Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

#justacomposer

September 23rd, 2016
Tags:

Cum mi-am regăsit și acceptat creativitatea într-o pădure din Croația.

Text de Sabina Ulubeanu
Instalație de Mădălina Zaharia

imagine-1

Era o seară ploioasă pe la începutul lui octombrie. Afară se auzea șușotind pădurea, iar înăuntru, în bucătăria imensă, conversația dintre 20 de artiști muzicieni din toată Europa trecea ușor de la politețuri la curiozitate nedisimulată. Colegii mei nu erau foarte tineri, ceea ce m-a bucurat. Zâmbetul însă mi-a pierit treptat când am aflat că toți erau multidisciplinari: contrabasist-compozitor-chitarist, sculptoriță-cântăreață, sound artist-noise musician și organizator de ateliere pentru copii, programator-compozitor și profesor.

Majoritatea erau specialiști în muzica asistată de computer sau în diverse instrumente electronice, sisteme analog sau digitale, curajoși, curioși, fără complexe. Eu, în schimb, mă înscrisesem la New Music Incubator pentru că mă simțeam în urmă. Aveam 36 de ani, doi copii mari, un doctorat despre memorie și timp în muzică și o luptă cu moartea în palmares, dar mi se părea că nu e destul. Nu mai participasem la un workshop adevărat de aproape 15 ani și simțeam odată și-odată că trebuie să-mi înfrunt toți demonii. Oare o compozitoare care mai face câteodată fotografii are ce căuta aici? Nu cumva ceea ce știu să fac e anacronic? Mai are cineva răbdare să asculte cum se dezvoltă un motiv muzical, când rezervorul de efecte pe computer e nelimitat și simplul fapt de a ști cum să le manevrezi te transformă într-un zeu al creativității?

Când mi-a venit rândul să spun ce fac, le-am răspuns defensiv: „I am just a composer”. Cineva a preluat afirmația pe ton mirat, întrebător și îndeajuns de pregnant ca unul dintre colegi, sound-artistul fără studii la conservator, să o transforme în primul tweet al workshop-ului, în leit-motivul toamnei ce a urmat și apoi într-o productivă prietenie artistică bazată pe autoironie și incertitudini.

Just a composer? a fost ca bulgărele de zăpadă care crește și se transformă într-o avalanșă.

Sau ca o simfonie care se construiește pe sine dintr-un fragment simplu. Sau cam la fel ca sunetul care a declanșat în mine hotărârea de a trăi toată viața pentru muzică.

 

Puțin după ce am împlinit trei ani mi-am rugat părinții să cumpere un pian. Am avut întăriri serioase de la bunica: pe lângă o fiică matematiciană, mama, crescuse deja un sculptor care studiase un pic vioara. Nici de tata, inginer de aviație, nu erau străine preocupările artistice. Ne chinuia permanent cu exponometrul să ne fotografieze și în facultate făcuse parte dintr-un club de cinematografie.

Pianul l-am primit pe la cinci ani și jumătate. Arăta perfect: era negru, cu coadă medie și ocupa jumătate din sufrageria apartamentului de patru camere din cartierul Băneasa. Primul sunet pe care l-am produs m-a lăsat cu gura căscată, incapabilă să înțeleg atâta frumusețe. Mi-a creat o stare de fericire indescriptibilă, care a devenit reperul meu principal. Singurul regret legat de acea clipă este că nu mai știu pe ce clapă am apăsat. Era mi? Poate fa diez? Astăzi sunt condamnată „să-mi caut sunetul” cu fiecare nouă lucrare pe care o scriu.

După o perioadă de joacă liberă cu noul obiect al adorației au urmat primele lecții. Doamna profesoară Ignătescu avea bijuterii la care mă uitam fascinată în timp ce îmi explica diferența dintre optimi și notă întreagă, mă punea să număr în timp ce exersez și după un an cântam deja Bach și o sonatină de Beethoven la admiterea în clasa I a liceului George Enescu.

Cred că preocuparea pentru aspectele teoretice ale muzicii i-o datorez: nu mă lăsa niciodată să încep o lucrare nouă fără să îi știu tonalitatea și măsura, iar forma în care compozitorii își aranjează sunetele mi-a explicat-o treptat, de la șase ani. În clasa a III-a puteam să fac diferența dintre lied, rondo, sonată și temă cu variațiuni, dar începusem să nu mai studiez așa de conștiincioasă piesele pentru audiție sau examen și să mă inhibe un pic ideea de „sport”, necesar pentru a putea mișca degetele cât mai repede posibil.

În schimb, citeam partiturile pe care tata le cumpăra de la magazinul Muzica: sonatele de Beethoven, Mozart și Scarlatti, preludii, valsuri și poloneze de Chopin, și, mai ales, cam toate lucrările de Bach. Primul sâmbure de îndoială creativă s-a sădit atunci: de ce să lucrezi ore în șir la aceeași piesă când e atâta muzică de descoperit?

Cam așa au trecut primii 10 ani la liceul de muzică și profilul viitoarei cariere devenea din ce în ce mai incert: pianistă concertistă nu prea aveam cum să devin; pentru asta exersezi fără atâtea dileme. Alternativa putea fi muzicologie sau pedagogia muzicală, care nu mă atrăgeau. Cântam într-un cor și mi-ar fi plăcut în secret să devin cântăreață de operă, dar nu aveam nimic de divă pe interior, iar la compoziție nu visam, pentru că improvizațiile mele sunau ciudat, nu aveau curgerea romantică spre pop pe care o practicau colegii care îmi tachinau toate disonanțele. Tot ce știam era că nu pot renunța la muzică și că undeva, ascuns în mine, se află un drum de la care nu am cum să mă abat.

Tot doamna Ignătescu a tranșat problema: „domnul profesor de armonie zice că trebuie să fii compozitoare”. A fost de-ajuns să mă convingă. Erau singurele ore din liceu la care mergeam cu temele făcute și încă ceva în plus și așteptam febril să văd ce ne mai spune despre cum se înlănțuiesc acordurile unele după altele în „marea muzică”. Și acum urma să mă învețe să fac ordine în toate sunetele din capul meu care se zbăteau să iasă la suprafață.

 

În prima zi de New Music Incubator m-am trezit prima, cu emoții, și am băut o cafea tare. Eram cu totul 20 de oameni, distribuiți egal ca gen, cu vârste între 27 și 60 de ani, izolați în mijlocul Croației, lângă un râu cu peste 90 de cascade. Urma să lucrăm în grupuri și la finalul zilei să prezentăm rezultatul colaborării. Tema noastră era „limbaje”. Credeam că voi scrie o piesă mică, instrumentiștii o vor repeta și o vor cânta. Ce a urmat a depășit însă orice imaginație. În acea primă zi am compus, e adevărat, cam 30 de secunde de muzică, pentru fagot și chitară. În rest, am cântat (un cântec vechi bizantin, pentru voce înaltă, pe care îl știam de la cor), am jucat teatru și ne-am ciondănit pe teme grele: nevoia mea de structură versus libertatea absolută și bucuria de a savura lumea extinsă a sunetelor, susținută de Albert, un chitarist profesor Montessori, adept al filozofiei lui John Cage. Până la urmă, cu ajutorul lui Șarunas, un fagotist lituanian, am ajuns la un compromis și am folosit compoziția scrisă, cântecul și vorbele pentru a dirija într-un performance interactiv toată audiența.  De la  siguranță trecusem la dubiu, de la încăpățânare la deschidere și de la a sta ascunsă pe un scaun la colaborare liberă cu toți cei 19 artiști din încăpere. A fost ca și cum tot ceea ce am învățat în sistemul academic a trecut rapid în subsidiar, un moment în care intelectul trebuia să stea cuminte ca să nu încurce simțirea cu vreo senzație de rușine.

 

Pe noi la școală și în facultate nu ne-au învățat să improvizam și să ne jucăm muzical. Educația era de tip rusesc: studii serioase, fără divagații și fără prea multe întrebări. La finalul anilor ’90 lucrurile se mai îmblânziseră, puteai auzi copii cântând „muzică ușoară” la pian în pauze. Cu toate astea, când am compus prima dată pe hârtie, nu m-am atins de pianul meu iubit. Deși toate emoțiile erau activate, am ales instinctiv calea așa zis intelectuală. Am stat la birou și, pentru prima dată în viața mea, am fost singura responsabilă pentru rezultat. Cu fiecare notă pe care o scriam frica și uimirea creșteau exponențial. Frica de a nu potrivi imaginea sonoră din mintea mea cu materia propriu zisă – sunetele, și uimirea când îmi reușea.

Exercițiul intelectual a continuat până la prima ocazie în care o lucrare de pe hârtie a prins viață într-un concert. Se întâmpla în clasa a XII-a și eram la un masterclass de muzică de cameră în Germania, împreună cu trei colege: încă o pianistă și două violoniste. Pentru violoniste scrisesem o lucrare scurtă și speram că se va găsi acolo ocazia pentru a o auzi în premieră. Dacă ocazia a venit destul de previzibil – sub forma unui concert la mijlocul cursului –, nimic nu mă pregătise pentru un alt mic miracol, asemănător cu momentul primului sunet pe care l-am cântat la pian. Mulți ani mai târziu l-am identificat conștient: a fost, cum îmi place mie să definesc compoziția, trecerea de la sentiment la materie și înapoi.

Procesul simplificat sună cam așa: ai ceva de spus, transformi apoi ce simți într-o idee specific muzicală, sondezi în tine după toată știința teoretică pe care o stăpânești la momentul respectiv, iar cu ea traduci sentimentele în note pe partitură. Dar după asta? Nu s-a terminat. Urmează o altă traducere: de la partitură la public, prin interpreți.

Știam ce se întâmplă pe scenă după atâția ani de studiu, examene și mini-recitaluri, dar nu-mi pusesem vreodată problema ce părere ar avea Bach dacă m-ar auzi cu, de pildă, Preludiu și fugă în fa diez minor. Până când a venit rândul miniaturii pentru două viori să iasă în lume, fără să pot controla traseul ei prin inima celor din sală. Cele două minute și puțin le-am trăit cu emoții ca niciodată. Eram parcă expandată între două ființe distincte: ascultător curios și creator nervos, iar la mijloc era sunetul. Sentimentul se prefăcuse în materie și materia spunea mai departe povestea mea.

Acel moment a fost unul rar, binecuvântat de o audiență prietenoasă și generat de două instrumentiste pentru care emoția a primat întotdeauna. Naivitatea celor 18 ani m-a făcut să cred că așa va fi mereu, singura condiție fiind să muncesc mult, să acumulez informație și să găsesc traducătorii ideali pentru piesele mele.

În anul III de facultate m-am trezit din visare. La un concert al claselor de compoziție am avut ideea de a prezenta ceva ce scrisesem înainte de momentul Germania, un fel de exercițiu în stil preclasic. Multă vreme m-au urmărit privirile ușor jenate ale celor ce au aplaudat formal și scurt, și care, la sfârșit, când toată lumea se felicita reciproc, m-au evitat stingheri, ca pe o persoană cu o boală contagioasă. Mi se părea că mă făcusem complet de râs cu decizia mea stupidă de a prezenta în cadru „festiv” minuscula compoziție și că n-ar trebui să mai pun piciorul vreodată în Universitatea Națională de Muzică.

Totul era, desigur, exagerat de imaginația mea de creator rănit, căci lumea își vedea de treabă în mod obișnuit, fără să observe dramoleta de lângă ei. Eșecul era real, lucrarea nu ar fi avut ce să caute în concert, însă semnificația lui căpătase proporții nejustificate și generase o sumă nouă de îndoieli și neîncrederi, peste care trona măreață prietena mea, rușinea. A fost prima dată când am înțeles că academismul nu te duce prea departe, că nu e destul să fii corect, așa că scutul format din simțire și muncă a început să crape. Nu știam atunci că tocmai prin aceste crăpături intră razele de lumină, care te scapă de discursul în alb și negru, specific începuturilor.

imagine-2

 

În a doua dimineață a incubatorului de la Mreznica m-am trezit la fel de devreme, pentru o plimbare pe marginea râului. Cerul era gri și după ce am trecut de pădure, peisajul părea monoton, cu ierburi înalte de-o parte și de alta a dalelor care coborau spre marginea apei. Pe când mă pregăteam să îmi consolidez dezamăgirea fața de promisa frumusețe a peisajului croate, mi-au apărut în față cele mai frumoase culori de toamnă.

Părea o lecție de răbdare ca-n basme: treci de partea plicticoasă și vei primi răsplata. M-am întors în bucătăria deja plină cu cei 20 de artiști, toți nerăbdători să auzim tema zilei de lucru: era despre „direcții”. Urma să lucrez cu Anders, compozitor, profesor de pian și programator și cu Ilya, contrabasist, chitarist și compozitor. Anders creează aplicații muzicale pentru iPhone, Ilya avea oricând posibilitatea de a lua un instrument în mână, dar eu? „I am just a composer”, am spus încă odată, un pic disperată și foarte, foarte rușinată. Și mai pot să fac și fotografii, dar cu ce ne-ajută, am adăugat ca un fel de scuză.

Ilya m-a întrebat atunci dacă nu pot să și filmez. Desigur că puteam. Mai făcusem pe cameramanul ocazional, sub ghidaj strict. Ne-am petrecut apoi vreo 40 de minute de dezbatere până la ideea salvatoare: vom transforma camera de lucru într-o instalație multimedia. Folosim toate ecranele pe care le avem la dispoziție și din direcții diferite se va auzi o compoziție pe care o vernisăm, nu o prezentăm ca pe scenă.

Am scris fiecare câte o linie melodică, Anders a lucrat multe ore la o aplicație care îl ajuta să cânte melodia la iPhone și eu am stabilit locurile interesante unde urma să îi filmez, din casă și de afară. Cel mai mult l-am chinuit pe Ilya să aducă contrabasul până în luminișul pe care mi-l doream, apoi l-am filmat printre picături de ploaie și înjurături înghițite.

În ultimele 25 de minute am transferat cinci versiuni pe cinci ecrane, le-am spațializat în încăpere, am turnat niște vin în 20 de pahare și le-am spus să stea liniștiți, că vorbesc eu la „vernisaj”. Nu mi-am asumat arbitrar rolul, ci aveam deja ceva experiență de deschis o expoziție cu un speech. Fotografia e arma secretă care m-a scos din cel mai mare impas artistic pe care îl trăisem.

 

Aveam 26 de ani și o fetiță de trei. Anul V de facultate, la 23 de ani, fusese un coșmar pe care nu-l doresc nici celor mai crunți dușmani. La compoziție termini studiile cu două lucrări mari, simfonice, una pentru absolvire și alta pentru licență. Pentru diplomă mi-am ales să scriu un concert pentru violoncel și orchestră. Cât a fost de greu? Doar un exemplu: cadența violoncelului, cheia de bolta a piesei, am scris-o între opt sesiuni de alăptare nocturnă.

Ceea ce în anii dinainte de Sofia consideram a fi provocări majore în creație erau acum momente de relaxare și binefacere intelectuală. A sta patru ore la masa de lucru? Ce vis frumos. Nopți cu dileme despre armonie și contrapunct? Desfătări interzise. Am vrut să renunț de 100 de ori la anul în curs; totul mi se părea prea greu și prea mult. Încrederea scăzuse la cote nebănuit de mici, alimentată de lipsa cronică de somn și de zile care, deși nu semănau deloc una cu alta, se scurgeau teribil de încet.

Timpul nu se mai dilata în momente de extaz pe la concerte, ci se contracta între cursuri, plimbări în parc și treziri dese. Înainte plecam la examene cu planuri de note mari și cu groaza de a nu-mi aminti tot ce învățasem; acum, dacă la ieșirea din bloc nu aveam piure de morcovi pe haine, orice altceva era în regulă.

Cu toată extenuarea, termenele limită mă țineau alertă. Absolvirea, licența, lucrarea de master, admiterea la doctorat. Însă, în primul an în care n-am mai avut de dat un examen la compoziție, am cedat. Nu am scris nimic timp de 16 luni, iar viața se scurgea între a fi mamă și câteva ore de predat la facultate. Înăuntru clocoteam de frustrare: un copil de doi ani e mai greu de gestionat decât un bebeluș și timpul îmi scăpa printre degete. Eram convinsă că regresul îmi va fi fatal și că mi-am încheiat „cariera” înainte de a fi început-o.

Apoi a fost acel decembrie 2005, când tata, între timp angajat la Airbus în Anglia, o încununare a carierei de inginer, a venit cu un aparat de fotografiat cadou, o ocazie de a transmite mai departe pasiunea pentru imagine. Timp de o lună am fotografiat încontinuu cu micul Canon Powershot și brusc, ceva s-a deblocat. Groaza că n-am să mai compun vreodată a fost înlocuită de un tip de fierbere condensată.

Dacă aveam vreun sentiment nedefinit, făceam un autoportret. Sofia era modelul principal la orice oră. Detaliile Bucureștiului mă făceau să mă simt incompletă când uitam aparatul acasă. N-am lăsat vreo capodoperă din acea perioadă, însă a fotografia a dus la următoarea mea compoziție, o piesă pentru clarinet solo care se numește Retourne d’où tu viens. Un titlu care mie mi-a dat certitudinea că întoarcerea e de fapt la tine însăți, la micile miracole pe care le-ai acumulat de-a lungul vremii, chiar dacă supa și datul în leagăn le-au mai estompat prezența.

Timp de un an am continuat să fotografiez tot ce mi se părea interesant și oricând mă simțeam prea copleșită de viața casnică. Am scris în acel an trei compoziții. La premiera ultimei dintre ele, organizatoarea mi-a sugerat că aș putea arăta câteva imagini. A fost primul meu „vernisaj” al unei expoziții de trei ore.

La scurt timp, au început și aici îndoielile. Îmi plăcea să fotografiez spațiile mai stranii, obiectele ușor ascunse, realitatea filtrată, pentru că aveam impresia că nu mă pot exprima direct. Găseam tot mai multe legături cu muzica, dar nu mi le puteam explica analitic. Stând să-mi analizez preferințele, mi-am dat seama de substratul alegerilor: mă consideram un fel de impostoare. Demersul meu era ilegitim, neconfirmat de vreo școală sau de reguli. În loc de refugiu, fotografia devenise o nouă șaradă care se cerea dezlegată. Îmi dădeam seama intuitiv că procesul creativ era același ca la compoziție: cu ce mijloace transformi sentimentul în materie?

Și mai știam că, oriunde te-ai ascunde, nu scapi de tine însăți.

 

A treia zi de New Music Incubator avea să aducă o surpriză: o zi fără ploaie și fără o temă precisă de la organizatori. De data asta eram patru în grup: Mingo, contrabasistă de jazz, la bază actriță, Anya, sculptorița care își găsise vocea mai târziu și astfel o nouă vocație, fără a cunoaște notația muzicală și Mats, violonistul bunic, specialist în folclor suedez și world music. Organizatorii ne-au dus cu o mașină în mijlocul pădurii și ne-au dat un bilet pe care scria: stați cinci minute în liniște.

Liniștea, se știe, nu există de-adevăratelea. Câteva foșnete de frunze, mii de picături de apă scurse din copaci și zeci de pale de vânt mai târziu ne-a apucat pe toți o dorință nestăvilită de a face orice fel de gălăgie. O improvizație pe patru voci într-un soi de ritual al pădurii a devenit tema pe care am dezvoltat performance-ul serii ce avea să vină. Indicațiile erau tare zgârcite, am primit doar un singur bilet pe care scria waterfall, cuvânt pe care l-am interpretat în sensul de curgere repetitivă, dar mereu modificată subtil. Urma să folosim plantele și pietrele întâlnite pe drum pentru costume și decoruri, iar Mats a scris o melodie ca o incantație plină de înflorituri, care semăna un pic și cu folclorul românesc și pe care urma să construim momentul nostru de cinci minute: voci, contrabas, vioară și nimic electronic sau tehnologic.

A fost și prima zi în care n-am mai fost așa politicoși unii cu alții și am discutat deschis orice obiecții aveam la scenariul propus. Într-unul dintre aceste momente a venit și invitația Rutei, care era unul dintre facilitatori, să o urmez. Am intrat cu ea în căsuța unde repeta alt grup și am primit un bilețel pe care scria să observ în liniște timp de 10 minute. Grupul era absorbit de două laptopuri și un iPad, se auzeau doar niște bâzâieli întrerupte și nu pricepeam deloc ce se întâmplă acolo, dar îmi facea, în mod ciudat, foarte bine să îi văd lucrând. Pentru că cele 10 minute mi-au remintit ceva ce încercasem să uit în ultima perioadă: virtuțile nebănuite ale contemplației.

 

Câțiva ani și încă un copil mai târziu de la momentul fotografiei ca nouă provocare, începusem să găsesc răspunsurile. M-am înscris la doctorat cu o temă despre timp și memorie și eram convinsă că sunt ingredientele din care se construiește orice artă. Dacă aveam să le deslușesc în fotografie, legimitatea demersului meu avea să fie asigurată. Era același discurs academic de care nu prea reușeam să scap. M-am înscris așadar la cursul foto al unui vechi prieten de familie, la bază cineast și meloman rafinat, căruia i-am spus din prima: vreau să mă înveți cum se creează timpul în imagine. Am terminat cursul, am fotografiat mult și mai conștient, am scris câteva referate la doctorat și am început să renovăm apartamentul pentru că urma ca Sofia să intre în clasa I. Aveam 30 de ani, doi copii, un doctorat de terminat, predam și mă împăcasem deja că cu ideea că viața alternează între perioade în care pot compune și perioade în care nu voi fi creativă.

Mi se părea firesc și că sunt palidă și foarte, foarte obosită. Cine nu ar fi cu un astfel de stil de viață, care te macină interior și te extenuează exterior? M-am îngrijorat abia la mijlocul lui noiembrie 2009.

Drumul până la job trecea 10 minute prin parc și la finalul lui îmi pierdeam răsuflarea. Devenisem cenușie și timpul nu mai avea repere clare. Mă trezeam dimineața cu greu, deși mă culcam devreme, și nu mă mai gândeam decât la momentul somnului de noapte. Ziua în care am ajuns la spital nu părea să fie prea diferită de celelalte. Ca de obicei, îl alăptasem pe Gheorghe la cinci dimineața, apoi mă târâsem cu ultimele puteri spre un taxi care avea să mă ducă, în loc de facultate, la Fundeni. Acolo, tot Universul mi s-a prăbușit în fața unor cifre dubioase și a unor substantive ce denumeau diverse boli: leucemie, limfom Hodgkin, lupus, și, sperau medicii, „doar” anemie hemolitică.

Două rânduri de analize, buletinul uitat, soțul acasă cu copiii, o treime din numărul de celule roșii necesare, puncție de măduvă, injecție cu cortizon, o asistentă în taxi pentru o pungă cu grupa mea rară de sânge, venirea soțului, transfuzia, plâns după ultimul alăptat din viața mea, șase zile în spital, primele departe de copii și problematica complexă a creației redusă din nou la simplitate în alb și negru: cum facem să trăiesc.

Diagnosticul a rămas anemie hemolitică autoimună, o boală cam necunoscută. Forma mea era cea mai rară – mai puțin de două cazuri la un milion. Asta era rău, dar și bine. Pentru că, paradoxal, dincolo de pronosticul nefericit, misterul făcea ca și șansele de vindecare să fie mai multe. Eram obișnuită să umplu foi albe, așa că m-am agățat de acest necunoscut ca de un colac de salvare.

În cei trei ani care au urmat acelui vârtej din 26 noiembrie 2009, le-am probat pe toate. Tratamentul cu cortizon, care m-a deformat oribil, de nici colegii nu mă mai recunoșteau. Transfuziile de sânge foarte precaute și cât de rar posibil. Depresie adâncă, diagnosticată, medicamentoasă și nu numai. Chimioterapie la Viena, senzația permanentă de gaură neagră care te absoarbe și nu-ți mai dă drumul, o grămadă de kilograme în plus. Vinovăția de a le fi făcut așa ceva copiilor, doctoratul scris printre lacrimi și amețeli, splenectomia care a adus și remisia actuală, de care încă mă bucur.

Și încă ceva: ocazia unică, minunată, nesperată, de a sta pe loc și a observa ce se întâmplă cu ceilalți. În momentele în care nu puteam să fac nimic altceva, auzeam și vedeam tot ce trăiau cei din casă și le simțeam oboseala, energia, entuziasmul sau plictiseala mult mai acut. Savuram copilăria lor ca un musafir care știe să spună povești, dar care nu are obligația de a-i hrăni și a le face baie și știam după zgomot pe ce străduță sunt la joacă. Petreceam zile în șir mirându-mă de repeziciunea cu care zilele se scurtează vara la munte, pentru că vedeam la mijlocul lunii august primele frunze care anunțau toamna. Mă gândeam ore în șir la câte aș face dacă aș fi sănătoasă și la câte aș avea de povestit artistic, muzical sau fotografic.

Se zice des despre creatori că visează cu ochii deschiși și că sunt paraleli cu realitatea. De fapt, își trag seva din aceste aparente momente de inactivitate. Darul contemplației e rar, prețios și vine de obicei la senectute. Mie mi se dăduse această șansă înainte de vreme, dar mi-a trebuit un an să o înțeleg, să trec peste furie și peste de ce-urile emfatice, care mă lăsau apoi acoperită de penibil în propria conștiință. Contemplația mă scotea din rușinea de a fi devenit o problemă și simțeam cum scutul meu crăpat se lipește din nou la loc cu toate razele colorate care intraseră nevăzute odată cu sutele de injecții.

 

După relaxarea tehnologică din ziua trei a workshop-ului, ziua a patra a început cu o sesiune foto la una dintre cascade și cu cel mai eclectic grup pentru ultima temă a Incubatorului: „Think inside the box”.

Lucram cu Luka, autorul deja celebrului tweet „Just a composer?”, Santa, o compozitoare din Estonia care călătorește artistic din rezidență în rezidență și Maria, violonista din Portugalia pasionată de tehno beats, computere și muzică barocă. Daca noi fetele eram crescute clasic, Luka avea cu totul altă abordare, fascinantă și enervantă în același timp. Contesta orice autoritate, nu mersese niciodată la operă, cunoștea toate trupele progresive obscure, prefera instrumentele analog de tipul DIY, împânzise toate căsuțele unde se lucra cu walkie-talkies și se plângea încontinuu de organizare sau proasta iluminare care ne înconjoară oriunde în lume.

Nimeni nu avea chef de treabă sau vreo idee salvatoare, așa că am simțit că e momentul să dau drumul temerii principale care mă bântuia de ceva vreme: „Cred că nu sunt o persoană creativă”, am zis eu hotărâtă și toți au râs, în afară de Luka. S-a uitat hotărât la mine și mi-a zis: „tu faci foarte multe, dar ai vrea să ai ideea aceea ieșită din comun care rămâne în istorie. Sau capacitatea de a ieși din sistemul pe care îl cunoști și îl aprofundezi, dar e foarte greu. Ești prea școlită pentru asta.”

În câteva vorbe, Luka îmi rezumase o viață plină de drame și îndoieli, de sentimentul că nu eram destul de valoroasă, că nimic nu vine ușor și că ce se întâmplă mai bun e cam fără voia mea. După ce scăpasem de boală, simțeam că nu mai e cazul să pierd timpul. Voiam să recuperez pe toate planurile: compoziție, familie, un statut social, nu neapărat instituționalizat. O suită de mici succese mi-a luat ochii în primii doi ani, dar pe dinăuntru simțeam că am rămas în urmă, profesional mai ales. Mai mult decât atât, simțeam o presiune amară să dovedesc că nu am fost lăsată să trăiesc gratuit. Credeam că trebuia să demonstrez ceva, nu știam nici eu prea bine ce.

La New Music Incubator venisem după un 2015 ciudat. În aprilie fusesem la un festival de muzică nouă în Barcelona, unde totul se întâmplase pe tipicul clasic: concert, discutat lucrări. În luna următoare lucrasem la două performance-uri inedite, alături de compozitoarea Irinel Anghel, un mix de idei tari, tragicomic, interacțiune cu publicul și eliberator de morga serioasă a „marii arte”. În iulie au venit informațiile despre NMI și m-am înscris în 25 de minute, prima.

Mi-am petrecut restul verii scriind o lucrare nouă în care am pus mult chin, multă dragoste și pe mine complet, cu toate întrebările și necunoscutele. Era imediat după aniversarea celor 36 de ani, care mă prinsese în totală angoasă: oare nu cumva am eșuat total? Dacă succesul înseamnă de fapt să transferi energia către public, de ce mă simt atât de neînsemnată și neimportantă? Ce statut social mai are un compozitor azi, când nicio curte regală nu mai are nevoie de o serată muzicală cu o piesă nouă? Nici nu mai intrăm în discuțiile despre star system, femei în artă și maternitate în general.

Toate acestea au răzbătut în acea ultimă zi de workshop în mijlocul pădurii. După ce am dezbătut ideea de creativitate, confortabili în contraziceri pasionale și fără să ajungem la vreo concluzie, Luka a pornit walkie-talkie-urile și ne-a rugat pe fiecare să spunem ceva frumos. Mie mi-a dat Maria o carte de poezii de Baudelaire din care am citit, iar ea a ales limba germană pentru un text scurt. I-am amuzat pe cei din căsuțele vecine cu intervențiile noastre, dar așa ne-a venit și ideea peformance-ului din acea seară: o stație de radio în care aveam să exprimăm cele mai ciudate gânduri și idei, fiecare în limba sa. Urma, desigur, să stăm ascunși, ca să creăm ideea de cutie închisă. Apoi, în partea a doua a minishow-ului urma să protestăm printr-un nonperformance, o conversație uzuală și joacă cu câteva sintetizatoare de tip analog de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

În ziua următoare, cea în care plecam acasă, urma să facem un fel de reprezentație colectivă  într-o peșteră aflată la două ore distanță. Odată ajunși acolo am constatat că nu puteam intra: plouase atât de puternic, încât toate căile de acces erau inundate. Era un rezumat perfect al întregului demers al incubatorului: niciodată nu se întâmplă așa cum te aștepți.

În așteptarea ultimului avion le-am scris un mail colegilor în care le mărturiseam că nici măcar nu contează dacă sunt sau nu o persoană creativă, câtă vreme tot ceea ce trăim putem simți atât de intens, și că asta e un dar în sine. Nu le-am spus și că mă simțeam eliberată de boala presiunii și a performanței; doar am ajuns acasă un pic mai împăcată cu mine însămi.

După cele patru zile de lucru în Croația și după alte luni de introspecție, răspunsul e același. Singura certitudine este singurătatea în fața foii goale cu portative. Acolo nu contează ce s-a mai inventat în materie de efecte pe computer, microfoane și live electronics. Acolo e locul unde ies la suprafață, pe rând, viața pe care o trăiesc, copiii pe care îi iubesc și rănile pe care vreau să le uit. E și spațiul unde întrebarea despre creativitate e superficială, frivolă. Pentru că e locul unde nu încap ego-ul sau mândria. E timpul magic în care orice se poate întâmpla, o capodoperă, un rateu monumental sau pur și simplu nimic. E singura oglindă în care e perfect în regulă să fii #justacomposer.

 

Sabina Ulubeanu s-a pregătit să fie compozitoare, dar muncește ca artistă și manager cultural pe furate, când îi dau voie copiii. E director artistic și co-fondator al InnerSound New Arts Festival, care a ajuns la a patra ediție și care se desfășoară între 28 septembrie și 1 octombrie.

Acest articol a apărut în DoR #25. Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

1 Comentariu pentru “#justacomposer”

  • Pingback: Oana Filip — Povești din 2016 (care m-au făcut mai bună)

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #29

    DoR #29 * Noi și ei

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă