Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Varză, cartofi și un an de agricultură

Ca să înțeleagă un sat de agricultori unde oamenii trăiesc de pe o zi pe alta, regizorul Șerban Georgescu a lucrat pământul cu ei timp de un an și a făcut documentarul „Varză, cartofi și alți demoni”. 

Interviu de Carla Lunguți
Imagini: One World Romania

Lungulețu este un sat din apropierea Bucureştiului unde 1.000 de agricultori aşteaptă an de an în piaţa locală să îşi vândă cele peste 100.000 de tone de varză. La finalul zilei, au de ales între a vinde pe nimic și a-şi îngropa recolta. Pentru documentarul „Varză, cartofi și alți demoni”, regizorul Șerban Georgescu decide să petreacă un an în acest sat şi să lucreze pământul cot la cot cu sătenii, încercând să înţeleagă de ce aceste familii de agricultori aparent prosperi trăiesc totuși de pe o zi pe alta.

Am stat de vorbă cu Șerban Georgescu la festivalul One World Romania, în cadrul căruia documentarul este proiectat sâmbătă, 18 martie, la ora 20:00, la cinema Eforie.

DoR: De ce Lungulețu și nu orice alt sat? Cumpărați des legume de acolo?
Șerban Georgescu:
Acum mulți ani, până să apară lanțurile de magazine mari, oamenii din Sectorul 1 sau cei din zona de nord a Capitalei mergeau la piață și Lungulețu era cunoscut cam de toți: cartofi de Lungulețu sau varză de Lungulețu. Eu treceam foarte des pe drumul ăla (tatăl meu este tot din nordul județului) și în fiecare an vedeam munții de varză și cartofi, plus energia pe care o simțeai în sat: totul era blocat, zeci de tractoare, era o efervescență. Ceea ce e interesant e că, la distanță de câteva sate, nu mai găsești; adică doar acolo se întâmplă. Oamenii nu mai lucrează cu aceeași demență pământul și evident că după niște ani în care am tot trecut am început și eu să mă întreb de ce aici găsești ce găsești și în altă parte nu. 

Se face agricultură cu 2-3 hectare?
După Revoluție, tatăl meu și-a recuperat niște pământ al bunicilor. Aveam 2-3 hectare și amândoi am crezut că vom fi mari fermieri. Încă răsuna în mintea noastră serialul Dallas. Și după ce am muncit trei ani de zile ne-am dat seama că nu poți să faci agricultură cu 2-3 hectare. Numai că la cei din Lungulețu nu am reușit să aflu nici în cei trei ani cât a durat proiectul ce anume îi mână, ce anume din trecutul lor îi face diferiți de ceilalți, de muncesc și de la an la an se duc și în satele unde nu mai vor să muncească alții și iau pământ.

Cum v-au primit oamenii?
A fost greu să îmi găsesc personajele. Trebuia să mă opresc la niște personaje reprezentative. Sunt suspicioși, deși sunt deschiși pun multe întrebări și asta a fost un proces de lungă durată. Trebuia să știu care sunt oamenii care vor coopera și care nu își vor pierde nici interesul. E un proces invaziv pentru care trebuie să îi pregătești: vei intra peste viețile lor, cu bune, cu rele sau te nimerești exact când se ceartă cu nevasta.

Și-au creat așteptări când ați mers să filmați în Lungulețu?
Și-au creat așteptări. De-a lungul filmărilor tu te transformi într-un fel de psiholog al lor, ceea ce iarăși este un rol destul de ingrat și greu de dus, pentru că tu nu ești un psiholog. Mulți cred că tu vei avea o soluție pentru ei, fiindcă este mirajul omului care vine din afară și pe care ei îl consideră mai deștept, ceea ce este greșit.

Cât e ajutor reciproc și cât competiție între oamenii din Lungulețu?
Se ajută între ei. Nu își dau în cap unul altuia. Cel puțin cei care sunt de pe aceeași uliță sunt prieteni, petrec împreună, se ajută, dar totul se oprește aici. Nu au acest exercițiu de a pune lucrurile împreună. Și ei sunt conștienți, știu că trebuie să îl ducă la asociație, dar zic: „Nea Șerbane, cine să o facă și cine să ne conducă?”. Încă mai sunt bătrâni care mai au resentimente față de vecini de la împărțitul pământului și peste care nu pot trece. 

De ce ați ales să începeți cu imagini din perioada comunistă?
Pentru că oarecum rădăcina începe de acolo, cred eu. Demonii din titlu cred că vin de acolo pentru că după 27 de ani încă ne marchează foarte tare. Eu am vrut să fac un film pentru tineri pentru că e uimitor cât de puține știu despre trecutul lor: părinții nu le-au povestit, la școală nu fac; cei de 20 de ani nu știau ce înseamnă cuvântul „chiabur”.

Cum se îmbină Facultatea de Construcții cu cinematografia?
Nu au nicio legătură. Are legătură pasiunea pentru povești. Pentru oamenii pasionați, dar care nu sunt în domeniul ăla, pasiunea e atât de puternică încât le dă mai multe libertăți decât profesioniștilor. Uneori, pentru anumite caractere, școala e posibil să îngrădească. Acum mi-ar plăcea să mă duc la o școală, acum sunt pregătit. La 20 de ani, când visam că toată lumea e a mea, îmi era foarte greu să accept și am plecat în lume, m-am dus în Alaska să fac film documentar. Eu am trecut cu greu prin Facultatea de Construcții ca să nu merg în armată. Eram la vârsta la care trebuia să consum fiecare pasiune. Și pasiunea a fost asta: să pun, să tai.

Ați revenit în sat după terminarea filmărilor? Ce s-a schimbat?
M-am mai dus. Nu s-a schimbat absolut nimic. Ei sunt la mila sorții. Cum zicea unu, „Domne, nu e bine ce facem că nu e creștinește, dar uneori ne bucurăm de răul altora”. Nu s-a schimbat mare lucru și nu au cum să se schimbe pentru că aici e nevoie de niște politici agrare. Oricât ar vrea să facă, nu e vina lor că nu fac. Ei sunt niște eroi acolo la ei în piață, mai departe nu.  

Când vă gândiți la spectatorul filmului, cu ce ați dori să rămână după proiecție?
Cel mai mult mă interesează fermierii tineri. Aș vrea să înțeleagă că pot face lucruri și să nu rămână cu o nostalgie. La final e o imagine ușor de decodificat: un om pierdut într-un lan de varză – atâta timp cât vei rămâne în mijlocul lanului pierdut, de unul singur, o să fie totul o bășcălie. Aș vrea ca tinerii asta să înțeleagă, că schimbarea nu înseamnă neapărat bine, dar e un exercițiu pe care tu îl faci și care te scoate de pe șină. Poate să iasă bine, poate să iasă prost. Dar te obligă pe tine să fii atent. Sper ca, dintre oamenii din oraș, fiecare să fie conștient de cât valorează munca lui în primul rând.


Carla Lunguți e studentă în anul III la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și e parte din DoR Lab, un program de învățare pentru studenți. 

Festivalul internațional de documentar și drepturile omului One World Romania se desfășoară între 13 și 19 martie în cinematografe din București. Găsiți aici programul complet al evenimentelor.

Comentează

Numărul curent: DoR #28

DoR #28 * Dislocări

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2016

#story2016

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă