Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

La Stela și Dana

Cum aduci teatru, muzică și pictură la granița dintre Rahova și Ferentari.

Text de Ana Maria Ciobanu
Fotografii de Mircea Reștea 

Când înțelegi că nu poți să trăiești fără să te implici în suferința altora și mai ales fără să pui umărul la un dram de schimbare, unele zile îți par labirint. Pe unde s-o scoți la capăt când n-ai plătit internetul, lumina sau chiria în spațiul unde faci activități pentru copiii din cartier? Cum e să ieși de la muncă și să te schimbi la față când îl vezi pe băiatul de la compania de telefonie, convinsă că a aflat unde lucrezi și a venit să te întrebe când ai de gând să plătești? Să fie februarie, dar mult prea frig pentru sala de activități în care nu face față un reșou cât un bagaj de mână de la o linie aeriană ieftină. Sala să fie plină de cutii în care își ține lucrurile un coleg voluntar, care nu-și mai permite să plătească chirie. Peste toate astea, ce-ar fi să se spargă și o țeavă și să băltească totul, fix în ziua în care ar fi trebuit să începi repetițiile într-un proiect de teatru forum?

Cam așa sunt zilele Danielei Vlăsceanu (Dana, pentru prieteni), de vreo șase ani de când face muncă comunitară împreună cu partenera ei Stela. Dana s-a născut acum 33 de ani pe șoseaua Sălaj, la granița cartierelor Rahova și Ferentari. Aici a mers la școală și aici își crește cei trei copii. Steaua Chiorea (Stela) are 41 de ani și după mulți ani zbuciumați de închisoare, droguri și diagnostice de HIV și hepatită, a decis că menirea ei în viață e să-i ajute pe alții. Împreună au început să ducă unii oameni din cartier la tratament de dezintoxicare, să-i îndrume pe alții în relația cu autoritățile și să încurajeze copiii să se joace împreună, indiferent de etnie.

Dacă la început Stela o trăgea pe Dana după ea și-i împuia capul cu oamenii amărâți pe care încerca să-i ajute, acum s-a cam inversat treaba. Dana se face bucăți când aude că un copil din zonă nu știe când e ziua lui și n-a avut tort, apoi face pe naiba-n patru să-i organizeze o petrecere. Stela i-a și comentat pe Facebook: „Te iubesc, puiu. Sunt mândră de tine că îmi duci mai departe misiunea”. Diferența dintre ele e că Dana e împăcată că nu poate să salveze pe toată lumea, că sunt zile în care trebuie să aibă grijă de casă și de copii, că vin zile în care intri în datorii și nu mai vezi ieșirea. Stela se stresează mai mult și se adâncește în depresie când vede că nu-i iese ce și-a propus.

Munca comunitară li s-a părut și mai complicată din iunie 2016, de când au deschis Centrul Comunitar la Stela și Dana, un spațiu cu bar și muzică pe timp de seară și ateliere pentru copii pe timp de zi. Sperau să-și acopere chiria din activitatea barului, iar din banii lor și cu sprijinul prietenilor din alte asociații, să facă proiecte pentru copii. Vreme de două luni au avut o finanțare prin proiectul „Sălaj my love” pe care l-au înscris la Generator, un program al București 2021, realizat cu sprijinul Fundației Comunitare București. Așa au putut să facă concerte în parcul Humulești, petreceri la centru și 14 ateliere de educație alternativă pentru 25 de copii din cartier. Pe termen lung aveau însă nevoie de 2.500 lei lunar ca să supraviețuiască. N-au prea reușit să-i strângă, nici după o campanie de donații online.

Pentru că au fost mai mereu pe minus cu banii, iar Stela voluntariază la mai multe organizațiii, printre care și Sens Pozitiv, din decembrie 2016 Dana lucrează și la Policy Center for Roma and Minorities, unde face teme și activități cu copiii după ce ies de la școală. Are și ea doi băieți, unul în clasa a II-a și altul într-a V-a (fiica are 18 ani). Cel mare are media peste opt, n-au ce să-i reproșeze profesorii, dar e justițiar ca Dana. Le ia mereu apărarea colegilor, mai ales când profesorii îi mai lovesc sau le spun că-s țigani. Puștiul e mândru de mama lui, spune că e cea mai bună actriță de când a văzut-o implicându-se în spectacolele de teatru organizate la centru. Și Dana e mândră de el, dar i-a zis s-o „lase mai ușor cu civismul”, să nu se spargă toate în capul lui.

Îi place că, de când au dat drumul centrului comunitar, copiii din zonă își cunosc mult mai bine drepturile. Dana ar vrea să găsească soluții și pentru responsabilizarea copiilor, să-i ajute sa înțeleagă că dincolo de drepturile care trebuie să le fie respectate și ei trebuie să fie serioși și cuviincioși. Momentan scopul centrului este să funcționeze ca un laborator de încredere în sine care expune întreaga comunitate la o lume cu piese de teatru inspirate din realitate, animale din hârtie colorată, dezbateri despre apa potabilă și ateliere de imprimat idei pe tricouri.

Până să deschidă centrul comunitar, Dana nu se gândise că s-ar putea urca vreodată pe o scenă. Zita Moldovan și Mihaela Drăgan, actrițe în trupa de teatru feminist rom Giuvlipen, au implicat-o însă într-un proiect de teatru forum pentru femeile din cartierul Sălaj. Dana e atât de firească și de vie când își joacă propria poveste, că lasă și profesioniștii cu gura căscată.

Scopul spectacolului este să vorbească despre problemele pe care le întâmpină femeile din zonă în relație cu medicii de familie sau cu primăria. S-au adunat cinci femei, printre care și Dana, și au povestit fiecare de ce stereotipuri s-au lovit și ce uși li s-au închis în nas. După două ore aveau deja gata un draft pentru o piesă în trei acte. Nu și-au scris replicile, erau cuvintele lor, le știau prea bine. Într-una dintre scene, Dana e în sala de așteptare a unui cabinet medical. A venit pentru că fiul ei și-a rupt mâna iar de la spitalul de ortopedie i-au cerut trimitere de la medicul de familie. Aude scandal dinăuntru. Prietena ei își iese din minți și strigă: „Eu m-am drogat 15 ani! Și m-am lăsat! Trebuie să-mi dai”. Doctorița cheamă pază și ripostează: „Atunci aveai bani de droguri! Acuma n-ai de asigurare! M-am săturat de voi. Ne drogăm, nu muncim și vrem de toate. Aici nu e casă de ajutor!”.

Zita, actriță și prezentator TV, a bătut din palme după fiecare act. O fascinează cât de ușor ajung femeile astea la adevăr. „Ca actor, cauți mereu adevărul, autenticitatea. Înveți cum să-l construiești și să-l accesezi. Aici vine numai din ele. Eu cică le învăț ceva, dar de fapt eu învăț de la ele”.

Pentru Stela și Dana urmează întâlniri în care vor trebui să-i explice unui nou finanțator că banii pe care tocmai li i-a transferat abia vor ajunge pentru a acoperi restanțele lunilor trecute, nicidecum pentru proiecte noi. Au nevoie lunar de 2.500 lei pentru chirie și utilități. De-ar avea 4.000, și-ar permite și să aibă două salarii și să-și dedice tot timpul centrului. Au renunțat la ideea de bar, căci oamenii din cartier sunt obișnuiți să-și bea berea în fața magazinelor. De cum vine căldura, vor începe din nou la centru atelierele pentru copii. Au destui prieteni dispuși să-și împartă weekendurile și să facă voluntar activități pentru ei. Indiferent de dificultăți, importanți sunt copiii din cartier, care le opresc și le întreabă când reiau activitatea sau bilețelele lipite pe pereții centrului cu mesaje ca „Vă iubim!” și „Sunteți minunate!”.

Dana nu s-ar muta de pe șoseaua Sălaj pentru nimic în lume, iar Stela e bucuroasă că au găsit o formă de a da ceva înapoi cartierului pe care ea îl iubește atât de mult. E colțul de București în care Dana se simte cel mai în siguranță, în care știe că poate să iasă la două noaptea în stradă și va găsi pe cineva care s-o asculte sau să-i dea o țigară. Dincolo de excluziune socială, de probleme de sănătate sau de dependențe, aici găsește un sentiment de comunitate pe care nu-l diluează nimic.

Acest articol face parte dintr-o serie dedicată impactului fundațiilor comunitare din România și a fost realizat la inițiativa și cu finanțarea Asociației pentru Relații Comunitare.

Comentează

Numărul curent: DoR #29

DoR #29 * Noi și ei

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă