet am început să cunosc orașul, liniile de metrou și în general modul de gândire al oamenilor de aici, primul an în Budapesta a fost o perioadă grea. În plină adolescență, cu părinți proaspăt divorțați și în mijlocul unui oraș de cinci ori mai mare și mai populat decât cel în care îmi trăisem viața până atunci, m-am simțit puțin debusolat.

 

În România se vorbește mult despre conflictele reale sau inventate, despre diviziunea dintre românii și ungurii din Transilvania. Cum se vede asta din Ungaria și ce atitudine au oamenii de acolo?

În mare parte, aceste conflicte au fost și încă mai sunt generate de politică – fie cea de la Budapesta, fie de la București, fie, dacă ne adâncim în istorie, cea de la Viena – adică de oameni care nu prea au avut interacțiuni cu cealaltă etnie. Sincer, asemănările între societatea de aici și cea din România, sau chiar și cele dintre românii și ungurii din Transilvania, sunt mult mai multe decât diversiunile. Diversiuni care sunt de multe ori exagerate, pentru că ar fi greu să urăști pe cineva dacă ți-ai da seama că e exact ca tine. Acestea sunt niște reflexe tribale cu care mulți oameni sunt manipulați mult prea ușor.

Din acest motiv cred că ar fi nevoie de mai multe dialoguri pe tema asta, fără tabuuri, scoțând capul din cărțile de istorie și încercând să înțelegem care sunt temerile celuilalt.

 

Cât de des mai vii prin România și ce simți când te întorci aici? Care ți se pare că sunt cele mai mari diviziuni în societatea românească de azi?

Din păcate, nu prea des. Ultima dată cred că am fost acum opt-nouă ani. Nu am o viziune clară asupra situației actuale din România, dar am urmărit cu interes protestele din iarnă.

Cred că diviziunile sunt la fel în majoritatea țărilor post-comuniste. În mai toate lipsește the social safety net, sunt grupuri masive care trăiesc sub pragul sărăciei sau sunt expuse riscului sărăciei. Deseori, aceste grupuri sunt luate în seamă de politicieni doar în campaniile electorale.

Se vede o diviziune etnică în unele regiuni, o diferență între societatea rurală și cea urbană, dar probabil și una între generații.

 

Dar în Ungaria? De aici se vede un val conservativ, cuplat cu mesaje anti-Soroș, care pare inamicul poporului. De acolo cum e?

Guvernul actual, în cei șapte ani de când este la putere, s-a „luptat” cu o grămadă de inamici ai poporului; cu FMI-ul, cu băncile, cu comuniștii, cu liberalii, cu migranții, cu Bruxelles-ul și da, mai nou (cel puțin cu o mare vehemență) cu Soroș, afișând mai multe sute de postere pe străzi cu chipul lui. O campanie care, după părerea mea, rezonează mult cu antisemitismul din ani ’40 și care i-a dezgustat pe mulți dintre simpatizanții Guvernului.

E greu de explicat în câteva rânduri situația de aici. Aș spune ca e mai mult un val populist care a început cu câțiva ani mai devreme față de ce vedem în Europa sau în SUA. De mai mulți ani, Guvernul se folosește de rețetele clasice ale populismului, creând conflicte și ținând la cald teme cu care Ungaria n-are nimic de-a face, inducând frica prin metode propagandistice, și centralizează tot ce se mișcă în țară, de la instituții independente la organizații civile. Cel mai grav e că, între timp, se îndreaptă spre brațele lui Putin. Ironia este că se numesc „tinerii democrați”. Se cheltuiesc miliarde pe stadioane, când în unele spitale lipsește aparatură medicală esențială. Între timp, tinerii pleacă din țară.

Dacă ne uităm la numărul total de alegători, atunci nu sunt în majoritate, însă opoziția e atât de fragmentată și incapabilă încât nu sunt prea mari speranțe nici în alegerile din 2018.

 

Ai început să fii interesat de artă în liceu, apoi te-ai decis să faci ilustrație. Cariera ta te-a făcut vreodată să te simți diferit? Mai ales față de oamenii care își aleg meserii ce sunt văzute drept mai „serioase”.


E o întrebare bună, pentru că la început m-am confruntat deseori cu această problemă. Nici eu nu eram sigur dacă mă voi descurca financiar încercând să fac doar ilustrație. Într-adevăr, chiar și în comparație cu graphic designul, ilustrația era privită ca fiind mai „neserioasă”. Dar cred că în ultimii ani acest lucru s-a mai schimbat și ilustrația traiește o nouă epocă de aur.

 

Cum ai ajuns să lucrezi cu The New York Times, Rolling Stone, The Guardian, Der Spiegel etc?

Cu New York Times am lucrat prima dată acum zece ani, într-un an în care avusesem norocul să fiu inclus în anuarul American Illustration, ceea ce mi-a adus vizibilitate. Majoritatea clienților din vremea aceea, în special din SUA, m-a găsit acolo. Apariția în unele reviste a generat alte cereri. În Germania am contract cu o agenție care se ocupă de promovări și care îmi propune clienți din când în când.

 

Cum ai descrie tu procesul tău creativ și care sunt nevoile pe care le ai când lucrezi la un proiect mare?

În mare parte lucrez pe computer. Înainte desenam elementele pe hârtie, pe care o scanam, și apoi continuam procesul în Photoshop. Însă de cateva luni am trecut la o tabletă grafică, deci folosesc creionul și mai rar, din când în când, doar la schițe.

 

Cum ai decis să lucrezi singur de acasă? Încă mai faci asta?  De ce da/nu?

În general îmi place să lucrez singur, oricum viața de freelancer e puțin singuratică. Rareori mă întâlnesc cu clienții față în față. Decizia de a lucra de acasă n-a fost una conștientă, comoditatea a avut un rol important. Au fost perioade când am lucrat într-un studio înconjurat de alții, probabil va veni vremea când o voi face din nou.

 

Care e viziunea ta asupra lumii, așa cum se desprinde din munca ta? Crezi că alegerea ta de stil/formă spune ceva?

Nu încerc să transmit gânduri prea profunde, dar mă bucur dacă cineva vede asta în ele. Ilustrația e totuși o artă aplicată, e important să reflecteze tematica cărții, articolului sau produsului pentru care se naște.


◾️ Pe Lehel Kovács și munca lui îi găsești aici

◾️ Lehel a realizat ilustația de copertă pentru DoR #29: Noi și Ei. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

Comentează

Numărul curent: DoR #29

DoR #29 * Noi și ei

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă