Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Nae Caranfil: În filmul meu, între ludic și responsabil are loc o bătălie

January 29th, 2017
Tags: , , , , , ,

Personajul principal din 6,9 pe scara Richter, cel mai nou film scris și regizat de Nae Caranfil, e bântuit la tot pasul de teama unui cutremur. Mai întâi trece printr-unul, la începutul filmului, apoi îl visează în fiecare noapte.

În paralel, Tony (Laurențiu Bănescu), de profesie actor, trebuie să facă față unor neliniști care-i intră în viață aproape simultan: lipsa de încredere a soției (Maria Obretin), un tată manipulativ care apare după zeci de ani de absență (Teodor Corban) și un rol dintr-un musical cu care nu se identifică – nu înțelege cum cineva se apucă de cântat și dansat din senin. Goana după liniște se încheie cu un moment de musical, scris și interpretat de Nae Caranfil, un iubitor al genului.

Din motive logistice, comedia, al cărei scenariu era gata din 2010, ajunge la publicul larg mai târziu, într-un început de 2017 marcat de nesiguranță și schimbări politice. Am stat de vorbă cu Nae Caranfil despre motoarele interioare ale filmului și despre rolul lui în viața spectatorului, despre dragul pentru București și musicaluri bune.

Interviu de Irina Tacu
Fotografie de Adi Bulboacă

DoR: Spuneați că în 2010 vă interesa isteria sfârșitului lumii. De ce ați ales cutremurul ca modalitate de sfârșire a lumii?
Nae Caranfil: Cutremurul e foarte fotogenic, foarte cinematografic. Se pretează la gaguri vizuale, are avantajul de a crea teroare în personaje sau în oameni pentru că, atâta vreme cât pământul nu stă ferm sub picioare, te cuprinde o frică animalică, de moarte și de necunoscut. Drept pentru care l-am descoperit ca un foarte bun ingredient pentru comedie. Sigur că mă puteam gândi la inundații, dar cine-și permite să facă inundații în ziua de azi, cu bugetele pe care le avem noi? Nici cutremurul n-a fost foarte ieftin, dar oricum, era mai la îndemână.

A avut de-a face și cu faptul că ați trecut prin cutremure?
Sigur că da. Și mai ales avea de-a face cu faptul că se împlinește, sau s-a împlinit deja termenul de la care ne putem aștepta la un cutremur mare. Și toată lumea, de la Institutul de Fizică a Pământului ne avertizează că ar trebui să ne punem bine la punct nervii, pentru clipa în care el va veni. Altfel, încălzirea globală nu este neapărat o perspectivă care să ne înspăimânte în așa hal încât să nu mai putem dormi. Cutremurul este punctual, este dinamic, este violent. Mai are un avantaj: durează puțin.

Cum a fost primul cutremur pentru dumneavoastră?
În ‘77, 4 martie, eram acasă, în apartamentul 5 al unui bloc din Piața Iancului, părinții lipseau, eram numai eu cu sora mea mai mică, care dormea în sufragerie. Eu eram singur în cameră și citeam Edgar Wallace, „Arcașul Verde”, un roman polițist. Când a început, nu m-am speriat prea tare, pentru că, nemaitrecând prin așa ceva, nu știam ce e. M-am gândit că se fac niște lucrări prin cartier. Deși putea să mi se pară oarecum ciudat că la ora 9:20 seara se mai fac lucrări undeva în cartier. După câteva zeci de secunde, mi-am dat seama că este mai serios decât atât, cunoștințele mele teoretice despre cutremur, despre seismologie, au început să funcționeze cât de cât, și singurul lucru care m-a terorizat cu adevărat era că nu știam când se va opri. Sora mea dormea împreună cu un babysitter, o doamnă în vârstă de origine sănătoasă, de la țară, care a deschis larg ferestrele și s-a adresat cerului înstelat, cu un răcnet atoatecuprinzător și mistic: „De ce, Doamne, de ce?”.

Mai târziu, taică-miu a ajuns acasă și m-a luat la o plimbare nocturnă prin zonă ca să vedem dacă există urme ale dezastrului. Și am mers de la Piața Iancului până după Liceul Mihai Viteazul, totul era normal, oameni liniștiți, la casele lor, nu erau urme de panică nimic, deci ne-am spus „Ne-am speriat degeaba”. De-abia a doua zi am început să vedem că la câteva zeci de metri de locul în care ne opriserăm și întorseserăm spre casă existau deja primele ruine și dărâmături și care continuau din ce în ce mai dramatic spre centrul orașului.

Ați început, chiar și tânăr fiind, să vă întrebați ce se întâmplă dacă va avea loc din nou un cutremur?
Toată lumea mă întreabă dacă sunt cronic devastat de teroarea cutremurului. Nu sunt mai mult decât alții, nu sunt eu un apucat căruia i-e frică de cutremur. Tuturor ne e frică. Poate numai generațiile care nu l-au trăit sau cei care trăiesc în părți ale lumii care nu pot fi afectate pot să nu aibă teama asta. În rest, nu cred că oi fi vreun excentric care are temeri acolo unde n-ar trebui să existe.

Dumneavoastră sunteți fan musical.
Sunt fanul musicalurilor bune – pentru că sunt foarte multe, mult mai multe musicaluri proaste, insuportabile; de aceea pot să înțeleg că oamenii care au luat contact cu acest balast enorm pot avea reticențe sau chiar respingeri față de gen. Dar cele câteva și nu sunt multe musicaluri reușite din istoria cinematografiei, nu știu dacă le-aș putea număra pe degetele de la două mâini reușesc, după părerea mea, să salveze și să impună genul printre cele mai puternice alte genuri ale cinemaului contemporan.

Pe dumneavoastră când v-a marcat prima dată un musical bun?
Primul musical care m-a marcat deși nu era unul bun, era unul slab dar cu muzică foarte bună a fost Sunetul Muzicii. L-am văzut la Patria cu părinții mei, pe un ecran panoramic, 70 de milimetri, uriaș. Sigur că, copil fiind, nu m-a deranjat subțirimea poveștii, nici siropul aferent, dar mi-au plăcut foarte mult cântecele și-mi plac și astăzi, pentru că sunt scrise de doi maeștri ai genului, Richard Rodgers și Oscar Hammerstein. Pentru etapa în care eram atunci, a fost o dată istorică, mi-a plăcut de m-a dărâmat filmul, am ieșit încântat, dansam pe stradă. Sigur că astăzi, revăzut, mi se pare unul din cele mai căzute în operetă musicaluri din istoria cinematografului. Dar, pentru momentul acela și pentru că nu văzusem așa ceva niciodată înainte, a fost o revelație. Al doilea, de o calitate net superioară, întâmplător tot cu Julie Andrews și care mi-a lăsat și astăzi o amintire de neșters este Mary Poppins, care este cu totul altceva. Dacă Sunetul Muzicii este margarină, Mary Poppins este unt. 

De ce? Care e diferența de calitate între ele?
Mary Poppins e cinematograf, este un film pentru adulți, cu și despre copii dar pentru adulți, de un umor și de un asurd absolut unic și neegalat mai târziu de nimic altceva, este capodopera lui Disney, în care geniul Disney a știut să îmbine animația cu umanul; este un film profund uman în care până și desenele animate sunt mai umane decât mulți oameni reali din filmele „normale”. Pentru că vorbește despre cum să te plasezi în viață, de unde, din ce unghi să privești viața. Din unghiul poetic sau din unghiul realist, pecuniar, responsabil. Și este o pledoarie, evident, pentru a te plasa într-un unghi poetic, pentru că de aici încolo poți aspira la o geană de fericire, pe când celălalt unghi, realist și responsabil, nu-ți poate da decât o crispare existențială, cirotică și lipsită de orizont.

Scindarea asta între cele două viziuni v-a influențat?
Da, cred că asta este și tema din 6,9 pe scara Richter, exact asta ar putea fi tema principală.

Le-ați îmbinat și în 6,9?
Există viziunea tânărului Tony, cea realist responsabilă, boring, și există viziunea „poetică”, iresponsabilă și total ludică a tatălui, a lui Daddy, o așezare hedonistă în existență – și între cele două are loc o bătălie. Sigur, în filmul meu, încercând puțin să nuanțez lucrurile, trebuie să alegi câte puțin din fiecare și să știi să le dozezi farmaceutic în așa fel încât să-ți iasă cât de cât medicamentul acela, just a spoonful of sugar makes the medicine go down, din Mary Poppins.

Când v-ați hotărât să folosiți și musical, v-a fost cumva teamă?
Da.

De reacția publicului?
De reacția publicului nu mi-a fost teamă, pentru că știam că partea muzicală nu va fi atât de importantă încât să pretindă o adaptare a publicului la gen. Va fi doar un moment, o alunecare, o reverie, o chestie acceptabilă pentru că este clar că face parte din imaginația protagonistului la o anumită etapă a cursei lui. Și atunci mi-am acordat încredere că pot să fac un tur de forță din acest moment, cu toate datele genului, și pe o durată relativ lungă pentru un număr muzical, aproape opt minute, dar că, odată ajuns acolo, publicul va fi alături de mine și nu va mai cârti împotriva ideii de cântec și dans.

De ce spectatorii români mai cârtesc la această idee?
Probabil și pentru faptul că, datorită faptului că filmele românești ale generației mele erau atât de false, atât de artificiale, atât de supte din deget încât nu le puteai suporta, nu le puteai crede, înghiți fără noduri și fără sughițuri, tindeam cu toții să visăm la un realism adevărat, la un realism inatacabil, la un hiperrealism, astfel încât să putem crede tot ce se întâmplă în fiecare moment al unui film. Din cauza asta, probabil ce venea din afară îmbibat de convenție era respins de foarte mulți dintre noi. Vorbesc de această generație din care fac și eu parte, dar nu pot să mă exprim prin prisma altor generații. De exemplu, generația părinților mei n-avea nicio problemă cu musicalurile, pentru că făceau parte din tinerețea lor și din cinematograful cu care crescuseră. Generația tinerilor de astăzi e altfel, nu-mi dau seama exact. Nemaiexistând genul pe piață așa cum exista pe vremea părinților mei și a noastră, s-ar putea să nu-i mai intereseze pur și simplu. Nu e vorba de o respingere, ci doar de o ignoranță (față de gen).

Când vă gândiți la spectatorul care merge în sala de cinema, ce v-ați dori să îi provoace filmul?
În primul rând, bucurie. Cred că în orice act artistic dar cu atât mai mult cinematograful, pentru că presupune o experiență colectivă și limitată în timp , pe lângă lucruri fatalmente necesare, precum bun gust, viziune filozofică, estetică, „imagine” dacă e vorba de film, sunet dacă e vorba de muzică și, de asemenea, altitudine intelectuală, pe palierul superior ar putea să se afle elementul numit bucurie. Filmele noului cinema românesc au foarte multe calități din cele enumerate de mine, dar le lipsește bucuria. Încerc să ofer ca bonus, ca cireașa de pe tort, și acest mic element. Să pleci binedispus de la un film nu înseamnă că filmul este ușurel. Poți pleca efectiv fericit și binedispus de la un film profund, problematic și deosebit.

Ce loc ocupă Bucureștiul în viața dumneavoastră? Pentru că mi se pare că îi dați un rol important în mai în toate filmele.
Da, e personajul principal al aproape tuturor filmelor mele, cu două excepții. În afară de faptul că este orașul în care m-am născut și m-am format, este orașul pe care l-am văzut zi de zi transformându-se de la cea mai cenușie capitală din lume, cred (în afara Phenianului), într-una din cele mai dinamice și mai colorate capitale, cum este acum. Bucureștiul de azi este vânat de străini, deși este un oraș urât. N-aș fi crezut să se întâmple așa ceva, nici măcar în 90, când în sfârșit respiram cu toții aerul libertății. Mă gândeam că o să fie o capitală mediocră și lipsită de vitalitate, dar măcar acceptabilă din punct de vedere al existenței. Iată că lucrurile au evoluat, iar Bucureștiul de azi, cel pe care practic am început să-l desenez în Filantropica, este un București al contrastelor, o combinație de oribil și sublim, de bun și prost gust, de violență și burlesc, care pentru mine este absolut de nerefuzat. Un oraș carnivor, care te devorează și, cu condiția să fii puțin masochist, nu poți decât să te bucuri de acest carnagiu.

Și personajele filmelor sunt conștiente de asta? 
Nu mi-am pus problema asta. În general, personajele mele pur și simplu trăiesc, nu-și problematizează propriile drame. În schimb, personajul principal din 6,9 pe scara Richter problematizează musicalul ca gen. Face parte din acea generație despre care vorbeam mai devreme, care nu reușește să digere convenția care pune un personaj în situația de a fi podidit de cântat și dansat fără motiv aparent.

V-a ajutat să faceți așa ca să fiți mai aproape de spectator? 
Da. Am vrut să-l implic pe spectatorul care nu e neapărat fan al genului, să simpatizeze cu personajul meu principal, să se lege afectiv de propria lui lipsă de apetență și pe urmă să traverseze alături de el parcursul care îl va duce la sfârșit spre o acceptare finală. 

Spuneați și mai devreme de diferența asta între generații, legat și de cum privesc generațiile mai vechi și cele mai noi musicalul. Tatăl dumneavoastră a văzut filmul?
Da.

Și ce părere a avut?
La una din primele vizionări de lucru, pentru că l-am adus să vadă filmul într-un stadiu premergător versiunii finale, s-a temut foarte tare că elementele de seriozitate și viziunea aproape apocaliptică asupra realității pe care o propun cu acest film va îndepărta publicul. Și că s-ar putea să nu am parte de simpatia spectatorilor, cea de care am avut parte la filme precedente. Și iată că pot s-o spun astăzi, fără să-mi fie teamă că greșesc, că realitatea îl contrazice. Stau în sală și văd un public care acceptă ingredientele sinistre ale comediei mele cu brațele deschise și aproape cu bucuria de a-și vedea propria înmormântare într-un fel. Pe undeva e un fel de „Moartea lui Ipu”, nuvela lui Titus Popovici devenită mai târziu filmul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, în care un țăran acceptă să fie sacrificat pentru a-și salva satul, dar pune o condiție, anume să i se pună în scenă înmormântarea încă fiind viu, ca să vadă cum i se vor da onorurile și să se poată bucura de tot ce se va întâmpla pe urmă.

Pe undeva, sentimentul meu este că spectatorii acestui film se bucură, ca și Ipu, nebunul satului, de fastul și onorurile cu care vor fi înmormântați mai târziu. 

Credeți că ne ajută să acceptăm mai ușor faptul că vom muri la un moment dat?
Nu știu. Povestea cu acceptatul e problemă grea. Nu te întreabă nimeni dacă accepți sau nu, și atunci când apare orice, un cutremur, o boală, un cataclism, o cărămidă în cap, nu prea mai ai timp să te gândești dacă accepți sau nu accepți. O iei cum a căzut.

Filmul 6,9 pe scara Richter rulează în cinematografele românești din 20 ianuarie.

Comentează

Numărul curent: DoR #26

DoR #26 * Locuire

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2016

#story2016

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă